Dragusanul - Blog - Part 20

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihoveni

 

 

 

MIHOVENI. Format din două cătune, care s-au numit, în vechime, Buninţi şi Bârnova, precum două dintre pâraiele din zonă, Mihovenii, menţionaţi doar ca moşie în 7 septembrie 1756, îşi iau numele de la cel de-al treilea pârâu, Mihovenii, toponim mult anterior „familiei Mivovan”, care va deschide „crâşma Mivovanilor” (Sandul Mivovan din Iacobeni, menţionat ca răzeş în 30 noiembrie 1754 şi în 1794) abia în anul 1783. Drumul Suceava-Cacica însemna, de fapt, „hatul” între două moşii mănăstireşti, fiecare dintre ele cu „robii lui Dumnezeu” plasaţi la marginea moşiei proprii.

 

1768: În 9 martie 1768, exista un „Ştefan Tipa de Mihoveni”, care se judeca cu Petru Cheşco vel şătrar, descendentul lui Ţica, pentru o pivniţă de piatră în Suceava.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Mivoveni, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „40 – toată suma caselor”, însemnând 21 panţiri isprăvniceşti, 5 scutelnici ai „doftorului PETRACHI”, 3 argaţi tij (deci, tot ai „doftorului”), 5 femei sărace, 2 popi, 1 nevolnic şi 3 ţigani.

 

1774: În 1774, Mihovenii avea 18 familii ţărăneşti, iar în 1785, când cele două cătune vechi întregeau Mihovenii, 70 familii de ţărani.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[2].

 

1871: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Mihoveni, construită, de fapt, la Buninţi, între anii 1871-1877, dar sfinţită abia în 1885, îl avea paroh, în 1907, pe Nicolai POPOVICI, născut în 1855, preot din 1880, paroh din 1901, cantor fiind Gavriil MURANOVICI, născut în 1832.

 

1886: O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Mihoveni, în 1886[3].

 

1890: În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc.

 

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Mihoveni, de parohul Simion COBILANSCHI, cuprinde următoarele nume de localnici: Vasile ZURCAN, Gavriil MURANOVICI, Ioan MARCO, învăţătorul Ignaţiu CORVIN, Dumitru CANDREAN, Iacob BEŞCIUC, Ioan alui Ilie POROCH, Ilie TURTUREAN, George DÂRJA, George alui Simion TIPA, Michail POPINCIUC, Vasile DÂRJA, Andrii GORAŞ, Ioan alui Iordachi CRUDU, Vasile MÂNDRESCUL şi Ioan CIOFU[4].

 

1903: Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).

 

1907: „Cabinetul de lectură „Lumina poporului“ din Mihoveni s-a constituit, în adunarea sa generală din 26 Mai 1907, în următoriul mod: Sfinţia Sa Nicolai Popovici, paroh, preşedinte; Dimitrie Corjan, învăţător, vicepreşedinte ; Vasile Popenciuc, secretar; Ioan Popescul, casar; Jacob Andriciuc, controlor; Vasile Cioarbă, bibliotecar; Ilie Goraş, econom; Gavriil Muranovici, cantor bisericesc, preşedinte al juriului de arbitraj, şi Ignatie Corvin, învăţător superior, preşedinte al consiliului de control”[5].

 

1907, martie 14: Comitetul districtual Suceava pentru alegeri era completat cu „Vasile Zurcan, gospodar in Mihoveni” şi „Dumitru Ilincan, gospodar în Buninţi”[6].

 

1907: „Sărbătorirea aniversării naşterii M. S. Împăratului în comuna Mihoveni. Ziua de 18 August a fost, pentru comuna Mihoveni, o sărbătoare frumoasă şi impozantă. Comitetul cabinetului de lectură „Lumina poporului” a aranjat un mare şi frumos festival pentru apoteozarea zilei onomastice a prealuminatului şi înţeleptului monarh Francisc Iosif I. Din timp, comitetul a comandat, la Viena, portretul M. Sale în mărime naturală, încunjurat de toate ţările şi provinciile stăpânite de augustul Suveran, pictate în colorile lor naţionale. Portretul a fost expus afară şi luminat de lampioane, cu portrete şi embleme imperiale. La oarele 9, seara, cabinetul de lectură, care se află în Casa Naţională, era ticsit de lume. Era un tablou feeric şi magnifică era priveliştea, când sute de săteni tineri şi bătrâni, femei şi copii, cu torţe şi lampioane şi, în frunte, cu un cor compus din un tânăr învăţător şi mai mulţi studenţi de la gimnaziul din Suceavă, la care se asociază şi tineretul de ambe sexe, a format un lung convoi spre casa parohială, pentru a invita la serbare pe energicul şi bravul preşedinte al cabinetului, Sfinţia Sa, părintele Nicu Popovici. Sfinţia Sa, harnicul preşedinte, având musafiri din România, au fost şi ei invitaţi a asista la serbare. Era un moment sublim şi pe feţele fiecărui puteai ceti mulţumire sufletească şi o dragoste nemărginită pentru iubitul Suveran, când, din sute de piepturi, se auzea strigătul de „Trăiască Majestatea Sa Împăratul!”. Ajunşi la Casa Naţională, s-a făcut o şedinţă solemnă, sub preşedenţia parohului N. Popovici, care ţinu o scurtă, dar bine simţită cuvântare, arătând, prin cuvinte calde şi bine simţite, dragostea nemărginită a românilor pentru iubitul şi mărinimosul monarh, care totdeauna a arătat mărinimie şi dragoste faţă de români, încheind cu un întreit „Să trăiască Majestatea Sa Împăratul Francis Iosif I!”, la care corul intona „Doamne Sfinte”, care a fost ascultat cu multă atenţie de asistenţă. După aceasta, dădu cuvântul studentului gimnazial Ignatescu, care vorbi, cu multă pricepere, şi analiză, cu profunditate, viaţa ilustrului monarh. Corul intonă iarăşi un cântec patriotic. Neanunţându-se nimeni, preşedintele dădu cuvântul cunoscutului profesor gimnazial din Iaşi, dlui Ştefan Goraş, care este originar din Mihoveni şi, actualmente, petrece în mijlocul familiei sale. Dl prof. Goraş, care acum şase ani (deci, în 1902 – n. n.), împreună cu cantorul, dl George Muranovici, şi sătenii Vasile Popenciuc, Leon Dârja, Iacob Andriciuc şi Ilie Goraş au înfiinţat cabinetul de lectură „Lumina poporului”, ţinu un magistral şi important discurs, care a fost, de nenumărate ori, întrerupt de numeroasa asistenţă prin strigăte de „Bravo!” şi „Să trăiască!”. Oratorul, făcând apoteoza Majestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, spuse că românii din vastul imperiu habsburgic pote fi fericiţi că să pot manifesta şi cultiva în limba lor naţională, ba le este permis să-şi creeze bănci, cabinete şi case naţionale, de aceea toţi românii şi toate popoarele din monarhia Austro-Ungariei trebuie să ridice rugi fierbinţi, ca cerul să lungească firul vieţii bătrânului şi preagraţiosului împărat. Aceste cuvinte au pătruns în sufletul ţărănimii şi entuziasmul ajunse la apogeu. În treacăt, oratorul vorbeşte despre crearea cabinetului şi a băncii şi despre greutăţile pe care le-au întimpinat, neavând concursul celor luminaţi din comună. Ba unii s-au arătat chiar ostili înfiinţării cabinetului şi, cu toate acestea, visul a fost totuşi împlinit, spre bucuria sătenilor şi ciuda celor ce au voit să pescuiască în apă tulbure. Bătrânul învăţător, dl Ignatie Corjin, simţindu-se cu musca pe căciulă, a părăsit ostentativ, împreună cu familia sa, sala, spre nedumerirea sătenilor şi a întregii asistenţe. Pe când sala striga „Trăiască!”, dl Ignatie Corjin îşi chema familia acasă. Iată un democrat, crescut la şcoala onciulistă, duşman al cabinetului şi al ţărănimii şi admirator al pleiadei de politicieni, trăgători de chiuturi şi de sfori electorale. Acest om de paie e un fervent admirator al celor ce aşteaptă răvărsarea Nilului onciulist şi se mângâie cu speranţa că, pentru fapta lui incalificabilă şi regretabilă, va fi cel puţin propus, de deputaţii pseudo-democraţi, pentru a fi decorat. Noi însă îl recomandăm forurilor şcolare superioare, să ia severe măsuri contra acestui funcţionar, care a părăsit o serbare aşa de importantă şi impozantă, pentru a juca după strunele duşmanilor noştri, căci plecarea sa şi a familiei sale a făcut şi pe vornicul jidovit Ţurcan să părăsască sala. Acesta a facut-o în mod inconştient, deci are circumstanţe atenuante. Încolo, serbarea a decurs într-un mod strălucit şi impunător, spre lauda sătenilor şi a comitetului”[7].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[8], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Artimisia GORAŞ (fără vârstă menţionată, în 1907), Petrea ROPCIUC (fără vârstă menţionată, în 1907) din Mihoveni.

 

1908: „Venerabilitatea Sa, părintele Nicolai Popovici, paroh în Mihoveni, a oferit Societăţii „Doamnelor române din Bucovina” 100 coroane, din partea sa; iar din partea venerabilului său părinte, a răposatului protopresviter din Uideşti, Vasile Popovici, a predat Sfinţia Sa două cărticele de depuneri la „Însoţirea de păstrare şi credint în Uideşti”, pe suma de 500 coroane, destinată de răposatul binefăcător pentru societatea numită, cu scopul de a înfiinţa, la timpul său, o fundaţiune, pe numele „Vasile Popovici, protopresviter în Uideşti”. Din partea comitetului, se aduce Venerabilităţii Sale, părintelui Nicolai Popovici, cea mai sinceră mulţămită pentru mărinimosului dar, iar răposatului binefăcător, protopresviterul Vasile Popovici, fie-i memoria eternă, / Pentru comitet / Prezidenta Elena de Popovici, născută contesă Logothetti, / Secretara Minodora Stefanelli”[9].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihoveni, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de Buninţi prin drumul districtual Suceava-Cacica. Suprafaţa: 1,39 kmp; popu­laţia: 1:095 locuitori români gr. or. şi câţiva poloni. Are un oficiu poştal şi o şcoală populară, ce serveşte şi pentru Buninţi; ţine de bi­serica parohială din Buninţi. La 1776, aparţinea mănăstirii Pătrăuţi. Populaţia, formală din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 567 hectare pămînt arabil, 314 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 243 hectare imaşuri, 200 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 304 vite cornute, 545 oi, 290 porci, 40 stupi. Mihoveni, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are 3 case, cu 17 locuitori. Se compune din Mihovenii propriu-zis, cu o singură casă, şi din târla Florinta, cu 2 case. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi Mihoveni, în stăpinirea mănăstirii Pătrăuţi”[10].

 

1910: Cu sprijinul financiar al Societăţii „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”, a fost trimis să înveţe o meserie şi „Tâmpescu Gherasim din Mihoveni, la stolerie”[11].

 

1915: „În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna”, iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni. În 2 ianuarie, pe la orele 14, 300 de ruşi au intrat în Suceava, ocupând oraşul. La pichetele de grăniceri ruse au fost instalaţi soldaţi basarabeni, care, „aflând că este teritoriul românesc, au salutat, retrăgându-se”[12]. Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei[13].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Infanteristul Silvestru Maruneac, Mihoveni, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[14].

 

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făcea parte şi un „Reprezentant al Băncii regionale: Amfilochi Ţurcan, învăţător superior, Mihoveni”[15].

 

1919: Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 154 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[16]. Deciziunea modificată, în care erau trecute 10 ha mai puţin: I). Deciziune de  expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 144 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[17].

 

1932, decembrie 15: Repartizări de comune rurale urbane nereşedinţă, între plăşile din judeţele Severin, Hunedoara, Bihor şi Suceava, în baza decretului regal nr. 3.501, din 15 decembrie 1932, în baza Decretului regal „Nr. 16.369 A din 31 Decemvrie 1932, se înfiinţează o nouă plasă în judeţul Suceava, cu denumirea de plasa Bosancea, acelaşi judeţ”, cu reşedinţa în Bosanci, care cuprindea satele: Bosancea, Buninţi, Burdujeni, Chilişeni, Ipoteşti, Lisaura, Mihoveni, Plăvălar, Poeni pe Suceava, Reuseni, Ruşii Mănăstioarei, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Udeşti.Litenii treceau în plasa Ilişeşti, şi aceasta nou înfiinţată[18].

 

1941: „Având în vedere petiţiunea prin care dl Nicolae Andriciuc, născut în comuna Mihoveni (Suceava), la 13 aprilie 1891, domiciliat în comuna Mihoveni, jud. Suceava, a cerut, conform art. 20 din legea numelui, redobândirea numelui său patronimic de Andreiescu, spre a se numi Nicolae Andreiescu; / că această cerere se întemeiază pe faptul că numele său a fost înstrăinat… Decidem: /Admitem ca dl Nicolae Andriciuc să schimbe numele său patronimic de Andriciuc, în acela de Andreiescu”[19].

 

1942: „Tablou întocmnit în conformitate cu art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de pereoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Leon Lazarovici, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Lăzărescu, prin încheierea Judecătoriei Suceava Nr. 48 din 22 Aprilie 1942. Longin Andriciuc, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Andreiescu, prin încheierea Judecătorei Suceava Nr. 49 din 25 Aprlie 1942”[20].

 

1942: „Tablou întocmit conform art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de persoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Constantin Popinciuc, dorniciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit Popinceanu, prin încheierea judecătoriei Suceava Nr. 68 din 6 Iunie 1942”[21].

 

1943: „Sentinţa civilăNr. 141. La rând, venind judecarea cauzei de înregistrare ulterioarăt a naşterii copiilor Maria, Ecaterina şi Aurelia a lui Nicolai şi Domnica Cracovschi (născută Ieremciuc) din comuna Mihoveni, judeţul Suceava, în registrul actelor de stare civilă peutru născuţi al susnumitei comune şi procedura fiind completă, la strigarea cauzei, s-au prezentat petiţionarul Nicolai Cracovschi, personal şi asistat de dl avocat D. Cojocariu şi ofiţerul stării civile al comunei Mihoveni, în persoana primarului comunei, Nicolai Muş… S-au ascultat martorii: Valerian Goraş, Samuilă Ungurean şi Domnica Cracovschi. S-a dat citire actelor din dosar… Având în vedere că petiţionarul susnumit, prin cererea sa de la dosar, susţine că fiicele sale, şi anume: Maria, născută la 2 martie 1924, Ecaterina, născută la 7 noeimbrie 1925, şi Aurelia, născută la 6 iulie 1929, în comuna Mihoveni, n-au fost înscrise, la timpul lor, în registrul de stare civilă pentru născuâi al comunei Mihoveni şi nici în altă parte, cere, din acest motiv, înscrierea ulterioară… Pentru aceste motive, / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară”[22].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[23], următorii învăţători şi învăţătoare: Sezerman Nicanor, comuna Mihoveni, jud. Suceava, media 7,42”.

 

1944: „Sentinţa civilă nr. 144. La rând venind soluţionarea cererii făcută de Parchetul Tribunalului Suceava, înregistrată sub Nr. 13.920 din 13 august 1943, pentru rectificarea registrelor stării civile pentru născuţi ale comunei Mihoveni, jud. Suceava, şi procedura fiind completă, la apelul nominal au răspuns martorele Chilina T. Ungureanu şi Domnica lui Gavril Mândrescu. S-a dat citire actelor şi lucrărilor de la dosar. S-au ascultat martorele… Pentru aceste motive: / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară a naşterii copilei Veronica Tănase din comuna Mihoveni, jud. Suceava, în registrul actelor stării civile pentru născuţi al comunei Mihoveni, jud. Suceava, cu următoarele date: Numele: Veronica; prenumele: Tănase, de sex feminin şi de religie ortodoxă română, născută la data de 9 august 1922, în comuna Mihoveni, jud. Suceava, fiica legitimă a lui Dumitrn şi a Domnicăi Tănase, ambii agricultori din comuna Mihoveni”[24].

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[25], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boca Vasile, la Mihoveni, p. 10”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[26], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni”.

 

Axis Mundi şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari, obicei al Mihovenilor

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 154

[4] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 12/1893, p. 3

[5] Apărarea Naţională, Nr. 45 şi 48, Anul II, duminică 23 iunie stil nou 1907, p. 6

[6] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[7] Apărarea Naţională, Nr. 60 şi 61, Anul II, duminică 25 august stil nou 1907, p. 3

[8] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[9] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul III, joi 5 martie stil nou 1908, p. 3

[10] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 142

[11] Revista Politică, Nr. 17, Anul VII, 5 februarie 1911, p. 8

[12] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[13] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[14] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, p. 244

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[18] Monitorul Oficial, nr. 5, 5 ianuarie 1933, p. 116

[19] Monitorul Oficial, Nr. 45, 22 februarie 1941, p. 895

[20] Monitorul Oficial, Nr. 171, 25 iulie 1942, p. 6237

[21] Monitorul Oficial, Nr. 202, 31 august 1942, p. 7242

[22] Monitorul Oficial, Nr. 32, 8 februarie 1943, pp. 668, 669

[23] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[24] Monitorul Oficial, Nr. 38, 15 februarie 1944, p. 984

[25] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[26] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657


Povestea aşezărilor sucevene: Mereni şi Plopeni

 

 

 

MERENI şi PLOPENI. În satul acesta am văzut lumina zilei şi l-am întâlnit pe Dumnezeu. Mă lămurise tata cum arată: e înalt, frumos şi cu capul alb. L-am identificat uşor, tocmai sorbea tacticos dintr-o cinzeacă, rezemat de tejgheaua magazinului sătesc, deschis în casa lungă a lui Nicolae Gâză, de către fiul său, Petrache. M-am dus la el şi l-am salutat fără sfială: „Bună ziua, Dumnezelea! Dacă ai şti de când te caut!”. Aveam vreo trei anişori, lumea a râs cu lacrimi, iar după aceea lui Vasile Flocan nu i s-a mai zis decât „Dumnezelea”. Oricum, trăia în raiul pământesc, asupra identităţii căruia eu nu aveam nici o îndoială. Mai ales râpele, care vegheau pâraiele repezi, încă spuzite cu tufari de pădure, îmi întăreau această convingere. În capătul de jos al satului, se afla un pod de piatră, făcut de Ştefan cel Mare, după cum avea să-mi confirme, după amar de ani, Romstorfer, arhitectul vienez care ne-a dezgropat Cetatea Sucevei. Mai sus de podul lui Ştefan, după un huceag plin de farmec, era Coada Iazului, odinioară iaz domnesc, care ţinea până aproape de livezile Cetăţii, din care nu mai rămăseseră decât Cioatele, un deal de arătură şi de timoteiuri care atingea cerul cu creştetul, mai ales atunci când lanurile întinse de grâu vălureau din spice, din maci şi din cicori într-un impresionant dans astral. Şi mai aveam şi Cerul pământesc, lângă o baltă doldora de peşte, unde păşteam vitele şi nimeni nu ştia de unde şi din ce pricină îi venea numele, pentru că bătrânii uitaseră că „cier” înseamnă imaş pentru caii Cetăţii Sucevei, bogat în rogoz şi în ierburi tari, şi că, în vremuri cărunte, „cerul” nostru ţinea până în malul apei Sucevei, unde, acum, împărţeam pământurile cu lisăurenii şi cu burdujenenii. Exista o legendă în sat, care spunea că, la întoarcerea de după bătălia de la Codrii Cozminului, în octombrie 1497, Ştefan cel Mare, care îşi dăruise vitejii, şi-ar fi amintit, pe dealul livezilor domneşti, de un Ion Mireanul, căruia i-a fi dat locurile acestea pentru că, pe cale, Mireanul refuzase toate darurile care l-ar fi îndepărtat de Cetatea în care, cu slujbă credincioasă, îşi venera Domnul. Ei, dar legendele şi impresiile nevinovate ale copilăriei fiecăruia dintre noi nu înseamnă mare lucru, dacă nu sunt întărite de mărturii vechi, atât de rare şi de seci la români, menite parcă pentru a încenuşa viitorul, nu pentru a-l scoate la lumină. În fond, din cenuşa trecutului izvorăşte lumina viitorului, cum ar zice Grigorovitza.

 

 

 

1620: „7128 (1620) aprilie 21. Io Gospodar Woivoda (Ilieş Voievod – n.n.). din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei Iată, Domnia mea ne-am milostivit şi am miluit sfânta noastră mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare”, cu o silişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Suceava, ca să fie de la domnia mea sfintei mănăstiri danie şi miluire şi dreaptă ocină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, anul 7128 (1620) aprilie 21”[1]. Nicolae Iorga descrie documentul: „Iaşi, 21 April 7128 (1620). Gaşpar Vodă dă mănăstirii Pantocratorului (Burdujeni) siliştea Mereanii. Iscălitura e semi-cirilică, cu duct dalmatin, şi sfârşitul latin: „Io Gaşpar Voevoda, m. pp.” Pecete roşie cu formă rotundă, bour mare, li­tere foarte fine, cu totul şterse. Iscăleşte pisarul Lupul (în colţ)[2].

 

1621: „7129 (1621) ianuarie 11. Ion Alexandru Voevod, fiul lui Ilieş Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, domnia mea am dat şi am întărit sfânta mănăstire Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o silişte, anume Merenii, care acea silişte a fost ascultătoare către ocolul Sucevei, aproape de târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, cum am avut cărţi de danie şi miluire şi întărire şi de la domnii de mai înainte. Pentru aceasta să fie şi sfintei mănăstiri dreaptă ocină (ruptură în text – n.n.) şi întărire de la Domnia mea, acea silişte mai sus scrisă, anume Merenii, lângă târgul Suceava, pe râul Suceava, dinspre răsărit, şi cu tot hotarul de unde s-a folosit în veac (formulă hotarnică specifică satelor anterioare Descălecatului – n.n.). Şi altul să nu se amestece”[3].

 

1622: „7130(1622) ianuarie 14. Io Ştefan Tomşa, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei. Iată, Domnia mea m-am milostivit, am dat şi am înnoit şi am întărit sfintei mănăstiri Pantocrator, unde este hramul „Sfânta Înălţare” a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu o selişte, anume Merenii, în ţinutul Sucevei, pe apa Sucevei, ca să fie de la Domnia mea danie şi miluire şi întărire şi dreaptă ocină şi dedină cu tot venitul. Şi altul să nu se amestece. / La Iaşi, în anul 7130 (1622) ianuarie 14”[4].

 

1646: „7 iulie 1646. Io Vasilie Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, facem ştire că au venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri mari şi mici Marica, cneaghina lui Toader Bosnici, fostul stolnic, şi cu fiul ei, Alexa Diacul, după a lor bună voie şi de nimeni nevoiţi, nici siliţi, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi danie ce au avut de la vechii domnitori – a patra parte din satul Plopeni, ce este pe râul Sucevei şi cu vecinii, anume Săuca şi Gherman şi cu fiul său Micul şi cu tot venitul. Aceia o au vândut credinciosului şi cinstitului nostru boier Panului Iorga, marelui postelnic, pentru o sută şi treizeci ughi, bani buni. Şi s-au sculat graţia lui de au plătit toţi deplin acei bani susscrişi, o sută treizeci de unghi, bani buni, în mâna Maricăi, cneaghina lui Bosnici, fostul stolnic, şi a fiului ei, Alexa Diacul, dinaintea noastră şi dinaintea boierilor noştri. Deci, noi văzând a lor de bună voie tocmeală şi deplină plată, încă şi de la noi am dat şi am întărit credinciosului şi cinstitului nostru boier, Panului Iorga, marelui postelnic, cea mai sus zisă a patra parte din satul Plopeni, cu loc de iaz şi moară pe râul Suceava şi cu vecini şi cu tot venitul ca să fie graţiei sale dreaptă ocină şi cumpărătură cu tot venitul, nestricată niciodată, în veci. Şi documentele ce le-au avut pe acel sat Plopeni încă le-au dat în mâna graţiei lui. Altul să nu se amestece înaintea acestei cărţi a Domniei mele./ Scris la Sevşte, în anul 7154 (1646), luna iulie, în 7 zile. / Însuşi domnul a poruncit. / Toderaşco vel Logofăt Dumitraşco”[5].

 

1664: „7173 (1664) decembrie 12, Iaşi. Eustatie Dabija Voevod întăreşte uric lui Gheorghe Ursache, mare clucer, pentru satul Plopenii, din ocolul Târgului Suceava, cu vatră de sat şi vecini, însă toţi vecinii care vor fi în sat şi care vor fi fugit încă să aibă a-i strânge boierul nostru, cu pământuri în ţarină, locuri de fânaţ, câmp şi vad de moară pe apa Sucevei, cumpărat de la jupâneasa Alexandra, sora răposatului Iorga, fost postelnic, şi de la fiul ei, Toderaşcu, cu 500 lei bătuţi, bani gata. / Neculai Buhuş mare logofăt / scrie Tiron”[6]. Marele clucer Gheorghe Ursache, adică responsabilul cu aprovizionarea curţii domneşti, beneficiază de un „portret vorbit”, făcut de Ion Neculce: „Era un boier, anume Ursache, bogat în această ţară a noastră, ce, când vine birul de la împărăţie, de multe ori, când era în grabă, îl încărca pe la casa lui şi-l pornea la Poartă şi, mai pe urmă, îşi lua de la ţară”. Pe acest Ursache, care îl pârâse la turci, Duca Vodă „l-au închis în temniţă cu tâlharii şi-l scoate în toate zilele şi-l bate la tălpi, până i s-au zgârcit vinele şi-au rămas olog până la moartea lui”, petrecută în 1681, când Plopenii şi Tătăraşii au fost dăruiţi, drept zestre a nepoatei sale Catinca (fiica marelui spătar Iordache Cantacuzino), ginerelui Iuon (Ion) Balş.

 

1709: „Iaşi, 12 Mai 7217 (1709). Mihai Racoviţă-Vodă către episcopul de Rădăuţi, Calist, pentru Mihail egumenul de la Todeareni (Burdujeni), în ceartă cu Ion Balş Stolnic pen­tru satul Mireani. Pomeniţi: „Deadiul Curălariul, care a fost la Vlădica la Nichea (Grigore, Mitropolit de Nicea şi egumen de Burdujeni – nota lui Iorga)…, Vasilie Ropotă şi Lămăşanul şi Anton şi alţii din târgul Sucevei [rupt]… Antohie Jora Vel Logofăt”[7].

 

1723: „7231 (1723) iulie 8. O carte de gospod de la domnul Mihai Racoviţă, întru care scrie către boierul Domniei sale, Şerban Cantacuzino postelnic, cum că egumenul de la Burdujeni s-ar fi jeluit pentru împresurarea moşiei Mereni ot Suceava despre moşia Plopeni a unui loc ce se cheamă Rotundiile şi se porunceşte numitului boier să meargă să hotărască”[8].

 

1724: În 17 august 1724, când face un schimb de moşii cu Mitropolia Sucevei, Iuon Balş dăruieşte Mitropoliei pe iobagul Simion Pojol, din neamul care, până aproape de zilele noastre, avea să se numească nu Pojol, ci Pârjoală: „1724, august 17. Noi, preaplecatul Gheorghe, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, facem ştire cu acest zapis al nostru că, având jupâneasa Maria, văduva răposatului Dumitraşcu, fost mare medelnicer, jumătate din satul Rus, ţinutul Sucevei, ce-o are zestre de la Catinca Bălşoaia, au dăruit-o amândouă pentru sufletul părinţilor lor sfintei mitropolii; şi dumnealui Ion Balş stăpâneşte o parte din Tătăraşi, lângă târgul Sucevei, care parte de moşie a fost dat-o Ilieş Voevod lui Ursache, mare vistier, iar Ursache i-a dat-o lui Ion Balş ca zestre, cu vad de moară pe apa Sucevei. Şi am făcut un schimb cu dumnealui Ion Balş, învoindu-ne, şi i-am dat acea parte de sat de la Rus ca să-i fie lui şi copiilor lui moşie în veci, iar dumnealui ne-a dat nouă mai sus numita parte din Tătăraşi, care parte de moşie începe de la valea Ipoteştilor în sus, şi de la drumul ce vine dw la Tătăraşi, în jos, şi până la apa Sucevei, cu vad de moară pe apa Sucevei; şi ne-a mai dat pe un vecin a lui de la Plopeni, anume Simion Pojol, şi noi i-am dat zapis de danie şi ispisoc domnesc al nepoatelor sale, Safta şi Maria, şi la această tocmeală au fost de faţă boierii care au iscălit, oameni buni şi, pentru mai mare credinţă, am iscălit şi am pus pecetea mitropoliei”[9]. Ion şi Catinca Balş n-au avut copii, iar după moarte boierului, văduva a dăruit satul Plopeni nepotului ei, Iordache Balş.

 

1738: „31 Ianuar 7246 (1738). Grigore Ghica Vodă, pentru Hristofor egumenul de Todireni. Citată hotarnica din 7244 (1735), 28 Octombrie, cu chemare de „târgoveţi din Suceava, moldoveni şi armeni, anume Ioniţă Necşoiu şi Dimo Săoleş, şi Costandin Olariu, şoltuz, şi Grigoraş Chele-Albă, arman, şi Toma Ciomag, arman, şi Stănislav, şi Ion Ciubotariu, şi Vasali Păduri, şi alţi mulţi”. Carte de blestem de la Mitropolitul Antonie. Hotare: „de la crucea Armanului, până la Fân­tâna Băcului, tot locul de treabă Domniei, fiind Scaunul Dom­niei la Suceava, dar el nu ştiu cui s-a dat danie, ci dumnealor, hotarnicii, au întrebat şi pe dichiu Isaiia de Suceava, dacă are niscaiva scrisori pentru un loc ce se cheamă Păscărie şi Colacu Bălţii. Dichiul a zis că n-are nici o scrisoare. Iar egumenul Hristofor ne-a arătat un uric de Ia Irimia Moghilă Voevod şi trei ispisoace de la răposatul Alexandru-Vodă şi de la Gaşpar-Vodă, şi de la Ştefan Tomşa-Vodă; osebit a mai arătat un ispisoc de la Ştefan Petru-Vodă, pentru Colacul Bălţii, anume că este danie şi miluire mănăstirii Todirenilor. Şi, văzând scrisori ca acestea, s-au sculat şi au luat şi pe alţi boieri, care s-au întâmplat acolo, anume Gheorghe Turculeţ, postelnicul, şi Ilie Şeptilici, stolnicul, şi Vasile Balş, şi Isaiia dichiul din Suceava, şi Toader Bădiliţă, pârcălab, şi Toader Dămiian, vornicul de Suceava, şi alţi oameni bătrâni megieşi, şi au văzut hotarele, şi au dovedit pentru acel loc, ce se cheamă Păscărie, că sunt în hotarul Mirenilor. Numai au dat seamă Hristofor că, în vremile vechi, au fost venit un Mitropolit (lipsă), om străin de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni, trimis de la Sfânta Agură, şi pe numele aceluia le zic Păscării Mitropolitului, şi acum fac că este locul Mitropoliei, măcar că au şi stăpânit dichiii de la Mitropolie, de mulţi ori, pe acel nume ce s-au numit Păscărie Mitropolitului, schimbându-se numele şi numindu-se osebit, Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu este, hotar n-are… Osebit şi altă bucată de loc, ce se cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era acea bucată de loc ciir gospod, pentru treaba Domniei, dar este din hotarul Todirenilor”. Hotarele le înseamnă, acum, Bădiliţă, Dămiian, „Grigori rotar din Todireni, Toader Mişca, Mihăilă ficior Todosiei şi Chele-Albă, arman de Su­ceava… Un stejar cu cruci vechi într-însul… Drumul cel mare, ce merge, de la Suceava, la Botoşani, până într-o poieniţă, ce se cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare…  Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarele, să cheamă Priloagile, şi de acolo loveşte la Fântâna Putreda, şi apoi la Trestioara, apoi la Fântâna Roş (sic)… Vale-Mare şi Racovile… Pă la un stejar mare, însemnat roate… Pe din sus de lunca lui MarcuVadul lui CiuşcuCuibul HulturuluiCapul Domnului, şi de acolo, opcina, cu hotar Zvoriştea, până în hotarul Dragomirnei… împotriva altui părău, ce se pogoară de la Pleş… Şi de acolo, drept prin lozii, şesul… S-au pus o piatră în dâlma dealului”. / Sandu Sturza Vel Logofăt – Copie”[10].

 

1742: „Iaşi, 31 August 7250 (1742). Constantin Nicolae-Vodă, pentru „chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Teodorenii”, pentru dijma Merenilor”[11]. „7250 (1742) august 13. Io Constantin Nicolae Voevod, din mila lui Dumnezeu domn al ţarii Moldovei. Dat-am cartea domniei mele rugătorului nostru chir Ioasaf, egumenul de la sfânta mănăstire Todireni, ce este în ţinutul Sucevei, să fíe volnic a stăpâni hotarele Todirenii şi Merenii, ce sunt prin prejurul acelei mănăstiri şi să aibă a lua venitul acelor moşii, dijma pe obicei din ţarini cu pâine, din grădini cu legume, din prisăci cu stupi, din fâneţe şi din alte venituri. Până la semnele ce arată la ispisocul domniei sale lui Grigore Vodă, din văleat 7246 (1738), ce este făcut de întăritură mănăstirii, pe hotărâtura acelor moşii, ce le-au hotărât stolnicul Şerban Cantacuzino şi şetrarul Solomon, din poruncă domnească. Aşijderea şi oamenii ce vor fi trăitori pe acele moşii, şi Merenii, şi Todirenii, să aibă a face posiuşaniile mănăstirii după hotărârea ce s-au făcut de la domnia mea şi să nu fie volnici a se muta pe alte hotare. Şi nimeni să nu cuteze a sta împotriva cărţii gospod, iar având cineva a răspunde pentru hotar să meargă la dregătorul ţinutului să le ia semn şi să facă ştire aice, la dumnealui vel logofăt. / Iaşi, let 7250 (1742) august 3”[12].

 

1742: În 26 octombrie 1742, Iordache Balş face un schimb de moşii cu fratele său, Lupu Balş, cel care va zidi frumoasa biserică de piatră din sat, drept consecinţă a eficientizării moşiei, prin înmulţirea numărului clăcaşilor: „Adică eu, Iordache Balş, biv vel jitnicer, făcut-am scrisoarea mea la mâna dumisale fratele meu, Lupu Balş, ce au fost medelnicer mare, precum ne-am învoit noi, de i-am dat satul Plopeni, în ţinutul Sucevii, şi cu tot hotarul cel vechi, după cum scriu zapisele, care acel sat îmi este mic danie de la domnia ei, Catinca Ursăchioaia, şi domnia sa mi-au dat satul Vlădina, în ţinutul Hotinului, atârnător de ocolul târgului, şi jumătate din satul Mărşininţii, iar în ţinutul Hotinului, pe apa Prutului, şi cu tot hotarul. Iar vecinii de Noua Suliţa, şi de Mărşiniţii, şi de Vlădina, să-i împărţim în două părţi[13], frăţeşte, iar cu moşia de Noua Suliţa eu să nu aib treabă, ci numai cu vecinii să se împartă, când va milui Dumnezeu, şi să aibă a da toate zapisele cele vechi de Plopeni. Şi la această tocmeală s-au întâmplat mulţi boieri şi oameni buni, care mai jos s-au iscălit şi pentru credinţă m-am iscălit ca să ne creadă. / 7251 (1742) octombrie 26. / Cozma Balş vel paharnic / Iordache Balş biv vel jitnicer / Lupu Balş vel medelnicer / Vasile Balş. / Şi eu, Toader Bădilă, m-am întâmplat şi am scris cu zisa domniei-sale”[14].

 

Sigiliul roşu al Plopenilor

 

1753: Anul sfinţirii ctitoriei lui Lupu şi Safta Balş, Biserica „Sfânta Maria” din Plopeni. Odată devenit stăpân al Plopenilor, în 1742, Lupu Balş a început să-şi gospodărească noua moşie, strămutând iobagi din ţinutul Hotinului, construindu-şi casă de piatră, care avea să fie distrusă de eterişti în 1821, şi, în vecinătatea casei, spre răsărit, o frumoasă biserică, „cu hramul „Adormirea Curatei Născătoare de Dumnezeu”, sfinţită în 10 iulie 1753, „în timpul voievodului Ion Kantacuzino-Racoviţă”, „de chir Iacob Mitropolit”, fost stareţ al Putnei, cu numele de Iacob Putneanu, şi pângăritor, din lăcomie lumească, în 1756, al mormântului lui Ştefan cel Marc, din care mormânt au fost luate pietrele preţioase şi aurăria (citatele sunt din opera deja citată a lui Nicolae Iorga). Biserica ctitorită de Lupu şi Safta Balş a fost slujită, de-a lungul timpului, de preoţi remarcabili, precum Iordachi sin (fiul) Ilisăi, Constantin sin preot Leonti, Andrii sin preot Vasili, Manolachc Zaharia, Manolache Vasiliu (adică fiul lui Vasili), Costache zet preot Constantin (sec. XIX), Dumitru Neagu, inegalabilul părinte Predeanu, dinamicul părinte Ciornei sau contemporanul nostru Daniel Pascal (secolul XX). Safta Balş a murit în 1778 şi a fost îngropată în curtea bisericii, sub această inscripţie, cioplită în piatră cu litere chirilice: „Sub această piatră se odihneşte roaba lui Dumnezeu Safta, soţia Lupului Balş, mare logofăt, care au fost fiica prea fericitului întru pomenire Iordache Cantacuzino, marele spătar, şi soţia sa Catinca. S-a săvârşit şi s-a mutat în veşnică vieţuire la anul de la Mântuitorul 1778”. / Pentru cheltuielile de întreţinere a bisericii se foloseau, anual, câte 80-100 lei (cf. Răfuielile hatmanului Răducanu Roset cu vechilii săi[15]). După moartea lui Lupu Balş şi al Saftei Bălşoaia, moşia şi satul Plopeni au revenit fiului lor, Manolache Balş, care, în anul următor, 1779, s-a mutat în Rusia, dobândind gradul de polcovnic (colonel) şi primind danie de la ţarina Ecaterina cinci sate. Înainte de plecare şi-a vândut moştenirea părintească, inclusiv Plopenii şi Merenii, lui Răducanu Roset.

 

Ştampilele parohiei şi a satului Plopeni

 

1764: „8 Septembrie 1764. „Lupu Balş Vel (mare – n. n.) Vornic” se învoieşte, înaintea „Sfinţiei Sale, părintelui Gligorie arhimandritul cheschiofilaxi tis ieras chcvasilichis monis tu Aghiu Pavlu, de la sfânta mănăstire Sfetagora, ce estw hramul Sfeti Ghiorghi”, şi cu Timoftei, egumenul de la Tudoreni, pentru moşia Morenii, în hotar cu satul său Plopenii. Balş avea şi Vălcăneştii, Feteştii. Se face schimb, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşiei mai scurtă”. Balş cheltuise peste o mie de lei cu morile. „Şi o cârciumă, ce este lângă moară”. Martori: „părinţii sfetagoreţ de la sfintele mănăstiri de la Iaşi, şi alţi boieri mari, care s-au iscălit… Care s-au întâmplat şi Sfinţia Sa, părintele Gligorie, arhimandritul de la sfânta mănăstire Sfeti Pavlu de la Sfetagora, unde este închinată sfânta mănăstire Tudoreni, viind aice cu sfânta cruce”. Pecete cu cerneală, cu blazon neînţeles”[16].

 

1766: „8 septembrie 1766. „Grigorie arhimandritul cheschiofilaxi tis eras che vasilichis monis tu  Agiu Pavlu de la sfânta mănăstire Sfăntagura” şi egumenul Timoftei de la Todireni dau zapis lui Lupu Balş pentru schimbul pomenit. Iscălitură grecească. Pecetea mănăstirii Sf. Pavel”[17]. Odată cu stăpânirea lui Lupu Balş, Merenii devin, practic, o componentă a Plopenilor, şi ca teritoriu, şi ca istorie – în măsura în care putem numi istorie firimiturile existenţiale, cu care s-au nutrit, de-a lungul vremii, generaţiile. Vâlceaua îngustă a vetrei Merenilor a rămas cum a fost chiar şi în ziua de astăzi, cam cu acelaşi număr de gospodării, dar cu case făloase în urâţenia lor arhitecturală şi cu mult mai puţini pomi fructiferi. În 1912, sătucul avea 35 de gospodării şi 132 suflete (69 bărbaţi, 63 femei); în 1930, 42 de gospodării şi 224 de suflete (112 bărbaţi, 112 femei); în 1941, 49 de gospodării şi 238 suflete (121 bărbaţi, 117 femei); în 1948, 54 gospodării şi 233 suflete (113 bărbaţi şi 120 femei); în 1956, 69 gospodării şi 222 de suflete – unul era al meu, dar nu se mai pune la socoteală (p4 bărbaţi, 128 femei); în 1966, 85 gospodării şi 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei), iar în 1971, 85 gospodării, cu 274 suflete (136 bărbaţi, 138 femei)[18]. Boierul Lupu Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, în vecinătatea căreia şi-a săpat leagănul veşniciei, a adus mână de lucru de pe toate moşiile sale bucovinene şi basarabene, acesta fiind motivul dispariţiilor datinilor încă de atunci, pentru că, în absenţa unui nucleu puternic, prin care să se continue o tradiţie, însăşi identitatea dispare, cea a satelor copilăriei mele fiind mai curând târgoveaţă, decât rurală, inclusiv prin port. Iar eterogenitatea asta se desluşeşte limpede în listele de împroprietăriri din 1864, când, ca să dau un exemplu, dintr-un „Ivan, rusul”, se ivesc două neamuri diferite, Ivan şi Rusu.

 

Mereni şi Plopeni, în 1774

 

1772: În hărţile austriece, care pregăteau logistic ocuparea nordului moldav, Merenii aveau  doar 9 case, din care 2 pe deal, Pe partea stângă a drumului erau casele familiilor Gâză şi Hartup, iar pe dreapta, cele ale neamurilor Climincu, Papuc, Gâză, Şutac şi Neagu. În Plopeni erau mai multe case, 13 doar în Palagheni, 5 pe Dobroaia şi câteva zeci pe drumul nare spre Botoşani.

 

1775, martie 1: „O scrisoare iscălită de dumnealui logofătul Mihai Sturza, fiind atunci clucer, prin care arată că, pentru moşia Vlădiceni, sat întreg din ţinutul Hotinului, ce au fost dat-o răposatul logofăt Lupu Balş schimb fratelui dumisale, răposatului Iordache Balş, pentru moşia Plopeni şi, la urmă, s-a aflat a mănăstirii Ocnii; s-au învoit răposatul Lupu Balş cu logofătul Mihai Sturza şi i-au dat altă moşie, Novi Suliţa, tot din ţinutul Hotinului, şi au rămas Plopenii tot la stăpânirea logofătului Lupu Balş”[19].

 

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[20]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

 

1798-1808: Între anii 1798-1808, hatmanul Răducanu Roset a cheltuit cu leafa (hacul – în Răfuieli) preoţilor, dascălilor, chelarului, argaţilor, grădinarilor şi plugarilor care deserveau biserica din Plopeni câte 132 lei pe an. Pe moşia Plopeni a lui Răducanu Roset trudeau 150 de clăcaşi, plătiţi cu câte 70 parale de falce cosită. Hatmanul avea, numai în Plopeni, 1.800 de fălci de fânaţe, încasând sume uriaşe din vânzarea fânului. De la săteni, moşierul încasa dijma de la imaş şi fânaţ, „răfuielile” (deci evidenţele contabile) consemnând următoarele venituri anuale: 1799-1800: 125 lei şi 108 bani / 1800-1801: 127 lei şi 84 bani / 1801-1802: 407 lei şi 21 bani / 1802-1803: 346 lei şi 39 bani / 1803-1804: 215 lei şi 9 bani / 1804-1805: 416 lei şi 36 bani. Cu trecerea vremii, pretenţiile boierului sporesc, el încasând de la ţărani, în 1807-1808, 27 iei şi 26 bani pentru păşunatul celor 553 de oi ale sătenilor, 113 lei şi 34 bani dijmă la 2.281 stânjeni fân, 1.764 lei şi 20 bani din vânzarea fânului cosit de plopanari şi 719 lei şi 23 bani din vânzarea ierbii de coasă. În anul agricol următor, 1808-1809, Răducanu Roset încasează 32 lei şi 10 bani pentru 645 oi scoase la imaş, 127 lei şi 24 bani dijmă pentru 2.552 stânjeni fân, 1.622 lei şi 22 bani pentru 109 fălci şi 40 prăjini iarbă, folosite de bucovinenii de peste apa Sucevei şi din munţi, pentru cirezi şi pentru iarbă de coasă, 129 lei pentru imaşul sătesc şi 729 lei din vânzarea fânului cosit.

 

1809: Un testament din 21 martie 1809, diata lui Iordachi Balş, menţionează „biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”, cerând „să se facă, pe tot anul, o dată, pomenire, cu toată rânduiala cuviincioasă, la biserica din Plopeni, unde să află îngropată răposata maica mea”[21].

 

Condica parohială din Plopeni

 

1848: O pagină din condica de căsătorii, datată, inclusiv prin sigiliu, în 1848, precum şi următoarele, pe care nu am prea avut când să le descifrez, fiind scrise cu buchii chirilice de mână, diferite de la preot la preot, vehiculează nume precum: Dumitru şi Margareta PALAGHEAN, Nicu PALAGEANUL, Ioniţă şi Maria PAIU, Costache PAIU, Vasile MIHALACHE, Nastasia şi Costache a lui Nichita RUSSU, Costachi şi Safta PRICOP, Niculai IVAN, Costache SAVA, Anastasia şi Vasile sin (fiul) Pavel RUSU, Elena şi George sin Pavel RUSU, Nicolai IVAN, Vasile CIUBOTARU, Iancu TILIUŢĂ, Nastasia şi Costache JERCĂLĂU, Nastasia şi George BÂRZU, Elisaveta şi Costache PALAGHIA, Alecu MANCIU, Elena şi Alecu al lui Ion PALAGEAN, Costachi TILIUŢĂ, Casandra şi Manoli PALAGIAN, Costachi SAVEN, Panaite MUNTEANU, Safta şi George ZAHARIA, Elena şi Nichita PĂDURARUL, Saveta şi Alecu ASLAM, Costachi SAVIN, Ştefan SAVIN, Iordachi PRICOP, Ştefan ŢÂNŢARI, Nicolai GÂZĂ etc

 

1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[22].

 

1864: „În Mereni şi Plopeni existau, în 14 august 1864, şase familii de clăcaşi, care, pentru că aveau câte 4 boi, au fost împroprietărite cu câte 5 fălci şi 40 prăjini pământ arabil: Vasile MIHALACHE,  Niţă a lui Pavel PALAGHIANU,  Mihalache MUNTEANU, Vasile IVAN, Panaite PALAGHIANU, Simion MURARU: / Împroprietăriţi cu câte 4 fălci de pământ arabil, pentru că aveau numai câte o pereche de boi, au fost, în Plopeni şi Mereni, 66 de capi de familie: Alexandru POPII, Andrei BUTNARAŞU, Vasile JĂRCĂLĂU, Vasile CURCĂ, Vasile ANUŞCĂ, Ion NEAGU, Vasile CURCĂ, Profira Gh. GODROMAN, Gheorghe DASCĂLU, Gheorghe LAZĂR, Gheorghe PAIU, Ileana lui Dumitru MOŞU, Ileana lui Inacachi MUNTEANU, Alecu MANCIÙ, Vasile BÂRZU, Vasile COCIORVEI, Vasile al lui Niculai IVAN, Vasile PALAGHIANU, Gheorghe FANDACHE, Maranda lui Gheorghe BUTNARAŞU, Gheorghe sin ANDREI, Gheorghe a lui Alecu MANCIU, Gavril ICHIM, Dumitraş CLIMINCU, Dumitru BOGDANU, Ion BOBU, Iordache MACOVEI, Iordache CAZACA, Ioniţă PAIU, Iordache BOBU, Costache BÎRZU, Costache APORCĂRIŢII, Catrina MOAŞA, Costache MUNTEANU, Costache NEAGU, Manolache ROBILĂ, Neculai GÎZĂ, Neculai ICHIM, Niţă a PALAGHII, Niţă a NIŢULUI, Pricopie CAZACU, Simion a ZAMFIREI, Tudorache GĂINARU, Fotache GUGU, Vasile MUNTEANU, Gheorghe a lui Iordache PAIU, Iordache zet OLARIU, Iordache PRICOP, Ilaş DULGHERIU, Costache a lui Zoiţa DASCĂLU, Costache PAIU (document rupt), Costache PRICOB, Costache SAVA, Manolache Gh. PAIU, Manolache PALAGHEANU, Neculai IVAN, Nică a lui Gheorghe PAIU, Niţă ANUŞCĂ, Niculai ANUŞCĂ, Scarlat sin ANDREI, Simion PASCAL, Toader a lui Panaite MUNTEANU, Costache a lui Alexandru POPII, Costache a lui Nichita RUSU, Costache MIHALACHE. / Alţi săteni, 132 la număr, care nu aveau animale de povară, fiind „clăcaşi cu palmele”, au fost împroprietăriţi cu câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alecu ASLAM, Vasile a lui TOADER, Catrina GĂINARU, Vasile Gh. NEAGU, Vasile HALAT, Vasile CÎRLAN, Safta VRABIE, Gheorghe a lui Ancuţa DAN, Gheorghe a lui Manolache LUNGU, Gheorghe sin CAZACA, Gheorghe GĂINARIU, Vasile MACOVEI, Vasile sin CAZACU, Vasile a lui Niţă BOBU, Vasile TUŢĂ, Vasile a MOŞULUI, Vasile a Paraschivei URSULUI, Gheorghe MEHEREA, Gheorghe PRISACARIU, Gheorghe DAN, Gheorghe ZAHARIA, Gavril a SANDULUI, Gheorghe JĂRCĂLĂU, Gheorghe sin NEAMŢU, Gheorghe a SANDULUI, Gheorghe a lui Panaite RUSU, Dumitru PALAGHEANU, Dumitru DASCĂLU, Ianacachi BÎRZU, Ion SAVA, Iordache LAZĂR, Saveta a lui Iordache GHILAN, Ioniţă GODROMAN, Ileana SANDII, Iordachi a lui Niţă BOBU, Iordachi a lui Constantin PAIU, Constantin BÎRSAN, Constantin DAN, Costache MANCIU, Costache a lui Iordache PALAGHEANU, Costache CAZACU, Costache TUDUR, Manolache SPOIALĂ, Mihalache FANDACHE, Niculai HALAT, Panaite NEAGU, Sava ŢÎNŢAR, Tudor DASCĂLU, Tudur MUNTEANU, Toader CERCEL, Toader CĂLIAN, Alecu JĂRCĂLĂU, Vasile zet CAZACU, Niţă sin NEAMŢU, Gheorghe BOLOHAN, Gheorghe FLOREA, Gavril zet BÎRZU, Gheorghe zet NEAMŢU, Gheorghe SPATARIU, Gheorghe sin MACA, Dumitru BUCŞĂ, Dumitru TILIUŢĂ, Zoiţa a lui Dumitru a SANDEI, Iancu TILIUŢĂ, Ion zet BITERI, Iordache SAVIN, Iordache sin OLARIU, Iacob ŢÎNŢAR, Iordachi Alecu MANCIU, Ion a SANDULUI, Iordache PINTILEI, Costache GĂINARU, Costache COCIORVĂ, Costache IR1MIA, Costache TILIUŢĂ, Costache a lui Lupu GRĂSAN, Costache a lui Manole PAIU, Zoiţa a lui Manolache DAN, Neculai ŢURŢU, Neculai SPOIALĂ, Postolache SAVIN, Toader ADAM, Toader LIONTE, Toader DAN, Filip VIERIU, Ancuţa SAVIN, Vasile ZAHARIA, Maria lui Vasile MARIA, Vasile CIOBANU, Gheorghe MURGU, Gheorghe de la POPA, Safta CHIHĂIŢA, Gheorghe C. PĂDURARU, Gheorghe a lui Dumitru BOGDAN, Iordache PALAGHEANU, Iordache VULPE, Iordache a lui TOADER, Costache PANŢIRU, Niţă a MOAŞEI, Panaite MUNTEANU, Savin BUCŞĂ, Toader a lui Andrei CAZACU, Soltan a lui Timofti SAVIN, Gheorghe a lui Alexandru POPII, Ion PALAGHIANU, Costache JĂRCĂLĂU, Maranda a lui Petru IVAN, Alecu a lui Niţă BOBU, Axinia PETRIŞOR, Profira a lui Vasile IFTIME, Zoiţa a lui Ivan RUSU, Alecu VOL1NTIRU, Gheorghe ŢURTU, Dumitru HARTUP, Ilinca CAZACU, Iordache BÎRDĂHANU, Iordache CĂLIAN, Niţă ZAHARIA, Nică CAZACU, Safta lui Ion PALAGHIANU, Sofia RUSU, Toader a PORCĂRIŢII, Gheorghe RADU, Manole al Ancuţa IVAN, Dumitru FLOREA, David PINTILEI, Alexa PĂDURARU, Ştefanache a POPII, Simion PETRIŞOR, Costache BALAN, Neculai a lui Constantin PAIU, Gheorghe a lui Manole SPATARU. Au mai primit câte 12 prăjini şi loc de casă: pădurarul Alecu CIOBANU, jitarul Vasile Alecu MANCIU, nevolnicul Gheorghe CAZACA, văduva Paraschiva MARCHITAN, nevolnicul Iacob ŢURŢU, nevolnicul Ştefan ŢÂNŢAR, pietrarul Alecu CHETRARU, meseriaşul Gheorghe CORCOLAN, văduva Maria PERSAN, preotul Manolache ZAHARIA, văduva Casandra lui Gheorghe PAIU, pădurarul Lupu CIOBANU, văcarul Dan ŢIGÂNAŞU, văduva Zoiţa MURGULEASA, fierarul Vasile GRUMEZA, servitorul Dumitru lui Ivan RUSU, nevolnicul Niţă a BABII, văduva Bălaşa DIACONIŢA, dascălul Gheorghe DASCĂLU, preotul Manolache VASILIU”[23].

 

1901:Mereni, sat, în preajma comunei Burdujeni, plasa Siretul, jud. Bo­toşani, cu o populaţie de 76 familii sau 108 suflete, din care 68 contribuabili. Locuitorii  posedă: 28 vite mari cornute, 2 cai şi 5 mascuri”[24]. „Plopeni, sat, jud. Botoşani, plasa Siretul, situat pe o coastă de deal, în stânga râului Suceava şi în partea de sud-estică a comunei Burdujeni Sat. Are o populaţie de 325 familii sau 766 suflete, din care 175 contribuabili; o biserică, zidită înainte de anul 1778, de Lupu Balş, Mare Vornic în Ţara de Jos, şi de Safta, soţia sa şi fiica lui Iordache Cantacuzino-Deleanul, Mare Spătar, deser­vită de 1 preot şi 1 cântăreţ; o şcoală mixtă, condusă de un învăţător şi frecventată de 30 copii. Locuitorii posedă 206 boi şi vaci, 13 cai, 205 oi, 49 porci; 45 stupi cu albine. În comună sunt 4 comercianţi şi 3 meseriaşi”[25].

 

1904: Nicolae Iorga, călătorind de la Burdujeni spre Botoşani, scria despre Plopeni: „De la Burdujeni, spre Botoșani, în trăsura bunișoară, cu cai focoși, a unui birjar evreu, rapt în coate, care a slujit în oaste și vorbește destul de înțeles românește. De o parte, apa Sucevei, cu vederea orașului numit de la dânsa. De alta, valuri blânde de pământ foarte roditor, pe care grâne înalte așteaptă încă secerișul, și porumbul cu foile largi și grele își 1eagă rodul supt spicul auriu, pe când pășunile sunt smălțate de o nemărginire de flori galbene, de lumânărele înalte și drepte, de busuioc vânăt, de cicori ca niște picături de cer senin, de coada-șoarecului albă, cu floricelele adunate strâns în mănunchi. Pe drumul uscat, vântul rece înalță nori de praf, prin care răzbat care încete, cu boii cuminți, privind dulce cu ochii mari, negri și umezi, căruțe cu calul înhămat supt arcul de lemn, care se obișnuiește și în toată Rusia, săteni frumoși, în cămăși foarte curate, purtând pălăria de pâslă, cu margini mari, peste pletele ce fâlfâie, țărance mai mult ofilite, îmbrăcate urât, în polcuțe și rochii de cit din oraș, cu cosițele tuflite supt barizul negru, tot de cumpărătură. O trăsurică încărcată cu sifoane poartă numele domnului fabricant Șmilovici, al cărui vizitiu botos duce marfa, de la un crâșmar de sat, la altul. Dintru întâi, satele au încă înfățișarea bună: case cu șindrilă stau lângă acelea pe care le acoperă stuful, așezat frumos, în pături sau căzând în mițe putrede; fereștile sunt, chiar și la acestea din urmă, mărișoare, ferești de târg, prin care poate veni lumina. Plopenii arată o foarte frumoasă biserică, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, întemeiată de marele boier Lupu Balș, a cărui soție se odihnește lângă lăcaș, supt o piatră cu armele Cantacuzinilor, familia ei. Preotul și poporenii au reparat, deunăzi, marea clădire, care ar împodobi și un oraș”[26]. „Multe răzbunări mişeleşti s-au mai făcut prin sate. Până şi preoţi şi învăţători au fost bă­tuţi, după cerinţa unor favoriţi ai celor trimişi „să liniştească spiritele”… Orori inutile! E un nonsens acesta, căci nu-mi pot închi­pui orori utile. Un gazetar a comis această ex­presie barocă şi o lume întreagă o repetă, fără să-şi dea seamă că nu are nici un înţeles. Dacă în veacul al douăzecilea, într-o ţară pe care ne străduim să o trecem în ochii lumii drept o ţară civilizată, se găsesc oameni care ţipă în contra ororilor inutile, asta înseamnă că ororile utile sunt cel puţin scu­zabile. Şi atunci trebuie să se atârne decoraţii pe pieptul tuturor zbirilor, fie jandarmi rurali, fie poliţişti din Bucureşti, care pun ouă răs­coapte subsuoară, care bat cu vâna de bou, care întrebuinţează torturi rafinate, într-un scop util, de pildă pentru a descoperi un cri­minal. Ororile acestea, fiind făcute într-un scop util, sunt şi ele utile, după teoria celor cu ororile inutile”[27].

 

1907, martie 6: Ţăranii din Siminicea, Adâncata, Mereni, Plopeni şi Salcea au intrat şi devastat târgul Burdujeni, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi, care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. Răsculaţii „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită însă omoruri”[28].

 

1916-1918: Cu statut de plopanari, ceea ce şi sunt în fond, au murit pentru Neam şi Ţară tinerii din Plopeni şi din Mereni care s-au numit: Toader ANDRIEŞ, Vasile ANDREI, Ion BÂRZU, Savel BOBU, Gheorghe BOLOHAN, Petru BUDEANU, Octav DASCĂLU, Nică FLOREA, Gheorghe GODROMAN, Constantin GÎZĂ, Lazăr IREMIA, Vasile LAZĂR, Vasile MANCIU, Gheorghe MUNTEANU, Costică NEAGU, Costache PALAGHEANU, Petru PALAGHEANU, Constantin PĂTRAŞCU, Leon PAIU, Gheorghe RUSU, Vasile RUSU, Dan STOICA, Dumitru TANASĂ, Neculai ZAMFIR, Gheorghe ANDREI, Dumitru BÂRZU, Ion BITERE, Leon BOBU, Gheorghe BURSUC, Gheorghe CLIMINCU, Gheorghe FLOREA, Samuel FĂGĂDĂU, Ivan GODROMAN, Dinu ICHIM, Alexandru HRIŢUC, Ion MACOVEI, Constantin MANCIU, Săvel MUNTEANU, Leon NEAGU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Constantin PINTILIE, Mihai RADU, Leon RUSU, Petru SANDU, Vasile STOIAN, Octav TODIRAŞ[29].

 

Un „izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

 

1930: O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[30], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva? În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[31] şi nu Gheorghe Oniu[32], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele. În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. Şi?

 

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Ion ASLAM, Vasile BÂRZU, Vasile BOLOHAN, Ion BOBU, Dumitru CĂLIAN, Leon CLIMINCU, Ion CHIRIAC, Constantin DAN, Ion FANDACHI, Ioniţă GALAN, Alexandru GĂINARU, Mircea MELINTE, Ilie MORARU, Petru MAGAZIN, Leon NEAGU, Constantin OLARU, Gheorghe PALAGHEANU, Mihai PALAGHEANU, Zamfir PALAGHEANU, Ion PRICOP, Ion RUSU, Ilie SANDU, Gheorghe SAVA, Manole SAVIN, Ion BÂRZU, Toader BELŢIC, Vasile BUDEANU, Alexandru BUTNĂRAŞU, Gheorghe CIOBANU, Constantin CURCĂ, Gheorghe CAZACU, Constantin DIACONU, Mihai C. GÎZĂ, Filaret GALAN, Mihai ICHIM, Gheorghe MIHALACHE, Ilie MORUZ, Petru MUNTEANU, Dumitru OLARU, Ioan Ghe. PAIU, Dumitru PALAGHEANU, Vasile PALAGHEANU, Mihai PINTILIE, Vasile POPA, Dumitru RUSU, Constantin SAVA, Constantin SAVIN[33].

 

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua ie 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[34].

 

1946: „Ministerul Cooperaţiei / Buletinul Cooperaţiei Române Nr. 40 din 5 Octomvrie 1946 – Constituiri de societăţi cooperative: Cooperativa „Energia”, comuna Salcea, satul Plopeni, judeţul Botoşani”[35].

 

1947: „Se rectifică deciziunea Nr. 45.554 din 1947, publicată în Monitorul Oficial Nr. 210 din 12 Septemvrie 1947, în sensul că se revine asupra licenţierii din serviciu făcută pe data de 1 Septemvrie 1947, a următorului personal clerical: Ion Teodorescu, cântăreţ, parohia Plopeni, Botoşani”[36].

 

 

[1] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. IV, p. 465

[2] Iorga, N., Documente amestecate, p. 49

[3] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6 Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V – 1621-1625.doc. 6

[4] Academia Română, Documente privind Istoria Românilor, A. Moldova, sec. XVII, vol. V, doc. 138

[5] Theodor Codrescu, Uricarul, Iaşi 1892, vol. XX, pp. 132-133

[6] Arhiva Istorică Centrală a Statului, Catalogul documentelor moldoveneşti, vol. III, doc. 1099

[7] Iorga, op. cit., p. 55

[8] Theodor Codrescu, Uricariul, vol. XV

[9] Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. IV, pp. 40-42

[10] Iorga, op. cit., pp. 56-58

[11] Iorga, op. cit., p. 59

[12] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, Editura Academiei, 1966, p. 252

[13] O parte dintre străbunii obşteşti ai plopanarilor provin, deci, din ţinutul Hotinului, adică din întinsa localitate Noua Suliţă, din Mărşininţi şi din Vlădina. Unii pot fi identificaţi, prin urmaşi, după nume, alţii, deşi n-au mai lăsat vreun nume prin vreme, s-au continuat, prin contribuţia maternă, pentru continuitatea altor nume şi neamuri. Satul Vlădina (Vlădiceni), pentru care Lupu Balş obţinea Plopenii, nu-i mai aparţinea, la data efectuării schimbului, dar problemele se rezolvă ulterior, aşa cum rezultă dintr-un document din 1 martie 1775 şi din hotărnicia din 1803-1804.

[14] Academia Română, Documente privind relaţiile agrare în veacul XVIII, vol. II Moldova, p. 260

[15] Analele Academiei Române, secţia istorică, vol. XXXI, 1908-1909, pp. 17-351

[16] Iorga, op. cit., p. 61

[17] Iorga, op. cit., p. 62

[18] Stanciu, Aurel, Pagini monografice – manuscris

[19] Th. Codrescu, Uricarul, vol. VI, Iassii 1875, p. 336

[20] Călători, X, partea I, p. 333

[21] Copie legalizată de Comisia hotăriturilor ţinutului Hotin de pe Diata răposatului Iordachi Balş, ce este din 1809, Mart 21, către care s-au alăturat şi tălmăcirea ei în dialectul rusesc. Şi întru asemenea s-a alăturat şi copia diatei Logofătului Constantin Balş, din 1822, Genarie 30, cu adaosul în urmă din acel an Iunie 5

[22] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[23] Manuscrisul regretatului învăţător Aurel Stanciu.

[24] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 315

[25] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Bucureşti 1901, p. 770

[26] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[27] Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1921, pp. 235-242

[28] Roller, Mihail, Răscoalele  ţăranilor din 1907 – documente, Bucureşti 1958

[29] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[30] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 1930 octombrie 9

[31] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[32] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[33] Stanciu, Aurel, manuscrisul citat.

[34] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[35] Monitorul Oficial, Nr. 268, 19 noiembrie 1947, p. 10251

[36] Monitorul Oficial, Nr. 248, 27 octombrie 1947, p. 9601


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihova

 

 

 

MIHOVA. Satul de pe pârâul Mihova, în aval de Lucavăţ şi în megieşia moşiei şi a satului Berhomet, împărtăşeşte aceeaşi istorie obştească a răzeşismului întemeiat de Luca, fiul lui Pancu. În 1775, Mihova, din Ocolul Berhometelui, era considerată un cătun al Lucavăţului, Lucavăţ cu Mihova având 1 mazil, 1 popă şi 65 ţărani. Dar Mihova era selişte pustie, colonizată abia în 1776 cu 67 familii rutene, după cum o confirmă „Topografia” lui Daniel Werenka (pg. 64).

 

1786, iunie 17: Se hotărnicesc moşiile răzăşeşti, alegându-se „partea de moşie a dumisale căpitanului Ioan Zota, ce o are cu neamul său de baştină de pe neamul său mândre, şi după învoiala ce a făcut-o, prin scrisoare, cu verii săi, Ciornohuzenii ţi Borşăneşti”, iar hotarnca aceasta, care, genealogic, mărturiseşte o aceiaşi rădăcină pentru răzeşi (boierii) Zota, Cionohuz şi Borşan şi a „tuturor răzeşilor de aice, din Bănila, ce se trag din strămoşul lor Măndre”, cărora le aparţinea de drept imensa moşie care începea la „câteva izvoare cu slatină de sare, la Mihova şi Coşulica, la aceste slatini, de va ieşi vreun venit, cu toţii să aibă a se împărţi, care câtă parte îi va ajunge frăţeşte”[1].

 

1848: „Primăria Mihova, din Bucovina, se plânge de opresiune”, printr-un  memoriu adresat Reichstag-ului din Viena[2].  

 

1860: O şcoală cu 4 clase funcţiona, la Mihova, din 1860, o alta, cu o clasă, urmând să fie deschisă, la Mega, din 1892[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie”[4].

 

1885: David Muntean din Mihova absolvă Faculttatea de teologie ortodoxă a  Universităţii Francisco-Joshepina din Cernăuţi[5].

 

1890: În 1890, comuna Mihova avea 2.194 locuitori, primar fiind Nicolai Iaviş. Paroh era David Muntean, iar Ioan Crilati şi Dionisie Constantinovici erau învăţători.

 

1903: Biserica Sfântului Ioan cel Nou din Mihova avea să fie construită în 1903, pe locul unei bisericuţe vechi, cu acelaşi hram, patronată, în 1843, când avea 1.142 enoriaşi, de Iordachi de VASILCO şi slujită de parohul Athanasie DAŞCHIEVICI. În 1876, biserica era frecventată de 1.569 enoriaşi, patron fiind Alexander de VASILCO-SERECKI, iar paroh, Epifanie FERLIEVICI. În 1907, când deservea şi enoriaşii din Mega şi din Maidan, paroh era David MUNTEAN, născut în 1861, preot din 1886, paroh din 1893, iar cantor, din 1903, George KOUTZENIUK, născut în 1882.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihova, comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul cu acelaşi nume, în toată întinde­rea sa. Suprafaţa: 6,43 kmp; populaţia: 2.194 locuitori ruteni gr. or. şi ceva izraeliţi. Se compune din următoarele sate: Mihova de Sus, Mihova de Jos, Mihova-Maidan, Levchiv şi Vilsec. Este străbătută de drumurile districtuale Jadova – Berhomet şi Bănila Moldovenească – Berhomet; este situată în apropiere de linia ferată Nepolocăuţi-Vijniţa. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Ioan cel Nou”, de care ţin şi enoriaşii din Mega. La 1776, era cătun, pendinte de satul Lucaveţ pe Siret. Aci se află 2 fabrici de spirt şi una de scânduri, cu un gater. Populaţia, formată parte din ruteni, parte din huţani, are diferite ocupaţiuni, potrivit regiunii în care locuieşte. Aşa, cei de la munte trăiesc din ex­ploatarea pădurilor, fânaţelor şi prăsila de vite; iar cei de la şes sunt agricultori şi cres­cători de vite. Comuna posedă 1.202 hectare pământ arabil, 1.195 hectare fânaţuri, 20 hectare grădini, 725 hectare imaşuri, 3.782 hectare pă­duri. Se găsesc 166 cai, 994 vite cornute, 100 oi, 350 porci, 163 stupi. Mihova, afluent pe dreapta al Sire­tului, ce răsare sub mun­tele Trei Movile, din pădurea Mărcuş, în apropierea satului Lăpuşna şi, după ce formează Valea Mihovei şi udă comuna cu acelaşi nume, se varsă în râul Siret, mai sus de localitatea Lucavăţ, districtul Storojineţ. Mihova de Jos, sat, pendinte de comuna rurală Mihova. Are 678 locuitori ruteni gr. or. şi cuprinde în sine, pe lângă vatra satului, cu 320 locuitori, unde este reşedinţa comunei, şi cătunele Babiciova şi Bahna. Aci se află şcoala şi biserica comunei. Mihova de Sus, sat, pendinte de comuna rurală Mihova. Are 928 locuitori ruteni gr-or. şi cuprinde în sine, pe lângă vatra satului, cu 613 locuitori, şi cătunele Babiciova, Bahna şi Usole. Mihova-Maidan, sat pendinte de comuna rurală Mihova. Are 143 locuitori ruteni gr. or. şi cuprinde în sine, pe lângă vatra satului, care, împreuna cu târla Bahna, numără 106 locuitori, şi cătunul Babiciova. Mihova-Osadţa, moşie cu admiistraţie particulară, districtul Vijniţa. Are 22 case şi 93 locuitori izraeliţi şi ruteni. Pe lângă moşia Mihova-Osadţa, cuprinde şi târla Levchiv. Mihova- Vasilco-Bazil, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 35,40 kmp; po­pulaţia: 65 locuitori, în majo­ritate izraeliţi, restul ruteni. Pe lângă moşia Bazil propriu-zisă, mai cuprinde în sine şi localitatea Vovce, unde se află o mină de fier părăsită. Mihova-Vasilco-Catinca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 15,43 kmp; populaţia: 81 locuitori ruteni, izraeliţi şi alţii”[6].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Vij­niţa  făcea parte şi „Reprezentantul Băncii regionale: David Muntean, paroh, Mihova”[7].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Bigot de St. Quentin Elena, contesă, Jadova (Mihova, Jadova); Wassilko-Serecki Ecaterina baroană, ere­zii, a) George conte Wassilko-Serecki, Cernăuţi strada Flondor Nr. 38., b) Victor Wassilko-Serecki, Cernăuţi str. Iancu Zotta 16, (Mihova), compatroni”[8].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[9], următorii învăţători şi învăţătoare: Lupaşcu Aristeia, comuna Mihova, Centru, jud. Storojineţ, media 7,29; Pătraşcu Ştefan, comuna Mihova, Cotul de Sus, jud. Storojineţ, media 8,08”.

 

 

[1] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 7, Anul I, 28 februarie 1911, pp. 42-45

[2] Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1898,, p. 708

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 34, 1876 p. 92, 1907 p. 77

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Norst, Anton, Dr., Alma mater Francisco-Josephina, Czernovitz 1900, p. 123

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 141, 142

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[9] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Cum pot să uit de Gabi Havriliuc?

 

Gabi Havriliuc şi Veronica Căluşeriu, la Bucovina Acoustic Park

 

Dimineaţă, când încă mai documentam povestea satului în care colega mea, Gabriela Havriliuc, îşi are rădăcinile, mi-am propus ca, imediat ce termin hronicul Siminicei, să scriu despre ea. Mai târziu, pe când discutam telefonic cu domnul Preşedinte Gheorghe Flutur despre posibilitatea de a face sau nu, la sfârşit de iulie, Bucovina Acoustic Park la Vatra Dornei, iar mi-am propus să scriu despre colega mea de festivaluri, Gabriela Havriliuc, care, astăzi, întinereşte cu un an – şi nu-i o gratuitate ceea ce am spus, pentru că am întâlnit-o ieri şi am constat direct că aşa este. Iar acum, când în sfârşit am găsit răgazul de după Mihalcea – sat care mi-i drag, deşi nu l-am văzut vreodată, pentru faptul că Bogdan al III-lea ameninţase Bistriţa cu represalii militare, dacă nu-i face dreptate „omului şi iobagului nostru, Matei din Mihalcea”, nu mai ştiu ce să scriu despre „omul şi iobagul nostru”, al celor de la Centrul Cultural „Bucovina”, Gabi, prieten care îmi reaminteşte şi de cele două condiţii fundamentale ale vremurilor voievodale, „slujba şi credinţa”, care fac parte din firea înnăscută a Gabrielei Havriliuc, atunci când vine vorba de implicarea într-o manifestare culturală sau alta. Iar dacă nu ştiu ce să mai spun, îmi aflu scăparea, tot în trecut, într-o formulă secretă a lui Vlad Ţepeş, de care mă tot folosesc de ceva vreme încoace:

 

La mulţi ani, Gabi Havriliuc,

şi dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Mihalcea

 

 

 

MIHALCEA. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla  „ şi o biserică din Mihalcea”, sat al voievodului, care, în 10 iulie 1510, are parte de o povestea pilduitoare. Anterior acelei date, un iobag din Mihalcea, Matei, plecase la Bistriţa ca să-i vândă câteva perechi de boi, dar, la întoarcere, a fost deposedat de bani de gărzile orăşeneşti din Bistriţa şi aruncat în închisoare. Enervat de o asemenea nedreptate, Bogdan-Vlad cel Orb îi poruncise marelui vistiernic şi vameş Gavril Trotuşan, ginerele lui Luca Arbure, să le scrie bistriţenilor: „Iată, a venit la noi şi acest Iovan, iobag din Mihalcea al zisului nostru Domn, şi ne-a înfăţişat, sub chip de grea plângere, cum că fratele său, numit Matei, plecând spre părţile voastre, cu un anumit număr de boi, pentru a-i vinde, pe când se întorcea, după ce vânduse boii” a fost reţinut de straja cetăţii, deposedat de bani şi aruncat în temniţă. Gavril Trotuşan cerea eliberarea „omului şi iobagului nostru, Matei din Mihalcea”, ameninţându-i pe bistriţeni cu o incursiune de pedepsire a armatelor moldoveneşti, în cazul în care Matei din Mihalcea nu va beneficia de dreptatea care i se cuvenea.

 

1625: Satul Mihalcea se numea, în 1625, Mihalciul, iar în 1699, Mihalce.

 

1677: În 9 aprilie 1677, Dumitraşco din Lucaveţ, jupâneasa lui, Aniţa, fata Maricăi Cărcoaei, şi feciorul lor, Gavrilaş, au căzut robi la tătari. Răscumpărarea familiei din Lucaveţ a fost plătită de Lupaşco, fiul lui Nicolae Murguleţ, cel care, în 7 martie 1677, primeşte de la familia recunoscătoare a lui Dumitraşco „a patra parte a mea, den sat Mihalciu, cu rumâni cu toat”.

 

1703: În 1 februarie 1703, după ce Niculai Murguleţ, care plecase în Polonia cu 150 vite de vânzare, murise acolo, fratele lui, Ursul Murguleţ, care rămăsese păgubit de nişte vite, a vrut să păstreze satul Mihalcea, dar, primind banii pe vite de la ginerele lui Niculai Murguleţ, Toader Moţoc, i-a restituit acestuia satul.

 

1706: În 10 august 1706, Antioh Cantemir Vodă întărea lui Lupaşco Murguleţ părţile sale din Mihalcea, interzicându-le ginerilor lui Stroescul, Toader Dămian şi Ştefan Volcinschi, să-i tulbure posesia, până la o nouă înfăţişare la Divan.

 

1710: După bătălia de la Poltava, din 26 aprilie 1710, regele suedez, Carol al XII-lea, s-a retras, cu rămăşiţa de oşti, în Basarabia, în zona Tighinei, plănuind să îşi mute, apoi, trupele în Polonia. „Atunci Mihai Racoviţă Vodă, văzând plimbarea craiului suedez la Tighine şi-nţelegând că vrea să vină la leşi, a făcut ştire Moscului, când a veni, să trimită oaste, în taină, sprinten, şi atunci or prinde pe crai, şi s-a ridica şi el, de s-a duce… Făcând veşti la Împărăţia Moscului, brigadierul Cropot, care era, pe margine, cum acei suedezi s-au apropiat la Cernăuţi, Împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci au scris lui Cropot bragadier şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oşteni, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit în Cernăuţi, fără veste. Iar cazacii au şi dat, la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţiului, să s-apuce de bătaie, dar văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, Cropot şi Turculeţ i-au luat pe toţi de grumazi şi-ndată i-au luat şi au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo douăzeci, care mai scăpaseră, dintre suedezi, i-au tot ucis la satele Ţurcanii de pe sub munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava”[1].

 

1745: Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, iar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”

 

1756: Conform unui izvod de moşii, din 20 iulie 1756, Ilinca Dociul, fata lui Ursul Murguleţ stăpânea a patra parte de Mihalce.

 

1762: În 29 mai 1762, pentru că Toader Mănescul şi cumnatul său, Dumitraşco Tabără, mazili de Cernăuţi, se certau „cu fraţii Ilie, Ion, Sandul şi Toader Moţoc, feciorii Mariei, pe care o ţinuse Perjul şi fraţii Paraschivei, jupâneasa lui Mănescul, care a făcut pe Toader Mănescul şi pe Nastasia, jupâneasa lui Dumitraşco Tabără, şi cerând Toader Mănescul şi Dumitraşco Tabără de la Moţocheşti partea mamei lor, Paraschiva, au apărut întâi în faţa lui Gheorghe jitnicerul, staroste de Cernăuţi, care a împărţit toată partea părintelui lor, Toader Moţoc, şi a mamei lor, Iudita, fiica lui Nicolai Murguleţ… pe 6 fraţi”, care stăpâneau, împreună, doar un sfert din satul Mihalcea. Conflictele acestea pentru pământ, între neamuri, care ne ţin loc de istorie, continuă şi pe parcursul generaţiilor următoare.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Mihalcea „64 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl, 2 mazili, 3 ruptaşi, 3 scutelnici, 4 văduve şi 49 birnici, aceştia fiind: Onofreiu NISCORENDI, Ion MITITELIUC, Ion VLAS, Dumitraşcu VLAS, Nichifor ŢIGĂNAŞ, Ursul ŢIGĂNAŞ, Grigori ŢIGĂNAŞ, Lupul moscal, Grigori zet ego, Vasile moscal, Iftemii HONCEPIUC, Mihail JUPLIAC, Costaşcu POSTOLNIC, Iacob MEREZKA, Iacob DORUŞ, Ilko ciubotar, Andrei HONCEPIUC, Ion a BABII, Simion HONCEPIUC, Mihail DUGAN, Ion MOTLIUC, Roman vătăman, Neculaiu strugar, Grigoraş sin ego, Enachi sin diacon, Grigori ciubotar, Mitro sin ŞTEFUREA, Ivan ŞTEFUREA,  Sâmen sin ŞTEFUREA, Vasile OLEŞCIUC, Iacob MACSINIUC, Hrihor MÂTCIUC, Iacob POPOVICI, Tudose sin FODOR, Ion sin CRĂCIUN, Ion FODORCIUC, Hrihor RUŞICIORUL, Hrihor sin MIHAIL, Neculai rus, Georgii DUMCA, Palii ROMANUC, Vasile pânzar, Ivan BORIS, Georgii PEIKO, Andrei DĂNILIUC, Ivan zet popii, Dănilă pânzar, Petro TROEŢSCHI şi Vasile ZVARICI. Rufeturile erau: mazilii Toader MÂNECĂ şi Toma MÂNECĂ, ruptaşii Simion BOLDESCU, Toader BOŞNIAGĂ şi Lupul BRAHĂ, popa Ştefan şi dascălul Toader, scutelnicii Dumitru rusul, scutelnic al lui Toader MÂNECĂ, Vasile DUMITRU, scutelnicul popii, şi Vasile MUTRIUC, scutelnicul lui BOŞNIAGĂ, dar şi vădanele Irina, Ilina, Titiana şi Paraschiva.

 

1773: În 21 martie 1773, „este conflict între Toader şi Constantin, nepoţii lui Vasilie Mănescul, şi Toma, fiul lui Vasilie Mănescul”. Şi aşa mai departe.

 

1774: În 1774, Mihalcea avea 61 familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Cernăuţilor, 4 mazili, 2 popi şi 49 ţărani, numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 102. În 1776, o jumătate de sat Mihalcea „se cheamă Camâna”.

 

1794: Diata lui Toader Mănescul, din 14 iulie 1794, o face stăpână pe fata lui, Maria, jupâneasa lui Gheorghe Tuşinschi, peste „săliştea Mihalcei, partea de sus”.

 

1806: În 16 iulie 1806, Ruxanda Tuşinschi arenda lui Andrei Dobrovolschi, pe patru ani, pentru 1.150 lei, „moşia ce o are în Mihalce baştină… cu toate locurile, cu nouă podani”.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[3].

 

1882: În 1882, avea să se deschidă, la Mihalcea, o şcoală cu 6 clase[4].

 

1890: În 1890, Mihalcea avea 2.700 locuitori, primar fiind Ignatie Arseni. Paroh era Zaharie Voronca, iar cantor bisericesc – Ipolit Ţarevici. Satul avea o şcoală, slujită de învăţătorul Sevastian Baloşescul.

 

1892: O listă de subscripţie „în folosul şcolarului sătesc”, întocmită de „Dumitru nobil de TOTOESCUL, notar comunal din Mihalcea… în folosul şcolarului sărac Mihai al lui Georgi din Broscăuţii vechi”, cuprinde următoarele nume: Isidor cav. de MANESCUL, Iancu cav. de  MANESCUL, Grigorie nobil de CONSTANTINOVICI, protopresviterul din Camena, George HOSTIUC, Dimitrie nobil de TOTOESCU, Erast SAUCIUC, Mihaiu DOLINSCHI, Teodor REUS cav. de MÎRZA, Iankel HECHT, Vasile nobil de ROSCHIP, Victor nobil de TUŞINSCHI, Vasile cav. de GRECUL, Constantin nobil de TUŞINSCHI, Vasilie nobil de BRAHA, Onofraş PANTIUC, Nicolae COZUBOVSCHI, Marcus LUTTINGER, doamna Loti LUTTINGER, Ignatie nobil de VOLCINSCHI, George nobil de SOROCEANU, Ioan COSOVAN, Iakiw FEDKI, Teodor PRODANCIUC, Olexa KOUTZUN, Nararic KOUTZUN, Leonti NIDRIESCHI, Nicolai KOUTZUN şi Teofil nobil de MANESCUL[5].

 

1900: „Semnele împăcării se arată acuma. În comuna Mihalcea, s-a izgonit, zilele acestea, din partea consiliului (sfatului) şcolar al țării, limba română din şcoală. Înainte cu câţiva ani, în numita comună era numai limba română. Doamna Pulcheria de Buchenthal, născută de Costin, a lăsat, în testamentul făcut în 24 octombrie 1869, suma anuală de 150 florini (300 coroane), din moşia dumisala, anume pentru şcoală, şi anume pentru limba româna, în şcoala din Mihalcea. La o sistemizare nouă a acelei şcoli, au introdus, însă, domnii din consiliul şcolar al ţării şi limba ruteană, pe lângă cea română. Prezidentul țării, de pe atunci, contele Goes, a dat poruncă să se silească părinţii ca şă-şi înscrie copiii lor la limba ruteană, ceea ce s-a şi făcut. Cu multă râvnă a lucrat, la treaba aceasta, pe lângă alţii, încă şi părintele Zaharia Voronca, după cum o adevereşte şi Sfinţia Sa, singur, într-o scrisoare, tipărită în numărul 10 al „Gazetei Bucovinei”, din 14 februarie 1894. Atunci, era vorba că jumătate din copiii umblători la şcoala din Mihalcea învaţă limba rusească. Astăzi, după cinci ani, a pierit urma românilor din Mihalcea. Limba română e dată afară din şcoală şi cea rusească e singura limbă stăpâtnitoare. Асestеа sunt roadele împăcării? De ce nu şi-au asgurat deputaţii satele şi școlie române, contra astorfel de atacuri? Pentru cine va fi numit inspectorul școlar român, când nu vom mai avea școli române?”[6].

 

1901: Biserica nouă din Mihalcea a fost construită în 1901, în locul unei biserici vechi, patronată, în 1843, de Grigorie de TABORA şi slujită de parohul Vasilie TOMOVICI, parohia numărând 1.423 enoriaşi. În 1876, biserica Adormirea Maicii Domnului, cu 1.992 enoriaşi, patronată de Ioan de POPOVICI, era slujită de parohul Cassian TOMOVICI. În 1907, paroh era prietenul lui Ciprian PORUMBESCU, Zaharie VORONCA, născut în 1851, preot din 1880, paroh din 1888, iar cantor, din 1892, Ipolit ZAREVICI, născut în 1842.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihalcea, comună rurală, districtul Cer­năuţi, aşezată pe pârâul Corovia, între oraşul Cernăuţi şi comuna Camena. Suprafaţa: 42,01 kmp; po­pulaţia 2.647 locuitori ruteni, în majoritate gr. or., precum şi ceva români şi izraeliţi. Se compune: 1). din vatra satului, cu 1918 locuitori, ce cu­prinde şi vechile cătune, Vapniarca şi Ocruh, şi 2). din cătunele Dubova, Perleva, Spasca, Tarnauca şi Voloca. Este aşezată lângă drumul principal Cernăuţi-Storojineţ. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi 2 biserici, una paro­hială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în satul de reşedinţă, şi alta filială, în cătunul Spasca. Aceasta comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 14 Martie 1490. La 1776, era stăpânită de boerul Teodor Mănescu, cu fiii săi. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu creşterea de vite, precum şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 1.226 hectare pământ arabil, 881 hectare fânaţuri, 26 hectare grădini, 817 hectare imaşuri, 1.176 hectare pădure. Se găsesc 145 cai, 1.095 vite cornute, 2.901 oi, 239 porci şi 247 stupi de albine. Mihalcea, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 11,73 kmp; po­pulaţia: 60 locuitori, în majo­ritate izraeliţi, restul ruteni romano-catolici”[7].

 

1911: „Între comunele odinioară curat româneşti şi ulterior ruteniznle cu forţa se numără salul Mihalcea. Din capul locului a fost în satul acesta şcoală românească. Când însă a ajuns puternicul Omelian (Popovici – n. n.) la pu­tere, s-a desfiinţat şcoala românească prin uneltirile mârşave ale rutenilor şi neglijenţa condamnabilă a românilor. Astăzi avem o şcoală cnrat ruteană, de 6 clase, în Mihalcea şi cu limba română ca obiect secundar, care însă e neglijată prin aceea că învăţătorii ucraini sfătuiesc copiii să nu cerceteze învăţământul din  limba română. Prin 18 ani neîntrerupt şi unanim cere comitetul introducerea unei clase cu limba de propunere românească. Deputaţiuni au îmblat fără număr la prezidentul ţării cu memorande şi cu plângeri gurale, fără de a fi primit, până astăzi, vreun rezultat, ba, ce e mai nostim, în timpul ultim, răsfoind un amploiat actele referitoare la plângerile mihalcenilor, a aflat că unele acte lipsesc. Aferim de administraţie corectă. Scandalul însa şi-a ajuns, în 27 Decemvrie 1909, culmea. Văzând poporul din Mihalcea şicanările şi nedreptăţile păţite de până acum, şi-a făcut singur dreptate şi a închis şcoala. De la sine înţeles că, acuma, a trimis guvernul imediat o comisie, cu scop să caute pe instigatorul înhiderii şcoalei, dispunând ca învăţământul să se ţină cu vreo câţiva copii ai unor oameni mai timizi, păzind un jandarm şcoala, în decursul învăţământului. Iată, deci, referinţele din Ungaria se importă cu sila şi la noi. Se zvoneşte de o absentare totală a copiilor de la şcoală. Se-nţelege de la sine că guvernul va zice că-i agitaţie la mijloc şi nu se va du­meri a zice că poartă el însuşi vina. Ce zic deputaţii noştri?”[8].

 

1914: „Consiliul şcolar c. r. al districtului Cernăuţi. / Nr. 5008/14 // Mihalcea, / Organizaţia şcolii primare publice de acolo // Cătră primăria din Mihalcea, // Referitor la recursul comunei Mihalcea împotriva emisului de sistemizare al consiliului şcolar c. r. al ţării, din 22 Iulie 1913, Nr. 11.562, relativ la organizarea şcolii primare publice de acolo, i se aduc lă cunoştinţă primăriei, în urma emisului consiliului şcolar c. r. al tării din 19 Martie 1914, Nr. 3.872, următoarele: / Ministerul c. r. de Culte şi Instrucţie, aflând din actele în chestie că comuna Mihalcea, de la anul 1904, încoace, cere de repetate ori înfiinţarea unei şcoale primare publice cu limba de instrucţie română, aflând mai departe că şcoala poporală publică de acolo, cu limba de instrucţie ruteană, nu e cercetată de nici un singur copil, ani de-a rândul; / Că şi la începutul anului şcolar curent, locuitorii din Mihalcea au cerut, pentru toţi copiii obligaţi să cerdeteze şcoala de-acolo, limba română ca limbă de instrucţie, în vreme ce pentru limba ruteanal n-a fost anunţat nici un singur copil; / Că, cu toate acestea, în urma emisului de sistemizare al con­siliului şcolar de ţară, din 22 Iulie 1913, Nr. 11.562, s-a hotărât de consiliul şcolar districtual, cu deciziunea din 13 Septemvrie 1913, pentru 4 clase ale şcoalei poporale publice în Mihalcea, limba ruteană ca limbă de instrucţie, şi numai pentru 2 clase cea română; / Că, în cazul acesta, în contrazicere cu dispoziţiunea § 2 al regulamentului pentru şcoale şi învăţământ, nu s-a luat în considerare dorinţa co­munei Mihalcea, respectiv a părinţilor copiilor obligaţi să cerceteze şcoala, ci că limba de in­strucţie s-a stabilit numai pe baza recensământului din 1910; / Că, abstrăgând chiar de la faptul că nu e cu cale a se întemeia o şcoală poporală pe împrejurări anchetate înainte de mulţi ani, care în prezent s-ar putea trage eventual la îndoială, nu e evi­dent de ce nu s-au luat în seamă repetatele dorinţe ale comunei şi ale factorilor competenţi, adică ale părinţilor copiilor obligaţi să cerceteze şcoala; / Prin urmare, Ministeriul c. r. de Culte şi Instrucţie, prin emisul din 18 Februar 1914 ex 1913, se vede îndemnat să înlăture numita deciziune a consiliului şcolar c. r. de ţară, întrucât stabilirea limbci de instrucţie pentru această şcoală se face atârnătoare numai de rezultatul recensământului din 1910, şi să hotărască ca Consiliul şcolar c. r. de ţară să ia o nouă deciziune, privitor la limba de instrucţie a adese citatei şcoale, luându-se în seamă toate împreju­rările care se referă la această chestie. / Despre primirea acestui act, să ni se trimită imediat un extras din protocolul de gestiune de la biroul de acolo. / Preşedintele: W. Krahl m. p.”[9].

 

1914: „La Mahala, Corovia, Cuciur, Nepolocăuţi şi Stroinţa au avut loc, în zilele de 11 şi 12 septembrie, lupte între câteva detaşamente ruseşti şi austriece… Armata rusă s-a fortificat la Mihalcea şi Camenca… Ca comandant rus al oraşului Cernăuţi a fost numit Navrotzchi, în locul căpitanului Korabuki”[10].

 

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost plătit de „Glotaşul Vasile Beuce, Mihalcea, prizonier; Corporalul Nazarie Arseni, Mihalcea, Regimentul 22, rănit; Sergentul Ioan Canţun, Mihalcea, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Niculae Prodanciuc, Mihalcea, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Ilie Tcaciuc, Mihalcea, Regimentul 22, rănit”[11]; „Infanteristul Petru Ulaş, Mihalcea, Regimentul 22, mort”[12]; „Ilie a lui Gheorghe Struţ, născut în 1878 în Mihalcea, a intrat, în anul 1914, în Regimentul 22 şi cu dânsul s-a dus în câmp. De atunci n-a sosit nici o ştire de la dânsul. În Vinerea Patimilor 1915, să fi picat într-o luptă la Lupinka, în Carpaţi, după cum confirmă camarazii lui / la cererea Domnicei a lui Ilie Struţ / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 3 Iunie 1919”[13]; „Ilie a lui George Struţ, născut în 1878, în Mihalcea, a intrat în anul 1914 în Regimentul 22 şi cu dânsul s-a dus la câmp. De atunci n-a sosit nici o ştire de la dânsul. În vinerea Patimilor 1915 să fi picat într-o luptă, la Lupinka, în Carpaţi, după cum confirmă camarazii lui. Deoarece e de presupus probabilitatea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Domnicei a lui Ilie Struţ, procedura pentru declararea morţii”[14]; „Ioan a lui Petru Ceahorschi, născut la 5 iunie 1888, în Mihalcea, cu domiciliul din urmă tot acolo, a fost mobilizat, în anul 1914, şi ar fi picat, la 11 octombrie 1916, pe frontul italian. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Zoiţei  Ceahorschi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Cernăuţi făcea parte şi „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Constantin Neculiţa, proprietar mare, Mihalcea”[16].

 

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Niculiţa Constantin cav. de, Cernăuţi, strada Petrino 5 (Stăneştii pe Siret, Mihalcea); Popovici Dori Dr., Cernăuţi, palatul administrativ (Mihalcea); Szydlowska, născută de Grecul Pulcheria, Mihalcea”[17].

 

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării – a). în calitate de învăţători superiori: Dimitrie Bordian la Mihalcea; b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Aurelian Scalat la Mihalcea-Dubova”[18].

 

1941: „„Tabloul normaliştilor cu diploma de capacitate, numiţi în învăţământul primar, prin ,,incredinţare de post”, pe ziua de 1 octombrie 1941: Mihălceanu Dumitru, seria 1937, media 7,50, numit în com. Mihalcea, jud. Cernăuţi”[19].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[20], următorii învăţători şi învăţătoare: Babiuc Ştefania, comuna Mihalcea-Spasca, judeţul Cernăuţi, media 7,08; Bilec Domnica, comuna Mihalcea-Spasca, jud. Cernăuţi, media 7,00; Fartiaş Irina, comuna Mihalcea-Dudova, media 8,62”.

 

 

[1] Neculce, pp. 176, 177

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 376

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 13, 1876 p. 74, 1907 p. 147

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 74/1892, p. 3

[6] Tribuna Poporului, Anul IV, nr. 91, marți 16/29 mai 1900

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 140, 141

[8] Revista Politică, Nr. 12, Anul VI, 1 ianuarie 1911, p. 8

[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 13 şi 14, Anul III, 29 mai 1914, pp. 198 şi 199

[10] Ce se petrece la graniţă, „Adevărul” din 2 septembrie 1914

[11] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[12] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 57, Cernăuţi, în 20 August nou 1919, pp. 3 şi 4

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 58, Cernăuţi în 23 August nou 1919, pp. 3, 4

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[19] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[20] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Pagina 20 din 1.245« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »