Dragusanul - Blog - Part 20

Bucovineni dispăruţi pe fronturile Austriei (VIII)

Ruşi şi români, la Marginea, în 1917

 

Constantin a lui Ştefan Ţigănaş, născut în 1882, din Ceahor, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Batalionul de Vânători 27 şi a plecat cu dânsul la luptă. În noiembrie 1916, s-a îmbolnăvit, în tranşeu la Cârlibaba. Martorul Dimitrie a lui Mihai Holunga se afla în acelaşi tranşeu cu dânsul şi, părăsind tranşeul Ţigănaş, află el de la un stegar sanitar, că dânsul ar fi pe locul de ajutor. De atunci nu e nici o ştire despre dânsul. Conform unei informaţii din partea Crucii Roşii, el a dispărut din 6 iulie 1916. Presupunându-se probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Fevronia Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Patapie Olexiuc a lui Dumitru din Suchovercov, născut în 1883, a fost înrolat, în 1915, la Regimentul 35 şi a plecat, în august 1915, pe frontul rusesc. Conform afirmării lui George a lui Petru Grigorcea din Suchovercov, care a servit cu numitul la acelaşi corp de armată, au participat ambii, în august 1915, la lupta de la Zlota-Lipa. În ziua următoare, află Grigorcea de la un camarad că Olexiu a picat în această luptă şi nu l-a mai văzut. Acolo ar fi murit, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul presupus, se dispune, la cererea soţiei sale, Mariei Olexiuc, născută Semeniuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Dimitrie Sucholotiuk a lui Nicolai din Coţmani, născut în 1887, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 24 şi a plecat la luptă. Ultima scrisoare a trimis-o soţiei sale cu data de 24 martie 1915. De atunci nu-i nici o ştire despre dânsul. Martorii spun că, în aprilie sau martie, dânsul a luat parte la un atac în contra ruşilor şi, după această luptă, n-a mai fost văzut, aşa că trebuie să fi picat pe câmpul de onoare. Presupunându-se decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Sucholotiuk, născută Pauline, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Lazar a lui Iacov Zahariuc din Ceahor, născut în 1882, a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi luptă, cu regimentul, în contra Rusiei. Conform martorului Vasile Rusnac din Ceahor, care a servit la Regimentul 41, l-a văzut pe acesta, ultima dată, în noiembrie 1914. Venind el, după aceea, la compania lui Zahariuc, i-au spus ceilalţi camarazi şi chiar fratele lui Zahariuc, care a picat în 1916, că Lazar Zahariuc a picat în noiembrie 1914. Fiind deci decesul presupus, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Zahariuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ludwig Lange, fiul lui Iosif şi a Varvarei, născut la 28 ianuarie 1851 în Siret, în timpul din urmă domiciliat aici, a emigrat, în 1886, în România şi de atunci e dispărut. Fiind deci decesul presupus, se dispune, la cererea lui Iosif Klausers şi soţiei, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9).

 

24 decembrie 1917 sau ultimul Ajun al austriecilor la Vicovu de Jos

 

Iosif a lui Nicolai Martiniuc, învăţător superior în Suchovercov, a fost înrolat, în 1915, la oaste şi a plecat în campanie. Pe la finea anului 1915, a căzut prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Simi-Palatinsk, guvernământul Tomsk. Acolo ar fi murit, în iunie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Helena Martiniuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Petru Pascar şi Ioana Pascar, din Boian, au fost deportaţi, cu ocazia invaziei ruseşti, în Rusia şi internaţi în Saratow. Acolo ar fi murit ei, în martie 1919. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea Domnicei Tokar, născută Stynzibota, procedura pentru stabilirea morţii celor dispăruţi”.

 

Ludvica Heudel, născută Czerniak, proprietară de casă din Boian, a fost deportată de inamic în Rusia, în 1916. Acolo ar fi murit, la 15 april 1917, la Astrahan, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea surorii Ana Ionasz, născută Czerniak, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei”.

 

Victoria Leocadia Bilecka, proprietară de casă în Boian, a fost deportată, în 1916, de inamic în Rusia, la Baszmakowka, guvernământul Astrahan. Acolo ar fi murit, pe la finea lui faur sau începutul lui martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind probabil decesul, se dispune, la cererea copiilor minori Olga, Francisca, Cecilia, Maria şi Leopold Franz Bilecki, reprezentaţi prin epitropul Antonina Wicloczynska, soţia lui Iosef, procedura pentru stabilirea morţii dispărutei” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 81, Cernăuţi în 15 Noemvrie nou 1919, pp. 14, 15).

 

Solca, în 1917

 

George Iacubovici a lui Vasile, născut la 1888 în Mămăieştii Noi, a fost înrolat, în 1914, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat la luptă. La începutul anului 1915 se afla, în apropiere de Beligrad, în tranşeu. Într-o luptă care a avut loc la 27 ianuarie 1915, ar fi picat, fiindcă camarazii lui, după luptă, nu l-au văzut nici sănătos şi nici rănit. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Virginia Iacubovici, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

George Bazar din Broscăuţii Vechi a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste. El a picat prizonier la ruşi şi a fost internat, în timpul din urmă, în Skubolew, Rusia. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Pustina Bazar, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Mihai a lui Ion Cehanczuc din Prevoroki a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi a luptat, în timpul din urmă, la Pociai, Polonia rusească, în contra ruşilor. Acolo ar fi murit, la 27 octombrie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Alexandra Cehanczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ion Stefura a lui Pantela, născut în anul 1889 în Chiseliţeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi luptă, în timpul din urmă, în contra ruşilor, la Boian. Acolo ar fi picat, la 13 iunie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Pantela Ştefura a lui Vasile, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Vasile Makowejczuk a lui Ion din Mămăieştii Noi, născut în 1884, a fost înrolat, în anul 1914, în Regimentul 22 Infanterie şi a plecat în campanie. El a picat prizonier la ruşi şi a fost internat, în timpul din urmă, în Sicz, guvernământul Archanhelsk. Acolo ar fi murit, la 22 iulie stil vechi 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Varvara Makowejczuk, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 84, Cernăuţi în 27 Noemvrie nou 1919, pp. 13, 14).

 

Dorna Candreni, în 17 iunie 1917

 

Ioan Artim Ştefaniu din Vilauce, chemat la mobilizarea generală, a luptat contra ruşilor, la Iwangorod, în toamna anului 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Artim, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Eduard Ostrowski din Cernăuţi,la începutul lui iunie 1916, a participat la un atac contra ruşilor, la Olika. Acolo ar fi murit, la începutul lui iunie 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Iosefina Ostrowski, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Iftemi Ropcean din Fundu Moldovei a participat la război, din 1914, şi ar fi murit în spitalul din Körösmezö, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Ioana Ropcean din Fundu Moldovei, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Georgi Zwonecki a lui Nicolai se afla, în vara anului 1916, pe frontul italian. La un atac al italienilor contra muntelui Sabatino, a fost lovit de un glonț. Acolo dânsul a murit, în vara anului 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea Varvarei Zwonecki, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Dimitrie Răducan, fiul lui Vasile, născut la 14 octombrie 1868, în Oprişeni, a fost ataşat, ca mulţi alţi consăteni, unei secţii de lucrători militari şi, în calitatea aceasta, lucra, în 1916, în apropierea Dornei. De atunci lipseşte orice urmă despre dânsul. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea lui George Răducan şi soţia, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ilie Jireada, fiul lui Filip şi a Alexandrei, născut în 20 iulie 1880, în Stăneşti, în timpul din urmă domiciliat aici, fost înrolat, în 1914, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat îndată pe frontul rusesc. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Toate cercetările făcute în direcţia aceasta au rămas zadarnice. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea lui Filip Jireada, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Ion Hrab a lui Fedor, născut la 25 mai 1873, în Podzacharycz, în timpul din urmă domiciliat aici, fost înrolat, în 1914, la oaste şi a căzut prizonier la ruşi. Acolo să fi murit, în lagărul S. Kobelew (Turkestan), în martie 1919. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea lui Dimitrie Hozda şi soţia, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”.

 

Froim Sommer, fiul lui Schaje şi a Frimei, născut la 28 iunie 1880, în Cernăuţi, în timpul din urmă oficial la percepţia din Cernăuţi, fost înrolat, în 1914, în Regimentul 41 Infanterie şi a plecat cu regimentul în Galiţia. Din septembrie 1914, lipseşte orice ştire despre dânsul. Toate cercetările făcute în direcţia aceasta au fost zadarnice. Presupunându-se probabilitatea decesului, se dispune, la cererea soţiei sale, Rachel Sommer, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 88, Cernăuţi în 18 Decemvrie nou 1919, pp. 7-11).

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Nicolai Şerban a lui Ilie, născut la 10 noiembrie 1877, în Carapciu pe Ceremuş, şi domiciliat, în timpul din urmă, aici, fost înrolat, cu ocazia mobilizării generale, la oaste, a picat prizonier la ruşi şi a fost internat în lagărul din Pirczajow (Minsk). Acolo ar fi murit, la Paşti 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Şerban, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 85, Cernăuţi în 1 Decemvrie nou 1919, p. 2).


Budincile lui Kogălniceanu

 

Mihail Kogălniceanu, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, Iaşi, 1842, „tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”:

 

Nr. 106. Budincă de vişine cu migdale

 

40 dramuri (un dram – 3,18-3,23 grame) migdale pisate subţire, 30 dramuri zahăr pisat, de la o lămâie coaja, patru ouă întregi şi patru gălbenuşuri, şi patru albuşuri făcut omăt, punându-le într-o strachină, le freacă un ceas, ungi calupul cu unt, şi pesmet pui a treia parte înăuntru, şi o dai în cuptor de se coace puţin, apoi, scoţând-o, iei vişine scoase de sâmburi şi presărate cu zahăr, şi, scurgându-le zeama, presură pe deasupra, şi apoi mai punând cealaltă parte, o dai iarăşi în cuptor şi o laşi de se coace iarăşi puţin, apoi o scoţi şi-i presuri iarăşi vişine, pui şi cealaltă parte şi o dai în cuptor, până se coace bine, şi, presărând zahăr, o dai la masă.

 

Nr. 107. Budincă de vişine

 

200 vişine coapte le pui de fierb înăduşite un pic, le torni pe o sită ca să se scurgă zeama lor, şi le scoate sâmburii şi taie în trei vişina, apoi iei trei felegene de pesmet şi-l stropeşti cu slifcă cât socoteşti ca să nu rămână, 20 dramuri unt şi-l freacă puhav, pui în vişini pesmet, coaja de lămâie, 40 dramuri zahăr; aceste toate le pui odată în unt şi pui două ouă întregi şi patru gălbenuşuri şi, amestecându-le jumătate de ceas, faci omăt de la patru albuşuri şi, amestecând înăuntru, ungi calupul cu unt cu pesmet, îl torni înăuntru şi-l dai în cuptor.

 

Nr. 108. Budincă de vin

 

15 dramuri unt pui într-o tigaie să se înfierbânte, şi pui de la patru franzele posmag într-însul, ca să se umfle, apoi pui 100 dramuri vin alb să fiarbă amestecându-l, şi apoi îl laşi să se răcească; pui 20 dramuri unt şi-l freci puhav, şi pui trei ouă întregi, şi patru gălbenuşuri unul după altul, de la o lămâie coaja, 30 dramuri zahăr, şi când vor fi amestecate bine, iei de la patru albuşuri omăt, amestecându-l binişor şi, ungând calupul cu unt şi posmag, îl torni înăuntru şi-l dai în cuptor.

 

Nr. 109. Budincă de vişine

 

40 dramuri unt frecat tare puhav, şi pui 8 gălbenuşuri unul după altul, şi 40 dramuri migdale pisate mărunţel, şi 40 dramuri zahăr pisat, de la patru ouă albuşurile; acestea le mesteci un ceas, apoi pui şase linguri posmag foarte subţire şi-l amesteci încet, 160 dramuri vişine coapte bine, şi le amesteci degrabă înăuntru, apoi le pui în calup, însă calupul să fie uns şi presărat cu posmag, şi o coci jumătate de ceas.

 

Nr. 110. Budincă de gălbenuş de ou

 

Iei gălbenuşurile de la şase ouă răscoapte, a patra parte de migdale curăţite şi în deosebit pisate în piuliţe fieştecare, şi, frecând tare puhav, un sfert de font de unt, amesteci în el cele pisate gălbenuşuri şi migdale, precum şi patru ouă întregi şi patru gălbenuşuri, care, amestecându-le bine, le pui zahăr pisat pe cât o voieşti de dulce, şi vanilie pisată, şi pe urmă, luând de la alte trei ouă numai albuşul, care să se bată omăt vârtos, îl amesteci uşor cu celelalte, şi o aşezi, în urmă, într-un blid uns cu unt, faci un cerc, împrejur, de hârtie unsă bine, şi o coace încet în cuptor.


„Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabie”

Stimate domnule Maximovici,

 

Îţi mulţumesc pentru fotografia după frumoasa dumitale pânză. Păcat că fotografia nu e în stare să reproducă toate calităţile acestui tablou, menit să ne dea, în sfârşit, o imagine a marelui Voievod, care să fie în acelaşi timp artistică şi apropiată de adevărul istoric.

 

Ea ar trebui reprodusă în multe exemplare şi introdusă mai ales în manualele de şcoală. Astăzi, mintea elevului caută în zadar să-şi plăsmuiască imaginea eroului pe care îl admiră, căci manualul din care învaţă istoria nu-i poate da o ilustraţie potrivită. Toate figurile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a plăsmuit, până acuma, fantazia artiştilor noştri, sunt puţin reuşite. Cunosc una care îl face ca pe un împărat din poveşti, cu barbă lungă, albă; alta, în care e înfăţişat ca o figură de teatru, fără expresie, costumat după buna chibzuinţă a pictorului; o a treia, cu o mutră mulţumită de burghez sătul etc. etc.

 

Avem, e adevărat, câteva portrete contimporane. Pentru înţelegerea acestora se cere, însă, un ochi deprins cu arta trecutului, o privire de critic de artă, care se poate entuziasma şi în faţa unor linii şterse, care pricepe şi figura fără umbrituri şi poate reconstrui, în minte, coloarea ştearsă de vreme. E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze, din toate aceste scumpe rămăşiţe din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric, să adauge toate acele note care să ni-l apropie de concepţia pe care ne-o facem noi despre scumpul strămoş.

 

Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului din Evanghelia de la Homor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne reaminteşte viu faptele sale şi, în acelaşi timp, o poză teatrală. Din trăsăturile feţei sale (mă gândesc la pânza Dumitale, nu la fotografia prea umbrită în jurul ochilor) apare energia, conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara, şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el creşte înaintea ochilor noştri.

 

Te felicit din inimă pentru această operă, pe cât de artistic executată, pe atât de frumos concepută.

 

Al D-tale

Sextil Puşcariu

 

(Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pg. 32).


Caloianul sau arcana „Kalu, Oi, Anu”

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

 

În 2005, când publicam „Datina, Biblia Românilor” și când încă nu știam mare lucru despre invocațiile totemice monosilabice, născocite, pe la anul 1200 înainte de Hristos, de inițiatorul Kalu Calusar[1] (Marte cel Negru, numit prin simbolul „soarelui negru”, Kalus-Ar, căluț) și impuse prin Arcana (taine, mistere, secrete – în mai multe limbi, începând cu sanscrita[2] sau latina[3] și terminând cu engleza[4]), încă nu-mi puteam imagina faptul că în statuieta de lut a tradiției (și în sens de legendă) Caloianului se ascundea o bătălie cu Timpul, consacrat de toate mitologiile lumii drept negrul cer (Kalu Anu), și invocat drept Dumnezeu-Timpul prin sacrul apelativ, doar de sacerdoți rostit, Oi, al Omului (numele inițial al Dumnezeirii, care se scria AUM, dar se pronunța OM, numele Muntelui lui Dumnezeu, Omul, încă supraviețuind singular în Carpați). Nu știam nici despre cea mai veche scriere hitită, The Song of Ullikummi[5], prima scriere despre războiul intergalactic, pe care îl întâlnim relatat în Teogonia lui Hesiod, dar intuisem legătura cu ceremoniile solare străvechi și cu fenomenul horistic, prin care protopărinții încercau să biruiască Timpul. Astăzi, mai ales după restituirea, ciob cu ciob, a vasului de ofrandă numit melos vechi românesc, săvârșită de „Zicălașii”, pot susține, sără nici o ezitare, că în Arcana Caloianului a fost incifrată taina Kalu, Oi, Anu, care s-ar putea traduce prin invocația Dumnezeu al Cerului Întunecat, adică al treilea cer, Cernunos, numit de elini Cronos, primul fiind Cerul Zilei, Deaus, numit de elini Zeus, iar al doilea, cerul înstelat Roata Cerului Ur Anu, numit de strămoșii grecilor Uranus. Argumentele le-am aflat în străvechile scrieri ale omenirii și le-am trăit în cântecele recuperatoare ale „Zicălașilor”, care completează, în fond, ceea ce scriam în „Datina, Biblia Românilor”, paginile 23-26:

 

Cultura Cucuteni

 

„În vremurile acelea în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc“ universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

 

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-l tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-l prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

 

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică“, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energoinformaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe Datina, Biblia Românilor 25 care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu”. Anu, pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

 

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Satea răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă sensera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene Iene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ANU[6] i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”. Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin. În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: “În Phrygia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le raspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămasese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre“. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor“ dacice din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic“) de sub Ursa Mare (Varâha).

 

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfă, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete. După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-l pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!“. După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă[7] şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana“) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari. În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui“ (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii“ (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc., dar şi Artemis sau Demetra)”[8].

Pentru că, de la același Hesiod citire, „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[9].

 

Cultura Cucuteni

 

[1] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[2] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] În 1654, se publica Arcana Historia, de Procopii Caesariensis, iar în 1749, tradusă în e engleză de Emanuele Swedenborg, Arcana Coelestia seu Verbo Domini

[4] Hudson Tuttle publica la Boston, în 1856, Arcana of Nature (Taina Naturii), iar în 1871, Arcana of Spiritualism: A Manual of Spiritual Science and Philosophy (Taina Spiritualismului: Manual de ştiinţă spirituală şi filosofică)

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează – cf. Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009; aceeași temă este tratată și în Garcia, Cesar Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha:Astronomy and Landscape in the Hittite Lands, Universidad de La Laguna, 2011

[6] Încă nu îl citisem pe Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, și nu aveam de unde ști că „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” (pp. 29, 30)

[7] Apa este, în toate credințele primare, concretețea Celui Veșnic; de altfel, Maria înseamnă, după afirmațiile Sfântului Ioan Damaschin, Fântână

[8] Nunta Cosmică, între Cerul Tată și Maica Glie

[9] Hesiod, Teogonia, p. 9


Eugen Maximovici: Portretele lui Ştefan cel Mare

1899: Stiftung der Woronetzer Klosterkirche durch den Fürsten Stefan III. Foto: Karl Ritter von Siegl

 

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.

 

Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.

 

În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.

 

Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.

 

Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.

 

Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.

 

Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.

 

Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.

 

Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.

 

Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.

 

Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).

 

Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.

 

Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.

 

 

Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.

 

De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).


Pagina 20 din 1.144« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »