Dragusanul - Blog - Part 20

copilul năzuind la înviere

 

de când frunzișul brazdelor se-nchină

se plânge-n ceruri, lacrime tiptil

prelinse cu aleanuri în lumină

îmi dezvelesc în suflet un copil

cu încălțări de frunze ostenite

și-nfășurat în frunzele târzii

jucându-se pe drumuri cu clipite

vremelnice și toate arămii

*

ca un parcurs de pelerini prin viață

care alungă spaime cu cântări,

cu închinări în care își răsfață

predestinate treceri înspre zări:

hei, hei, îmi duc povara de frunziș

până m-oi face frunză în cădere,

iar buciumul străbate curmeziș

copilul năzuind la înviere


BRC 2019, cu Ştefan Derscariu în echipă

Un tânăr rocker londonez, originar din Suceava, chitaristul Ştefan Derscariu (a cântat la BRC 2014 cu trupa The Mechanix), a fost cooptat în echipa de concepţie artistică a festivalului Bucovina Rock Castle, începând cu ediţia 2019, drept consultant artistic – cu atribuţiuni de „ambasador” al nostru pe lângă trupele din Europa Occidentală, dar şi ca bun cunoscător al muzicii rock în plină afirmare din ţările anglofone. Băiatul acesta, care nu a lipsit de la nici o ediţie Bucovina Rock Castle, în ultimii ani venind special, de la Londra (unde a făcut studii muzicale temeinice şi cântă într-o trupă), ca să ne fie alături şi ca să se bucure de continua ascensiune valorică a demersului nostru artistic, menit să poziţioneze Suceava pe harta muzicală a Europei moderne.

*

Ediţia 2019 a festivalului Bucovina Rock Castle este deja lucrată, în decembrie urmând să anunţăm primele trupe, iar în ianuarie să scoatem abonamentele la vânzare electronică – şi vă promitem că veţi vedea şi auzi, în august 2019, ceea ce nici în cele mai optimiste visuri nu v-aţi putea imagina. În fond, dacă BRC 2019 va marca retragerea mea, prin îmbrâncire în pensie, am datoria să vă rămân o amintire măcar agreabilă. Drept pentru care rockerii Andi Drăguşanul, Mihnea Blidariu, Lucian Francisc Csibi şi, începând din aceste zile, Ştefan Derscariu – din echipa de concepţie artistică, plus Constantin-Emil Ursu, Sorin Filip, Ramona Medeleanu, Asica Leizeriuc şi toţi ceilalţi membri ai parteneriatului de organizare, nu vor rata ocazia de a mă face încă o dată fericit, mie rămânându-mi doar să risipesc fericirea aceasta şi asupra dumneavoastră.


Artur Gorovei: În ajunul răscoalelor – la Mălini

Ca un vifor care prăpădeşte lumea au trecut răscoalele peste ţara noastră şi toată lumea le-a uitat. Cei dăunaţi primesc despăgubiri; pe marginile drumurilor, cruci singuratice îţi arată locurile unde au fost asasinaţi cei presupuşi răsculaţi. Altfel, nimic nu s-a schimbat din rostul treburilor.

Ţăranilor, pe care acum toţi politicienii îi tânguiau, li s-a făgăduit dreptate şi legi bune. Cu­mintele făgăduieşte… Legi s-au făcut, un nămol de legi, care de care mai deochiată, iar „Drep­tatea” ţăranul ştie bine că „nu trage în gazdă la slujbaşi”.

*

S-au făcut alegeri generale. S-au ales depu­taţi, care să făurească legile menite să coboare raiul pe pământ, dar ţăranilor nu li s-a dat voie să-şi exercite dreptul de vot. Tot primarii şi jandarmii i-au adus, în cârduri, în oraşele de reşedinţă, tot printre şiruri de sol­daţi au intrat alegătorii în sala de vot, şi tot acei indicaţi la Centru au fost proclamaţi de­putaţi ai ţărănimii.

Toate s-au uitat, ca şi cum răscoalele n-ar fi fost. Un singur lucru a mai rămas în amintirea politicienilor noştri, din timpul răscoalelor: instigatorii. Răscoale, fără instigatori în carne şi oase, nu se pot naşte, cred politicienii. Şi, rând pe rând, ei se arată cu degetul ca instigatori. În adevăr, a fost un mare instigator; dar acest instigator a lucrat de veacuri întregi, la lumina zilei, în faţa şi in auzul tuturora, din îndemnul tuturor guvernelor, şi subt protecţia tuturor legilor.

*

Acest instigator este starea de mizerie a ţă­ranului nostru, datorită exclusiv politicei nesocotite, pe care au făcut-o totdeauna partidele noastre politice istorice, pe care o fac şi astăzi şi pe care nu ar putea să nu o facă, pe câtă vreme va rămâne aceiaşi temelie pe care se reazemă alcătuirea noastră socială.

Răscoalele din 1907 nu au fost ceva întâmplător în viaţa noastră. Când se vor cunoaşte, cu amănuntul, condiţiunile de trai ţăranului, când se vor strânge şi se vor coordona mulţimea de documente, cărora nu li se dă importanţa cuvenită, numai atunci un istoric iscusit şi nepărtinitor va putea demonstra, ca într-o problemă de algebră, cum împrejurările în care a trăit ţăranul nostru au trebuit să determine răscoalele din 1907. Ca titlu de document, voi istorisi ceea ce ştiu, prin mine însumi, despre nişte lucruri petre­cute în ajunul răscoalelor.

Eram prefect al judeţului Suceava. În ziua de 10 Octombrie 1905, inspectorul comunal al plasei Mălini face cunoscut Pre­fecturii că locuitorii din comuna Mălini s-au răsculat şi că, adunându-se în mare număr, după ce au sechestrat pe primar în locuinţa sa, au năvălit în localul Primăriei, punând stăpânire pe el, scoţând personalul afară şi luând cheile. Inspectorul comunal conchidea că, faţă cu această „întrunire sediţioasă”, care a înce­put a lua forma unei rebeliuni, e în absolută neputinţă de a împiedica dezordinea şi că intervenţia forţei armate este absolut necesară.

Intervenirea forţei armate! Cunoaştem şi omul, şi sistemul. Cu doi ani mai înainte, lucrând ca judecător de instrucţie, refuzasem a mă duce, cu forţa armată, după cererea aceluiaşi inspector co­munal, în comuna Rădăşeni, unde – pretin­dea el – locuitorii erau în completă stare de revoluţie. Revoluţia care-l persecuta pe inspectorul comunal era zvonul răspândit că locuitorii din Rădăşeni ar avea de gând să-l dezmierde, fiindu-le foarte drag, din nişte pricini ştiute de ei.

*

Sistemul şi rezultatele intervenirii forţei ar­mate, în asemenea împrejurări, le cunoşteam încă din anul 1894, când, fiind magistrat la tribunalul din Bârlad, în timpul răscoalelor din judeţul Tutova, mi-a fost dat să constat, prin mine însumi, cum cei chemaţi să liniştească lucrurile aţâţau pe săteni să comită fapte, de multe ori pretinse delicte, numai pentru a se da prilej armatei, devenită o bandă de van­dali, să săvârşească cele mai revoltătoare schingiuri şi acte de vandalism adevărat hunice.

Cunoscând, deci, şi omul, şi sistemul, nu am găsit necesară intervenirea forţei armate.

*

Inspectorul comunal, însă, a raportat direct cazul parchetului, şi procurorul a cerut şi ob­ţinut nici mai mult, nici mai puţin decât un batalion de soldaţi, cu care a plecat la faţa locului. Se înţelege că m-am dus şi eu.

Pe când se aprindeau luminările, sunetul lu­gubru al gorniştilor anunţa că armata a intrat în sat. Imediat s-a înjghebat un adevărat consiliu de război. Inspectorul comunal era de părere să se ocupe, în timpul nopţii, toate cârciumile din sat, să se înconjoare localul  primăriei cu un cordon de soldaţi şi să se ridice, din locuinţele lor, pe capii răscoalei, a căror lungă listă, compusă din patimă, o şi prezintă consiliului. De aceiaşi părere era şi procurorul.

*

Capii răscoalei!… Cunoşteam şi acest cântec. Maiorul, om serios şi cumpătat, a adus îna­intea noastră pe şeful de garnizoană, pentru a ne da lămuririle necesare. Din spusele acestuia rezulta că nu se petre­cuse, în comună, nimic extraordinar; oamenii se împrăştiaseră pe la casele lor, dându-şi cuvântul să se întrunească a doua zi, dimineaţă, în curtea primăriei, pentru a vorbi cu domnul pre­fect; prin cârciumi se aflau numai câţiva că­ruţaşi, şi în tot satul era linişte.

*

A doua zi, dimineaţă, ţăranii aşteptau în cur­tea primăriei. Însoţit numai de comandantul batalionului, am plecat spre primărie, cu toate protestările inspectorului comunal şi ale procurorului, care şi vedeau lucruri îngrozitoare; ţăranii mă vor pune, cu de-a sila, în fruntea lor, pentru ca soldaţii să nu poată trage în ei, şi, astfel, se vor deda la acte de violenţă, la crime. Halucinaţiile acestea au dispărut, când ţăranii ne-au primit, în mijlocul lor, cu capetele des­coperite şi în liniştea cea mai mare. Unul dintre ei mi-a dat cheile de la localul pri­măriei, explicându-mi că, de vreme ce primarul şi ceilalţi funcţionari fugiseră, lăsând primăria pustie, pentru ca nu cumva, lipsind ceva dinlăuntru, să se dea vina pe ei, ţăranii au în­cuiat localul, au luat cheile şi au pus, peste noapte, paznici dintre dânşii, care să răspundă de orice s-ar întâmpla.

Peste câteva minute, toţi acei chemaţi să res­tabilească ordinea erau în primărie, unde ve­nise însuşi primarul, despre care se raportase că era sechestrat în locuinţa sa. Şi ţăranii au început să-şi spună păsurile.

Pricinile de nemulţumire ale sătenilor din comuna Mălini erau prea multe şi originea lor datează demult, de la întemeierea chiar a sta­tului nostru. Un singur cuvânt, însă, ar putea să le rezume pe toate: nedreptatea. Şi, în adevăr, pare că nedreptatea este pri­vilegiul cu care toate partidele noastre politice şi toate guvernele, care s-au perindat la cârma ţării, au înzestrat pe cetăţenii României, care trăiesc afară de raza oraşelor. Erau peste 500 de ţărani, adunaţi în cur­tea primăriei, mulţi însoriţi de neveste, iar unii chiar de copiii lor. Şi toţi au avut a se tângui de ceva.

Dintre dânşii, au venit unii să se plângă în contra perceptorului. Un ţăran a prezentat două chitanţe, din care se constata că perceptorul i-a încasat, cu una din ele, dările pe trimestrele Ianuaie şi Aprilie 1905-1906, iar cu a doua chitanţă i-a încasat dările pe trimestrele Ianuarie, Aprilie şi Iulie 1905-1906. Acel ţăran plătise, prin urmare, de două ori dările pe trimestrele ianuarie şi aprilie ale aceluiaşi an.

*

Perceptorul, întrebat, nu a putut da nici o explicaţie şi nu i s-au putut vedea registrele, pentru a se controla ce sumă era trecută în cotoare, ca încasata cu acele chitanţe. De­sigur, în cotorul chitanţei a doua, era trecuta numai darea pe trimestrul Iulie.

Alt ţăran se plânge că a plătit perceptoru­lui 18 lei 80 bani, bir, în vara anului 1905, şi, în loc de ai elibera chitanţa cuvenită, i-a dat trei chitanţe: una din 15 Decembrie 1896 şi două din 12 August 1899, toate trei, pe suma de 12 lei. Chemat să dea lămuriri, perceptorul arată că nu a putut încasa, la timp, dările de la acel ţăran; că Administratorul financiar l-a silit să achite el acele dări, tăindu-i chitanţele res­pective; că, un timp, el n-a mai fost perceptor în acea comună şi că abia acum i s-a prezen­tat ocazia să-şi scoată banii de la ţăran. Pentru ce, însă, în loc de 12 lei, i-a luat 17 lei 80 bani?

*

Ţăranul arată că, pentru a şi plăti datoria către perceptor, l-a slujit doi ani de zile; perceptorul nu tăgăduieşte şi pretinde că ţăranul nici cu aceasta nu s-a achitat de el şi că-i este şi acum dator din acea afacere. Citez numai aceste două cazuri, din multele care s-au petrecut, ca fiind tipul sistemului.

Ceea ce s-a petrecut la Mălini, cu perceptorul care-şi aduna averea în acest mod, se petrece pretutindeni între Dunăre şi Carpaţi; şi aceste nedreptăţi nimeni nu le ascultă, când se tânguiesc ţăranii, şi nimeni nu le-a ascultat pe ale celor din Mălini, pentru că perceptorul era… alegător în Colegiul I de Cameră şi făcea parte din clientela politică a unor anumite per­sonaje cu multă vază în lumea oficială.

*

Alţi ţărani şi-au plâns alte nevoi. Mai în fiecare an, se făceau diferite schim­bări la drumurile din comună. Venea câte un conductor, găsea necesar să îndrepte un drum vechi sau să facă unul nou; scotea îndată oamenii la lucru şi începea să dărâme garduri, să taie copacii, ca să-i iasă linia dreaptă. Le se lua locuitorilor prăjini întregi din grădina casei, fără a fi întrebaţi, fără a fi despăgubiţi. La oraşe, nu se ia un centimetru de pământ, fără a se plăti despăgubiri fabuloase – avem atâtea pilde; la ţară, se ia tot, dacă este nevoie, fără nici o despăgubire şi, dacă ţăranul pro­testează, e dat în judecată pentru  ultraj, e bătut de primar şi jandarm şi e condamnat de judecători, pentru care afirmările făcute de un jandarm, într-un proces-verbal, sunt mai presus de orice adevăr.

Nu era destul că ţăranii din comuna Mă­lini fuseseră deposedaţi, cu călcarea legii, de pământul necesar pentru şosele; un ministru hotărâse că şoselele trebuie să aibă zone largi şi îndată inginerii au mai tăiat, din pământurile ţăranilor, câte trei metri de fiecare latură a şoselei, adică şase metri în lăţime, tot în mod samavolnic şi tot fără nici o despăgubire. Şi ţăranii au înghiţit această samavolni­cie şi au încrestat, pe răbojul suferinţelor lor, încă o nedreptate.

*

Ală cauză de nemulţumire era următoarea: comuna Mălini e comună mare; numai satul Mălini, cu o vatră de 211 fălci, are aproape la 800 de suflete. În comună erau vreo 13 cârciumi şi 12 dughene; nici un ţă­ran, însă, nu putea să aibă cârciumă, nici să deschidă o brutărie, pentru că acestea erau pri­vilegiul unui singur evreu naturalizat şi erau privilegiul lui, pentru că şi el era… alegător în Colegiul I de Cameră.

În sate, ca şi în oraşe, consiliile comunale sunt nişte parodii şi voinţa primarului e singura lege. Primarul din Mălini era un adevărat satrap. Fiu de ţăran, acest primar, schimbându-şi portul, pentru a se îmbracă în haine „nemţeşti”, şi-a schimbat şi sufletul. Văduva care venea să i se plângă de o nedreptate, bătrânul infirm, care venea să-i ceară un sfat, obijduitul care venea să se tânguie contra unui cotro­pitor, toţi erau daţi afară din primărie, cu cu­vinte de ocară. Numai acel proteguit de per­ceptor sau de cârciumarul privilegiat, numai acela putea vorbi, numai acela era ascultat şi satisfăcut.

*

Astfel fiind, cui s-ar fi dat autorizaţie de a deschide o cârciumă în Mălini s-au de a fabrica pâine, dacă privilegiatul s-ar fi opus! Luni întregi a stat neînregistrată cererea unuia de a i se da autorizaţie să deschidă o cârciumă. A trebuit să dau ordin anume ca cererea să se înregistreze, iar cârciuma nu s-a mai deschis. Primarul era atotputernic şi nimeni nu se putea atinge de el, pentru că şi el era… ale­gător în Colegiul I de Cameră.

Primarul, perceptorul, cârciumarul privile­giat, toţi alegătorii în Colegiul I de Cameră, erau forţa electorală a unui oarecare personaj, cu care erau în strânse legături, asupra naturii cărora se vorbeau multe şi se ştiau multe. La rândul său, acest personaj era clientul unei dualităţi politice rău formate, doi oa­meni „sacrés” ai Partidului Conservator, care formau o adevărată companie de exploatare.

*

Ţăranii din Mălini, cărora, de atâta vreme, li se impunea acest primar, pe care nimeni nu-l voia şi pe care toţi îl urau, aşteptau ca pe o mântuire ceasul în care vor scăpa de el. Cupa nemulţumirilor era plină; o picătură mai trebuia numai pentru ca simpla nemulţumire să ia o formă mai acută, să se mani­feste prin ceea ce se numeşte răscoală. Şi picătura aceasta căzuse în cupa plină. Se făcea recensământul general. În comisiunile comunale trebuia să figureze şi câte un delegat din partea contribuabililor. Firesc lucru era ca acest delegat să fie unul din locuitorii mai impuşi din comună, om care să cunoască, în toate amănunţimile, nu numai nevoile sătenilor din fiecare cătun, dar să cunoască puterea de producţiune a pământului din diversele părţi ale comunei, ca, ast­fel, dând comisiunii toate lămuririle necesare, aceasta să poată aprecia venitul pământurilor, după o normă oarecare.

Ca delegat din partea contribuabililor din co­muna Mălini, primarul a recomandat pe un idiot, care tot timpul cât a lucrat comisiunea, a stat la soare, pe scările primăriei. Conform legii, primarul trebuia să aducă la cunoştinţa tuturor locuitorilor zilele în care comisiunea va lucra în comună, pentru ca lo­cuitorii să-şi poată arăta îndreptările ce vor fi având. Primarul din Mălini nu a făcut acest lucru; nimeni nu a ştiut că lucrează o comisiune în comună şi comisiunea a lucrat cum a voit. Şi cum a lucrat comisiunea?

*

Comisiunea de recensământ, urmând instrucţiunile date de administratorul financiar, a făcut o simplă operaţie de registre: a urcat cu opt lei venitul fiecărui hectar de pământ. Şi, fiindcă toată comuna Mălini era împărţită după vechiul recensământ, făcut şi acela în mod arbitrar – în două categorii de pământuri, unele impuse ca având un venit de 14 lei hec­tarul şi altele, de 18 lei, comisiunea le-a urcat, fără mare bătaie de cap, pe unele, la 22, şi pe altele, la 26 lei venit pe hectar. Aceasta era o nedreptate nemaipomenită. Ordinul Ministerului de Finanţe era ca proprie­tatea ţărănească să fie urcată, la impozit, socotindu-se venitul lor ca venitul marii pro­prietăţi. Ei bine, în Mălini se procedase într-un mod pe care nu ştii cum să-l califici.

Administratorul financiar, care visa recom­pense de la superiorii săi, a căror ţintă era ur­carea, cu orice preţ, a veniturilor ţării, se în­trecea cu administratorii din alte judeţe în combinaţii fantastice şi vexatoare. Comisiunea care lucra în comuna Mălini, crezându-se obligată să execute îndemnurile, ca să nu zic ordinele, administratorului financiar, a urcat pământurile ţărăneşti la un venit di 22 şi 26 lei pe hectar, pe când moşia boierească, proprietatea Domeniului Coroanei, era impusă nu­mai cu un venit de 17 (şaptesprezece) lei hec­tarul. Şi ce fel de pământuri au ţăranii din Mă­lini, şi ce pământ este pe Domeniul Coroanei?

*

M-am dus de am vizitat înadins lanurile ţă­răneşti şi m-am îngrozit. Am văzut pământ, impus cu un venit de 26 lei, pe care, printre stânci, creştea numai un fel de muşchi, pe care vitele nu-l mănâncă, pe când pe Domeniul Co­coanei se face cultură intensivă. În impunerea făcută Domeniului Coroanei, comisiunea lucrase conform cu legea. Era la mijloc un contract de arendare, care nu putea fi pus la îndoială. Dacă s-ar fi lucrat tot aşa şi cu impunerile pământurilor ţărăneşti, s-ar fi făcut dreptate şi nimeni nu ar fi murmurat. Comisiunea, însă, nu a voit să ţină în seamă niciunul din con­tractele ţăranilor, care erau la îndemâna tutu­rora.

Şi ce fel de acte aveau ţăranii? Prin un contract, autentificat la 8 Octom­brie 1900, dată la care ţăranul din Mălini nu se gândea să-şi pregătească acte speciale pen­tru recensământul din 1905, se arendase 50 prăjini, loc de fânaţ, cu zece lei pe an, ceea ce face „12 lei şi 80 de bani hectarul”. Cu un contract din 17  Martie 1903, tot autentic, se arendase 60 prăjini pământ de arătură, cu 10 lei pe an, adică 10 lei şi 80 bani hectarul. Cu un contract autentificat de Tribunalul Su­ceava, la 4 Februarie 1903, se vânduse o casă, cu 90 de prăjini pământ, din care 60 prăjini loc de livadă, în jurul casei, în vatra satului, cu 200 lei. Făcând calculul, conform legilor financiare, după care valoarea unui imobil se află înmulţind venitul cu 20, se vede că ve­nitul acestui pământ, cu casa de pe el, era de 7 lei şi ceva hectarul.

Mă mărginesc a cita numai aceste pilde. Aceste acte autentice, a căror sinceritate nu trebuie să fie pusă la îndoială, nu au fost luate în seamă de comisiune. Se făptuise, deci, o mare nedreptate şi comisiunea lucrase cu o absolută inconştienţă.

Astfel de fapte, care indignează orice suflet, nu erau oare cei mai dibaci instigatori, cărora se datoresc răscoalele din 1907?

*

Pe cât de puţin zgomotoasă fusese cea dintâi manifestare a răscoalei din Mălini, tot aşa de uşoară a fost şi complecta ei potolire. Ţăranii cereau ca comisiunea să revină asupra impunerilor făcute. Le-am explicat imposibili­tatea de a se satisface această cerere; şi ei, ţă­rani precum erau, au înţeles că, oricâtă bună­voinţă ar avea cineva de a se numi o nouă comisiune, care să facă o nouă lucrare, sau ca vechea comisiune să revină asupra unei luc­rări făcute, nu se poate, întrucât legea nu îngăduie asemenea lucruri. În schimb, le-am fă­găduit că voi face un raport la Minister, arătând care sunt plângerile lor şi că voi stărui să se aducă îndreptările cuvenite.

Mulţumiţi cu atâta, unii dintre ţărani au început a se împrăştia. Cei mai mulţi, însă, stăteau în curtea primăriei, foarte liniştiţi, dar aşteptând parcă un rezultat, un răspuns care nu li se dăduse. Era pricina cu pri­marul. Obştea voia să fie alungaţi şi primarul, şi consiliul comunal, care îngăduia pe un ase­menea primar. Le-am explicat şi au priceput că e absurd a cere ca comuna să rămână, o clipă măcar, fără consiliu comunal şi, atunci, ţăranii s-au mulţumit numai cu capul primarului.

Dreptatea acestei cereri era vădită şi, cu toate stăruinţele inspectorului comunal, care se lamenta că pierde pe cel mai bun primar din plasa sa, l-am sfătuit pe primar să-şi dea în­dată demisia. Când această demisie a fost citită, în auzul tuturora, un  „Ura!” fără de sfârşit a umplut văzduhul şi răsculaţii aceştia, pentru liniştirea cărora se aduseseră, în Mălini, gloanţe şi baionete, s-au împrăştiat şi, peste cinci mi­nute, în curtea primăriei, era linişte ca într-un mormânt.

*

Eu mi-am ţinut cuvântul. Cu raportul No. 3739, din 13 Octombrie 1905, am arătat ministrului de interne mizeriile îndurate de ţă­ranii din Mălini, mizerii care au îndreptăţit această răscoală. Acest raport, însă, a avut soarta tuturor lucrărilor care au de scop satisfacerea cerinţe­lor vreunor oameni aşa-zişi politici sau ale unor alegători, de la voturile cărora atârnă izbânda în alegeri.

Primarul a rămas bun demisionat şi nu a mai suferit altă neplăcere ; perceptorul şi-a urmat înainte sistemul de percepere a dărilor, deşi, cu adresa oficială, adusesem la cunoştinţa parchetului abuzurile acestuia; cârciumarul cu monopolul a rămas netulburat în „drepturile” lui, fiindcă… tustrei erau alegători în Colegiul I de Cameră; iar ţăranii au rămas ca şi mai înainte, pentru că… votează  prin delegaţiune (Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 5-20).


Cum s-a făcut Unirea Bucovinei cu răul cel mai mic

 

Fără îndoială că mă bucur pentru darurile dumnezeieşti, făcute, în 1918, Neamului Românesc. Şi mă doare să asist la o paranghelie centenaristică zăludă, plină de contrafaceri şi de minciună, prin care se glorifică penibil doar clasa noastră politică de azi. Şi mă mai doare că, datorită acestor mărunţei, care îşi pun Sfântul Tricolor şi se dau în stambă, România nu mai este decât o colonie, parţial americană, parţial europeană, parţial rusească. Orice, dar numai un stat în sine nu. Şi curg lozinci şi prostie peste neştiinţa noastră, într-un zor al spălării de creiere iresponsabil. De asta am hotărât să vă pun la dispoziţie mărturii reale despre Unire, inclusiv câteva pagini din cartea lui Teodor Bălan, „Bucovina în războiul mondial”, pe care să le puteţi citi, printr-un simplu click pe copertă, ca să încercaţi să înţelegeţi singuri ce este de înţeles sau ce vă îndeamnă sufletul să înţelegeţi. Dacă vă mai îndeamnă.

 


1923: Procesul de spionaj de la Pecica

Procesul de spionaj de la Pecica. Vineri, Consiliul de război al Corpului VII de Armată din Sibiu a judecat procesul de spionaj de la Pecica. După o lungă dezbatere, Consiliul de război a adus următoarea sentinţă de condamnare: Iosef Krestian, din Pecica, actualmente în serviciul militar activ, care furnizase date importante despre aşezarea trupelor române de la frontieră, a fost condamnat la 5 ani temniţă; Franz Füzessy, autorul principal al afacerii de spionaj, la un an temniţă; Iul. Wrbny, secretar comunal, 3 luni temniţă; funcţionarul de bancă Şt. Leitner a fost scos din cauză. Condamnaţii n-au făcut recurs.

* 

Spioni expulzaţi. Brigada de siguranţă din Constanţa a reuşit să aresteze pe Iosef Hendric, Ianoş Sabo şi Anton Şandor, care au intrat în ţară în chip fraudulos, ocupându-se cu spionajul. Toţi patru au fost expulzaţi din ţară (Vestul României, No. 15, Oradea, vineri 29 iunie 1923, p. 5).


Pagina 20 din 1.042« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »