Dragusanul - Blog - Part 20

și m-am simțit, la cină, un străin

Radu Bercea n10

*

m-am așezat cu urmele spălate

și pribegite veșnic din cenuși

la cina cea de taină – din păcate

simțeam că-s schingiuit de niște uși,

dar pâinea era cosmică și bună,

iar vinul îndemna spre veșnicii,

desprins dintr-o metaforă străbună

îmi rătăcisem urma în pustii,

*

dar nu-mi păsa de urme, viitorul

ne-acaparase parcă pe deplin,

în timp ce-n noaptea nopților poporul

se alina cu pâine și cu vin

fără să-i pese că e sfântă clipa

pe care-o sfârtecase spre final

și ignorând de-a pururea risipa

luminii cuvenită ideal,

*

apoi, în noapte, se iviră furii

și, amăgind cu pâine și cu vin,

au pus cătușe lumii și naturii

și m-am simțit, la cină, un străin


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

Foae nr 31 28 iulie 1840

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 32, 4 august 1840, pp. 253-256

[2] Acest râu, care, oarecând, curgea prin inima Moldovei și care, acum, desparte Moldova de Rusia, a fost pentru el tocmai așa precum a fost Simois, râul Troiei, pentru geniul lui Virgilius – nota autorului studiului.

[3] Adevărat că aceste idei le-a împrumutat răposatul din Ovidiu, favoritul său, și deosebit din Libr. 1-0, Trist. Elg. VIII… Alăture, acum cineva, acele versuri ale lui Ovidiu cu cele ale răposatului Fabian și prea lesne va vedea că în aceasta este numai un schelet de idei sau numai cele dintâi trăsături ale unui tablou fără fețe, fără vopseli și fără nici o umbrire, și cititorul este silit însuși a-și chibzui cele ce lipsesc.


Rânduiala lumii, pe înţelesul tuturor

Poarta Zeilor - Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Poarta Zeilor – Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Pentru că mai sunt doar câteva zile până la un alt început al omenirii, mi-am zis că ar fi bine să vă povestesc, fără citate şi fără note de subsol, ce am izbutit să înţeleg eu din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, cea mai veche, “Cartea Shu” fiind începută în anul 2776 şi abandonată, în anul 900 înainte de Hristos, când Confucius şi-a propus să revoluţioneze gândirea umană.

*

Povestea ştiută a omenirii începe cu prima generaţie totemică de oameni vorbitori, numită chiar şi la greci, “generaţia de aur”. Lao Tse, ca şi Hesiod, povesteşte că oamenii aceştia nu cunoşteau Timpul şi, deci, nici moartea şi tocmai de aceea îşi petreceau viaţa în cântec şi joc. Cum toate cărţile religioase vechi ale omenirii spun că Spritul Universal ni s-a desluşit prin poezie, că învăţăturile lui erau scrise pe cer şi că muzica şi, ulterior, şi dansurile erau doar suporturi ceremoniale pentru desluşirea Spiritului Universal prin poezie, putem admite că generaţiile care au existat în vremurile în care Soarele răsărea din căsuţa zodiacală a Leului erau pe deplin fericite. Generaţiilor acelora le-a fost închinat Colindul Leului, care încă mai supravieţuieşte în România (de altfel, toate colindele Datinii sunt închinate constelaţiilor din care a răsărit Soarele până acum).

*

 Oamenii aceia trăiau în munţii Carpaţi, care înconjurau o mare continentală (Lao Tse o numea “iezer uriaş, în forma arcului ochiului”), care avea să se numească, odată şi odată, Tartarul sau Tărtăria, adică Transilvania (după zece ani ploioşi, prezentaţi în toate cărţile sfinte vechi, lacul s-a revărsat, rupând munţii şi durând albii râurilor, fundul lacului devenind un ţinut uscat, Tartarul – spunea Lao Tse). Când se simţeau osteniţi, urcau pe înălţimile munţilor, cât mai aproape de cer, şi se aşezau pe o lespede, pentru odihnă. Când sufletul se desprindea de trup, se iveau vulturii, care ciuguleau carnea, apoi şi oasele trupului abandonat, iar oamenii au fost siguri că bătrânii lor se mutau în cer, şi cu spiritul, şi cu trupul, iar când au conştientizat timpul, au continuat să-şi “îngroape părinţii în ceruri”, păsările devenind îngeri, al căror limbaj îl înţelegeau doar iniţiaţii (Solomon înţelegea limba păsărilor, şi-abia David pe cea a îngerilor).

*

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

Hora Cosmică a destinului echinocţial al Vieţii

*

Cerul îi preocupa pe oameni (nu se numeau oameni, pe atunci OM fiind doar Spiritul Universal), iar prima rună, primul semn cosmic căruia i se dedica câte o familie, fiecare familie având ca totem tot altă înşiruire de stele, a fost crucea dreaptă, care începea cu coloana celestă sau arborele vieţii (linia imaginară care coboară din cer), numită axa solstiţială, care se intersecta perpendicular cu linia orizontală, numită axa echinocţială. Odată cu intuirea Crucii sau Crugului Cerului (Crugul Soarelui), oamenii au început să conştientizeze timpul, îmbătrânirea şi moartea. Ca să îl măsoare, s-au folosit, mai întâi, de Ursa Mare, constelaţia dominantă peste lumea boreală, a cărei coadă arăta anotimpurile (vara, spre sud, toamana, spre vest, iarna, spre nord, şi vara, spre răsărit). Apoi a apărut un bărbat înţelept, pe nume Anu, soţul vrăciţei Cula, care le-a explicat ce anume vestec unele constelaţii de pe cer. Se intrase deja în timpul lunar, Soarele răsărea din Rac, iar oamenii, care se închinau doar străbunilor din cer, au stabilit că există trei ceruri ale Soarelui, deasupra, trei ceruri ale Lunii, subpământene, şi cerul echinocţial al vremelniciei vieţii omeneşti. În total, 7 ceruri. Şi, cum axa solstiţială (coloana celestă) urca prin cele trei ceruri lunare, pe Calea Părinţilor (Pitr-Yana), spre cele trei ceruri solare de deasupra cerului terestru echinocţial, pe Calea Zeilor (Deva-Yana), s-a considerat că vremelnicia înseamnă logodna cosmică a cerurilor lunare cu cerurile solare, deci logodna dintre Alba (însemna Luminoasa, Lucia – în latină, Eftepir – în dacă) şi Aplu (însemna Roşu, Foc Viu, Soare, ulterior numindu-se doar Apolo).

*

Dumnezeu-Soarele - Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

*

Ideea de Spirit, de Sine Universal, care există, împreună cu Sinele particular în grota inimii, precum lumina şi umbra (asta înseamnă şi Sfântul Graal, perceput ca inima lui Iisus), începu să fie înlocuită cu cultul părinţilor din ceruri, iar Sfântul Cer fu, la rândul lui, înlocuit cu Soarele şi cu Timpul, deşi Soarele locuieşte în Deaus (în cerul apropiat sau cerul zilei), iar Timpul în Cernunos (cerul îndepărtat sau bezna), între ele fiind “Roata Cerului” (Ur-Anu, pe care sunt scrise poveţele, iar mai târziu, poruncile, legile). Dar pentru că şi părinţii aveau nevoie de un lider-gazdă, i s-a atribuit cerului numele iniţiatorului Anu (Anu-Yahve, adică “Tatăl Ceresc” îi zicea Iisus, Tarkitan sau Sfântul Cer îl numeau sciţii, Ahura-Mazda – sumerienii şi inzii), în vremurile în care Soarele încă mai răsărea din căsuţa zodiacală a Taurului, deci în vremea lui Moise, a lui Rhamses al II-lea, a lui Ghilgameş, a viteazului Utu din Babilon etc. Cerul (Anu) era tatăl celor patru muze sau hore (anorimpurile), cerul devenise Timp, iar atributele lui încep să capete personificări (doar din capul lui Zeus se nasc muzele). Fiecare trib, fiecare populaţie, deci, deşi se închina propriilor străbuni, în frunte cu “Tatăl tuturor”, cum se numea Odin, sau “Tatăl Ceresc”, cum îl numeau evreii, sau “Tatăl nostru”, cum l-au perceput, în aceeaşi sintagmă armaică străveche creştinii, menţinea filonul iniţial al încredinţării celui nenăscut, neprecizat şi nenumit, dar pentru care se foloseau deja nume, ca să înţeleagă credincioşii despre cine este vorba. Şi, aşa, Spiritului, Sinelui Universal, care ne-a creat, din care ne-am desprins şi în care ne vom întoarce (altă metaforă a logodnei cosmice), începu să fie entităţi distincte şi diferite: Anu, Om, Tao, Ra, Odin, Baal (cum se numea nepotul lui Anu, Enkil), Apolo, Mitra (iniţial însemna “legământul” cu Cerul), Dumnezeu, Alah şi aşa mai departe.

*

În primii ani ai creştinismului, disputele nu îl vizează pe Mitra, ci pe Apolo (citiţi “Civitas Dei” a Sfântului Augustin), între identitatea lui Apolo (“Soarele Dreptăţii”) şi Iisus (“Soarele Dreptăţii) existând multe sinonimii. Dar să nu ne grăbim şi să revenim la poveţele Sinelui Universal, scrise pe cerul înstelat (Ur-Anu) şi încredinţate de Cer, drept “legi” pământenilor. Sfântul Cer, întrebat fiind de Zarathoustra dacă lui îi încredinţează primul legile (Vendidad, în sanscrită), îi spune că nu, primul beneficiar fiind Marele Păstor, Enlil al Muntelui, fiul lui Anu, deci al Cerului şi, în final, însuşi Cerul. Toţi iniţiaţii lumii se numeau, de altfel, “Marele Păstor”, reminiscenţă subconştientă a începuturilor religiei în munţi. Pentru că, la ceremoniile totemice, în care poezia, muzica şi dansul împlineau destinul omenesc, au început să se ivească şamanii, “bătrânii înţelepţi” (asta înseamnă şi preot, şi popă, doar cu etimologii diferite, în greacă şi, respectiv, în latină), care au pretins că poeţii au receptat şi reprodus limbajul ritmicităţii, dar numai ei, bătrânii înţelepţi, îl pot şi descifra. Aşa au apărut preoţii, mai puţin interesaţi de dumnezeire, dar dornici să domine naivitatea şi credulitatea lumii.

*

Câtă vreme fiecare populaţie avea alţi străbuni în cer, era greu să domini lumea, chiar şi în numele Soarelui. Aşa că un păstor fenician, Aplu, care a venit în ţinuturile boreale şi a început să predice, a fost crucificat de către… pileati, dar cu săgeţi, şi nu pe cruce, ci pe un stejar. Cultul Soarelui a rămas, însă, iar Apolo (nicidecum Mitra – altminteri, primele polemici creştine l-ar fi vizat pe Mitra, nu pe Apolo) s-a transformat lesne în Iisus (asta nu înseamnă că aş nega existenţa lui Iisus şi natura lui dumnezeiască), în ciuda faptului că anatemizarea străbunilor tuturor populaţiilor care aveau să-l urmeze pe Iisus s-a făcut mai greu. Străbunii populaţiilor nordice, care credeau în acelaşi “Tată al tuturor” (Odin), au fost damnaţi drept diavoli, ceea ce nu a convenit populaţiilor îndepărtate, care şi-au menţinut cultul străbunilor proprii până la ultimii vikingi. Populaţiile mai apropiate de imperiul roman, care avea să transforme creştinismul în religie imperială, nu au putut rezista presiunilor, iar disimulările lor identitare au fost acceptate tacit de biserica creştină (în Spania, de pildă, Zeiţa Vetrei avea să fie venerată, în continuare, inclusiv astăzi, drept “Fecioara Neagră”, iar tălpile ei mari, de zeiţă care personifică “Mama Glie”, nu au avut vreodată nevoie de explicaţii). La popoarele din răsăritul european, unde ceremoniile totemice (poezie, muzică, dans) au supravieţuit drept obiceiuri, deci drept ritualuri din ce în ce mai vag iniţiatice ale Datinii (a ceea ce a fost dat), până a deveni o bulibăşeală din ce în ce mai penibilă.

*

O să mă opresc, deocamdată, cam pe aici, dar precizând că toate cărţile religioase ale omenirii înseamnă una şi aceeaşi carte, în care se vorbeşte, mai abstract sau mai băsmuitor, funcţie de nivelul civilizaţiilor pe care şi le-au asumat, despre acelaşi neprecizat, nenumit şi veşnic spirit al universului şi despre tentaţia vremelnicilor pământeni de a-i dobândi bunăvoinţa sau chiar de a i se substitui. Iisus, prin calea lui de mult abandonată, este ultima întrupare a acelui sine inefabil, care nu doar că nu ne-a cerut niciodată nimic, ci şi-a asumat şi păcatele noastre, şi încă în două rânduri: când ne-a oferit rugăciunea “Tatăl nostru”, cu statutul de fraţi ai lui, şi când a plecat în veşnicie. Îl puteţi afla în Sfântul Graal al propriului trup, pentru că Sinele Universal şi Sinele Particular locuiesc împreună în inima păşitorului prin vremelnicia vieţii, precum lumina şi umbra.


destinul de român și de țăran

Radu Bercea n3

*

prin jarul nopții scormonind în pripă

am vrut doar zorii zilei să-i amân

și-am refuzat o cosmică aripă,

fiindcă eu sunt doar un țăran român

și-n preajmă încă-n picurat de turme

doar cântecul mijește pe cărbuni

și cerul îmi arată niște urme

din calea care duce spre străbuni,

*

apoi îmi pun cămașa străvezie

a zilei cenușiului urban

ca nu cumva vreun trecător să știe

că-n mine năzuieșe un țăran

să-și afle rădăcinile pierdute

și să le mute-n sânge cu migală,

în vreme ce doar coasa îi ascute

pe lespede întoarcerea finală:

 *

o, de-ar veni și noaptea mai curând

ca să aprindă cosmicul ocean!,

aud în mine încă invocând

destinul de român și de țăran


Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (I)

Iasi 1840 CLA 1909 p 116

*

Cum îmi propusesem să caut informaţii, prin presa veche, despre sărbătorile pascale la români, începusem cu „Foae pentru Minte, Inimă şi Literatură”, a lui Gheorghe Bariţ, şi m-am poticnit într-un poem despre Moldova anului 1821, scris în 1821, de un oarecare V. Fabian. Poemul începe cu „S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos”, vers care îmi era vag cunoscut, şi se termină cu „Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit”, iar pe îndelungul lui parcurs, un amestec ciudat de scânteieri geniale şi de naivităţi retorice specifice acelor vremuri, proiectate când într-un plan cosmogonic inteligent elaborat, când într-o istorie lipsită de istoricitate şi care seamănă cumplit cu prezentul neamului nostru, mi-a atras atenţia până la a-mi dori, ca şi George Bariţ, în 1839, să aflu „mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic[1]” şi care mă surprinsese cu o erudiţie, dibaci criptată în discursul liric, cum rar se mai întâlneşte în ziua de azi.

*

Vrând să aflu mai multe, am apelat la monografia lui Eugen Lovinescu despre Gheorghe Asachi, şi l-am întâlnit pe Vasile Fabian (31.12.1795, Ruşii Bârgăului – 07.04.1836, Iaşi), în acele pagini, adus, în 1820, din Transilvania, de către Gheorghe Asachi, referendarul şcolilor din Moldova, la Seminarul de la Socola, împreună cu Vasile Pop, Ion Manfi şi Ion Costea[2]. Lovinescu dă ca dată a naşterii 13 decembrie 1773[3], dar informaţia e greşită, Vasile Bob, care şi-a tradus numele Bob în latină (fabia), devenind Fabian, fiind născut în 31 decembrie 1795, deci cu 22 de ani mai târziu decât în informaţia marelui critic fălticenean. Dar, plecând de la Eugen Lovinescu, unde găsisem capătul de fir, am revenit la „Foaea” lui Bariţ, unde am descoperit un Aron Pumnul al Moldovei, o piatră de temelie a culturii naţionale, dar despre care se ştie puţin sau chiar nimic.

*

Fără Vasile Bob (Fabian – în adaptare latină), Moldova şi, prin ea, spiritualitatea românească ar fi avut mult de pierdut. Ce şi cât anume, veţi afla, împreună cu mine, pe parcursul a trei episoade, stabilite de Bariţ, plus episodul din 1839, datorat cărturarului bisericesc Scriban, de loc din Burdujeni.

*

Din biografia sau viaţa răposatului Paharnic Vasile Fabian sau Bob[4]. Domnule redactor! / Însemnarea care ai făcut în Foaia dumitale pentru Minte, Inimă şi Literatură din anul 1839, No. 13, la versurile răposatului Fabian, despre starea Moldovei, la anul 1821, în care scrii că ţi-ar face mare bucurie, când ţi-ar trimite cineva şi mai multe însemnări din viaţa acestui vrednic bărbat, m-a îndemnat şi pe mine a cerceta, a ispiti şi a însemna orice aş putea şti despre faptele acestui patriot, care, în floarea bărbăţiei, spre cea mai mare pagubă a literaturii naţionale, s-a mutat la cele veşnice. Aşadar, nu numai de la con-şcolarii şi convieţuitorii răposatului am cercetat despre cursul vieţii şi faptelor lui, dar, călătorind, în anul trecut (1839 – n. n.), la Rodna, în care părţi se află şi locul naşterii aceluiaşi, m-am rugat de domnul I. Marian, vicarul Rodnei şi director Şcolilor Naţionale Milităreşti din Năsăud, sub a cărui direcţie se află şi locul naşterii şi creşterii răposatului, ca să cerceteze şi să însemneze toate, cu amăruntul, orice ţine de viaţa acestuia. Acest bărbat, ca un deosebit cinstitor al literaturilor şi însuşi străduitor şi primitor al literaturii naţionale, prin o cinstită scrisoare a sa, din 20 decembrie 1839, despre toate care le-a aflat, prieteneşte m-a înştiinţat.

*

Din acele care însumi am ştiut şi din care mai târziu am aflat, precum şi din acelea pe care le scrie domnul vicar, ies multe la iveală, care dau o deosebită lumină vieţii răposatului; nici că vor fi de prisos; că batăr că domnul Pitarul Popesc Scriban, în Foaia dumitale din anul trecut, No. 20, multe a însemnat despre viaţa lui, totuşi dinspre o parte, fiindcă acelea mai cu seamă se ţin de petrecerea lui în Moldova, iară dinspre altă, pentru că acelea ce scrie despre anul şi locul naşterii sunt foarte greşite, însă greşeli care domnului biograf nu i se pot imputa; ba eu, dinspre partea mea, nu pot destul a-i lăuda acea inimă mulţămitoare, care a arătat către profesorul său, şi deosebit a-i mulţumi că mi-a dat prilej spre a însemna şi eu ceva despre acest bărbat patriot, pe care eu, pentru multele şi nobilele sale virtuţi, nu numai l-am cinstit, dar l-am şi iubit, şi cu care, până la sfârşitul vieţii, în oarecare comerţie literară am stătut.

*

Din însemnările mele şi cele ale domnului vicar Marian, acestea următoare ies la lumină:

Răposatul Fabian s-a născut în 31 decembrie 1795[5], într-un sat milităresc (referire la statutul de „grăniceri năsăudeni”, pe care îl aveau locuitorii – n. n.), cu numele Ruşii Bârgăului, care se află între oraşul Bistriţa şi hotarele Bucovinei, şi se ţine de al II-lea Regiment de Graniţă Românesc, al cărui ştab se află în Năsăud; aşadar, Fabian al nostru s-a născut ca soldat.

*

Moşul lui, dinspre partea tatălui său, a fost preotul Toader Răul (aşadar, din familia Răeştilor); acest preot Toader a avut patru feciori: pe Ioan, preot în sat, pe Pavel[6], pe Maftei, pe Petru, amândoi căprari în Regiment, şi cel de pe urmă tată răposatului. Muma lui a fost Anisia, fiica preotului Toader Bob[7], nemeş de Kapolnok-Mănăştur, paroh în satul milităresc Maier şi văr primar cu Episcopul Făgăraşului I. Bob. Preotul Toader Bob, neavând feciori, îndată, la botez, primi pe răposatul spre fiu al său, cu care adopţie a primit şi porecla de Bob. Cu această şi sub această poreclă a fost până la sfârşitul cursului învăţătorilor şi a trecerii lui în Moldova.

*

În vârstă de zece ani, adică la anul 1805, l-a dat moşul său, preotul Toader Bob, la şcoala românească, în satul Maier, unde era preot. La anul 1807, la şcoala militărească, în Năsăud, iar la anul 1810, l-a dus la Gimnaziul din Blaj. Strălucind, aici, întru o mulţime de şcolari, atât cu cuviincioasa purtare, cât şi cu înălţimea minţii şi cu deosebitul său geniu, unchiul său, Episcopul Bob, în anul 1814, îl dărui cu o fundaţie în Cluj, în convictul tinerimii nemeşeşti, lângă Academia de acolo. Aici învăţă Filosofia şi legile, fiind pretutindeni fruntea şcolarilor.

*

În anul cursului de pe urmă (precum adeseori se întâmplă în cruda tinerime), fu vinovăţit, cu mai mulţi alţii, despre o faptă care era împotriva legilor academiceşti, din care pricină fu, una cu consorţii săi, judecat spre o pedeapsă trupească; însă nobila semeţie a acestui tânăr nu putu a suferi această defăimare, fiind din lăuntru învins, atât despre aceea cum a învăţat, cât şi despre aceea în ce cinste şi vază stă el înaintea tinerimii scolasticeşti şi a toată profesorimea de acolo; pentru aceea, a mai vrut a părăsi Academia, decât a se supune la o pedeapsă aşa urâtă, care putea să-i păteze toată cinstea, ce o câştigase până aicea.

*

Destul, tânărul nostru părăsi Academia; încă, prin aceasta, pierdu şi fundaţia din convict, şi graţia în care se afla la unchiul său, Episcopul Bob. Hinc omnis origo malorum (de la început, anul se arătă rău – n. n.). Din acest ceas s-au născut o mulţime de greutăţi, cu care a avut a se lupta.

*

Din Cluj, s-a dus la Ungaria, la Oradea-Mare, despre o parte ca să isprăvească, în Academia de acolo, cursul legilor, care, în Cluj, încă nu-l isprăvise, iar despre altă parte, că doar ar putea căpăta ceva ajutor de la Samuil Vulcan, Episcopul românesc de acolo, spre a merge la Viena, pentru învăţătura legilor milităreşti, fiindu-i scopul a se face auditor în Regiment; însă nici aici nu putu câştiga aceea ce dorea; pentru care fu silit a se întoarce, iarăşi, la locul naşterii şi a cerca ca doară l-ar primi în cancelaria Auditoriatului Regimentului, în Năsăud, însă în zadar, pretutindeni sunt uşile închise.

*

Întru aşa fel de strâmtorări, fu silit, iarăşi, a merge la Blaj, la unchiul său, Episcopul Bob, rugându-l ca să-i dea vreo slujbă în moşiile episcopeşti; însă Episcopul nu-i dădu, despre o parte pentru că tânărul nepot nu vru a primi statutul preoţesc, spre care îl îndemna unchiul, iară despre altă parte, că era supărat pe el pentru fapta de la Cluj. Nec dum etiam causae irarum… Exciderant animo; manet alta mente repostum  (Deşi nu provoacă senzaţie de rău… alunecă sufletul; adânc în rămăşiţele lui minte – n. n.)[8].

*

În această vreme, şi-a mutat numele Bob (faba) în Fabian, doar din pricină că sub acest nume, Bob, Regimentul îl silea să intre sub arme, ca unul care era născut soldat şi, ce-i mai mult, trebuia să intre ca soldat de rând, până i-ar veni rândul şi norocirea a se face ofiţer; însă mintea lui era, acum, mai împodobită prin frumoasele ştiinţe şi inima mai poleită decât să slujească el ca un soldat de rând – şi lui îi mai plăcea a sluji sub blândele arme ale Minervei, decât sub crudul şi sângerosul coif şi pavăză a lui Marte; al doilea, pentru că acel nume strălucit, Bob, întru acele triste stări îi era numai spre greutate, iar lângă aceasta vroia a urma un plan de viaţă, a trăi cât va putea mai neştiut[9].

*

Când ajunseseră greutăţile acestui tânăr la cea mai înaltă culme şi nu mai era alt mijloc decât, sub un nume străin, să-şi părăsească patria şi pe toţi cei iubiţi, şi să se lase încotro îl vor duce valurile nenorocirii, atunci providenţa dumnezeiască se ivi, în toată slava şi puterea ei, şi nu lăsă ca această lumină să se ascundă sub pat, ci făcu ca să se pună pe masă şi în sfeşnic, şi să lumineze întru întuneric (va urma).

 *

 


[1] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106

[2] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 37

[3] Lovinescu, Eugen, Gh. Asachi / Viaţa şi opera sa, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 61

[4] Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 31, 28 iulie 1840, pp. 242-245

[5] Dacă a murit răposatul în anul 1836, în 7 april, aşa a fost în vârstă de 40 de ani, 3 luni şi 7 zile – n. Foaea.

[6] În anul 1796, a fost stegar şi s-a rănit în bătălia care s-a întâmplat la 15, 16, 17 noiembrie acelaşi an, lângă Areda Veneţiei, împotriva lui Napoleon, şi fu, pentru vitejia ce a arătat în paza unui pod, deosebit lăudat (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, p. 68).

[7] Din această familie au fost Daniil Bob, care, în anul 1788, ca strajmeşter, pentru vitejia ce a arătat asupra turcilor, lângă Cetatea Giurgiu, în Ţara Românească, fu dăruit cu monedă de aur. Tot din această familie a fost şi Nikodem Bob, locotenentul, care, în bătălia mai sus numită, de lângă Vereda Veneţiei, fu rănit (Poëmation de Secunda Legione Valachica, Magno-Varadini, 1830, pp. 57-68).

[8] Epistola domnului vicar Marian aşa urmează:

La dorirea domniei tale de a şti, de la Mine, descrierea tragerii şi a vieţii lui Vasile Fabian, mă silesc, cu atât mai voios a face destul, cu cât dânsul mi-a fost con-şcolar în Năsăud şi în Blaj, şi acum am căpătat, şi de la satele în care s-a născut şi crescut, extractul Protocoalelor şi spunerile neamurilor, după care el s-a născut în 31 decembrie 1795, în satul militar Rusu Bârgăului, din tată Petru Reu şi mamă Anisia Toader Bob, pe lege căsătoriţi.

Ambele, familii de frunte în acest ţinut; căci preotul Toader, tatăl Petrii Reu, a avut întâiul fecior pe Ion, preot în sat; al doilea, pe Pavel, răposatul căpitan, aici, în Regimentul al II-lea Român; al treilea, pe Maftei şi al patrulea pe Petru, ambii foşti căprari, iar despre mamă-sa, Anisia, ea se trage din familia Bob-iană, adică Anisia a fost fiica preotului Toader Bob, k. m. paroh în Maeru şi văr primar răposatului Episcop Bob.

Preotul Toader Bob, neavând feciori, după legile române în districtul Rodnei, până astăzi ţinute, şi de Înalţii Împăraţi ai Austriei cruţate, îndată, la botez, a adoptat pe nepotul său Vasile, spre fiul său, prin care aesta a căpătat numele Bob, şi o mare moşie (adică case, grădini şi pământuri, pe care acum, în 1839, a rămas femeii altui nepot al preotului Toader ca moşnean sau adoptat, oameni de tot străini).

Vasile fu dat, în anul 1805, la şcoala română, în satul Maier; la anul 1807, la şcoala nemţească normală, în Năsăud, şi la anul 1810, fu dus la Gimnaziu, în Blaj. Pretutindeni, cel dintâi eminent fiind, răposatul Episcop Bob, în anul 1814, l-a dăruit cu o fundaţie în convict, în Cluj, unde tot între eminenţii cei dintâi numărându-se, a învăţat filosofie şi jus (Dreptul – n. n.). Acolo s-a mutat numele de Bob în Fabian, latinesc, nu ştiu din ce cauză.

După aceea, necăpătând, aici, aplecare la cancelaria audirorială, care şi-a fost poftit-o, a cercat la Episcopul Bob ceva diregătorie Dominală, care, însă, pentru că n-a voit a cuprinde statutul preoţesc, nu i s-a făgăduit; deci, a trecut în Moldova, de unde, apoi, câştigându-şi, cu hărnicia sa, diregătoria publică, a înştiinţat neamurile şi Regimentul despre aflarea şi starea sa. Ce a făcut acolo mai mult nu se ştie pe aici, fără după aici înştiinţarea de moarte, în 8 aprile 1836. A răposat la Iaşi şi, la înmormântarea lui, unul dintre elevi a făcut cuvenita cuvântare, care cumnatul său Ioan Hoste, de aici, atunci strajmeşterul la Austriana Agenţie în Iaşi mi-a dat-o spre citire, însă acum nici unul nu o avem.

Acestea sunt de el pe aici ştiute şi eu, încă aşa scrise, le împărţesc. Singuratecele lui talente fireşti străluceau, în pruncie, între con-şcolarii săi, starea ambelor familii, Reu şi Bob, cu averi şi cu bărbaţi în diregătorii de frunte înfrumuseţate, da pruncului, şi prin acestea, el sieşi o isteţime şi un preţ înalt, pe care el, cu o purtare plină de omenie şi prietenoasă, încă-l mai mărea, văzându-se de toţi, şi aici, şi în Blaj, iubit, şi de răposatul Epscop foarte plăcut, care plăcere şi-a tăinuit-o şi-n Cluj, până la sfârşit.

Aceasta i-a dat, apoi, o statornicie şi încredere în sine însuşi care l-au căşunat, neaşteptând ajutor de la neamuri, a trăi după gândurile şi princpiile sale, din puterea sa. Aceste proprietăţi, văzându-se în locuri şi între oameni de tot străini, cu atâta s-au mărit, cu cât mai des le-a întrebuinţat; deci, către coapta vârstă, a trebuit să fie bărbat cu inimă nu de mijloc trecută prin probă de foc. / Năsăud, în 20 decembrie 1839 / gata de servit / Jon Marian / Vicar Rodnei.

[9] „Pentru mine s-au sfârşit, acuma, toate – aşa scrie, din Iaşi, în 23 martie 1824 –, împrejurările m-au silit a urma un plan de viaţă, în care să trăiesc cât voi putea mai neştiut de nime, din pricina aceasta am lăsat şi eu numele Bobului, care, în pribegirile mele, îmi era numai o belea pe cap, că, în loc să-mi ajute ceva, îmi făcea mai multă stinghereală şi, pe lângă slava numelui ce purtam, zdrenţele ticăloşiei mele cu atât mă arătau întru o mai mare urgisire”.


Pagina 20 din 759« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »