Veşnicia unor nume care merită totul (II)

Vasile Pânzariu, Ion Drăguşanul şi Dumitru Oniga

Suceava a avut, la începuturi, şi câteva remarcabile personalităţi în politică, dar care au fost îndepărtate, încetul cu încetul, de mediocrităţile cu spirit de gaşcă de mai târziu. Cei doi mari lideri administrativi ai judeţului erau inginerul Daniel Catargiu, care ocupa funcţia similară celei de prefect, şi Gavril Moroşanu, primarul judeţului, deci un fel de preşedinte al Consiliului Judeţean. Şi mai exista, în Primăria Sucevei, un alt om de mare calitate, ca primar: inginerul Filaret Poenaru. Ambasadorul Ion Siminiceanu se întorsese din Cuba, dar nu s-a implicat în politică. Îi era suficient faptul că, în mandatele sale de primar comunist al Sucevei, se durase oraşul modern, inclusiv o universitate şi un muzeu. În Parlament, ne reprezentau cu demnitate universitarul Mihai Iacobescu şi doctorul în medicină Ioan Ieţcu; existau, desigur, şi personaje amuzante, precum Nicolae Lazăr, fost inginer silvic, sau Nicolai Senciuc, fost funcţionar prin aparatul judeţean de partid. Pe mine mă impresionase, în mod deosebit, Gavril Moroşanu, ţintă predilectă a materialelor mele de presă, dar pe care îl iubeam fără rezerve, după ce, într-una din zile, m-a chemat şi mi-a spus:

– Fii atent la ce-ţi spun, Drăguşanule: dacă nu ne vom grăbi să ocupăm piaţa sovietică, nu vom mai avea nici o şansă, pentru că nici măcar în ţara noastră nu vom putea contracara concurenţa europeană!

În ţară era la modă nu doar anti-sovietismul, ci şi un anti-rusism secular rudimentar şi desuet, care-i aruncau în penibil chiar şi pe marii scriitori ai celei mai temeinice literaturi din lume. Eu, cunoscând principiile culpabilizărilor colective, specifice bolşevismului, n-am făcut niciodată confuzie între bolşevism şi poporul rus şi nu am mutat, vreodată, anatema unor lideri asupra celor asemenea mie de prin vastul imperiu, dar Gavril Moroşan, om de o inteligenţă rară, ca să devină şi mai convingător, m-a sunat, într-o dimineaţă, ca să-mi ceară să-i dăruiesc o zi. Am ieşit în stradă şi am urcat în maşina care a oprit lângă mine. La volan se afla domnul Aursulesei, iar pe scaunul din dreapta şoferului, Gavril Moroşan. Nu mi-au spus unde mergem şi nici nu am întrebat. Ca să treacă vremea mai uşor, discutam tot felul de fleacuri. În cele din urmă, am oprit, la Bacău, în dreptul unui bloc turn de formă triunghiulară, încadrat de gazon englezesc, până înspre lacul artificial de la marginea gazonului. În holul uriaşei clădiri se aflau nişte automate, pe care habar nu aveam cum le-aş putea folosi. Gavril Moroşanu m-a întrebat ce prefer (supă, cafea, ciocolată caldă etc.) şi am optat pentru o cafea, dezgustat de sugestia unei supe la pahar.

Am urcat cu liftul, pe un perete interior al unei superbe grădini japoneze, care împodobea curtea interioară a clădirii, şi ea triunghiulară. Peste tot, tablouri, lucrări de sculptură şi de grafică originale. Ne aştepta un domn longilin, cu un început pronunţat de calviţie, care mi s-a prezentat simplu: Plăcintă. L-am întrebat despre originea pieselor de artă şi mi-a spus că sunt donaţii din partea celor mai buni artişti plastici băcăuani, care au ţinut să-şi exprime recunoştinţa pentru faptul că, săptămânal, primesc gratuit carne şi preparate, în cantităţi care să depăşească nevoile familiilor lor. Apoi am mers să vedem halele de producţie şi de prelucrare, încheind parcursul cu grădiniţa, pe care UNESCO o catalogase drept cea mai bună din lume. Şi era normal, pentru că vlăstarele omeneşti se puteau iniţia, acolo, în toate artele şi profesiile, inclusiv în pilotarea unor avioane cu simulatoare electronice. Drumul spre succes al fostei „Avicola” din Bacău a fost simplu: după privatizarea MEBO, de care beneficiau toţi salariaţii, a fost căutat un partener german, care a furnizat câteva tehnologii moderne şi a asigurat o piaţă de desfacere sigură în întreaga Europă. Principala condiţie pusă de germani: standard de viaţă nemţesc pentru toţi salariaţii „Avicolei”. Pe aceleaşi principii, domnul Plăcintă se angaja să sprijine fosta puternică industrie alimentară a judeţului Suceava.

Mihai Ghergu, Constantin Sofroni şi Ion Drăguşanul

În judeţul Suceava, mureau de foame porcii, vitele şi găinile din fostele ferme de stat, iar Abatorul din Burdujeni, construit, în urma convenţiei comerciale dintre România şi Austro-Ungaria din 1910, pentru favorizarea exportului, tocmai intra în faliment. Se putea salva totul, dar nu s-a vrut. Şi nu se putea pentru că, între timp, personalităţile fuseseră înlocuite, prin voia votului popular, de o caracudă penibilă şi obtuză, care îl izola cu succes pe Constantin Sofroni, intelectual de calibru, sociolog, caricaturist, om cu experienţă în administraţie, ajuns primul preşedinte al Consiliului Judeţean Suceava, în fruntea unei echipe excelente, din care făceau parte şi vicepreşedinţii Gavril Mîrza şi Mihai Grozavu. Din păcate, Constantin Sofroni, mereu izolat de răutatea agresivă a găştilor politice, nu a izbutit să-şi pună amprenta personalităţii sale nici asupra judeţului, nici asupra Sucevei. Despre Gavril Mîrza şi Mihai Grozavu, oameni care, vorba lui Gheorghe Fluture, încă mai poartă pe piept cicatricile peniţei mele, pot vorbi, acum, cu aceeaşi preţuire pe care am avut-o şi o voi avea veşnic pentru Gavril Moroşanu. Nu le-am fost niciodată duşman, ci doar mi-am făcut datoria. În 1997, când scoteam „Drumul spre succes”, carte despre începuturile afacerilor în judeţul Suceava, cu o prefaţă de Gavril Moroşanu, acesta mi-a zis, de faţă cu toţi cei prezenţi la lansare:

– Măi Drăguşanule, tu chiar ţii la mine, mă! Şi-atunci cum se explică numeroasele articole negative, cu care m-ai tot împuns?

– Prin respectul faţă de profesie, nea Gavril: când păşeai strâmb sau doar mi se părea că o faci, datoria mea era să ţip.

Făceam jurnalism fără ură, dar cu o exigenţă faţă de liderii noştri pe deplin justificată. Nu conta cine mi-i prieten şi cine nu. Prietenii existau pentru suflet, nu pentru a mă transforma într-un complice, prin tăcere, la giumbuşlucurile lor necinstite. Cu oamenii de calitate, chiar dacă, în baza unei greşeli, îi încondeiam temeinic, rămâneam prieten. Dar s-a întâmplat o poveste, care mi-a slăbit încrederea în jurnalism şi în scopul aparent al vieţii mele. La Casa Culturii din Suceava se lansau două sau trei cărţi, printre care „Visul sărută Japonia” a lui Mircea Motrici. Manifestarea era moderată de Constantin Sofroni, care, fără să aibă timp să lectureze acele cărţi, pe care le primise în dimineaţa zilei respective, le-a prezentat excepţional, aşa cum nimeni nu ar fi făcut-o mai bine, iar când l-am întrebat cum le-ar fi prezentat dacă ar fi avut şi timpul necesar să le citească, mi-a şoptit: „Mult mai prost, pentru că m-ar fi inhibat”.

În deschiderea lansării, Constantin Sofroni a ţinut să salute personalităţile reale ale Sucevei, pictori, scriitori şi muzicieni prezenţi la eveniment, iar în finalul enumerării, m-a menţionat drept „temutul jurnalist Ion Drăguşanul”. Mi-a stat inima în loc: nu mai eram nici măcar poetul care câştigase, până mai adineauri, toate concursurile naţionale de poezie din România. Eşuasem într-un statul la care nu râvneam şi care mă dezgusta, acela de „temutul jurnalist”. În clipa aceea, mi-a fost clar înspre ce viitor va trebui să păşesc, dar păşirea în viitor nu se poate face decât prin probarea unui respect netrucat faţă de trecut şi faţă de posteritatea ta. Nu aveam voie să scot o carte de poezie, până ce nu m-aş fi purifica prin respectul faptic faţă de poezia celor care au împânzit închisorile României, pentru că au scris poezie şi au fost încarceraţi, sub pretexte născocite, doar pentru a adânci prăpastia autocenzurii în ceilalţi scriitori. Nu aveam dreptul, în intimitatea mea, să public interzisul manuscris „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”, până ce nu voi vesti poezia suferinţei, alcătuită în suflet şi tipărită în minte de autori precum Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Nu ştiam cum se face o carte, dar, după ce colegele mele Rose-Marie Iftode şi Mihaela Filţingher culeseseră şi tehnoredactaseră cele două cărţi, am izbutit, cu sprijinul fraţilor Gheorghe, Vasile şi Ioan Iftode, proprietarii cotidianului „NordPress”, şi cu sprijinul Tipografiei „Muşatinii”, să scot „Coşmar în noaptea veacului”, de Vasile Pânzariu, şi „Cântece triste”, de Dumitru Oniga, poeţi cărora aveam să le rezerv un loc aparte (capitolul „Mărturii din noaptea oprimării”) în singura istorie a literaturii noastre provinciale, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, pe care am scos-o, pe cont propriu, ceva mai târziu, plătind cu ea şi o parte din costurile bustului Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, pe care l-am amplasat la Stroieşti.

„Există o întreagă literatură română cultă care a supravieţuit numai prin oralitate, fiind încredinţată paginilor târziu, uneori de autori, alteori de ştiutori, de „oamenii-cărţi”, adică de foşti deţinuţi politici care au supravieţuit comunismului.

În general, „mărturiile din noaptea oprimării“, cum le numea poetul Vasile Pânzariu, s-au făcut prin „versificare în gând“, pentru că poemele dibaci şlefuite şi păstrate în gând nu mai puteau fi descoperite, confiscate şi arse de către torţionari, dar se puteau încredinţa, prin şoptire, şi altor camarazi de suferinţă, care, datorită melodicităţii şi datorită aparentei simplităţi a versurilor, lesne reţineau poemul în care clocotea şi propria lui suferinţă. Şi, deşi au văzut lumina tiparului târziu, după Revoluţia Română, poemele „scrise în gând“ fac parte din literatura iconaristă, în măsura în care toţi deţinuţii politici au fost nişte iniţiaţi în moarte, în memorie şi în dumnezeire.

Vasile Pânzariu (n. 1930). Poetul care a avut „Revelaţia Trinităţii“, trăind un adevărat „coşmar în noaptea veacului“, Vasile Pânzariu, s-a născut la Burdujeni, în 12 ianuarie 1930. Era tânăr, de-abia absolvise liceul, se ţinea departe de politică, dar nu putea admite să nu facă nimic împotriva ocupaţiei bolşevice, aşa că, în noaptea de 22 spre 23 august 1950, împreună cu Eugenia Donici şi Catrinel Popescu, a împrăştiat manifeste anti-bolşevice, în numele organizaţiei „Cetatea lui Ştefan cel Mare“, pe care el o înfiinţase în 1947. A fost arestat în noaptea de 26 august şi condamnat la muncă silnică cu decădere din drepturi, în 27 septembrie 1951. La Jilava, la Gherla, la Văcăreşti, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi în lagărul de muncă de la Poarta Albă, Vasile Pânzariu şi-a făcut ucenicia poetică.

Primul mare dascăl de „ars poetica“ i-a fost, timp de zece zile ale anului 1955, în spitalul penitenciarului de la Văcăreşti, poetul-martir Radu Gyr. La Baia Sprie şi la Poarta Albă, a avut alţi maeştri, pe Ion Caraion şi pe Ovidiu Papadima. Apoi, după ce deja scrisese în gând o primă carte de poezie, a fost eliberat, în 24 august 1960, şi încadrat în frontul muncii prost plătite.

După vreun deceniu de muncă, Vasile Pânzariu începe să frecventeze Cenaclul „Nicolae Labiş“ din Suceava, iar Radu Mareş îi publică şase poezii în „Coordonatele literare“ ale ziarului „Zori noi“, ediţia din 4 februarie 1970. În 22 septembrie 1970, pentru că şi Academia Română, şi câţiva scriitori comunişti suceveni „descifraseră“ în cele şase poezii un grav anticomunism, dibaci disimulat, Vasile Pânzariu a fost arestat, iar Radu Mareş demis din redacţia ziarului. Iarăşi Văcăreştii, apoi Aiudul, iarăşi alături de trei sute de martiri, până în 8 septembrie 1972, când regimul comunist, la presiunile Europei, se vede obligat să-i elibereze şi pe ultimii deţinuţi politici.

Şi n-a mai fost nimic altceva decât suferinţă, chiar dacă, începând cu anul 1994, când i se publică, la Hliboca, cărticica „Dincolo de Azi“, poeziile lui Vasile Pânzariu încep să-i despovăreze sufletul pentru a se aşeza între coperţi de cărţi. Au urmat celelalte cărţi de „mărturii (poetice) din noaptea oprimării“, „Coşmar în noaptea veacului“ (1996). „Amprente pe Golgota lumii“ (1998), „Revelaţia Trinităţii“ (2003), apoi, în 2005, o antologie de autor, purtând titlul unei cărţi anterioare, „Coşmar în noaptea veacului“, toate apărute în editurile pe care le-am coordonat în aceşti ani.

În întreaga lui operă poetică, Vasile Pânzariu înfăţişează, de fapt, oneste străfulgerări ale sufletului de o superbă verticalitate, cu care a fost înzestrat tragicul şi profundul poet cu rădăcini răzeşeşti sub poala pădurii din vecinătatea Sucevei.

Vasile Pânzariu n-a fost şi nu este un aspirant la glorie, ci un martor.

Toate cărţile lui sunt mărturii care pot clătina doar vietăţile umane dotate cu suflet, vietăţi care se pot iniţia, prin lectură, şi în ultimele taine ale suferinţei:

Prieten drag

Rămâi, păianjene, rămâi cu bine,

doar tu mi-ai fost prieten de celulă,

ai vieţuit alăturea de mine

şi-am îndurat mizerie destulă.

Ne-am înţeles prin simţuri, fără vorbă,

ne-am plâns de frig, am fost lipsiţi de hrană,

mult timp trecea până sorbeam o ciorbă

sau apa moartă cu aceeaşi cană.

Păianjen drag, prieten de-nchisoare,

cum am pândit la gratii împreună!

Tu aşteptai vreo gâză zburătoare,

eu, de la vânt, un semn de veste bună…

Vieţile ne sunt ca două fire,

şi firul tău şi-al meu o să se rupă,

dar, până-atunci, un strop de amintire

îmi va rămâne-n amărâta cupă.

Ne număra în scoica pietrei sure

un temnicer, în fiecare seară,

el se-ncrunta, obişnuit să-njure

de tot ce-i sfânt, şi dimineaţa iară.

Prieten drag, păianjene cuminte

şi arhitect de ţesătură fină,

tăcuţi şi trişti vom suferi-nainte,

fără s-aducem nimănui vreo vină.

Ne-om despărţi, de-oi mai avea putere,

osânda sper prea lungă să nu fie,

n-am să te uit, te-oi pomeni-n tăcere

ca şi-n această scurtă poezie.

La moartea mamei

scrisă după visul ce l-am avut

în noaptea de 23/24 iunie (sânziene) 1957

la Gherla

La moartea mamei n-a fost chip s-ajung,

vedeam prin vis prohodul de departe

cum se târa ca şi un şarpe lung

pe-un drum sucit, pe lângă garduri sparte.

Prin ceaţa vremii dibuiam grădina

să caut bolta mărului cel mare

sub care mama îşi găsea hodina

când ne-mpletea flanele şi fulare.

Ea ne-a crescut, purtându-ne de grijă

la şase fraţi şi două surioare,

plângea-n ascuns, avea o schijă

de dor în ea, dar nu spunea ce-o doare…

Suna prin mine clopotul simţirii

şi vara-n doliu astupa cangrene

sub bolţi cernite, căutându-şi mirii

se năduşeau prin aer sânziene.

Toţi şi-au lăsat în ochii ei făptura,

cât mai avea o clipă de lumină,

dorea ceva, dar i se-nchise gura

fără ca fiul cel mai mic să vină…

Am încercat să-nlătur nişte pume

cu braţul libertăţii mele ciung.

Zadarnic ea m-a tot chemat pe nume,

la moartea mamei n-a fost chip s-ajung!

Din cavoul 101

                        Gherla, 1958

Înmormântat de viu în cimitirul

cu sute de cavouri suprapuse,

în care zac fiinţele depuse,

ce nu şi-au dat Satanei roşii birul,

Aici doar ruga neamului pătrunde

şi veghea Domnului Iisus, ce-n şoapte,

ne dă puteri să-nvingem lunga noapte

în care laba urii ne ascunde.

Prin crăpăturile oblonului ce-astupă

ochiul de geam cu gratii ca o pleoapă,

sug aerul ce-abia poate să-ncapă

cu-un strop de cer mai mic decât o crupă.

Şuviţele luminii din afară

pătrund furiş din zilele frumoase,

ungându-mi pielea seacă de pe oase

măcar o clipă cald să mi se pară.

Ca foametea mai lesne să ne sugă

vigoarea trupurilor sechestrate,

ciracii crimelor organizate

adaugă torturi, să le distrugă…

Păianjeni suri din umbre coşcovite

sunt singurii prieteni ce coboară

să-mi ţină de urât în racla chioară

cu legănări de aţe nezărite.

În mine strâns, sunt doar o licărire

ce-a mai rămas din sfintele răsaduri

să biruiesc vremelnicii de iaduri,

purtând milenii de osânde-n fire.

Credinţa, ce-i un duh din miez de astre,

îmi pregăteşte marea evadare

din silnica şi neagra îngropare

spre mântuirea sinei prin dezastre…

În jurul junghiului din scoica vieţii

îşi rotunjeşte demnitatea perla,

cu ea ieşi-voi singur şi din Gherla,

oricât de duri şi reci i-ar fi pereţii!

În cimitir, toţi morţii vii aşteaptă,

aştept şi eu, cu noi, dintr-o durere,

întregul neam e-n prag de înviere

printr-un Cristos biruitor prin faptă!

Oazele

            Poezie arestată în 1970

Oazele, oazele, mijloc de nadă

în calea fiinţelor care vor cert

să bea libertatea ce încă mai zace

păzită de labe şi dinţi în deşert.

Ce tristă minune, deşertul le-a dat

culoarea şi simţul acela felin

s-adulmece-n aer suflarea de guri

ce aspre de sete prin arşiţă vin.

Ce mare-i deşertul, usucă şi frige

pe mulţi călători prinşi de groază,

de sete mereu şi mereu o să strige:

Ajungem noi vreodată în oază?

Ferestrele mele

            Tot dintre poeziile arestate în 1970

Într-o zi am deschis ferestrele mele spre lume,

aburite de invidie şi răscoală.

Credincioşii se-nchinau după nimfele dorinţelor lor

ce se pierdeau pe străzile zării.

Ciungi, chirciţi, ologi se târau pe trotuare

să cerşească la colţul străzii moderne.

Sicriele tot mai scumpe se cumpărau cu plata înainte

de către cei ce urmau să moară.

Namile de vătafi contemporani

umbreau speranţele lumii

pentru care nu mai pâlpâia

soarele dreptăţii.

Stârnită din om în om de-o cumplită nevoie,

prin toate şi prin totul

trecea roata ciubucului.

Tocurile pantofilor eleganţi,

purtaţi de închipuitele doamne,

ţăcăneau pe lângă suferinzi

ca un fel de ironie stridentă.

Timpul poreclit liber

al acelora ce se numesc oameni

era măcinat fără de întreruperi

la moara cozilor.

Graba, pretutindeni prezentă,

încâlcea şi ameţea sensurile,

ciudată înălţare a civilizaţiei

pe treptele spoite cu etică şi echitate!

Stăpânii frâielor statului, înfricoşaţi

de geamătul răbufnitor al gloatelor,

angajau tot mai mulţi haidamaci

cu valută de privilegiaţi

pentru posturi sigure de oprimatori.

Destrămarea, inepţia, corupţia

dansau extaziate

în jurul mentorului deghizat

în costumul prosperităţii…

Nemaiînţelegând nimica din lume,

năpădit de zgomotul străzilor moderne,

măcar pentru a plânge în mine

am tras ferestrele!”.

(Coşmar în noaptea veacului,

Partea I. Mărturii din noaptea oprimării,

Grupul editorial

Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare,

Suceava, 2005)

Dumitru Oniga (n. 1925). Născut la Stupca, în 14 august 1925, Dumitru Oniga, rănit de un glonte rătăcit, pe când privea, ca tânăr gimnazist, din Parcul Central al Sucevei, la o represiune armată, a fost arestat, în martie 1942, pentru apartenenţă presupusă la „Frăţiile de Cruce“, condamnat la trei ani de închisoare şi încarcerat la Cernăuţi. Nu era legionar, dar avea să devină, din spirit de solidaritate, un naţionalist temperat după arestările şi condamnările din 1944, din 1946 şi din 1958, soldate cu aproape 17 ani de detenţie politică. În timpul detenţiei la „Uniunea Scriitorilor din Aiud“, cum numea Petru Pandrea temniţa celor 45 de mari scriitori români, Dumitru Oniga avea să ucenicească în arta poetică pe lângă Radu Gyr, dar poemele lui aveau să fie încredinţate colilor de hârtie abia de prin 1990, când neştiutul poet bucovinean începe să publice în gazetele „Crai Nou“ din Suceava, „Solstiţiu“ din Satu Mare, „Tribuna Transilvaniei“ din Cluj-Napoca, „Ţara“ din Chişinău, „Plai Românesc“ din Timişoara etc.

În 1996, ziarul sucevean „NordPress“ al fraţilor Ioan, Vasile şi Gheorghe Iftode i-a publicat, ca şi lui Vasile Pânzariu, o primă carte, „Cântece triste“, iar de atunci cărţile lui apar cu ritmicitate pentru a rosti dragoste, libertate, credinţă într-o Bucovină din ce în ce mai încenuşată şi mai insensibilă.

O antologie de autor, apărută în 1998, „Novissima Tristia / 1948-1989“, o carte de sonete, „Iubiri“, apărută recent, un volum de memorialistică, pregătit pentru a fi încredinţat tiparului spre sfârşitul anului 2006, stabilesc coordonatele tulburătoare ale unei opere literare dedicată „Celor ce iubesc fără limite Libertatea“.

Colind

Colind străbun, cules de prin psaltiri,

Te-a scris o mână albă de bătrân,

Ţi-a pus miros de smirnă şi de fân,

Cum spun în carte sfinte prorociri.

Sub geamul închisorii mai rămân

Doar fulgii de zăpadă cu-amintiri,

Colindul vechi, cules de prin psaltiri,

Se stinge-n fum de smirnă şi de fân.

Prin ce hrisoave dragi şi-n ce trecut

Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun

Vibrezi adânc ca un colind străbun,

Te bucuri de Iisus cel nou născut?

Şi lacrimile-n taină se adun

Pe-acelaşi drum de lacrimi cunoscut,

Din rănile ce vin şi ce-au trecut

Un nou colind în noaptea de Crăciun.

            (Aiud, decembrie 1952)

Mama

Azi, burniţele toamnei se leagănă-n suspine

Ca lacrimile tale – că n-a secat izvorul

În ani de aşteptare, când plânsul şi când dorul

Au ars ca două candeli vrăjite pentru mine.

Azi, fulgii grei ai iernii se leagănă pe vânt

Ca părul tău ce timpul ţi l-a albit la tâmple,

Azi, când mă-ntorc acasă, tot sufletul se împle:

M-aştepţi în poarta casei sau poate în mormânt?

Îmi voi pleca genunchii, de te-oi găsi în viaţă,

Ţi-oi pune capu-n poală să-l mângâi, să mă cerţi,

Doar tu vei înţelege, doar tu vei şti să ierţi,

Primi-voi cu smerenii blajina ta povaţă.

Dar dacă peste timpul ce-n urmă se destramă

Găsi-voi doar o cruce pe bulgări de pământ,

Îmi voi pleca genunchii şi ruga mea pe vânt

Va implora iertare. Iertare, mamă, mamă!

            (Aiud, iulie 1952)

Conştiinţa

Cine se vaită-n noapte răguşit

De se cutremur munţi din temelie?

Ce vânt năprasnic tună-n vijelie,

Ori s-au făcut spărturi în infinit?

Se-nvolbur uragane din pustie

Sau osii-n univers au ruginit?

Al haosului clopot a dogit?

Cine se vaită-n noapte? Cine ştie?

Nimic. Afară-i totul liniştit.

Tresar prin somn miresmi diamantine,

Iar noaptea pe călcâie-a adormit.

Cutremurul ce smulge mări şi vine

E-aici, în pieptul meu dezlănţuit,

Tot iadul parcă huruie în mine.

            (Aiud, octombrie 1954)

Reîntoarcere

Şi, totuşi, peste anii grei de zgură

Mă-ntorc iar la palatul de cristal

Acelaşi cavaler medieval

Să-ţi plec în faţă vechea mea armură.

Bat cu mânerul spadei în portal

Şi-aştept să se deschidă piatra sură

Ca să sărut pios, cu-aceeaşi gură,

Icoana ta crustată-n ideal.

Bătaia-n ziduri se prelinge mută,

Castelul mort răsună a pustie,

Prin parcul plin de spini şi de cucută

Doar luna-şi cerne colbul argintiu

Peste ruini, pe gloria pierdută.

Şi, totuşi, m-am întors. Dar prea târziu.

            (Aiud, iulie 1954)

Mai îngăduie, suflet!

Mai îngăduie, suflet al meu,

Curând temniţa cărnii se va destrăma

Şi te vei elibera de întuneric şi chin,

Mai îngăduie puţin!

Până voi trece dincolo de fiinţă,

Mai am un legământ, o făgăduinţă,

Să sădesc în suflete o credinţă

Măcar

Cât un bob de muştar

Care să răstoarne munţii de ură,

Minciună, înşelătorie, impostură,

Să-i prefac în pulbere, în zgură.

Până când semnul îngerului o să mă cheme,

Mai îngăduie o vreme!

Cu ultima fărâmă de voinţă, de cutezanţă

Să aducem în cugete o speranţă

Pentru dreptate, libertate, bunăvoire,

Pentru un petic de cer, pentru izbăvire.

Până se va apropia clipa despărţirii

Ceva va veni în plicul nemărginirii

Să pot aprinde în inimi o scânteie de iubire,

Să ne putem apropia de dumnezeire

Cu sfânta ramură de măslin.

Mai îngăduie puţin!

Pe fundul paharului a mai rămas drojdie amară

Şi ştiu că nu mi-e îngăduit să mă eschivez,

Curând o să te eliberez,

Mai aşteaptă un ceas, o seară,

Suflet al meu, nepieritoare comoară!“

            (Cântece triste, Editura NordPress, 1996).”

Respectul făptuit faţă de viitorimea posterităţii mele era mult mai greu de arătat. Ştiam că în judeţ există adevărate şcoli zonale de literatură, îi cunoşteam personal pe mulţi dintre poeţii tineri, dar nu găseam o sursă de finanţare, până mi-a venit ideea afirmării conceptului „Solidari cu cartea bucovineană”, care presupunea ca, pentru 100 lei pe an, în valoarea de astăzi, cei care îşi manifestau solidaritatea să fie onoraţi şi prin primirea cărţilor tipărite din banii lor, dar şi prin alcătuirea unei liste nominale, care să fie publicată în interiorul noilor cărţi şi, în măsura în care se putea, şi pe coperta a patra. Ideea a prins, şi datorită susţinerii necondiţionate din partea Domnului Vasile Ilie, pe atunci prefect al judeţului Suceava, încă de la publicarea volumului „Poeţi sireteni: Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă”, lista sucevenilor solidari cu cartea bucovineană cuprinzând, în ordine alfabetică, următoarele nume demne de tot respectul:

Costache ACHIŢEI, secretar al CJ Suceava

Mihai ARDELEANU, medic, director general adj. DSP

Alexandru BALĂU, primar al oraşului Gura Humorului

Mihai BEJENAR, patron „Civica”

Vasile BODNARIUC, patron MBH Rădăuţi

Florin BOERU, inginer şef RNAR

Vasile BULIGA, patron MBH Rădăuţi

Maria BUMBU, şef serviciu Prefectură

Dan BURGEAUA, director „NordCapital”

Aurel BUZINCU, consilier şef Inspectoratul de Cultură

Mihai CHIRIAC, deputat PD

Viorel CIOATĂ, patron „Brutărie” Vatra Dornei

Nicolae CIOCAN, profesor, inspector şcolar adjunct

Daniela COJOCARU, director general DSP

Bogdan CRISTACHE, director general Prefectură

Dragoş CROITOR, patron „Ecuator Holding”

Viorica CROITOR, patron „Ecuator Holding”

Dragoş DANUBIANU, vicepreşedinte SJ Suceava

Gheorghe DAVID, patron „Assist Software”

Costică DAVIDEL, director adjunct Administraţia Financiară

Mihai DELIU, preşedinte CNIMM

Ştefan DROBOTødirector tehnic Direcţia Silvică

Cristian DUMITRESCU, senator PD

Costică DĂSCĂLIUC, viceprimar al Sucevei

Petrea FASOLĂ, viceprimar al Rădăuţilor

Dan FÎRŢESCU, director Administraţia Financiară

Gheorghe FLUTUR, director general Direcţia Silvică

Mihai FRUNZĂ, primar al Rădăuţilor

Vasile GALAN, patron „Civica”

Eugen GĂITAN, comandant al Grupului de Pompieri

Mircea GOLEA, comisar şef-adjunct Garda Financiară

Valică GOREA, subprefect al judeţului

Gelu GRECEANU, director Administraţia Pieţelor

Mihai GROZAVU, vicepreşedinte CJ

Teodor HAUCA, senator PD

Ioan HEROIU, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie

Mihai HUNEA, secretar al Primăriei Gura Humorului

Gheorghe IFTODE, patron „Roinvest Bucovina”

Ioan IFTODE, patron „Trust Orizont”

Vasile IFTODE, patron „Orizont 2000”

Vasile ILIE, prefect al judeţului Suceava

Cristian LUPAŞCU, director general al Tipografiei „Muşatinii”

Sorin LUPU, viceprimar al oraşului Gura Humorului

Păstorel MACOVEICIUC, director general PSIP

Ioan MIHEŢIU, medic, preşedintele Casei de Sănătate

Marcel MIRON, director adjunct FDEE, consilier PNL

Toader mÎNDRILĂ, secretar al municipiului Câmpulung

Gavril MÎRZA, preşedinte al CJ Suceava

Constantin MORARU, director general al DMPS

Viorel MUHA, patron „Alaska”

Silvia Odette NICOLAE, director adjunct IPSMP

Ioana NISTOR, artist plastic

Liviu OSTAFI, comisar şef-adjunct Garda Financiară

Corneliu PETREANU, patron „BitTelecom”

Valerică PINTILIE, patron „Civica”

Vasile RÎMBU, comisar şef Garda Financiară

Victor ROBU, patron „Procarnsuin”

Vera ROMANIUC, muzeograf în Gura Humorului

Radu RUMP, patron „Alisa International”

Alecu SANDU, deputat PD

Aurel SAUCIUC,director general DGFPCFS

Viorel SCUTAR, patron „Civica”

Florin SINESCU, şef serviciu Prefectură

Cristian SLAVIC, director OJPC Suceava

Constantin SOFRONI, primarul Sucevei

Radu SOLOMON, director coordonator „RomTelecom”

Dorin STĂNESCU, medic

Cezar STRATON, publicist

Filip ŞERBAN, director economic Direcţia Silvică

Vasile TABLAN, primar al Siretului

Daniel TĂNASE, patron „Assist Software”

Gică TĂTAR, acţionar „Mobilextra” Câmpulung

Paula TUDOSE, profesor, bibliotecar la Biblioteca „I. G. Sbiera”

Mihai UNGURAŞU, patron „Remcet”

Costel UNGURAŞU, director „Remcet”

Alex Unguraşu, fiul lui Mihai Unguraşu

Mihăiţă UNGURAŞU, fiul lui Mihai Unguraşu

Ion DRĂGUŞANUL, editor.

Acestei liste i se mai adaugă Primăria Sucevei, cu 30 de abonamente, Filiala Suceava PD cu 20 de abonamente şi Filiala Suceava ApR. Nu se adunau bani suficienţi pentru tipărirea cărţilor, dar diferenţa de cost o suportau „Assist Software” şi Tipografia „Muşatinii”, care, astfel, au ajuns şi sponsori pentru două ediţii ale Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, când festivalul nu avea fonduri alocate şi se menţinea doar graţie eforturilor financiare făcute de Vasile şi Silvia Tudor; atunci am pus, practic, temelia pentru o puzderie de cărţi de debut, precum antologiile „Poeţi sireteni: Frumuseţea îngerilor înainte de revoltă”, „Poeţi humoreni: Humorenele” sau „Bucovina viitoare: 111 copii şi adolescenţi scriitori”. Dintre cărţile de debut, finanţate de către solidarii cu cartea bucovineană, au mai rămas în biblioteca mea: „Bazarul cu îngeri”, de Romeo Petraşciuc, „încercare de EU”, de Andreea Iacobina Melinte, „Dezacorduri”, de Oana Iacob, „Povestea unui bob de orez”, de Daniela Marcu, „Toate scuzele”, de Călin Ciobotari-Pascal şi „întrupările”, de Daniela Rusu, plus două cărţi, de acelaşi format, dar de o importanţă sentimentală deosebită: „Mic dicţionar al limbii române pentru copii Bucovinei”, tipărit în 1998, în două mii de exemplare şi trimis în satele româneşti din nordul Bucovinei, dicţionar făcut de mine şi plătit de Gavril Mîrza din resurse proprii, precum şi studiul universitarului din Chişinău Gheorghe Colţun, „Enigme ale frazeologiei”. Mai apăreau, tot atunci, drept fructe ale aceleiaşi solidarităţi, „Şarpele casei”, de Marcel Mureşeanu, şi „Întâia carte a pierzaniei”, de Ion Drăguşanul. Deja făcusem un pas înainte în recuperarea parţială a identităţii mele: pe diploma de „cetăţean de onoare”, care mi s-a înmânat, la Gura Humorului, în acelaşi contingent cu Ştefan Popa Popa’s şi Cornel Udrea, scriindu-se, sub numele meu, „publicist şi scriitor”; deci mă lepădasem parţial de renumele nedorit de „cel mai temut jurnalist”.

Veşnicia unor nume care merită totul (I)

Citind cu atenţie, de-a lungul anilor, pamfletele lui Victor Micu, publicate în „Zori noi”, am înţeles că pamfletul nu înseamnă un atac la persoană, ci la mentalităţi. În mare parte, pamfletul este un poem în proză sau măcar o tabletă literară, care are tot atât de multe de spus şi în care se vor regăsi multe, multe personaje ale zilei. Nici pamfletele interbelice ale lui Zaharia Stancu nu-mi erau necunoscute, dar, în ceea ce doream eu să scriu, nu încăpea şi duritatea expresiei lui, pe care o înlocuiam cu o ironie tristă, risipită prin atmosferă aidoma unei desfaceri a norilor sub respiraţia zefirului. Încă nu aveam de gând să scriu pamflete, dar în zilele Revoluţiei Române, în ciuda aglomerării atribuţiilor (trebuia să scriu mai mult de jumătate din conţinutul publicaţiei „Tinerii Revoluţiei” şi să conduc tehnoredactarea), aproape instinctual am formulat caracteristicile pamfletului meu, prin două texte, „Os de ros” şi „Doi comunişti”, primul text schiţând intuitiv, dar exact, deceniile următoare ale societăţii româneşti:

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

„Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demni­tatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.

Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de liber­tate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt con­vins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile li­bere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul tre­păduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, stri­gă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apar­tament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.

Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.

Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta po­porul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale”.

Publicaţia apărea într-o sută de mii de exemplare, tirajul epuizându-se în câteva ore. Cititorii erau oameni cu adevărat educaţi, indiferent de statutul lor social, pentru că la lecturi ample şi vindecătoare ne obligau constrângerile comuniste. Primul meu pamflet viza nu doar o temere, ci contura ameninţarea unei perspective, în care buluciţii în politică, toţi proveniţi din linia a doua a activismului, vor acapara totul. Profesorul Octavian Nestor, pricepând printre primii mesajul, a încercat să-şi facă o rubrică „Os de ros” în cotidianul „Crai nou”, dar pe adresa redacţiei au sosit atât de multe scrisori de protest, în care îl acuzau de plagiat, deşi nu era un plagiat, încât rubrica a fost abandonată. Eu nu puteam admite o dictatură a mulţimii şi, tocmai de aceea, am scris un al doilea pamflet, „Doi comunişti”, pornind de la faptele demne de admiraţie ale lui Ion Siminiceanu şi Ovidiu Mustaţă, dar fără să dau nici un nume. Militam doar împotriva mentalităţii bolşevice a culpabilizării colective, susţinând că fiecare om în parte, din fosta administraţie comunistă, trebuie privit din proprie perspectivă, în baza faptelor sale. Cunoşteam mulţi foşti comunişti, care chiar credeau în îndreptăţirea tuturor la egalitate, şi nu vroiam să devin complice în lapidarea lor cu pietre. Miu Dobrescu, Traian Gârba, Nicolae Moraru, Nelu Răcaru, Ileana Paranici, Alexandru Toma, Costache Achiţei, Ion Paranici, Ion Nedelea, Mihai Ghergu, Mihai Frunză, Ion Ţăranu, Petru Fasolă şi chiar „tovarăşa” Busuioc, pe care o întâlnisem pe la depozitele de grâne, contaminate cu fecale de şobolani, străduindu-se să păzească pâinea sucevenilor de astfel de contaminări, meritau, din punctul meu de vedere, un alt fel de tratament. Dar să iei apărarea unor comunişti, în vremurile tulburi şi aţâţate ale unei răzmeriţe, însemna un risc, pe care mi l-am asumat şi nu a protestat nimeni, pentru că oamenii începuseră să se dumirească şi asupra trecutului, şi asupra viitorului, şi îmi împărtăşeau opinia. Iar dacă venea vreun arţăgos la redacţie, ca să-şi verse otrava în dauna unuia dintre şefii lui de până atunci, refuzam textul, pentru că nu de răfuieli are nevoie timpul nostru, ci de echilibru şi de atitudini corecte.

Pamfletele pe care le-am publicat de-a lungul timpului au avut, uneori, şi rezolvări amuzante. Scrisesem, de pildă, fără să folosesc nici un nume sau situaţie concretă, despre ticăloasa primă privatizare, în care fiecare fura cât putea, iar la biroul redactorului şef Ion Paranici s-a făcut coadă cu „îndreptăţiţi la replică”, toţi recunoscându-se în textul pamfletului, deşi, în realitate, nu era vorba despre nici unul dintre ei. Iar când a sosit dorneanul de la exemplul căruia de lăcomie pornisem în elaborarea pamfletului, Ghiţă Parascan l-a trimis la coadă.

Grigore Vieru şi Vichenti Cosma

Şi mai amuzant a fost când, împreună cu Vichenti Cosma, căruia îi împrumutam volumul de pamflete al lui Zaharia Stancu, am decis să publicăm, în „NordPress”, unul dintre ele, „Bandiţii sub Tricolor”, dar fără semnătură, pentru că textul din 1933 se potrivea mănuşă şi găştilor politice din 1995. A doua zi, au început să curgă replicile din partea organizaţiilor judeţene ale tuturor partidelor, plus ameninţările cu depunerea unor plângeri în justiţie. Am lăsat să treacă vreo câteva zile şi-abia apoi am dezvăluit identitatea autorului şi data apariţiei pamfletului, iar penibilitatea recunoaşterii drept „bandiţi sub Tricolor” i-a făcut pe gălăgioşii lideri politici de atunci să-şi autoimpună o penitenţă de minimum o lună de zile.

Pe vremea aceea, jurnalism însemna să mergi în toate localităţile judeţului şi, discutând cu oamenii, să culegi primele informaţii despre o afacere neonorantă sau alta, pe care să o verifici, după aceea, şi în alte surse. Uneori, primeam şi informaţii anonime prin telefon, dar le verificam şi pe astea. De pildă, un cetăţean mă tot informa despre gândurile negre pe care mi le purta colonelul Vasile Vargan şi, deşi erau nemeritate, nu le-am pus la inimă, ci am mers la prim-procurorul Buzdugan, despre care ştiam că este prieten de familie cu Vasile Vargan, rugându-l să-l prevină pe acesta că unul dintre cei trei prieteni ai săi, în faţa cărora se răcorea împotriva lui Drăguşanul, mi-l toarnă. Curând după aceea, n-am mai primit telefoane, iar la prima întâlnire întâmplătoare, Vasile Vargan s-a convins că, de fapt, eu chiar îi port un fel de simpatie.

În prima mea săptămână de lucru ca salariat la „Crai nou”, participând la şedinţa de machetă, s-a pus în discuţie, la sesizarea unei ziariste, demiterea lui Constantin Ştefuriuc pentru indisciplină. Când s-a pus propunerea la vot, nu am ridicat mâna, iar când domnul Ion Paranici mi-a spus că am voie să votez, chiar dacă sunt nou, am spus că nu îndrăznesc să mă fac vinovat de condamnarea la moarte a unui poet prin înfometare. Pentru că, dacă îl dăm afară pe Ştefuriuc, asta ar însemna, să-l condamnăm la moarte. Toţi ne lăudăm că dacă Eminescu ar fi trăit în timpul nostru l-am fi răsfăţat cu de toate, iar blamarea poetului Constantin Ştefuriuc nu înseamnă decât o dezminţire a acestei inutile trufii. Toţi, inclusiv denunţătoarea, au rămas pe gânduri, iar hotărârea finală a desemnat o echipă, formată din Dumitru Teodorescu, Mircea Sfichi şi eu, care să meargă acasă la Ştefuriuc şi să-l convingă să mai şi treacă pe la serviciu. L-am căutat, în aceiaşi zi, la „Central”, unde ştiam că obişnuieşte să-şi facă veacul, cu o foaie albă şi un pix lângă cana de cafea. Când m-a zărit, m-a salutat bucuros cu formula lui tradiţională:

– Salut! Dai o votculiţă şi o cafeluţă?

– Dau.

– Atunci ia loc… Şi ce mai citeşti, ce mai scrii?

De fiecare dată, indiferent de conviv, era interesat doar de lecturi şi de preocupările scriitoriceşti. Jurnalismul ajunsese să-i repugne, chiar dacă nu ştia să facă nimic altceva în viaţă. De asta, de fapt, nu trecea pe la redacţie, iar când o făcea, juca şah cu Gheorghe Parascan sau cu Victor Micu, iar când intram în arenă noi, greii, adică Mircea Sfichi, Ion Mândrescu şi eu, chibiţa, urmărind atent fiecare partidă în parte. Când Dumitru Vinţilă se pregătea să ne pozeze, Ştefuriuc făcea giumbuşlucuri – într-o astfel de fotografie arăta scorul cu degetele. Scria puţin, doar atât cât să-i acopere minimumul normei lunare, iar poezie nici măcar atât. Nimic nu-l mai interesa, nimic nu mai avea sens pentru el. Păşise pe prima treaptă a îmbătrânirii trupului, iar sufletul lui de veşnic adolescent răzvrătit nu putea accepta îmbătrânirea. În cele din urmă, şi-a cerut transferul la ziarul patriotard al unui potentat local, năimit fiind cu un salariu uriaş, pe care nu l-a încasat niciodată. Ultima oară l-am întâlnit pe o canapea de pe holul redacţiei „NordPress”, cotidian pe care urma să-l preiau:

– Ioane, spune-mi că vii, ca să ştiu dacă mai am pentru ce trăi…

A doua zi, a fost internat în spital, de unde a evadat în veşnicie. Peste nici şase luni, sculptorul Cezar Popescu, pe atunci student la arte plastice, îi amplasase un bust în şcoala generală din Udeşti, pe care avea să-l dezvelească Grigore Vieru, cu ocazia primei ediţii a Festivalului literar „Constantin Ştefuriuc”, numit, din păcate, la rugămintea unor localnici, „Eusebiu Cămilar – Magda Isanos – Constantin Ştefuriuc”, ulterior numele Poetului fiind răşpăluit de pe afişe, din pricina pasiunii amorelnice a unei culturnice. În 2004, aveam să-i scot o carte a cărţilor lui de poezie, „Cineva mi-a împuşcat sufletul”, cu o prefaţă pe care am scris-o eu, „Prinţii adolescenţei şi posesorii de suflete”, şi cu o alta a lui Emil Satco, „Poetul”, prefaţă pe care Emil Satco o scrisese pentru cartea de poeme inedite ale lui Constantin Ştefuriuc, pe care el o lucrase, dar s-au lustruit alţii cu munca lui, îmbrâncindu-i şi prefaţa dincolo de coperţile unei îndelungate trude. Cele două texte de prefaţă înseamnă şi nişte mărturii despre schimbarea de atitudine faţă de autorii suceveni contemporani, dar şi despre susţineri publice care merită menţionate, şi tocmai de aceea le reproduc.

Ion Drăguşanul: „Poet pur-sânge, existând între Apă şi Cer. Prinţ al adolescenţei. Mesteacăn. Condamnat la adolescenţă, incapabil să pună la cale evadări.

În Bucovina, cărţile lui sunt rare. Lipsesc din mai toate bibliotecile. Bucovina există din ce în ce mai fără Ştefuriuc, deşi i se rosteşte anual numele, cu ocazia concursului literar de la Udeşti.

Numele poetului a devenit, deja, un pretext, o ocazie de a se lustrui unii, alţii, cu numele lui Ştefuriuc.

Într-un anume fel, Constantin Ştefuriuc împărtăşeşte soarta ostaşului udeştean Zamfir Nicoară din Rus-Mănăstioara. Nicoară, proaspăt absolvent al Gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a fost încorporat în armata austriacă şi trimis să lupte, împreună cu colegul lui de liceu, Dumitru Catană, la Săcele, lângă Braşov. Când au priceput că „inamicii” sunt ostaşii români, cei doi tineri învăţători au început să-­şi sape mormintele. Nu aveau de ales: trebuiau să tragă în fraţii lor români sau să-şi sape singuri mormintele. După respingerea asaltului, Nicoară şi Catană au fost împuşcaţi şi uitaţi pentru totdeauna. Nici măcar la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, nici măcar la Udeşti, nu s-a pus o piatră mărturisitoare a eroismului-martiriu care apropie atât de tulburător de Iisus.

La Udeşti, există un bust în ipsos al Prinţului adolescenţei, lucrat de artistul plastic Cezar Popescu, şi el prinţ al adolescenţei, în primăvara anului 1995, când omagia opera poetului din Udeşti printr-o operă. Bustul acela n-a mai fost turnat în bronz, ba nici măcar de o banală lăcuire nu s-a mai ocupat nimeni.

Cu sau fără busturi, cu sau fără dedicări de concursuri de poezie, poeţii pot supravieţui prin operă. În fond, ei au trupuri de litere şi, câtă vreme literele vor vibra în toată splendoarea fiinţei lor reale.

„Cineva mi-a împuşcat sufletul” este o carte a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc. În bibliotecile Bucovinei îşi vor afla locul pe care îl merită 400 exemplare ale acestei cărţi, alte 600 exemplare urmând să fie dăruite celor care mai au nevoie de poezie, purtătorii dec suflete. „Cineva mi-a împuşcat sufletul” este concretizarea îndemnului „Hai să facem ceva pentru Titi!”, pe care l-au rostit prietenii lui de odinioară, Dan Fîrţescu şi Dănuţ Burgheaua. Prieteni de odinioară, prieteni pentru totdeauna, cărora li se datorează apariţia acestei cărţi a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc.

A urmat un alt îndemn: „Hai să facem ceva şi pentru tinerii scriitori din Bucovina!”, rostit de Gavril Mîrza şi de Petrică Ştirbu, oamenii cărora li se datorează şi debutul Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, „Cartea sângelui” fiind tipărită, la 85 ani de la sacrificiu, tot prin contribuţii particulare, într-un tiraj de 5.000 exemplare, toate dăruite contemporanilor noştri.

Datorită lui Gavril Mîrza, datorită lui Petrică Ştirbu, datorită inegalabililor slujitori ai culturii de la Centrul de Creaţie Suceava şi datorită poetului şi profesorului Gheorghe Cîrstean, alţi prinţi ai adolescenţei, tinerii autori suceveni Iorestina FLOREA, Adina Loredana NISTOR şi Ioan Petru COROMA debutează editorial în primăvara lui Constantin Ştefuriuc (poetul s-a născut pe 5 mai şi avem datoria să nu-1 lăsăm să moară vreodată). Cele trei premii de debut (Premiul „Eusebiu Camilar” – Iorestina Florea, Premiul „Magda Isanos” – Ioan Petru Coroma, Premiul „Constantin Ştefuriuc” –  Adina Loredana Nistor), premii ale primăverii udeştene a literaturii bucovinene, vor fi urmate, în toamna mălineană a literaturii bucovinene, de alte trei debuturi.

Iar toate acestea se întâmplă pentru că în Bucovina au existat, există şi vor exista mereu autori care merită cinstirea posesorilor de suflet”.

Emil Satco: „S-au scurs aproape zece ani de când nu mai este printre noi poetul cu blonde plete, care n-a putut, n-a vrut să iasă din adolescenţă. „Când eram băiat subţire / Şi umblam desculţ pe cer…”. A apărut, nu ştiu de unde, nu ştiu când şi a tulburat, cu chipul său angelic, multe inimi de fete. La rându-i, se lăsa „furat” de farmecul trecător. „Când treci se clatină şi lacrima / De frumuşele şi de dor/ Chiar dacă cerul locuieşte-n nor /Eu nu-ndrăznesc, eu nu-ndrăznesc şi… mor!”. A avut, ca orice murilor, o primă, mare iubire. „A trebuit să vină lacom Stela, / Să ies şi eu odată din copilărie / Într-un hotel, cu sângele acela / Băiatul era plug peste câmpie”. Şi sufletu-i de mesteacăn tânăr, mustind de seva primăverii, a izbucnit într-un chiot de supremă fericire: „O, cum aş răvăşi această noapte / Cu flautul trupului meu!… / Mă las neliniştii şi gurii nimănui / Această noapte, iubito, să fi-o pui în sân / Sau într-un loc mai sfânt, dacă-l mai ai / (…) Această noapte să o ţii în tine / Să nu o naşti nici dacă-ar fi să mori” (…). „Când te sărut, se clatină lumina, / O orgă arde stelele pe gură”.

Înaripat de gânduri juvenile, necontaminat de canoane, aşterne pe hârtie versuri în care ritmurile muzicii, setea de viaţă, dorul de necuprins se topesc în creuzetul „metrului clasic sau al prozodiei modeme”: „Trupul meu curat îl ţin ascuns în munţi / Numai Luna mi-l pofteşte, numai ea mi-l vlăguieşte – / Joacă-mă pe sâni, leagă-mă de soare / Spune-i Lunii că mă doare, / Laptele de mamă, frunza din oglindă / Noaptea mă îndeamnă, moartea mă colindă”. „M-am culcat în cer / Îmi săreau stele prin păr, ca greiereii /Un înger cu aripe de iarbă eram / Nu ştiam / Că două, câte două, păsările / Treceau peste fluviul sângelui meu”. Scurgerea timpului, învăţarea „alfabetului interogărilor lucide” nu-i alunga sentimentul „tinereţii fără bătrâneţe”, himera adolescenţei îi bântuie gândurile, iar viaţa, cu bucuriile şi mai ales cu necazurile ei, nu reuşeşte să-i stârpească recuzita romantică. Câte o notaţie fugară surprinde prin laconismul său şi prin ceea ce se poate citi dincolo de el: „Gesturile epocii, gesturile istorici, în cădelniţa gândului, tainul de bine şi de tău, trecând din fiind în nefiind (…). Şi râul, ca o lamă … Secretul liric divin, dincolo de real, dincolo de obiectiv şi obiectivitate”. Pătrunde în sanctuarul literaturii, cartea „Frumosul în piele de tigru” fiind considerată ca fiind „unul dintre cele mai frumoase volume de versuri de dragoste”, apărute în acel timp (1983). Se împlinise urarea lui Geo Bogza, făcută cu câţiva ani înainte? „Îţi doresc să te auzi în lume ca un râu limpede de munte!”. Poate da, poate nu. E convins de ideea că „Poetul sculptează cerul şi-l apropie de perfecţiune”. Viaţa merge mai departe. Gândul, uneori, devine dureros de lucid. „Secol cărunt / Nişte orbi conduc alţi orbi / Păsările se anunţă înainte de a începe zborul / Măgarul cântă la liră / Boii desenează/ Oraşul Lui Dumnezeu a intrat în Iad!… Vin apele unui vis rău / Vine roua / Scapă cine poate!”. Dar tenebrele trec repede, alungate ca nişte harpii, în împărăţia subterană din care au scos o clipă capul la lumină. Şi poetul redevine el însuşi. „Încă mai sunt curat, / Ied îndrăgostit, împărat, / Creangă de măr înflorit / Rezervat pentru melancolie, / Nebun la curtea unui Rege bun; / Îngeri cu flaute / Cântă prin suflet / Încă mai sunt curat”. Visează la puritatea adolescentină, în imnuri înaripate cântă dragostea pură, neîntinată: „Femeii să-i dăm numele Iubire / Lumină fără umbră, stea de dor. / O, dac-aş fi încă o dată mire / Tot lângă ea aş înflori de dor”.  După 1989, amăgit de speranţe deşarte, ar vrea să plece, să vadă şi alte meleaguri, indiferent care, fie ele şi ale Albaniei (!), dar abia reuşeşte să supravieţuiască în oraşul de care nu s-a putut despărţi niciodată. Scrie despre „Nume de prieteni”, la ziarele unde este angajat sau colaborator, mai publică şi versuri scoase din sertare prăfuite, dar nu reuşeşte să-şi vadă un nou volum la vreo editură. „Îmi pun iar sângele în vâslele iubirii / Adolescent în stingere, bărbat în răsărit / Neruşinaţi de tineri, frumoşii nemuririi / încarcă sângele cu-n trup pentru iubit. / Sunt nopţi în care malurile ard / Şi când aştepţi ca Luna să se facă apă / Stâncos şi tânăr în hazard / Adâncul foşnitor să te încapă”. Sfârşitul e neverosimil de aproape. Îl intuia? N-avem de unde şti. Am descoperit, pe o bucată de hârtie rătăcită printre sutele de manuscrise, această „poezie” cu iz de ritual mitic: „Timpul trece, / te petrece, / dinspre leagăn, / înspre rece”… Ultimele clipe, petrecute pe un pat de spital. Şi ultimele cuvinte: „Doctore, te rog, dă-mi o pilulă de muzică!”.

„Valea cea mai frumoasă de pe pământ”, Udeştiul, a dat, în timp, literaturii, trei poeţi: Gavril Rotică, Eusebiu Camilar şi Constantin Ştefuriuc”.

Constantin Ştefuriuc, în copilărie

După nopţi nesfârşite, pe care i le închinasem, iar cervicea înţepenită începuse să doară, am zis spre o fotografie a lui Constantin Ştefuriuc, aflată pe masa mea de lucru:

– Titi, doar cartea şi gata!

Şi-atunci am auzit, de pe faianţa albă a bucătărie, în care se reflecta un George Damian viu, în costum grena, o voce arhicunoscută:

– Nu, zău?

– Ai dreptate, naşule! Am să fac şi cartea ta, apoi gata!

Dar nu m-am putut ţine de cuvânt, pentru că rafturile bibliotecilor erau doldora de goluri, care trebuiau umplute, aşa că, din 2004, încoace, o puzderie de nopţi mi s-au îngemănat cu veşnicia unor nume care merită totul.