Dragusanul - Blog - Part 21

Posedata, la Londra. Manifestări satanice apar în jurul Eleonorei Zugun

 

„Am relatat, acum câteva zile, tulburătoarele mistere care o apasă pe Eleonora Zugun, o româncuţă în vârstă de 13 ani, care a spus că este posedată de diavol. Contesa Zoe Wassilko Serecki, care a găsit-o pe această copilă într-un azil de nebuni şi a scos-o de acolo  şi a dus-o la Londra, pentru a o prezenta unei examinări din partea Laboratorului Naţional Britanic pentru Cercetări Psihice.

 

Contesa Serecki afirmă că a avut de constat următoarele fenomene: pe corpul Eleonorei Zugun, au apărut brusc amprente de dinţi, precum în cazul unor muşcături adânci; acele apar de nu se ştie de unde şi se înfig în faţa ei; pensule invizibile trasează semne misterioase; un pumnal, care se găsea pe o mobilă, în camera posedatei, a zburat, pentru a se înfige în lemnul uşii.

 

Un scepticism universal  a întâmpinat aceste stranii declaraţii. Acum se pare că toţi aşteaptă primele concluzii ale Laboratorului Psihic, în stabilirea adevărului. Sâmbăta trecută, într-adevăr, manifestări „satanice” s-au produs în jurul Eleonorei Zugun. În cursul după-amiezii, pe când tânăra fată se afla în compania a doi observatori, şase pete de arsură i-au apărut pe piept. Aceste pete au prins contur şi s-a putut constata că ele desenau foarte clar o muşcătură adâncă. Fenomenul a durat un sfert de oră, timp în care Eleonora nu a încetat să plângă şi să se vaiete, ca şi cum s-ar fi aflat în mâinile unui torţionar invizibil.

 

Domnul Harry Price, directorul Laboratorului şi un nume binecunoscut în lumea psihiatrilor, a declarat că el a constatat alte fenomene, nu mai puţin tulburătoare. Scrisorile, închise şi încuiate cu cheia într-un cufăr din metal, s-au găsit, nu se ştie cum, căzute într-un colţ al camerei. Adineauri, inelul tinerei fete, pe când un observator o ţinea de fiecare încheietură, căzu de pe degetul inelar, ca şi cum o mână invizibilă l-ar fi rupt. Acest inel a fost găsit, apoi, pe coridorul imobilului.

 

– Nu sunt omul care să exagereze lesne, a declarat domnul Price reporterilor care au venit şi l-au asediat cu întrebări, dar susţin am constat în jurul Eleonorei Zugun manifestări ale unor forţe oculte (La possédée de Londres / Des Manifestation satanique se produisent autor d’Eleonora Zugun, in La Liberté, 61 année, No. 22804, 5 octobre 1926, p. 1).


O enigmă misterioasă: Posedata din Talpa

Biserica mănăstirii Gorovei

 

Informaţia despre misterele paranormale, care şi-au revărsat enigmele asupra nordului Moldovei, începând cu data de 7 aprilie 1925, captând interesul savanţilor Europei şi Americii, precum F. Grünewald sau Harry Price, am găsit-o, mai întâi, în presa franceză şi cum povestea fetiţei de 13 anişori, din Talpa, este incredibilă (bolboroseau apele Siretului şi se abătea grindina asupra casei ei, când ieşea în uliţă; obiecte mari şi grele căpătau imponderabilitate; un preot din Zamostea, care, ca şi cei de la Sfântul Ioan cel Nou, a vrut să o exorcizeze a fost lovit de un fulger, ivit din senin şi intrat în biserică pe uşă, apoi dispărând prin vitraliul ferestrei bisericii, pe care a spart-o, etc.) şi, după ce am verificat-o şi prin presa română a vremii, am zis că e bine să o fac ştiută, cu câte o relatare de presă pe zi, doar ca să ne convingem cât de uitucă este mintea nemărturisitoare a românilor. Precizez, încă din start, că în toată această reală poveste a paranormalului nu „diavolul” o sâcâia, poznaş de copilăreşte, pe Eleonora (de pildă, în prezenţa a numeroşi martori, după ce şoferul trimisului doctorului Pădeanu, din Bucureşti, întorcea maşina trudnic, în câte o jumătate de oră, spiritul o repunea, imediat, în poziţia iniţială, în care fusese parcată în faţa bisericii mănăstirii Gorovei). Întâmplarea paranormală din 1925 şi din anii următori (internată în ospiciul din Cernăuţi şi izolată în celula unui pavilion mărginaş, Eleonora dispare inexplicabil) merită cunoscută, pentru că, vorba unui uitat gazetar bucovinean, Gavril Todică, probează că suntem total neştiutor în ceea ce priveşte „ştiinţa despre su­flet” şi că, „deocamdată, putem primi lecţii aspre prin Eleonora Zugun, care ne arată că navigăm în plin necunoscut şi trebuie să fim foarte rezervaţi în negaţii”. Dar iată, mai întâi, relatarea din „La Liberté”, care mi-a deschis calea spre un subiect fantastic şi adevărat, pe care vă vi-l voi prezenta în episoade:

 

„De aproape două luni, o întâmplare cât se poate de stranie ţine toată Bucovina românească  în precipitată respiraţie. Este vorba despre un caz enigmatic, unul dintre cele mai incredibile şi mai neliniştitoare dintre câte s-au văzut pe aici. Iată faptele. Nu poate fi nici o dispută în privinţa lor. Rapoartele poliţiei, ale experţilor medicali, ale unei misiuni ştiinţifice au stabilit aceleaşi concluzii, pe care noi le vom prezenta.

 

În 7 aprilie trecut (1925 – n. n.), o tânără ţărancă din Talpa, un sat mare, situat la frontiera română ungară, se întorcea din satul vecin, Buhai. Eleonora Zugun fusese în vizită la bunica, o vrăjitoare de aproape o sută de ani, foarte cunoscută în regiune. Ce s-a întâmplat în cursul acestei vizite? Este imposibil de ştiut.

 

Dar, la întoarcerea Eleonorei, fenomene inexplicabile au început să se producă în casa ei părintească: apariţii stranii, lamentaţii sfâşietoare, a căror origine era necunoscută. Când copila intra într-o cameră, toate obiectele metalice se puneau în mişcare. Oalele grele începeau să plutească. Când ieşea pe uliţele satului, apa Siretului, care traversează localitatea, începea să clocotească, o ploaie cu pietre se abătea atunci  peste casa micii vrăjitoare.

 

Panica domnea peste tot în sat. Posedata fu dusă la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, pentru a fi exorcizată. Toţi preoţii au trudit zadarnic. Manifestările diabolice s-au dublat. În cadrul unei exorcizări, oficiată de preotul Ioan Macarescu, din Zamostea[1], un fulger, ivit din senin, l-a lovit în faţă şi a spart vitraliul ferestrei bisericii. A fost nevoie să fie transportat, muribund, la spitalul din Cernăuţi.

 

Exorcismele trebuiau întrerupte. Într-adevăr, un fel de contagiune satanică părea că ar fi prins călugărițele mănăstirii[2]. Posedarea părea să fie cât mai curând posibilă.

 

Internată la azilul de alienaţi din Cernăuţi, aceleaşi simptome de blestem urmară. Ceea ce au constatat şi medicii ospiciului, doi profesori universitari cunoscuţi, doctorii Flohr şi Rammler.

 

A fost nevoie ca tânăra fată să fie închisă în celula unui pavilion izolat, din care bolnavii fuseseră evacuaţi. Or – şi aceasta este cea mai nebunească întâmplare – în 2 mai 1925, pe când medicii veniră să-şi facă vizita cotidiană, ei au constatat că fata a dispărut. Nu ştim ce a devenit Eleonora Zugun (Un envoutement mysterieux: La possédée de Talpa, in La Liberté, 60 année, No. 22.303, Dimanche 24 mai 1925, p. 1).

 

[1] În biserica mănăstirii Gorovei, după cum aveam să aflu ulterior – n. I. D.

[2] Călugăriţele mănăstirii Gorovei, martore, în Miercurea Patimilor anului 1925, la 21 de fenomene, din cele peste 400, câte au fost notate, câtă vreme Eleonora a stat aici, înainte de a fi dusă de baronesa Wassilko pe la somităţile medicale ale Europei – n. I. D.


Burdujeni, Plopeni, Salcea și Dumbrăveni, în 1904

 

Două spinări de dealuri, pe o câmpie strălucind la soarele de iulie în verde, în aur, în toate colorile florilor verii. O apă îngustă, șuviță mișcătoare de argint, lunecă repede între ele, pe un pat de pietriș. În apropierea ei, se văd câteva căsuțe albe, vite albe, ce pasc supt paza unui băiețandru. Linia trenului taie, ceva mai departe, valea, mergând alături cu vesela apă de munte.

 

Pe unul din dealuri[1], care se ridică, deodată, într-o singură undă moale, se urmează, aproape drept și se mântuie prin scrijelături ciudate, sticlesc în rând turnuri, și mai vechi, și mai noi, șapte la număr. Lânga acela care strânge asupră-i mai multă lumină se pitulează un meterez de ceate, o movilă gălbuie de țărnă răscolită și de pietre clădite, unele dintr-însele în înălțime, iar altele revărsate în neorânduială. Doi colți negri se ivesc deasupra.

 

Așa, pe coastele și culmile de dealuri, s-au clădit, totdeauna, târgurile și orașele românilor. Recunoști semănarea capricioasă a caselor, belșugul arborilor, mândria turnurilor sfințite. E, desigur, o așezare de-a noastră, și zidurile acelea de pe movilă arată silințele ce s-au cheltuit, odată, pentru păstrarea acestui oraș.

 

Cele șapte biserici, între care a Sfintului Gheorghe, a Sfântului Dumitru, a Învierii, a Sfântului Ioan, a Mirăuților, sunt biseridile Sucevei, și cetatea de lângă dânsele e aceea care a văzut plecând, fără nădejde, pe ostașii cei mulți și bine înarmați ai lui Ioan Albert, regele Poloniei. E unul din cele mai mândre sfinte locuri ale neamului nostru, dar apa aceea a Sucevei, care curge devale, limpede și senină, parcă ar despărți două grădini, e hotarul vamal și taie Suceava vechii Moldove de trupul României.

 

A noastră e întinsa gară de jos[2], cu coperămintele ei de table roșie, măreața clădire de folos și de parade, cu pereții de cărămidă aparentă și sălile multe și largi. Și a noastră e așezarea din fața Sucevei, unde iarăși se înalță turnuri de biserică din verdeața bogată a livezilor. Aici sunt Burdujenii: satul și târgul.

 

 

Odată era, în aceste locuri, numai o mănăstire, a Todirenilor, pe care o întemeie, pe la 1600, un frate, după tată, al voievozilor Ieremia și Simion și al Mitropolitului Gheorghe, Movileștii: Toader Movilă. Satul urmașilor lui Burdujea[3], ai „Burduhosului”[4], prin urmare: Burdujenii duceau, în preajma zidurilor încunjurătoare ale mănăstirii aproape domnești, o viață sărăcăcioasă.

 

Ruperea Bucovinei[5], nenorocirea țării aduse fericirea acestui umil colțișor de viață țărănească și, mai mult decât fericirea, întinderea și îmbogățirea lui. Putința câștigului cu mărfuri strecurate supt ochii vameșului și supt baioneta jandarmului, ademeni pe evrei, care veniră, crescură și se înmulțiră. Mai târziu, în vremea lui Mihai Sturza, se făcu un târg pentru acești oaspeți fără iubire, al căror număr se ridică, în zilele noastre, la cinci sute de capete de familie, românii, cu funcționari, cu tot, fiind, pe lângă ei, vreo nouăzeci de gospodari.

 

Apoi marele proprietar de pământ, al cărui grâu găsea tot mai multă trecere pe piețele lumii, de la 1830, încoace, avu nevoie de brațe și el le căută aiurea. Astfel veniră și rămăseseră țărani ruși din Bucovina apropiată. Satul păstră numele său vechi, dar urmașii lui Burdujea se adăugiră prin muncitorii de pământ, sosiți din nou. Limba noastră sluji drept mijloc de înțelegere între rutenii din sat și evreii din târg.

 

De la gara uriașă, drumul duce, întâi, printre cochetele vile, pe care statul le-a clădit pentru funcționarii gării și vămii. Apoi, de-a lungul șoselei se ivesc curatele căsuțe ale fruntașilor târgului, pe lângă înjghebări țărănești, cu scheletul de lemn solid și coperământul de șindrilă sau de draniță. O primărie de cărămidă aparentă, o școală cu geamurile sparte. Evreii desfășoară, apoi, în mijlocul îngustului trotuar de piatră, mărfurile lor ieftine și rele: în liniștea unei seri obișnuite, când nu se fac afaceri, negustorii în caftane se primblă alene sau privesc, din pragul locuințelor murdare, pe când femeile își strâng copiii, care scheaună ascuțit.

 

Curtea mare a bisericii e încinsă încă de zidurile, acum în ruină, ale mănăstirii de odinioară. Un turn greoi apără intrarea. În dreapta, se înalță altul, mai mic și mai nou, lângă o intrare astupată. Biserica, schimonosită astăzi printr-un urât pridvor jos, e croită în liniile nobile ale arhitecturii religioase din veacul al XVI-lea, mai ales din zilele lui Petru Rareș. Pereții se sprijină pe patru puternice contraforturi; un altul, ca o masă de piatră dintr-o singură bucată, poartă, în litere latine, însemnarea „Kos. 1596 Bt.”, ceea ce pare a cuprinde numele lui Constantin Batiște (Baptista) Vevelli, cunoscut boier grec al domnilor Moldovei, poate în însușirea de ispravnic al clădirii. Zugrăveala e mai nouă: ea a fost făcută de un Veniamin din Troada, la 1785, când clădirea s-a reparat, supt egumenia grecului Anania, mitropolit de Sivas.

 

Biserica din sat, la care mă duce preotul vechii mănăstiri, priceput și harnic pictor și săpător de icoane, e un dar al arhiereului Filaret Scriban, cleric cărturar și sprijinitor al unirii. Tot el a făcut și spitalul. În biserică e îngropat fratele lui Filaret, Neofit, episcop titular de Edesa.

 

Satul e bine împrejmuit cu garduri de răchită. Casele sunt în mare parte acoperite cu șindrilă; odaia de oaspeți, cu grinzile ei încrucișate deasupra, cu fereștile destul de mari, dar care nu se deschid, cu scoarțe frumoase, care acopăr lavița ce urmează de jur-împrejur pereții, e foarte cuviincioasă. Grădinile, în care se pun toate feturile de legume, sunt minunat lucrate. Adăugându-se lucrul lemnelor și scoaterea pietrei, sătenii au cu ce-și petrece, câștigând, vremea care nu li se cere la câmp. Banca populară merge binișor.

 

„Auzi cum cântă copila românește”, îmi spune un țăran, la izbucnirea veselă a unui glas argintiu. Oamenii sunt veseli, vioi, fără sfială; ei nu se apleacă, să sărute mâna „boierului”, ci dau „bună ziua”, fără multă mirare. Sfaturile ce le împarți le ascultă și par a se gândi să le urmeze. Amintirile lor din oaste cuprind ideile „politice” trebuitoare pentru starea lor: unul ar dori să aibă în casă icoane românești, în locul celor polone și rutene, și chipurile regelui și reginei, în locul acelor ale suveranilor Germaniei, dar nici unele, nici altele nu se pot cumpăra, fiindcă nu e nimeni să le vândă.

 

De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își leagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul.

 

Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina.

 

Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș.

 

Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii.

 

Dumbrăvenii, pe care îi împart un proprietar român și un arendaș evreu, dintre evreii care caută să se apropie și să se confunde cu noi. Curtea celui dintâi se pierde în vechea măreție a unor uriași copaci de pădure, cealaltă râde la soarele vesel. Supuși și uneia, și alteia, țăranii se adăpostesc în case sărăcăcioase, prizărite, prin marile livezi neîngrijite (Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33).

 

 

[1] Suceava, văzută din tren, pe ruta Verești-Burdujeni – n. n.

[2] Gara Burdujeni a fost construită de o companie poloneză, condusă de contele Sapieha – n. n.

[3] Doi frați din Bistrița, negustori de vite, Mihai și Petria Burduja, care au închiriat dealurile nelocuite ale mănăstirii Teodrenilor (înercaseră, mai întâi, cu dealurile Mitropoliei Sucevei, dar li s-a cerut prea mult), au construit saivane și bordeie pentru văcari, întemeind, astfel, prin veacul al XVIII-lea, viitorul sat. Unul dintre ei, Petria Burduja, s-a însurat, ulterior, cu o câmpulungeancă, stabilindu-se pe „drumul vitelor” – n. n.

[4] Nicolae Iorga s-a înșelat: în româna veche „burduhos” se numea „fultic”, iar „burduja” defina umflătura de pe pulpa vacilor, care se ivea după înțepături de tăun – n. n.

[5] La 7 mai 1775, Bucovina a fost anexată samavolnic de către Austria, datorită slăbiciunii Turciei și corupției unei părți a boierimii ( n. ed.).


Iacob Negruzzi: Munţii Bucovinei

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Trecând frontiera, am vizitat, mai întâi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decadenţă. Suceava se deosebeşte, astăzi, numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica St. Ioan. În această biserică se află, într-un sicriu bogat, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava. Pe capul cadavrului este aşezată o mitră episcopală, împodobită cu multe pietre preţioase. Această mitră, precum şi alte obiecte de preţ, sunt dăruite de către Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt, în adevăr, măreţe: un şanţ gigantic, ce se poate încă bine recunoaşte, le încunjură. Apoi se văd, pe ici, pe colo, rămăşitele unor ziduri uriaşe, pe urmă un alt şanţ mai mic, care încunjură imediat zidurile interioare ale cetăţii.

 

Mai multe ore, am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gândurile noastre spre timpul trecut. De cate ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de câte ori trupe române, ieşind cu furie din cetate, sub comanda unui brav general, vor fi alungat, din ţara lor, pe străinii care cutezau a o călca! Astăzi, autoritatea municipală a Sucevei pune să care pietrele ruinelor şi să paveze cu ele străzile oraşului! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu, ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi a tace, căci, suspecţi în faţa guvernului străin ce-i apasă, ei trebuie să înăbuşe, precum durerea lor, aşa şi aspiraţiunile spre un viitor mai bun.

 

Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul.

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Oraşul Vama, cu Stâlpul lui Vodă, are una din poziţiunile cele mai încântătoare. Aşezată într-o verde şi adâncită vălişoară, Moldova şi multe alte izvoare, ce se aruncă în ea, o răcoresc şi munţii umbresc din toate părţile. Îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama nemijlocit, se ridică alţii, de o coloare mai deschisă, în dosul acestora, iar alţii, şi aşa mai multe rânduri, până ce cei de pe urmă se amestecă cu firmamentul.

 

Stâlpul lui Vodă este o columnă pătrată de piatră, cu vârful ascuţit. Ea este tăiată dintr-o singură bucată şi seamănă, în forma sa, cu obeliscurile egiptene. De la vârf, până la temelie, columna e plină de inscripţiuni, al căror înţeles numai un expert l-ar putea pătrunde. După apariţia sa, trebuie să fie o piatră comemorativă unei fapte de bravură. Fiindcă columna e aşezata în mijlocul unui câmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a încunjurat-o, nu de mult, cu un zid, pentru ca să nu fie expusă la o grabnică distrugere. Pe zidul de piatră se citeşte inscripţiunea: „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852”.

 

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală.

 

Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic.

 

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă.

 

Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[1], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 311-314).

 

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

[1] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.


1848: Monastirea Slatina şi legenda zidirii ei

Slatina, în 1901, fotografiată de Antoniu

 

A doua zi, când se revărsa de ziuă, plecarăm la monastirea Slatina, ce se află cale de trei ore de la Folticeni. Drumul e neumblat şi sălbatic. Trăsura e silită să treacă, de multe ori, prin apa Moldovei, care curge limpede şi curată. În acele momente, îmi veni în minte o poezie, adresată râului Moldova, de un amic al meu (N. Neculeanu, se precizează în nota de subsol – n. n.), poezie insuflată de o frumoasă simţire:

 

La râul Moldova

Cine-ar zice, văzând apa-ţi limpede, curată, lină,

Mai albastră decât cerul, tresărind pe bolovani,

Cine-ar zice că jeleşte, cine-ar zice că suspină

Ca o văduvă zdrobită de durere şi de ani?

 

Ah!, tu plângi, tu plângi, Moldovă, timpul cel de bărbăţie

Când românul plin de sânge şi de lupte obosit

Arunca spada pe ţărmuri, după-o zi de bătălie,

Spăla faţa şi părul în valul tău strălucit,

 

Şi când nobila română nebunatică şi vie

Îşi făcea din unda-ţi pură o cămaşă azurie

Să-şi ascundă sânul fraged, alb, rotund ca un pahar,

 

Dar acum cine pluteşte pe-a ta dulce legănare,

Cine bea şi cine soarbe delicioasa ta răcoare?

Jidauca neruşinată şi jidovul murdar[1].

 

Pe la opt ore, de dimineaţă, ajunserăm la Slatina. Această monastire se află nemijlocit la picioarele Carpaţilor, într-o îngustă şi adâncă vălişoară, prin care curge un mic pârâu, numit iarăşi Slatina. Treizeci de călugări locuiesc în ea; cu toţii sunt bătrâni şi mulţi din ei infirmi. Spiritul timpului şi legile nu mai favorizează recrutarea de călugări, ca odinioară. De aceea, unul după altul din aceşti oameni se vor trece, fără a găsi înlocuitori şi, peste câtva timp, acest cuvios locaş va rămâne pustiu. Un om sociabil se simte cuprins de o groază involuntară, în lăuntrul acelui locaş. Ziduri înalte şi munţi mai înalţi opresc comerţul cu restul omenimii. Monahii, supuşi între ei la cea mai tiranică ierarhie, sunt condamnaţi la necontenite închinări, şi zi, şi noapte, la lipsa tuturor îndemânărilor şi plăcerilor vieţii şi la un post necurmat. Viaţa lor e aceeaşi în toate zilele. Monahii nu aşteaptă şi nu doresc nici o schimbare în uniformitatea tristă a traiului lor. Aceea ce au făcut astăzi au să o facă şi mâine, şi aşa necurmat, fără variaţiune, până la moarte. Din toate monastirile noastre, Slatina singură a păstrat, cu sfinţenie, acest regim crud de post şi privaţiune. Vizitatorul acestui locaş se simte cuprins de tristeţe, la asemenea aberaţiuni ale minţii omeneşti, dar, totodată, nu se poate apăra de un profund sentiment de respect faţă cu aşa credinţă, cu aşa umilinţă şi cu atâta abnegaţiune de sine.

 

Slatina, astăzi – foto: Cezar Suceveanu

 

Monastirea Slatina fu zidită, în secolul XVI, de domnul Alexandru Lăpuşneanu, în timpul domniei sale a doua. Legenda, care s-a păstrat în gura poporului despre întemeierea monastirii, este următoarea: Într-o noapte întunecoasă, toţi acei ce locuiau în vecinătatea văii unde, astăzi, se află monastirea, fură deşteptaţi din somn printr-o melodioasă cântare, ce se auzea din pădure. Cântarea era aşa de dulce, aşa de armonioasă, încât nu putea rămâne îndoială că ea nu era produsă de un glas omenesc. Unii dintre locuitori se luară după acel glas şi, cufundându-se adânc în pădure, văzură deodată înaintea ochilor o flamă supranaturală, ce răspândea, de pe un arbore, o cerească lumină împrejurul ei. Înţelegând, atunci, că cântarea ce auziseră era glasul unui înger şi că flama era raza dimprejurul capului său, îi căzură în genunchi şi mulţămiră lui Dumnezeu de această minune. A doua noapte, glasul se auzea şi flama lucea din nou; toţi oamenii cuvioşi se apropiară şi se închinară. Apariţiunile cereşti prelungindu-se, se făcu mare vuiet în ţară despre această îndurătoare minune şi zgomotul pătrunse până la urechile Domnului. Alexandru se arătă, întâi, rece şi luă în râs pe toţi cei care credeau în adevărul acelor vuiete; mai pe urmă, însă, când vuietele deveniră atât de puternice, încât se organizau peregrinagiuri spre pădurea încântată, Alexandru fu înduplecat să se ducă, în persoană, pentru a se încredinţa de adevărul acelei minuni. Niciodată lumina nu fusese mai strălucitoare şi cântarea mai sublimă decât în noaptea în care domnul se afla de faţă. Se spune că, în momentele în care Lăpuşneanu văzu, cu ochii săi, aceasta minune, el ar fi căzut în genunchi, cu faţa la pământ, muncit de cumplite mustrări de cuget şi ar fi rugat pe Dumnezeu să îi ierte toate nelegiuirile şi uciderile cu care nenorocise ţara. Sculându-se, el jură, în fiinţa tuturor celor adunaţi, că va zidi o monastire, pe locul unde se arătase cereasca viziune. Abia pronunţase jurământul, lumina şi cântecul dispărură, pentru a nu se mai arăta niciodată. Credincios jurământului său, Alexandru puse, de a doua zi, să se înceapă zidirea şi, în curând, se văzu înălţându-se în mijlocul codrului o măreaţă monastire, care, după pârâu, primi numele Slatina.

 

Alexandru Lăpuşneanu

 

Două tablouri, reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, se găsesc în Monastirea Slatina. Unul, care pare a fi posterior secolului XVI şi se află în locuinţa stareţului, înfăţişează pe Lăpuşneanu în tot ornatul domnesc, precum îl descrie autorul care a scris istoria sa, în momentul când veni domnul la Mitropolie, ca să se împace cu boierii. Fizionomia lui Lăpuşneanu e regulată şi împodobită cu plete negre, care se cobor pe umeri largi şi binefăcuţi. Privind frumoasa sa faţă, care pare a exprima atâta blândeţe, cine ar crede că Lăpuşneanu a fost un tiran atât de crud şi de despotic, a cărui domnie a lăsat „o pată de sânge în istoria Moldaviei”?

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

Al doilea portret se află în biserică, pe peretele de deasupra uşii intrării. Acolo Lăpuşneanu stă în picioare, ţinând cu mâna dreaptă pe Doamna Ruxanda, care iarăşi ţine pe fiul lor, Bogdan, de care se ţin, în rând, mai multe rude ale Domnului, de ambele sexe, iar pe mâna stângă ţine monastirea Slatina, pe care o binecuvântează Iisus Christos, şezând pe globul Pământului. Astă originală idee şi modul în care au fost zugrăvite figurile, fără proporţiune, simetrie, perspectivă şi cunoştinţă de colori, aminteşte de tablourile egiptene, atât de mult studiate de învăţaţi.

 

Doamna Ruxandra Lăpuşneanu, fata lui Petru Rareş

 

Toţi pereţii sunt împodobiţi cu fresce, care reprezintă pe Christos, pe Sfinţi, scene din istoria sfântă etc. Pe fiecare frescă stă explicată, în limba română, ce înfăţoşează. Aceste icoane, împreună cu tabloul de pe uşă, sunt toate din timpurile zidirii monastirii şi s-au conservat foarte bine. Monumentul cel mai însemnat din biserică e însă mormântul lui Lăpuşneanu, care se află într-un unghi (colţ – n. n.) adâncit. Deasupra mormântului se află încă icoana Maicii Domnului şi a lui Christos, amândouă de lemn, aşezate acolo îndată după înmormântarea lui Alexandru. Cadavrul Doamnei Ruxanda a fost împreunat cu oasele soţului ei. Piatra ce acoperă mormântul e înzestrată cu multe înscrieri, care însă sunt toate în limba slavonă.

 

Bogdan Lăpuşneanu, într-o frescă de la mănăstirea Dochiariu, în Muntele Athos – ca şi Doamna Ruxandra

 

Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu[2] şi aşa se află amestecate, în aceeaşi urnă, cenuşa despotului celui mai crud, a doamnei celei mai blânde şi a arhiereului celui mai cuvios!

 

Arborele de pe care, după legendă, se auzise glasul cel ceresc a fost cuprins în zidul monastirii şi, printr-o bortă lăsată sau făcută, în urmă (mai târziu – n. n.), în zid, se putea rupe o bucată din acel arbore, devenit, în curând, putregai. Credincioşii ce vizitau monastirea nu lipseau niciodată a vârî mâna prin bortă şi a rupe o bucăţică de lemn sfânt, ca aceasta să le servească de talisman mântuitor în nenorocirile şi ispitele vieţii. Atât de multe bucăţi au fost rupte din sfântul putregai, încât, astăzi, credinciosul se încearcă în zadar de a atinge cu mâinile rămăşiţa arborelui şi trebuie să întrebuinţeze cârlige lungi, pentru a-şi îndeplini voinţa.

 

Monastirea Slatina a suferit, ca multe altele, în timpul revoluţiunii greceşti. Toate casele de prinprejurul bisericii fură arse de turci, biserica scăpă singură din mâna păgânilor, care au respectat sfântul locaş. Lupta de la Slatina, la 1821, între turci şi voluntari, şi arderea unei părţi a monastirii a fost descrisă de Beldiman, poet român din începutul secolului nostru, în poemul său, intitulat „Jalnica tragodie a Moldaviei”[3] (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311; ilustraţii: commons.wikimedia.org).

 

Almanahul Român, 1866: Stema judeţului Suceava

 

[1] Mă surprinde acest final antisemit al poemului, dar şi tentaţia antisemită a lui Iacob Negruzzi, în condiţiile în Care Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri promovau compasiunea pentru aceşti obidiţi ai soartei în Moldova vremii lor – notă I. D.

[2] Aşa s-a întâmplat şi cu mormintele voievodale de la Putna, inclusiv cel al lui Ştefan cel Mare, unde diverşi ierarhi bisericeşti au fost înmormântaţi în sfintele cripte ale istoriei româneşti (pe ierarhul îngropat în cripta lui Ştefăniţă Vodă, doar mâna lui Ştefăniţă, dezgropată în 1856, mai amintea de tânărul voievod, iar în cel al lui Ştefan cel Mare nu mai exista os din legendarul voievod, scheletul descoperit în 1856, îmbrăcat în mantie de ierarh şi depus pe bare de metal, nu este a lui Ştefan Vodă); Veniamin Costache, înhumându-se în cripta lui Lăpuşneanu, continua o tradiţie ipocrită, prin care diverşi călugări, mai mult sau mai puţin înţelepţi, îşi asigurau în posteritate evlavia cuvenită Eroilor Moldovei, din partea generaţiilor viitorimii – notă I. D.

[3] Vezi România Literară din 30 ianuarie 1855, No. 5 – adnotare târzie a autorului.


Pagina 21 din 1.114« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »