„Îmi dai oştenii sau te tai?”

Şi au trecut munţii, în fruntea a câtorva sute de făgărăşeni aspri, îmbrăcaţi în haine miţoase. În cale li s-a ivit un pâlc de munteni, din rândurile cărora s-au desprins doi călăreţi, în vreme ce Vlad slobozea ultimele porunci pentru intrarea în luptă. Solia l-a surprins şi, când solii micii oştiri muntene s-au apropiat suficient, a dat pinteni calului, îndreptându-se spre ei.

– Unchiule Vlaicu! Unchiule Caloianul!…

Apoi s-a întors spre Ştefan, care, însoţit doar de căpetenia de tâlhari Tăbâltoc, se apropia în trap mărunt:

– Sunt unchii noştri, Vlaicu şi Caloianul, fraţii mai mici ai mamei tale, Doamna Oltea…

Ştefan, care nu mai era un copilandru, ci deja un adolescent, şi-a muşcat mustaţa bălaie, care începuse să dea în spic:

– Şi-atunci de ce sunt în fruntea vrăjma-şilor?

– Nu sunt vrăjmaşi, ci oamenii care i-au rămas credincioşi tatălui meu, Vlad Voievod; au venit să ne slujească.

Mica oştire făgărăşeană, întărită cu câteva sute de munteni, a întins corturile, a aprins focuri şi s-a aşternut la popas. Ştefan, care încă nu-şi cunoscuse unchii, îi cântărea, în tăcere, încercând să le sfredelească sufletele cu ochiul minţii, pe care generaţiile târzii aveau să-l numească ochi intuitiv. Nu cu intuiţia, ci cu ochiul intuitiv, cel din ce în ce mai ofilit şi mai neputincios, dintre sprâncene. Observă, mai întâi, că unchiul Caloianul, ca şi bătrânul Păstor din Rarău, are un cerc albastru, dar mai puţin viu, între sprâncene. Când văzuse, pentru prima dată, un astfel de ochi, crezuse că înseamnă un desen şamanic, aşa cum îşi fac solomonarii, şi nu un organism viu şi încă funcţional al minţii omeneşti, care minte, odată cu trecerea veacurilor şi cu câştigurile în civilizaţie pierde tot atât din funcţionalităţile metafizice.

Caloianul părea să fi rămas pe gânduri, zâmbind unor aduceri aminte doar de el ştiute. Avea pleoapele lăsate, iar dialogul dintre fratele său, Vlaicu, şi nepotul Vlad, despre anihilarea pâlcurilor boiereşti care-l ţineau în scaunul domniei pe Vladislav, părea să nu-l intereseze. Dar nimeni nu ştia nimic despre puterile minţii lui şi despre misiunea pe care o primise de la Marele Păstor, ca ucenic în iniţierile tăinuite ale credinţei dintotdeauna, credinţă care, prin Iisus, Soarele Dreptăţii, îşi contura specificul nou de revoluţie spirituală a omenirii, dar fără a se îndepărta de ceea ce a fost dintotdeauna: o nara-ţiune cosmică, în care se îmbinau şi, deci, puteau fi descifrate, toate ursirile vremelniciei. Îi plăcu firea dreaptă şi plină de demnitate a lui Vlad şi îl încântă firea zvăpăiată de stea în clocot a lui Ştefan. Chestiunilor mult prea pământeşti ale disputei pentru putere nu-l interesau, pentru că ştia preţul biruinţei: sfinţenia sau anatema. Cale de mijloc nu există, indiferent de povara pe care o duci pe suflet. Omul dăinuieşte nu prin faptele sale bune sau rele, ci prin binele sau suferinţele pe care le aduci încrengăturilor durabile ale neamului tău. Valorile istorice se schimbă de la un veac la altul; ceea ce a fost ieri bine, poate deveni mâine rău; valorile istorice sunt doar nişte simple convenţii, care se rup şi se fărâmiţează din bolta senină a valorilor umane, care sunt veşnice; în rest, doar o suprapunere densă şi vâscoasă de umbre, doar rătăciri şi cărări desprinse din Cale pentru a împovăra cu deşertăciune şi deşert largul luminos şi mereu proaspăt al naturii.

Pe neaşteptate, Caloianul tresări, atunci când Vlad izbucni aproape mistic, aidoma unui izvor proaspăt, prea multă vreme zăgăzuit în stâncă:

– Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumne-zeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumne-zeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţi-i părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele…

– Da, acesta e Vlad cel adevărat, dar necunoscut, în ciuda faptului că aşa va rămâne în sfinţenia vremelniciei!, spuse iluminat Caloianul, iar frazele lui, Vlaicu, aprobă cu o vagă înclinare a capului, prin care fruntea se pleacă pentru a trăi respectul faţă de ceea ce cu adevărat contează.

Trecu o vreme, iar la un alt foc de tabără, Caloianul, care ştia că în regatele maghiar şi polon voievodul, mai curând căpitan de ţinut decât nobil, desemna cel mai mic rang nobiliar, glumi pe seama acestei deşertăciuni omeneşti, de a-ţi dori să fii doar un biet slujitor, dar care are autoritate asupra slugilor stăpânului său.

– Nu-i aşa, domnia ta, unchiule! Sau nu va fi aşa; dacă vom deveni voievozi ai ţinuturilor noastre, vom putea face ca voievod să însemne principe autoritar, despot, precum în veşnic birui-torul Bizanţ. Iar de la creşterea puterii noastre se poate dura puterea ţării.

Caloianul zâmbi amuzat. Ştia că omul ar trebui să râvnească la puterile depline, cu care a fost înzestrat dintotdeauna, dar iată că el renunţă la dimensiunea dumnezeiască, mereu ademenit de deşertăciunea puterii vremelnice. Omul nu-şi mai ajunge sieşi şi se revarsă dominator în toţi ceilalţi, chiar şi cu preţul răstignirii. I se păru atât de ciudată ruperea aceasta voluntară din mit, din metafizic, şi risipirea nisipoasă în legendă, pe calea fără de întoarcere a vremelniciei, încât nu mai zise nimic, deşi zâmbetul îi rămăsese agăţat de obraz ca o icoană.

*

În primăvară, la Târgovişte, tânărul Vlad Voievod îşi răzbună fratele. Poate că era şi un act de dreptate în această impunere la ispăşire, dar înverşunarea cu care se bucură Vlad Voievod de suferinţele boierilor care l-au chinuit şi ucis pe viteazul Mircea, după decapitarea, la Bălteni, a lui Vlad Dracul, în 1446, spulberă aura dreptăţii pentru a face loc negurii răzbunării. Conştienţi de îndreptăţirea lui Vlad Voievod de a-şi răzbuna fratele, boierii, deşi se simţeau nedreptăţiţi de soartă, au acceptat moartea, din poziţia celor înfrânţi, dar vociferau pentru o moarte demnă, cuvenită rangurilor fiecăruia dintre ei. Iar Vlad, ascultându-i, a izbucnit în râs:

– Aveţi dreptate, domniile voastre, aşa că voi porunci să vi se respecte rangurile… Gâdeo, fă ţepele mai mari sau mai mici, în funcţie mărimea pe care o vor călăuzi spre cer. Cei mari să aibă ţepele cele mai lungi! Înţelesu-m-ai?

Gâdea, un italian turcit, care îşi spunea Mustafa, iar mai nou Ionică, îşi puse oamenii la treabă pentru respectarea întocmai şi întrutotul a poruncii stăpânului ţării.

Un imens vaier al suferinţei inundă zările, şiroind până dincolo de ele, atunci când ucigaşii lui Mircea erau ridicaţi, unul după celălalt, în stâlpii ascuţiţi al unei altfel de răstigniri pe cer. Aşa era veacul, plin de cruzime. Peste tot în lume, nu doar în Europa, execuţiile erau însoţite de chinuri inimaginabile şi de satisfacţia sfidător afişată a biruitorilor. Mila creştină era doar o vorbă în vânt, aruncată aproape indiferent la câte o slujbă religioasă, pentru că natura umană a acelor generaţii omeneşti se nutrea până dincolo de saţietate cu icnetele purgatoriului pământesc, impus de sălbăticiunea firilor omeneşti, care savurau suferinţa semenilor cu voluptate. Pe cruce, pe rug, în ţeapă se murea lent, se smulgeau sufletele din trupuri cu leneşă violenţă, iar toate aceste crime monstruoase distribuiau cununile de spini nu după vinovăţii individuale, ci colective, adesea incluzând şi familiile, inclusiv pruncii, celor care, în loc să moară în luptă, au preferat o rămăşiţă de amăgitoare speranţă şi s-au predat.

Conform moralei creştine a acelui veac, pentru un despot crăiesc, regal sau voievodal, însemna o glorie, şi personală, şi a creştinătăţii, să i se împlinească drept hărăzire obligaţia şi dreptul ca, după cucerirea puterii, să treacă „negreşit prin ascuţişul sabiei pe locuitorii din cetatea aceea, s-o distrugi în întregime, împreună cu tot ce va fi în ea şi să treci chiar şi vitele prin ascuţişul sabiei”. Cu perspectiva aceasta biblică avea să-şi privească Ştefan distrugerea Brăile, în 27 februarie 1470, când „vărsă din plin şi mult sânge, şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el”.

Cruzimea omenească însemna, pe atunci, în toată lumea despotică, inclusiv în despotismul religios, un mijloc de disciplinare a maselor, deci o metodă psihologică de mare impact şi eficienţă, privită şi subliniată drept slujire adevărată a lui Dumnezeu; iar oamenii nu-şi puneau întrebări, chiar dacă nu pricepeau, de pildă, de ce Iisus şi Sfânta lui Maică, niciodată proprietari în viaţa lor pământească, aveau nevoie, în ceruri, de atâtea averi, de bani, de moşii şi de robi.

Vlad Voievod, care folosise trasul în ţepe la Târgovişte, ca să răzbune martiriul lui Mircea, adoptă lucid, după aceea, folosirea acestei adevărate psihologii sociale pentru o mai bună organizare a statului, dar şi ca mijloc la fel de per-suasiv împotriva oştilor care-i călcau ţara. Iar luciditatea aceasta, care nu însemna şi cruzime, avea să o probeze şi în ultimul an al vieţii sale, când plecase, însoţit doar de câteva sute de moldoveni şi munteni, să-i ajute pe maghiari în recucerirea cetăţii Belgrad. Ajunsese prin preaj-ma zidurilor cu o zi mai devreme şi, ca să nu piardă timpul, în timpul zilei îşi strecurase oştenii, deghizaţi în turci, în cetate, iar noaptea porni atacul, iar garnizoana, năucită, i se predă. A doua zi, în faţa zidurilor cetăţii Belgrad apăruse o pădure de turci urcaţi în ţepe, îngrozindu-l chiar şi pe comandantul trupelor maghiare, care exclamase cutremurat:

– Dumnezeule, ce monstruozitate!

– Da’ de unde, domnia ta! Am pus în ţepe doar pe turcii căzuţi în luptă, ceilalţi fiind închişi în pivniţe, ca prizonieri, iar răniţii trataţi la mă-năstire… Dar dacă pe domnia ta, care îmi eşti aliat, te cutremură o astfel de privelişte, îţi poţi închipui ce efect va avea asupra trupelor otomane care vor veni să recucerească Belgradul?

Şi, într-adevăr, disciplinata şi curajoasa armată turcească rupse rândurile şi se împrăştie în neorânduială, bântuită de spaime, după ce dădu cu ochii de cumplita privelişte a iadului pământesc din vecinătatea Dunării. Fără să ucidă inutil nici un vrăjmaş, dar folosind oarecum diabolic trupurile celor căzuţi în luptă, Vlad Ţepeş avea să evite nu doar o bătălie, ci şi moartea a mii şi mii de alţi combatanţi.

*

După aproape un an de slujbă ostăşească în Muntenia, Ştefan nu mai avea răbdare. I se părea că Moldova ţipă disperată prin sângele lui şi că îi reproşează că pierde timpul prin alte oşti, unde, în fond, Ştefan ucenicea şi descifra tainele cele adânci ale războiului. În fiecare seară, intra în cortul vărului său, iar Vlad Voievod, deja agasat de atâta stăruinţă, răspundea plictisit:

– Încă nu eşti copt!

Dar Ştefan, care deja împlinise 18 ani, nu doar că nu mai avea răbdare, dar se şi simţea cu tălpile pe primele trepte ale maturităţii sale, pe care păşea sigur de sine, deşi avântat. Iar răspunsul lui Vlad, repetat, cu aceleaşi inflexiuni, în fiecare seară, îl scotea din minţi mai abitir decât o cumplită nedreptate. În timpul zilelor, se lua cu treburile ostăşeşti, luptând ba împotriva cetelor boiereşti potrivnice, ba a celor ale nume-roşilor pretendenţi la tron, care se iveau, de peste tot, pe neaşteptate. În jurul lui făceau zid tâlharii lui Tăbâltoc, pe care Vlad ar fi fost dispus nu doar să-i angajeze, ci să-i şi înnobileze, dar Tăbâltoc nici nu vroia să audă despre părăsirea celui pe care el şi-l alesese drept stăpân, într-o clipă de stare mistică, în care i se păru sau chiar îşi auzi străbunii şi strănepoţii îndemnându-l aidoma. Nici Tăbâltoc nu mai avea răbdare:

– Măria Ta, suntem deja treisprezece, cu unchiul Măriei Tale, Vlaicu; dacă urcăm Siretul, şi ţara se va trezi, şi-atunci nici o oştire leşească nu ne va mai putea sta în cale. Să mergem, Măria Ta, să ne luăm îndărăt Moldova!

Ştefan ştia că nu doar mercenarii leşi, ci şi mai toţi boierii moldoveni, cuceriţi de o bună guvernare, vegheau cu mare credinţă asupra noii domnii. Avea nevoie de o mică oaste, pe care numai vărul său putea să i-o pună la dispoziţie, o ceată puternică în luptă, care să-i asigure prima victorie şi, prin ea, sprijinul poporului. Cu fiecare zi care trece, puterea şi autoritatea lui Petru Aron sporesc, iar înfrângerea lui se va dovedi din ce în ce mai anevoioasă. Încă nu e copt? Dar unchii Vlaicu, luptătorului, şi Caloianul, înţeleptul, nu sunt atât de copţi, încât să-i pârguiască şi lui mintea? Încă nu e copt? Dar oare victoriile din ultima vreme, ale oştenilor pe care i-a condus în luptă, nu dovedesc contrariul.

Vreme de o eternitate s-au rostogolit, tot mai anevoios, clipitele unei jumătăţi de zi, apoi, seara, pe lună plină, Ştefan a intrat în cortul domnesc, a înşfăcat un iatagan din panoplie şi, năpustindu-se spre vărul său, a întrebat rece, cu glas îngroşat şi întărit de tăcere:

– Îmi dai oştenii sau te tai?

Ţepeş, care scria ceva tainic braşovenilor, îl privi încruntat pe sub sprâncenele stufoase şi abia apoi izbucni într-un hohot de râs, care făcu să se clatine pădurile şi munţii din apropiere:

– Acuma, da! Acum eşti copt!

Calvarul celor doi fârtaţi

În vara anului 1451, poposi la Krakowia un călugăr, fratele Aron, ca începu să caute şi să angajeze mercenari, aleşi dintre cei mai disperaţi, dar şi mai îndemânatici aventurieri ai Crăiei. Dus în faţa Craiului, călugărul a mărturisit că adună oşteni buni, cu care să-l ucidă pe Bogdan Vodă, Domnul Moldovei. Nu cerea mult pentru o astfel de faptă: ceva bani şi două-trei moşioare.

– Şi dacă ţi-am da ţie, în loc de o pungă cu galbeni şi două moşii, ţara Moldovei?, întrebă Craiul.

Călugărul rămase descumpănit, pentru că nu se simţea îndreptăţit pentru o astfel de onoare.

– Cum te chema, printre laici, cuvioase?

– Petru, răspunse călugărul nedumerit.

– Aha, deci eşti unul dintre bastarzii lui Vodă Alexandru şi ţi se cuvine tronul.

Petru nu se ştia drept bastardul nimănui, dar dacă Măritul Crai susţinea una ca asta, nu avea cum şi de ce se împotrivi. În fond, câteva înscrisuri vechi se putea măslui uşor de către diecii pricepuţi ai cancelariei Crăiei, aşa că fu gata să accepte târguiala fără să mai ezite şi să se facă domn.

– Şi dacă nu izbutesc?

– Dacă nu izbuteşti, oricum nu vei mai fi dator cuiva, răspunse craiul amuzat.

Aventurierii recrutaţi au fost duşi într-o tabără de antrenament, la o mănăstire din hotar cu Moldova. Din Suceava, porumbeii aduceau bileţele cu veşti, pe care călugărul le citea atent şi rămânea pe gânduri. Hotărâse, din vreme, să-şi împartă sotnia de ucigaşi în grupuri mici de negustori de cai, care călătoreau în Moldova ca să încerce tocmeli cu boierii, apoi, atenţi şi cu mare fereală, cetaşii s-au adunat în pădurea din preajma mănăstirii Dumbrăveni.

În seara zilei de 15 octombrie, când se întoarse un călugăr, din Suceava, la mănăstirea Dumbrăvenilor, negustorii de cai şi-au pregătit armele, apoi au coborât, prin taineţele codului, spre lunca râului Suceava, unde, bine ascunşi, au rămas de veghe. Dinspre malul celălalt al apei se răspândeau sunetele veseliei, iar ferestrele albe ale conacului boieresc al lui Şteful Cernătescu poleiau împrejurimile cu lumină.

Nuntaşii petreceau fără de grijă, deja sleiţi de puteri, iar Măria Sa Bogdan Vodă, care vestise din vreme că va veni la nuntă, le ţinea hangul, aşteptând zorii zilei de vineri ca pe-o izbăvire. Îmbătrânise, iar trupul ostenit îndura din ce în ce mai greu excesele, oricât l-ar fi înghiontit sufletul spre veselie.

Deodată, conacul fu înconjurată de cei o sută de mercenari, cărora li s-au împotrivit prea puţini moldoveni, sfârşind sub tăişul sabiei; cei mai mulţi boieri rămăseseră unde erau, picotind într-o rână sau cu capul pe masă. Cei care încă nu fuseseră doborâţi de somn nu prea puteau pricepe ce-i călugărul acela ciudat, care rămăsese stană pe crucea zorilor, cu o cruce de lemn ridicată spre cer. Câţiva mercenari l-au adus pe Vodă, pe care îl dibuiseră ascuns într-o cămară, iar călugărul Aron lăsă crucea şi ceru un paloş, cu care a tăiat capul lui Bogdan Vodă dintr-o singură izbitură. Apoi toţi au încălecat şi au grăbit spre Suceava, ca să-i ucidă şi pe cei doi tineri prinţi, pe Ştefan, fiul lui Bogdan, şi pe Vlad, fiul lui Dracula, pe capul căruia voievodul Ţării Româneşti pusese un preţ bun. Nu i-au găsit în Suceava şi, în vreme ce majoritatea încă mai scotoceau casele, mai mult pentru pradă, decât pentru a-i găsi pe prinţi, zece mercenari încercaţi au pornit spre munte, cu gândul să le dea de urmă.

Călugărul a mers la Curtea Domnească, pe care o pusese sub protecţia sa cu straşnică poruncă, iar când Doamna Oltea s-a arătat la o fereastră, a slobozit dintr-un sac năclăit de sânge capul lui Bogdan Vodă, care s-a rostogolit în iarbă.

De sus, ca dintr-o împărăţie cerească, Doamna a albit în muţenia durerii, dar nu a zis, nu a şoptit, nu a ţipat, ci doar şi-a cuprins ambele  tâmple apăsat între palme. De jos, călugărul, şi el parcă îndurerat, zise cu voce moale:

– Vezi, Doamnă, ce ai făcut din mine? Înţelegi unde m-ai îmbrâncit să ajung, alegând pe el?

Doamna Oltea nu-i răspunse nimic, dar se prelinse în negura de dincolo de fereastră apoi, coborând scările, se îndreptă spre capul rostogolit în iarbă şi, apucându-l între palme ca pe o sfântă ofrandă, îi sărută fruntea. Era atâta evlavie în dragostea aceasta, încât călugărul, de parcă şi-ar fi pierdut minţile, fugi disperat spre cetate, împiedicându-se în tufarele văii şi prăbuşindu-se adesea, dar ţâşnind imediat în fuga disperată care îi strângea sufletul în menghină.

Ajuns în cetate, călugărul Aron, încă îmbrăcat în straie monahale, s-a prosternat în faţa altarului capelei domneşti şi s-a rugat pentru iertare păcatelor vreme de trei zile, fără să bea şi fără să ospăteze. Iar când, în sfârşit, a ieşit din capelă, purta straie ostăşeşti.

În faţa cetăţii aşteptau, încărcare cu pradă bogată, harabalele grele, abia confiscate de la neugstorii armeni ai Sucevei. Fără o vorbă, Petru Aron încălecă şi porni, cu întreg convoiul după el, spre Polonia.

*

Abia porniseră, odată cu lumina zorilor, pe şleaul Ipoteştilor, ca să meargă de la nunta de la Reuseni, când zăriră apropiindu-se nălucă un călăreţ.

– Fugiţi!… L-au ucis pe Măria Sa!, ţipă bietul călăreţ, înainte de a se prăbuşi în colbul drumului; din toate rănile trupului, sângele încă mai şiroia ca o despovărare de viaţă.

Şi au fugit în pripă, îndreptându-se spre şleaul sinuos al apei Moldovei, urmând o lumină albastră şi tremurătoare, care şi ea îi îndemna la drum disperat. Nu ştiau nimic, nu aveau pe cine să întrebe. Fugeau, goniţi de instincte şi de teamă. Treceau des apa, dintr-o parte, în cealaltă, urmând parcursul drumului mereu întrerupt în lungul bancurilor de pământ, pietre şi nisip. Cale de trei zile şi trei nopţi au fugiţi, mereu călăuziţi de lumina albastră, până le-a ieşit în cale Păstorul de pe Rarău, iar lumina albastră s-a adunat în el ca nişte izvoare care s-ar întoarce în muntele care le-a zămislit. Bătrânul le-a povestit, în amănunt, întreaga tragedie şi le-a spus că Doamna Oltea, încenuşată de durere, s-a călugărit la mănăstirea Pobrata, unde i-a durat dragului ei Bogdan săla-şul veşniciei, din preajma căruia nu va mai pleca vreodată. O găsesc, noaptea, călugăriţele dormind îngenuncheată, cu fruntea rezemată de lespedea mormântului, dar oricât o roagă, refuză să plece la odihnă sau la masă. I-au pus, lângă mormânt, un urcior cu apă şi o pâine, din care Doamna rar gustă, doar ca să-şi poată trăi suferinţa până la capăt.

– V-a fost dat să vă naşteţi în vremuri cumplite, zise bătrânul păstor atunci când zări scapărul de mânie şi lacrimile mocnite din ochii lui Ştefan, rămase acolo, în ochi, dar fără să se prelingă pentru a despovăra sufletul. Va trebui să trăiţi sub vremuri, dar să trăiţi. Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încre-dere şi cu răbdare…

– Ascundeţi-vă undeva, prin Transilvania, şi aşteptaţi cu încredere şi răbdare!, le-a spus şi Iancu de Hunedoara, atunci când au ajuns în faţa lui.

*

Prin voia boierilor moldoveni, Alexandru Vodă fu înscăunat, la Suceava, în 27 octombrie 1452, urmând ca, din anul următor, când va împlini vârsta de cincisprezece ani, să domnească fără epitrop. Numai că Alexăndrel, deşi atât de fraged, deja se dovedise un tânăr desfrânat şi capricios, pe care boierii, trecând mai toţi de partea lui Petru Aron, l-au otrăvit, de ziua Bunei Vestiri, în 25 martie 1454, la Cetatea Albă şi l-au chemat la domnie pe Petru Aron.

Petru Vodă poartă, în posteritate, crima de neiertat de la Reuseni, o crimă care, în 1454, nu cântărea prea greu, pentru că lumea era obişnuită şi adesea chiar implicată în uciderea fratelui de către frate. Stigmatizarea lui Petru Aron s-a făcut mai târziu, când i s-a pus în cârcă, mai curând din orgoliu, închinarea Moldovei turcilor. Dar Petru Vodă fusese un domn priceput şi pragmatic, implicat în refacerea economică a Moldovei, prin privilegiile acordate negustorilor din ţările celor patru zări. Întotdeauna se sfătuia, cu adevărat, cu boierii cei mari ai ţării, luând hotărârile într-un consens aproape general. De pildă, când s-a pus problema plăţii unui tribut anual Înaltei Porţi de doar două mii de zloţi ungureşti, Petru Aron a adunat sfatul ţării la Vaslui, toţi panii, de la mare şi până la mic, inclusiv pe mitropolitul Theoctist şi, după ce s-au sfătuit şi au socotit între ei, în ziua 5 iunie 1456, „despre cotropirea şi pieirea ţării noastre, pe care le avem din toate părţile, dar mai ales de la turci”, împreună au decis să accepte neînsemnatul bir, care permitea accesul produselor moldoveneşti pe piaţa Istambulului, „până când şi milostivul Dumnezeu se va îndura să putem iarăşi avea, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să ne găsim aliaţi, aşa cum au avut şi înaintaşii noştri”. Sfatul domnesc recomanda pe logofătul Mihail pentru negocierile cu turcii.

– Şi am jurat şi jurăm, cu această carte a noastră să nu spunem niciodată nici un cuvânt împotriva lui şi, de asemenea, nimeni să nu poată spune împotriva lui că el a făcut acea dare, pentru că noi toţi împreună l-am trimis să dea acea dare pentru nevoia noastră.

Toţi boierii, de la cel mai mare, până la cel mai mic, au semnat cartea de delegare şi de dezvinovăţire a logofătului Mihail, care, cu inimă grea, pe care avea să şi-o despovăreze doar prin zidirea unei biserici, a plecat în solie. Aşa se credea, în vechime, că orice crimă sau trădare pot fi răscumpărate, în faţa lui Dumnezeu fie printr-o ctitorie, fie printr-o danie cât mai însemnată de moşii, sate şi oameni făcută bogatelor mănăstiri ale Moldovei.

*

Dintotdeauna, fugarii se ascund, atunci când e nevoie, în locurile natale, care le inspiră siguranţă, deşi tot acolo îi vor căuta şi poterile puse pe urmele lor. Vlad, care se născuse în ţara Transilvaniei, nu a ales Sighişoara, ci Geoagiu ca scut dumnezeiesc al supravieţuirii. Iar cetele de lefegii, trimise, ca să-i ucidă, şi de Vladislav Vodă, domnitorul Valahiei, şi de Petru Aron al Modovei, dacă aveau ştiinţă de această tradiţie a proscrişilor şi nimereau la Geoagiu, dispăreau fără urmă. Dar stăpânitorii nu renunţă niciodată în a stârpi oamenii asupra cărora pluteşte vaga bănuială să i-ar putea pune, odată şi odată, pentru faptele lor. Şi mai încrâncenat decât Petru Aron, Vladislav angajase doi spadasini neîntrecuţi din Sibiu, Gereb de Wingart şi Nicolae de Vizanca, care, după sumare cercetări la Sighişoara, s-au îndreptat, prin nămeţi, în goana cailor, spre Geoagiu, unde lesne au dat de urma fugarilor şi le-au întins o cursă. Era pe la jumătatea lunii ianuarie 1452, când, atacaţi pe neaşteptate de cei mai buni spadasini saşi din Transilvania, Vlad şi Ştefan au izbutit să-şi ucidă potrivnicii, pentru că, în două luni de zile, de când se aflau în Geoagiu, multe au fost cetele de lefegii care i-au vânat, dar, şi datorită lecţiilor de scrimă cu maestrul Adam Kossovoplski, pe care le-au luat la Suceava. Erau săbieri înnăscuţi, iar vitregiile vieţii i-au obligat să-şi perfecţioneze tehnicile şi viteza de luptă, în aşa fel încât, din doar câteva mişcări, să poată ucide orice adversar. Vlad cunoştea bine şi stilul eficient al ienicerilor turci, iar când a fost vreme, l-a învăţat şi pe vărul lui, Ştefan, să se folosească de loviturile turceşti imposibil de parat.

Victoria aceasta din urmă a celor doi veri, l-a înfuriat pe Iancu de Hunedoara, care, aflat la Buda, dicta diecilor, în 6 februarie 1452:

– Vestitul principe Vlad, fiul răposatului Drakul waywode, care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri.

O a doua scrisoare, dictată de Iancu la Szakallas, în 30 martie 1452, deja nu mai era de actualitate, pentru că verii voievodali au refuzat umilinţa, urcând singuri crestele Carpaţilor şi rătăcind, cale de doi ani, din stână în stână, din peşteră în peşteră, din munte în munte. Erau aidoma şoimilor, iar strigătul reverbera adânc depărtările, poleindu-le, de două ori pe zi, cu aur şi nestemate.

Munţii erau înveşmântaţi în nămeţi groşi, la acel început de martie al anului 1452. De la Tihuţa, locul fugii şi al întoarcerii, cei doi fârtaţi au luat-o spre Rarău, pentru că Ştefan cunoştea un cioban, care ierna pe coasta dinspre apa Bistriţei, cam pe acolo unde avea să se facă mai târziu, al doilea schit de lemn al muntelui. Cărările şerpuite ale sălbăticiunilor i-au dus spre culmea Rarăului şi, când au trecut pe lângă Piatra Şoimului, uriaşa stană de piatră s-a deschis, parcă despicată de aburul albastru al unei lumini netede şi de o stranie albăstrime. Au descălecat şi au urmat nedumeriţi chemarea luminii, pătrunzând într-un tunel perfect construit şi care da în sala uriaşă a unui templu ancestral. Semne săpate împodobeau pereţii cu rugăciuni scrise şi rostite într-o limbă necunoscută, iar în mijlocul sălii, la o masă rotundă din piatră, înconjurată de jilţuri de piatră, şedeau, cu pleoapele lăsate lespezi de piatră peste suflete lor, doisprezece bătrâni ninşi abundent de veşnicie, care lăsau impresia că nu fi observat ivirea intruşilor, de parcă muntele i-ar fi trădat şi i-ar fi dat pe mâna răufăcătorilor.

Bătrânii murmurau monosilabe, evitând împreunarea lor în cuvinte, dar repetând mesajul de trei ori:

– SAC BI NIS I NAI U RAN RA CI!

Apoi, de alte trei ori, de parcă silabele şi-ar fi aflat făgaşurile râvnite, murmurul se auzi curgător, aidoma unui cântec, iar pe unul dintre pereţi literele se săpau singure, cu nişte semne care nu s-au mai văzut printre oameni de mult amar de vreme:

– SAC BINIS INAI URAN RACI!

Fără voia lor şi fără să ştie de unde le vine cântecul, cei doi fârtaţi, au murmurat în limba moşilor şi părinţilor, dar fără să înţeleagă, ci dintr-un instinct, poate zăgăzuit în subconştient dintotdeauna:

– Să veghem împreună: părtaş e Cerul ocrotitor!

Iar bătrânii continuau, într-un ritm cosmic straniu, abandonând silabele, pentru curgere lentă şi binefăcătoare, iar de pe pereţii templului din stâncă se desprindeau aşchii precise, care lăsau libere şi biruitoare literele rugăciunii:

– DIKIRAE LISI LITI BIN RARAU!

– Hotărâţi iar luptă cu folos împreună cu Rarăul!

Invocaţiile au durat, dincolo de pleoape şi de vreme, într-un dans ritualic al strămoşilor prin sânge care întărea imaginaţia în a păşi dintr-un veac în alt veac, dintr-un mileniu într-altul, cu o ameţitoare dezinvoltură. Era un fel de slobozire pe cer, o plutire fremătătoare peste tot şi peste toate, era o alegare pe puntea multicoloră a Căii, întinsă curcubeu peste cer. Era o vindecare şi a sufletului, şi a trupului, şi a ceea ce urma să se întâmple, şi a durerilor până atunci trăite sau doar duse povară dintr-un capăt în celălalt al vieţii.

În cele din urmă, cei doisprezece moşi au întins palmele spre intruşi, scufundându-i adânc în lumină binefăcătoare şi binecuvântându-i cu aura celor douăsprezece arce zodiacale cereşti, iar din adâncuri, din înalturi, de pretutindeni, dintot-deauna şi pentru totdeauna s-a auzit, doar acolo, vocea metalică, pe care fârtaţii o mai auziseră:

– Nici un muritor nu a mai ajuns, până acum, aici în templul cel mare al Soarelui… Credeţi în Soare?

– Credem în Dumnezeu, au răspuns într-un glas Vlad şi Ştefan.

– AR RA AR AUM!, au murmurat în cor cei doisprezece nemuritori, Marii Păstori de pe Muntele Soarelui, Rarău.

– Crezi în Soare, crezi în Om! Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu!

– US VISO AD VIVI ABID SUR RA-VENITI!

– Pururea vom veghea lupta voastră şi vă vom striga când să ieşiţi din munţi!

– ECINE BINI IUS!

– Călare, împreună, cu dreptate!

Apoi, cei doi fârtaţi nu au mai auzit şi nu au mai auzit nimic, de parcă s-ar fi fost scufundat într-un zbuciumat somn cu vise, din care, dacă tot s-au trezit, nu-şi mai aminteau mare lucru. Au pipăit cu palmele Stânca Şoimului, dar nu au dat de nici un semn, de nici o crestătură, care să le deschidă calea spre Templul Muntelui Soarelui. Ningea viscolit, aproape furios, rotind harapnice de argint prin văzduh, iar în faţa lor, la câţiva paşi doar, un cerc de lumină albastră, nu mai mare decât Luna Plină pe timp de vară, da semne şi îndemn de plecare. L-au urmat şi au ajuns la o stână necunoscută, cu case şi magazii durate din piatră şi bârne sănătoase de brad, în care ierna doar baciul, om oţelit de vremurile care l-au albit dumnezeieşte:

– Poftiţi în casă, Măriile Voastre!… Ioane, vino şi ia caii; hrăneşte-i şi îngrijeşte-i cum se cuvine!

În casă mirosea frumos a cetină, a brânză şi a mămăligă de cucuruz domnesc, din acela cu bobul măricel, şi cu rămuroase mănunchiuri, numai bune pentru împletit mături. Focul ardea mocnit în sobă, iar din butucii de mesteacăn alb şiroiau aleanuri şi păreri de rău. Pe masa cu trei picioare, croită dintr-un butuc retezat, odihnea străchini, ulcioare şi clondire, pline cu de toate, iar mămăliguţa aurie slobozea aburi aromitori:

– Aşteptai pe cineva, uncheşule?, întrebă Ştefan.

– Sigur că aşteptam, că doar am auzit vestirea Sfântului Cer, şi iată că aţi şi venit!…

În pragul casei, lumina albătruie, care îi călăuzise, îşi găsise sălaşul ei, numai bun pentru veghe îndelungată.

A doua zi, încă din zori, în faţa stânei munteneşti din bârne, aşteptau, înfăşuraţi în sumane grele, unsprezece bărbaţi aspri şi parcă ciopliţi în cremene. Era vestita ceată de tâlhari a lui Tăbâltoc, abătută prin munţi şi din pricina poterilor pornite pe urmele lor, dar şi dintr-o anume taină, despre care nu au povestit nimănui. Zărindu-i pe ferestruica din membrană de porc, Vlad şi-a tras sabia şi l-a trezit, printr-o strângere uşoară a umărului, pe Ştefan, apoi au dat năvală pe uşă, cu săbiile în mână şi gata de război, dar cei unsprezece bărbaţi au îngenuncheat în zăpadă, cu capetele descoperite.

– Iartă-ne, Măria Ta, dar primeşte să fim robii tăi până la moarte! Te vom sluji cu credinţă, Doamne, şi ne-om ocupa şi de cele omeneşti.

La oblâncul unora dintre şeile de lemn, din desagi scoteau gâturi zvelte scripcile sârbeşti, cobzele şi cimpoaiele, instrumente de care cetele lui tâlharilor Tăbâltoc, generaţie după generaţie, se foloseau  pentru a afla locurile ascunse, pline de bănet şi avuţii. Câţiva dintre ei erau zicălaşi vestiţi, care cântau la nunţi dintr-un capăt în altul al Moldovei, iar după fiecare nuntă, muzicanţii se întorceau la marginea satului, unde, într-o vâlcea bine ascunsă, aşteptau ceilalţi fârtaţi; schimbau veşmintele lăutăreşti, puneau instrumentele în desagi, apoi, înarmaţi până în dinţi, se năpusteau asupra conacului în care fusese nunta şi înşfăcau banii, darurile şi toate sculele de preţ, cu care dispăreau în noapte.

Ştefan auzise despre astfel de năzdrăvănii şi plănuise o poteră, cu care să plece în urmărirea tâlharilor, dar crima de la Reuseni i-a salvat, fiul lui Bogdan Vodă ajungând el însuşi un proscris, pe capul căruia se pusese un preţ care îl întrecea pe acela pentru toate bandele de tâlhari de prin Moldova.

– Îngăduie-ne robi, Măria Ta!, s-au întins în zăpadă oamenii lui Tăbâltoc, într-o adevărată prosternare. Îngăduie-ne să păşim pe urmele celui care a fost ales, ca să ne îndrepte pe calea visată a oamenilor şi a omeniei!

Încă în cumpănă, dacă să primească sau nu ofranda tâlharilor, Ştefan şi Vlad au rămas încă trei nopţi în stâna de pe Rarău, timp în care cetaşii îşi vedeau de ale lor vânând şi îngrijind caii prinţilor cu pricepere şi devotament. Seara, lângă focurile vioaie deasupra cărora se frigeau, la proţap, hălci dolofane de carne, două viori, o cobză, un cimpoi şi un nai începeau să îndemne munţii şi pădurile la joc, iar la focurile din ceruri puteau fi zăriţi limpede strămoşii, care împrăştiau cărbunii stelelor cu opincile, jucând îndesat, aspru şi nepământeşte dintr-un capăt în celălalt al Timpului.

*

De aproape trei ani de zile hălăduiau prin munţi prinţii voievodali Vlad şi Ştefan, slujiţi şi întovărăşiţi doar de tâlharii lui Tăbâltoc. La un foc de seară, când Vlad îl întrebă din ce pricină a pornit pe calea sângelui, Tăbâltoc oftă:

– E un blestem, Măria Ta, o vinovăţie străveche care va fi plătită abia atunci când unul dintre noi, eu sau un altul, ne va răscumpăra cu sângele lui. Până atunci, rătăcim, supravieţuim, dar ţinem cu dinţii de libertate… Umblă vorba, Măria Ta, că un sol al lui Iancu Voievod te tot caută, de ceva vreme…

– Şi nu mergem să-l aflăm?

– De ce, dacă-i sol, nu trebuie să mergem noi după el, ci cuvine-se să vină el încoace… Iată-l că vine… nu chiar de bună voie…

De sub poala pădurii, patru cetaşi de-ai lui Tăbâltoc, încadrând un prins bine cetluit în frânghii, se apropiau alene. Când s-au apropiat, Vlad îl recunoscu: era contele Kornis, pe care îl ştia de la Cluj, unde-l cunoscuse cândva.

– Iertare, conte!, zâmbi Vlad, eliberându-l cu mâna lui din straşnicele legături.

– Nu-i bai, aşa se întâmplă dintotdeauna între viteji: nu au încredere unul în celălalt.

Un cetaş a adus, pe o tingire de argint, o bucată de carne friptă şi o cupă cu vin, dar Kornis a cerut ulciorul, ca să poată cinsti pe îndelete. Era un om vesel şi pus pe glume, care plăcu imediat tuturor, dar Vlad nu se grăbi să-l înghesuie cu întrebări. Petreceau, iar tâlharii muzicanţi începu-ră, iarăşi să ademenească stelele.

Dintr-odată, chipul lui Kornis se înăspri:

– Vladislav a atacat, pentru a doua oară, Făgăraşul. Măria Sa, Iancu Voievod, a hotărât cu hrisov domnesc, să-ţi încredinţeze ţie, prinţule Vlad, apărarea graniţelor de sus ale Transilvaniei…

Vânătoarea regală

În toamna anului 1449, în seara zilei de 5 octombrie, Stânca Şoimului din Rarău s-a deschis iarăşi, spre uluirea ciobanilor din preajmă, iar din despicătura sacră a răzbit, albastru ca oţelul, un cântec străvechi, care s-a rostogolit luminos din culme în culme, din deal în deal, spre câmpiile domoale ale râurilor din Răsărit al Moldovei. Bătrânul în alb, paznicul răbojului sacru, asculta şi el, de pe ameţitoarea despicătură a Stâncii Şoimului din Rarău înspre valea de multe veacuri prăbuşită Ararau, pironindu-şi palmele pe cer, de parcă ar fi vrut să-l sprijine, iar cântecul vestea şi chema simţirile străvechi şi tot mai puţin desluşite ale neamului ales de sacralitatea fără de prihană a muntelui, de sfinţenia cerească a rosturilor vremelniciei în eternitate. Şi nu era nici un suflet, care să nu răspândească prin trupul care îl găzduia inefabilul cântecului, care va odihni, apoi, timp de milenii – poate, lumină vie şi tare în pietrele împrăştiate prin întreg cuprinsul ţării Moldovei:

– O, viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic

veghetor,

înşelător, să nu-l primeşti!

Să nu primeşti a te uni

cu prorocirile anuale ale Şarpelui,

pentru că lovit

vei fi; cântecul cetăţii îl aud îndelung;

să opreşti astfel zavistia:

                                  dacă hotărâţi altfel,

mergeţi doar jumătate dintre voi înarmaţi,

         să loviţi, cumpătarea să nu o primiţi!

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă,

                                pe puternica căciulă!

Să juraţi cu maturitate, cu convingere,

                               cu maturitate curată!

Să fiţi putere vie, să trăiţi, în luptă să fiţi!

Aţi cercetat şi ales alesul jurământ,

preţuiţi-vă şoimul,

                    mergeţi cu jurământ puternic!

Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun al ţării Moldovei, care poposea, cu o ceată de ardeleni, dăruită de Iancu de Hunedoara ca să-l însoţească la vânătoarea din munţi, înţelese, ştiu că a venit sfânta clipă a conturării căii sale spre Calea cea Mare şi încă promiţătoare a simţirii neamului şi sună din corn, apoi, urmat de voinicii români ai Ardealului, începu coborâşul spre luncile apelor Moldovei. Şi nu mică i-a fost mirarea când îl văzu, pe calea lui, pe Ştefan, fecioraşul lui de doar unsprezece anişori, jupuind un urs. Îl ajuta Vlad, pe care îl ştia încă din 1447, când, la curtea lui Vlad Dracul din Târgovişte, îl cunoscuse şi pe Iancu de Hunedoara, care pornise o nouă năvală cruciată împotriva turcilor.

– Ce-i cu ursul ăsta?, întrebă, fără să dea bineţe.

– El la ucis, sugrumându-l cu mâinile goale!, răspunse Vlad, trăgând pielea ursului de pe leşul lui uriaş.

Ardelenii au privit cruciş spre băieţelul care, cu mâinile în şolduri, i-a răspuns părintelui său cu copilărească nevinovăţie, de parcă s-ar fi justificat:

– Dacă aşa era ursirea!…

Din vechimea cea veche exista credinţa că ursul este „regele-mag”, descins direct din Steaua Polară, iar sacrificiul ursului însemna, la propriu, dar şi în mod simbolic, omagiul pe care omenirea îl tot aduce Dumnezeului-Timp. Ucidere unui urs dovedea că eşti alesul celor şapte stele polare ale Ursei Mari şi te îndreptăţea la fapte mari, care să te nemurească şi în vremurile care vor fi să vină. Românii, inclusiv cei transilvăneni, ştiau bine codul unor astfel de iniţieri magice, transmise din obşte în obşte, cale de generaţii. Ucigând un urs, şi încă fără nici o armă, copilul voievodal se învrednicise la sfinţenie, fiind recunoscut, mai cu fereală sau de-a dreptul, drept călăuză pe cale întru biruirea celor care nu-şi mai aveau loc în lume. Iar vânătoarea regală, care îşi are rădăcinile în vremurile din epoca Stellar Mythos, în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului, desluşea lumii renaşterea leului mitologic drept Axis Mundi în necurmata stere de mit astronomic a neamurilor şi a omenirii.

Dinspre adâncimile tăinuite ale codrului din preajmă, începură să se reverse dese pâlcuri de oameni în alb, înarmaţi cu bâte, coase, furci şi topoare. Oameni în alb, atât ne-a mai rămas din zestrea strămoşilor, doar culoare stăruitoare pură a veşmintelor de fiecare zi şi de sărbătoare.

– Mergeţi la vreo nuntă?, întrebă mucalit un ardelean din ceata Măriei sale.

– Că bine zici: la nuntă domnească o să mergem!, răspunse un bătrân împovărat de albe ninsori, îndesându-şi cu palma cuşma înfundată.

– Văd, după cuşma înfundată, că nu mai eşti luptător; de ce nuntă mai ai nevoie, la vreme atât de ninsă, domnia ta, bunule?

– Încă mă ţin picioarele la horit!, glumi bătrânul, ţuguindu-şi, cu o zvâcnire de scuturare grăbită, cuşma de miel.

Prin preajmă, ca să se ştie că sunt ostaşi din pedestrime, oamenii în alb purtau căciulile ţuguiate. Ardelenii, care erau toţi călăreţi, purtau cuşmele turtite pe spate, cu excepţia căpeteniei lor, care o avea turtită spre dreapta, iar Bogdan, spre stânga, după semnul regal al vechimii celei vechi. Juratul pe căciulă, săvârşit în munţi, ţinea de legile ostăşeşti ale vremurilor uitate, cuşma, în funcţie de cum era purtată, arătând statutul celui care a purces la război.

Ardeleanul mucalit se întoarse, atunci, şi înspre cei doi copilandri, ca să-i înţepe cu vorba:

– Dar voi, mucoşilor, batăr aveţi poalele mămicilor voastre cu voi?

– Că nu-i fi şi domnia ta vreun urs, ca să întăresc ursirea!, glumi cel mai mic dintre cei doi fecioraşi de domni.

Ardelenii izbucniră într-un râs nestăvilit:

– Ţi-au găsit ac de cojoc, Pinteo!…

– Da, înţeapă cu limba ca un bărzăun; să vedem cum o s-o facă, în vale, cu briceagul pe care îl poartă la şold drept sabie…

– M-oi descurca eu cumva, bădiţă Pintea, n-ai grijă!

Din cerurile cu toate candelele aprinse, sub vraja încă nepotolită a cântecului lumina se prelingea ca mierea, înviorând ierburile înflorate ale fânaţurile şi crengile în risipă aurie şi roşie ale copacilor. Vânătorii, înfăţişându-se ca oşteni tari, porniră, urmaţi de oamenii în alb, de-a lungul potecilor sălbatice ale munţilor. Pe cale, încetul cu încetul se înfiripă o mică oştire, care mărşălui, tot pe sub streaşina codrilor, spre lunca şi apa pururi neostenită a Moldovei.

Prinzând de veste, boierii lui Alexăndrel Vodă, care era doar un copil de doar unsprezece anişori, dar molâu, fricos şi vicios încă de mic, strânseră în pripă o ceată de luptători şi porniră, conduşi de Costea Vrană, spre satul Tămăşeni, unde s-au aşezat în poziţii de luptă. Îi însoţea şi un polc de călăreţi poloni, care, după prima cioc-nire cu ardelenii, avea să fugă, în goana cailor, cu Alexăndrel în mijlocul lor, spre cetatea Sucevei, păstrând în stăpânire şi celelalte două cetăţi din nordul Moldovei, Neamţul şi Hotinul, Bogdan rămânând, la Roman stăpân peste celelalte părţi ale Moldovei.

Cronicarii moldavi de mai târziu, care cunoşteau povestea şi amarul străbunilor doar din voroavele deşirate pe lângă focurile de tabără, în nopţile lungi, de aşteptare a bătăliilor care aveau să urmeze şi de prin letopiseţele polone, sârbeşti şi maghiare, aveau să scrie că „domnind Alexandru vodă, venit-au cu oaste fiul său, Bogdan vodă… Şi s-au lovit cu tatăl său, Alexandru vodă, la Tămăşani… Şi după multă nevoinţă birui Bogdan vodă pe tatăl său, pe Alexandru vodă”. Aproape ca o negură pâcloasă a tot plutit prin vremuri acest neadevăr, în baza căruia Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun, s-ar fi ridicat cu oaste străină împotriva tatălui său, deşi Bogdan nu cerea tronul Moldovei decât până ce Alexandru, fiul lui Iliaş şi al Marinkăi, care se născuse în 1438, avea să împlinească vârsta de cincisprezece ani şi va putea fi miruit, după lege, scăpând de sub tutela abuzivă a epitropului şi a mamei sale. În fond, nu Costea Vrană era îndreptăţit la tronul Moldovei, ci el, Bogdan, pe care Iliaş Vodă îl recunoscuse drept frate şi, deci, fiul natural al lui Alexandru cel Bun, încă din întâiul an al domniei sale, adică din 1432.

În lunga iarnă care a urmat, polonii au pregătit o mare incursiune în Moldova, ca să-l izgonească din Moldova pe Bogdan Vodă, care îşi reînnoise jurământul de fidelitate faţă de Iancu de Hunedoara, pe care îl înmânară, la cumpăna iernii, Voievodului Transilvaniei doi tineri soli, Ştefan şi Vlad. Vestea uciderii ursului cu mâinile goale îi precedase, pentru că se răspândise cu repeziciune în lungul, în latul şi în viitorul ţărilor locuite de români, aşa că Iancu, aşteptându-i plin de curiozitate, îi primi imediat, îmbrăţişându-l strâns pe Vlad, care era aproape bărbat, cu trup viguros şi cu ochi adânci, scăpărând mereu de şi sub profunzimea gândurilor.

– Te felicit, viteazule! Să ucizi ursul cu mâinile goale…

Vlad îl întrerupse speriat, parcă pentru a se dezvinovăţi de o acuză nedreaptă:

– Nu eu! El, Ştefan al lui Bogdan Vodă…

Fără să-l sloboadă pe Vlad din părintească îmbrăţişare, Iancu întoarse privirile spre băiatul bălai, dar mărunt şi neastâmpărat, care, privindu-l în ochi pe cel mai renumit dintre românii vremi-lor din urmă, se lăsă cu un genunchi pe podea şi întinse, cu amândouă palmelor, sulul înfăşurat al jurământului. Voievodul transilvan, care ştia bine ce conţine hrisovul, îl întrebă pe Ştefan, punând şi el un genunchi pe podea; parcă duelau cu privirile, parcă sufletele li se luaseră la trântă.

– Dar tu?, întrebă pe neaşteptate Iancu. Tu ai să respecţi jurământul?

– Da, dar după ce vă iau înapoi Chilia şi celelalte baştine furate şi dacă mă veţi despăgubi cu nişte moşii bune din Transilvania…

Curtenii lui Iancu lărmuiră indignaţi, dar Vodă râse, râse scuturat, apoi zise printre hohote:

– Bine, îţi dau Chilia şi tot ce mai ceri, dar cu o condiţie: să-mi povesteşti cum ai ucis ursul cu mâinile goale.

Ştefan se ridică, iar ochii i se apropiară de ochii lui Iancu Vodă, care rămăsese îngenuncheat şi-i şopti:

– Ştie bine, Măria Ta, că nu-i cu putinţă…

Curtenii lui Iancu de Hunedoara, care, când s-a ridicat Ştefan, au îngenuncheat supuşi în preajma alesului vestit al Cerului, murmurară:

– Aşa e, Măria Ta, nu-i cu putinţă!…

În zorii dimineţii următoare, când solia moldovenească se pregătea să părăsească Clujul, Iancu îşi trezi fecioraşii şi şopti doar în auzul lui Matthias:

– Să fii cu luare aminte, căci copilul acela se va ţine de cuvânt!…

Încălecând, Ştefan şi Vlad s-au înclinat în şei, salutând, apoi au dat pinteni spre trecătorile Alpilor Ungureşti, cum li se ziceau, pe atunci şi multă vreme după aceea, munţilor Carpaţi. Din spatele lor, un călăreţ vremuit ca neaua, pe care nu-l zăriseră până atunci, îi avertiză mocnit:

– Să fiţi cu luare aminte la băiatul cel mic!… Ciudată soartă, în acelaşi rotund: virtuosul şi neînfricatul László va fi decapitat, pe nedrept, aici, iar nemerituosul şi invidiosul Matthias va avea parte de o nemeritată glorie veşnică.

Seara, la focul de tabără al primului popas, Vlad întrebă:

– De unde ştia domnia ta ce se va întâm-pla în viitor?

– Din viitor, dintotdeauna…

– Adică ţi-a fost dat să trăieşti de la un capăt la celălalt… Trebuie să fie minunat să trăieşti o eternitate…

– Dacă ai şti ce povară ai avea de dus, nu ţi-ai dori…

– Ştii şi viitorul nostru?, întrebă Ştefan.

– Dacă nu l-aş şti, nu aş fi aici, ca să vă apăr.

– Şi cum arată acel viitor?

– Aşa cum vor vrea şi vor avea nevoie generaţiile viitoare să şi-l închipuie. Veţi înfăptui şi ce nu aţi visat să faceţi, dar veţi fi jumătăţi diferite ale unui aceluiaşi fruct. Pe nedrept diferite, pentru că între voi nu vor diferi faptele, ci numai înţelegerea lor.

– Dar în viaţă?

– În viaţă, o să vă apăr, pe cât îmi va sta în putere, dar fără să modific viitorul, căci nu se cuvine nimănui să-l schimbe.

– Nici măcar bunului Dumnezeu?

– Lui Dumnezeu? Nu, nici lui. Totul exis-tă aşa cum a fost creat şi atâta timp cât i-a fost ursit să existe?

– Dar despre moartea noastră, ce ne poţi spune, întrebă Vlad.

– Nimic, nimeni nu trebuie să-şi ştie moartea, pentru că, dacă ar şti-o, nu ar mai trăi aşa cum îi este dat să trăiască.

Picotea, ostenit de drum şi de vreme. Pleoapele nu i se mişcau, rămăseseră arcuite în jurul pupilelor, dar picotea sau plecase altundeva, pentru că cerculeţul albastru dintre sprâncene se făcuse ca o spuză a focurilor care se sting. Apoi, pe neaşteptate, păstorul se stinse vederii omeneşti ca un mugur de candelă secătuită. Iar flăcările focurilor, logodite cu luminile de sus, păreau să dănţuiască, încă, într-o lume ireală, deja scufundată în aduceri aminte.

Înainte de a aţipi, Ştefan începu să mur-mure, ca pentru sine, un cântec pe care nimeni nu-l mai auzise:

– Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, ţara vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Crucea vă apăraţi.

Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,

La năvală daţi, Steagul vă apăraţi

– De unde ştii cântecul acesta de vitejie?, întrebă Vlad.

– De la stele. Asta îmi spun mie stelele, în noaptea asta. Tu chiar nu le auzi cum cântă?

*

Moldova se pregătea de război, pentru că leşii trecuseră Nistrul şi se buluciră la Hotin, în jurul cetăţii de sub stăpânirea lui Alexandru Vodă. Intraseră în Moldova cu trei oşti, una dintre ele, formată din moldoveni, fiind condusă de Costea Vrană; celelalte două, conduse de Buceaţki şi de Koneţpolski, auzind că Bogdan vrea să treacă Prutul, ca să le dea război, s-au pus pe mărşăluit, dar Bogdan a evitat confruntarea, re-trăgându-se, dintr-o pădure în alta, până la apa Bârladului, trimiţând solii înşelătoare, cu mesajul dorinţei lui de a se închina Craiului.

– Să nu vă încredeţi nici în vorbele lui Bogdan, nici în pădurile Moldovei, cinstiţilor pani!, stăruia priceputul Costea Vrană, epitropul lui Alăxăndrel.

Solii promiteau Poloniei plata unui bir de 70.000 galbeni turceşti pe an, dacă i se lasă ţara lui Bogdan, până ce Alexăndrel va împlini cincisprezece ani şi va putea fi miruit domn, bani care să certifice că Moldova e închinată cu bir, şi să acopere şi cheltuielile pentru întreţinerea lui Vodă Alexandru. Propunerea păru ispititoare şi, de aceea, în timpul nopţii, bătrânul Costea Vrană şi cu moldovenii săi, dispărură pe sub poalele primejdioaselor păduri, iar ceata i se înjumătăţi, curând, sub clonţurile ascuţite ale stolurilor de săgeţi ascunse, care zburau de pretutindeni.

În zori, polonii porniră iute, prin Crasna, cu gândul de a se îndrepta spre Cameniţa, dar, pe şleaul cel mare, înspre o culme de deal, un călăreţ tânăr, un copilandru, care folosea drept mantie o blană de urs proaspăt ucis, le stăvilea calea. Era ceva mistic şi miraculos în această ivire, mai ales că moldoveanul pe care leşii îl foloseau drept călăuză păru înspăimântat de moarte, atunci când descălecă rapid şi căzu în genunchi murmurând:

– E alesul!… A ucis ursul, e alesul!… El ne va călăuzi pe căile glorioase ale vremurilor…

– E un copil, doar atât!, pufni dispreţuitor Koneţpolski.

– Dar a ucis ursul! Astfel spun, stăpâne, prorocirile vechi, că un copil va ucide ursul cu mâinile goale şi nu va fi înfrânt vreodată. El e, stăpâne, cere-i iertare!…

În spatele siluetei tinere începură să se înşiruie pentru luptă pâlcuri-pâlcuri de călăreţi moldoveni, care soseau alene, pe caii lor mărunţi, în tropot lin şi aproape plictisit, dinspre toate potecile pădurilor Făcură un zid viu, dar fragil, în spatele blănii cenuşii de urs, care flutura uşor, dar cu zvâcnet, pe crupa calului, gata să primească lupta. Ştefan trase încet de boldul cu capăt ornat cu aur, care-i fixa cruciş labele ursului pe piept, iar când un călăreţ veni, o luă, o puse pe suliţă şi începu să o fluture ca pe un steag de luptă, trase sabia şi împunse cu ea înălţimile.

Polonezii se priviră uimiţi, apoi izbucniră în hohote.

– N-au leac moldovenii ăştia şi pace! Cred că ne vor păcăli iar cu pielea ursului din pădure!

Între timp, polcurile înzăuate de nebiruită cavalerie leşească se aliniaseră, iar la primul ţipăt de alamă al trompetelor, porniră în trap mărunt, iuţind goana, pe măsură ce se apropiau năvalnic de călăreţii lui Bogdan, care încă mai glumeau între ei, fără să scoată săbiile încovoiate sau să înşface suliţele. Apoi, la un semn, când viteaza cavalerie polonă, în stare să dărâme pădurile şi munţii cu forţa ei, călăreţii lui Bogdan s-au tras din cale, într-o parte şi în cealaltă, aidoma unei uriaşe cortine, înfăţişând vederii un peisaj idilic, dar înşelător, în care cosaşii şi ţăranii care întorc fânul cu furca, şedeau întinşi într-o rână, pe otava încă măruntă a fâneţelor. Când leşii, fără să se mai poată opri, ajunseră printre ţărani, aceştia au scuipat gospodăreşte în palme şi s-au pus pe cosit tendoanele cailor, care se prăbuşeau la pământ odată cu călăreţii înfăşuraţi în fier, care nici nu aveau când se dezmetici, după şocul izbiturii, şi deja erau străpunşi de furci sau izbiţi în coifuri cu măciuci şi topoare. Din copacii înalţi de la marginea pădurii ploua cu săgeţi, iar trei căpitani de oaste polonă se prăbuşiră în faţa rândurilor temătoare şi ostenite. Îi salvă Costea, care aduse pe români împotriva românilor, arcaşii lui doborându-i pe cei din copaci, iar boierii se încleştară cu boierii, încrâncenaţi de o ură îndătinată.

Atunci, Bogdan şi ai lui au dispărut în adăpostul frăţesc al pădurii, urmăriţi îndeaproape de pâlcurile sângeroase ale lui Costea, de-a lungul drumului care ducea la Bârlad. A doua zi, polonii au fugit, fără biruinţă, fără pradă, fără pace.