Dragusanul - Blog - Part 21

Oana, Balada Bucovinei

 

Mai ieri, pe când Maestrul George Sîrbu încerca biruitor să identifice sufletul intim al Bucovinei și să-l înalțe în lumină, a creat și întrupat, mai întâi, Balada Bucovinei, pe care a numit-o Oana, apoi, pentru că înmugureau lăstarii, iarăși „Balada Bucovinei”. Că așa-i Maestrul, mereu și mereu unifică sub aceeași identitate divinul și pământescul, pentru a le conferi măreție amândurora. Din Baladă în Baladă s-a împlinit, apoi, Rapsodia drept armonie definitivă a viitorimii românești și a primit consacrarea drept Anda. Anduța, cum îi zice Magul Cântecului din Străbuni. Că așa-i sufletul Maestrului George Sîrbu: biruiește vremurile și le stăpânește cu farmecul nepieritor al cântecului fără de prihană.

 

Dar ziua de astăzi îi aparține Oanei. Colegei mele Oana Sîrbu-Botezat și despre ea ar trebui să vă vorbesc, chiar dacă știu că Oana există în spațiul sacralității familiei, între tatăl ei, George, și prințesa cu care a hărăzit-o bunul Dumnezeu, Anda, precum între Soare și Lună. Artist înnăscut, prieten înnăscut, Oana Sîrbu-Botezat trăiește un destin aparte, împărtășindu-se din liniște ca dintr-o apă vie. Vine dintr-o rădăcină, conturează un trunchi și sloboade în lumină o mlădiță fascinantă.

 

La mulți ani, Oana Sîrbu-Botezat,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!


care vesteşte-ntotdeauna zorii

 

trăind, trăind, am câştigat o viaţă

căci am dansat cu stelele-n balans

şi am zidit cuvinte-n dimineaţă

şi ele pregătite pentru dans:

în cerul meu delimitat de iarbă

nicicând nu a fost loc pentru intruşi,

doar cerbii au venit ca să adoarmă

în timp ce-mi stau de veghe pe la uşi,

 

iar mai departe straiul meu de mire

îmi pregătea un templu ireal

ca închinarea zilelor să-nşire

potecile spre-acelaşi ideal

cu care mă născusem într-o iarnă

ursit numai în el să mă întrup

cândva numai ninsorile s-aştearnă

pe urma mea aleanul unui lup

 

cu ochi flămânzi şi cu auz de fiară

prin alte vieţi năprasnic hăituită

ce evadează doar în primăvară

ca-ntr-o cădere leneşă-n ispită

şi multe alte-am dobândit trăind

şi respirându-mi darul cu toţi porii

aidoma străvechiului colind

care vesteşte-ntotdeauna zorii

 


nu dezghioci în sfârşit înţeles?

 

hai, relaxează-te, suflete,

înfăşură-te-n munţi ca-ntr-o naştere nouă

şi asumă-ţi cerul închinându-te zilei

care împarte universul în două

fără să-ţi spună, suflet al meu,

unde e partea care te-ncape,

dar nu-ţi pese, vei ajunge acolo

departe, aproape,

 

important este să ţii Soarele-n mână

într-o lume-nsetată de candeli aprinse,

munţii îţi vor vindeca tălpile cu rouă

desprinsă din ierburi de vecii necuprinse,

fii fericit, suflet al meu,

trupul te-a adus unde-i locul ales:

nu auzi ceremoniile vremilor sacre,

nu dezghioci în sfârşit înţeles?


hai, închină-te şi nu te

 

clopote din catedrală

strigă munţilor porunci

într-o lume ireală

văduvită de atunci,

smulsă dintr-un altădată

al peceţilor străvechi,

iar ecourile, iată,

au culcuşuri în urechi,

 

nu şi sus, în şi mai sus-ul

sensului primordial,

răsăritul şi apusul

călăresc acelaşi cal

şi se duc în tropot iute

dând contururi noi peceţii,

hai, închină-te şi nu te

du şi tu cu călăreţii

 


ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 

de o vreme drumurile sunt ca o vrajbă

iar cununile de spini nu mai dor,

încă se mai aruncă cu pietre prin preajmă

şi-n umbra-ţi subţire de biet călător:

ai văzut zdrenţele umbrelor tale

vânturate de cerul fără prihană,

ai auzit ţipetele lor ancestrale

spintecând liniştea lumilor vană?

 

de o vreme clepsidra-ţi vesteşte doar chipul

şi sângele tău prelinge tăcut

pe zvâcnetul umbrei ostenite nisipul

de parcă încheagă un nou început:

ai văzut Soarele cum te cheamă să vii,

să fii în lumină o firavă scânteie,

ai văzut scapărul care-ai să fii,

ai auzit sufletul cât de blând se descheie?

 


Pagina 21 din 1.126« Prima...10...1920212223...304050...Ultima »