Dragusanul - Blog - Part 16

ion drăguşanul: vremea cu oameni

 

 

 

Cândva, desigur, mă voi întoarce în Bucovina, pentru ca cenuşa mea să se facă adiere de vânt şi să o cuprindă. Dar mai este, până atunci.


Răbojul însângerat (II)

 

Răbojul timpului rămăsese, însângerat, lângă cenuşa inutilă a rugului; şiroirile de sânge dispăruseră, de parcă sângele viu s-ar fi întors în canelura anului 1434, în care începuse, iar, să pulseze viu şi nevătămat. Un călugăr l-a ridicat şi a vrut să-l sfarme cu barda, dar tăişul s-a rupt în aşchii roşii, care au curs în iarbă, fără să îl vatăme, şi au fost înghiţite cu lăcomie de pământ.

 

– Piei, diavole!, bolborosi călugărul, izbind cu rămăşiţele bărzii în răboj, dar şi ce-a mai rămas din unealtă s-a înroşit, dărâmându-şi fier-berea în gura însetată a pământului, şi tot fără a pârjoli iarba.

 

Mitropolitul ţării, care zărise şi săvârşirea acestei noi vrăji diavoleşti, porunci să i se aducă lui răbojul; îl stropi cu agheasmă şi cu rugăciuni, dar nimic nu se schimbă: sângele viu pulsa şi mai viu, ca o mustrare sau ca o avertizare. Şi-atunci ierarhii s-au sfătuit între ei, hotărând să ducă răbojul timpului la mitropolie, pentru a-l supune sfintei exorcizări în altarul dumnezeirii. Iar în faţa altarului bisericii de mir a Mirăuţilor, cea dintâi mitropolie a Moldovei, şase călugări tari la cuget au fost puşi de strajă, cu poruncă straşnică de a nu-şi desprinde ochii de pe toiag.

 

– Nu-i nevoie de străji, Preafericite Părinte! Răbojul timpului va rămâne printre noi, ca să ne apere, până ce ne vom lepăda şi de el!, oftă Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti şi frate lui Iliaş Vodă, care-i recunoscuse descendenţa din Alexandru cel Bun printr-un hrisov.

 

Mitropolitul scrută cu atenţie faţa şi ochii oşteanului şi înţelese:

 

– Deci l-ai însoţit pe Măria Sa Alexandru la cei doisprezece stâlpi. Ai văzut şi tu sau doar ai fost martor?

 

– Nu mi se cuvine să văd, am fost doar martor. În câteva rânduri am stat veghe tatălui meu şi de fiecare dată am adormit dincolo de stâlpi, unde mi s-au arătat puţine semne: şarpele cerului, lance a Rarăului, şi am auzit strigătul de şoim.

 

Bogdan înţelesese, sus, lângă templul din munţii lui Căliman, că mari nenorociri vor lovi stirpea lui Alexandru Vodă, dar nu ca blestem, ci ca ispăşire a vinovăţiei abandonării vegherii şi a rătăcirii turmei pe căile altora, noile credinţe ale lumii apropiate, creştinismul catolic şi ortodox, stârpind strămoşii neamurilor vechi, abandonând stâlpii identităţii şi înrobind neamurile unei alte vechimi mitice, în care stâlpii au fost înlocuiţi cu propovăduitorii.

 

Noua religie a existat dintotdeauna şi a fost hărăzită tuturor oamenilor de Trimisul Iisus. Dar, pe temeliile Miresei – Biserica, şi ale Mirelui – Trimisul, s-au durat vremelnicii ostile şi Mirelui, şi Miresei. Trimisului i s-a spus, în limbi diferite, Hristos şi Mesia, pe parcă ar fi fost vorba de alte identităţi, iar Biserica s-a rupt, după nevoile deşertăciunii deşertăciunilor omeneşti, în imperiul catolic, adică universal, şi imperiul ortodox, cel adevărat.

 

Alexandru cel Bun ezitase între a legitima catolicismul sau ortodoxia, iar turma, rătăcită de Marele Păstor, născocise eresuri noi pe seama amintirii tot mai firave a vechilor arcane – taine ale vechimii, care au lăsat urme adânci în lexicul limbilor de mai târziu, arcana însemnând în latină, dar şi în engleza de peste veacuri, taină. Doar neamul eresurilor păstrate, neamul nostru, avea să facă să dăinuie ritualul primăvăratec al Slujirii Naşterii Venerei, Sfânta Vineri, care stă în faţa tronului ceresc şi se roagă cu lacrimi de sânge pentru iertarea păcatelor noastre; de aceea, spuneau cei vechi, este de preferat să-l superi pe Dumnezeu, care iartă întotdeauna, decât să o nemulţumeşti pe Sfânta Vineri.

 

În popor, s-a tot spus că stârpirea celor care descind din Alexandru s-ar datora păcatelor lui de muieratic neastâmpărat, care umpluse Moldova cu feciori din flori, apoi adunase, la Curtea Domnească din Suceava, pe toţi aceşti fii şi pe mamele lor, de parcă ar fi întemeiat un harem păcătos. Numai că primele două neveste ale lui Vodă, prinţesa lituaniană Ryngalla şi nobila polono-maghiară Margareta, nu i-au dăruit copii. Abia Neacşa sau Ana, cum i s-a mai spus, i-a născut, în ziua de Sfântul Ilie a anului 1409, un fecioraş zdravăn şi sănătos, pe care l-au închinat patronului zilei, prin taina botezului, numindu-l Iliaş.

 

Alexandru a avut mulţi copii, cu iubitele lui moldovence. Neacşa sau Ana i-a mai dăruit o fată, Vasilisa, adică Regina, care se va mărita cu Vlad Dracul, un fecior, Roman, care a murit tânăr, şi încă o fată, Anastasia.

 

Stanca l-a născut pe Ştefan, iar Mărina, fata lui Miron, pe nefericitul Petru. Şi mai era Bogdan din Borzeşti, pe care Iliaş îl recunoştea de frate, încă din primul an al domniei sale.

 

Răbojul timpului, care odihnea liniştit în faţa altarului bisericii de mir a Moldovei, pulsând din picătura de sânge viu, dispăru de sub ochii călugărilor priveghetori exact în clipa în care Iliaş Vodă, intrând în biserică, ceru ungerea cu mir şi a fratelui său vitreg, Ştefan, fiul Stancăi, pe care îl asocie la domnie. Dispariţia răbojului a nedumerit pe toată lumea, pentru că ţara părea să se îndrepte spre tihnă, bunăstare şi pace, precum în vremurile bune ale părintelui celor doi domni, Alexandru. Urmau nenorociri nebănuite?

 

Din nefericire, în noaptea de 31 august, răbojul timpului odihnea, din nou, şiroit de sânge, dar şi cu picătura sângelui viu pulsând în crestăturile anilor din urmă, dar şi în canelura anului în curs, în faţa altarului bisericii Mirăuţi. În zori, când l-au descoperit călugării, panica s-a întins prin târg ca o pâclă, iar spre miezul zilei, când a fost scos din râul Suceava trupul neînsufleţit al Stancăi, mama lui Ştefan Vodă, unele voci au început să-l acuze, cu fereală, pe Iliaş Vodă, singurul interesat ca urzitoarea Stanca să plece în neant, ca să nu mai aprindă jarul invidiei şi al discordiei în sufletul fiului ei, abia asociat la domnie.

 

– Răbojul însângerat vesteşte mari vărsări de sânge, spuse Ştefan, când auzi despre moartea mamei sale. Dacă rămân în Moldova, va curge sângele meu… Trebuie să-mi iau lumea în cap şi să mă întorc abia atunci când voi fi vrednic să slobod sângele altora…

 

Odată cu lăsarea înserării, tânărul voievod încălecă şi dispăru pe şleaul moşiei Bosancilor, apoi, ocolind Baia, călări spre Milcov. Spera să capete protecţia lui Alexandru Aldea, domnitorul Valahiei, pentru că uciderea fratelui de către frate se făcea, cu îndârjire, şi între urmaşii lui Mircea cel Bătrân.

 

Au urmat ani sângeroşi, dar răbojul nu a mai părăsit altarul Mirăuţilor decât de două ori, în zile însemnate pentru rosturile lui neînţelese, prima dată în noaptea de 14 decembrie 1431, iar a doua oară, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1438, când, la Geoagiu, în Ardeal, şi, apoi, la Borzeşti, în Moldova, s-a născut câte un pruncuţ, în jurul căruia s-au adunat ursitoarele, sub privegherea păstorului rămas fără turmă, Io Sova.

 

Şi au glăsuit ursitoarele aceiaşi cale, lângă leagănele celor două mlădiţe omeneşti:

 

– Să fie iute amarnic, încât să se bată cu treizeci de oameni deodată, fără să se teamă c-a fi bătut: să fie om mare şi vestit în toată lumea, şi multe fapte bune să facă, şi pe mulţi duşmani să-i prăpădească!…

 

Apoi i-a încredinţat fiecărui fecioraş câte un arhanghel cu sabie de foc, drept călăuză, drept păzitor şi drept însoţitor în lupte.

 

Bătrânul Io Sova, care ştia că nenumitele ursitoare, care decid destinul oamenilor, sunt trecutul, prezentul şi viitorul, şopti un cântec trist, care doar strigă, pe care îl învăţaseră şi noii păstori ai turmelor omeneşti:

 

 

– Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi

        facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii

                                          vesteşte ştiinţă.

Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror

                               glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la

                  marginile lumii cuvintele lor.

În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca

                 un mire ce iese din cămara sa.

Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă

                                                  drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui,

    şi oprirea lui până la marginea cerului;

                     şi nu este cine să se ascundă

                                        de căldura lui…

 

Când sfârşi, rămase îngândurat, revărsând pulsul cercului albastru dintre sprâncene asupra fiecărui prunc în parte, apoi rosti ca pentru sine, ca frântură din ursirea de care a avut parte şi el, în vremile în care i s-a petrecut naşterea:

 

– Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul, focul, vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare… De aceea Dumnezeu şi-a făcut sălaşul în Soare.

 

Apoi se întoarse în sine şi dispăru, fără să se mai ivească în calea unui pământean până în revărsatul zorilor zilei de vineri, 16 octombrie 1451.

 

Între timp, urmaşii lui Mircea cel Bătrân şi cei ai lui Alexandru cel Bun se omorau între ei; nu doar verişor cu verişor, ci şi frate cu frate, învrăjbiţi între ei de deşertăciunile vremelniciei. Stâlpii neamului s-au învelit în piatră, pentru a veghea asupra celor trei ceruri lunare, lăsând urmaşilor cerul pământesc, zăgăzuit, nu doar spre luare aminte, de orizontul de neatins al celor trei ceruri de deasupra, spre care nimeni nu mai putea răzbi. Pământenii nu mai urcau pe munte decât cu treburi păstoreşti şi pentru târguri de fete. Din nuntirea cosmică, aidoma unor cioburi dintr-un vas în care încăpuse totul, au mai rămas doar câteva târguri de fete, retezând definitiv şi adânc rădăcinile.

 

În valea luminoasă, căreia celţii i-au zis, cândva, pe limba lor, Moldova, românii ucideau români, pentru că nu doar feciorii din flori ai lui Alexandru cel Bun se urau de moarte, ci şi boierii cei mari şi mici, şi răzeşii, toţi împărţindu-se în tabere nu atât din simpatie pentru vreun hoţ de scaun domnesc, cât pentru oportunitatea de a-şi nimici megieşii, cu care se aflau în pâră pe la trecătoarele domnii. Ţara era atât de săracă, încât şi nobilii, şi mercenarii poloni sau unguri refuzau să-şi primejduiască vieţile într-un ţinut din care nu puteau lua nimic. Până şi Nicolae Iorga avea să recunoască, peste veacuri, că „sărăcia noastră nu ispitea pe puternicii şi bogaţii poloni, pe oamenii de rând, care-şi vindeau pe bani priceperea războinică şi vitejia”.

 

Fraţii, până de curând asociaţi la domnie, Iliaş şi Ştefan, s-au bătut între ei, cu mari vărsări de sânge pentru moldoveni, în şapte rânduri, în doar trei ani de zile, până ce, prin mijlocirea craiului polonilor, se împăcară între ei, împărţind ţara Moldovei în două, după ce, în 8 martie 1437, într-o joi, Iliaş, care redase Pocuţia polonilor, fără să i se fi plătit Moldovei împrumutul de 1.000 de ruble, pentru care Alexandru cel Bun o primise drept gaj, a fost înfrânt şi pentru a şaptea oară.

 

După alţi şapte ani de aparentă pace, dar şi de ură mocnită între cei doi fraţi, înainte de Rusaliile anului 1444, Ştefan l-a prins pe Iliaş, la Vaslui, şi, după moda grecească, i-a ars ochii cu fier înroşit. Fiul lui Iliaş, Roman, care se născuse în 1427, „neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-au vorovit cu o seamă din curtea domnească şi au prins pe unchiul său, pe Ştefan Vodă, şi i-au tăiat capul. Fiul lui Ştefan, Petru, fugi în Ardeal, ca să nu fie şi el ucis”. Roman avea, atunci, în 1448, doar 21 de ani. În august, după ce domnise în Valahia timp de o lună, venise la el, în Suceava, fiul lui Vlad Dracul, Vlad, căruia avea să i se spună peste vremuri, Ţepeş sau Dracula. Numai că, în anul următor, fiul lui Ştefan, Petru, aflat în Ardeal, dărui ceta-tea Chilia ungurilor şi, pentru ca darul să devină efectiv, prin voinţa unui voievod înscăunat şi nu doar a unei pretendent, ungurii l-au ajutat să cuprindă ţara. Roman Vodă, care se înrudea, prin mamă, cu Craiul Poloniei, i-a cerut acestuia să mijlocească împăcarea cu Petru, ca să gospodărească Moldova împreună. Polonii lui Roman Vodă al II-lea au adunat ceva oşti înzăuate de prin Przemisł, Lvov şi din Podolia, ca să lupte cu ungurii lui Petru Vodă, dar, între timp, Petru izbuti să-l otrăvească pe vărul său, dar fără să se poată bucura de roadele fratricidului, pentru că muri şi el, nu mult după aceea.

 

Scaunul domniei a fost imediat ocupat de Alexandru, fiul târziu al lui Iliaş Vodă şi al soaţei sale Marinka, născut în 1438, dar cum noul voie-vod nu avea decât zece anişori, până la împlinirea vârstei de cincisprezece ani, trebuia să fie repre-zentat şi povăţuit de către un epitrop, ales de mama lui, mătuşa craiului polon August Cazimir, şi acceptat de boierii cei mari ai ţării. Fu numit marele logofăt Costea Vrană, care, şi datorită unei pricini personale de răzbunare, avea să se dovedească un bun apărător al copilului cu coroană domnească.

 

Între timp, Vlad, fiul lui Dracul, plecă din Suceava, ca să-şi vadă mătuşa, Doamna Oltea, la Borzeşti. Unchiul lui, Bogdan, era plecat, de ceva vreme, cu treburi prin Ardeal, dar fu bine primit de către sora tatălui său, Oltea, Doamna lui Bogdan, şi îşi cunoscu acolo verişorii.

 

În poarta conacului din Borzeşti, Vlad, al cărui nume înseamnă, în limbile slave, stăpânitor, proprietar de pământuri, deci un sinonim pentru latinul majores terrae, la care făceau referire atât de des ierarhii catolici ai vremii, fu oprit, într-o seară, de un bătrân împovărat de veşnicie, care-i vorbi ca într-o vrajă:

 

– Mergi în munţi, să vezi şi să iei parte la vânătoarea regală! În tăcere mergi, căci Şarpele e după calea înfrântă. Mergi, stăpâne, cu isteţime mergi, dar ia-l cu tine şi pe verişorul tău, Ştefan, ca să ucidă ursul cu mâinile goale!…

 

– Cum adică: Ştefan e doar un ţânc! Abia a împlinit zece anişori…

 

– Du-l, să ucidă ursul şi să vadă! Rarăul veghează. Cerul îngăduie unire, ocrotind fapta ta adunată… Aşează bine fapta ta nouă, prevăzător hotărăşte prielnic, împreună cu dreptate apărând! Cu dreptate mergeţi, să fiţi împreună strigăt de şoim puternic, folositor curat!…

 

Cu uimire ascultă tânărul Vlad vorbele acelea stranii, pe care doar sufletul părea că le înţelege, apoi îşi auzi buzele şoptind, parcă fără voia minţii lui, ca o revărsare de simţiri străvechi în izvorul proaspăt al altor vremuri:

 

– Murmurarea ta să slujească!…

 

– Curăţă drumul, de pe înălţimi loveşte şi netezeşte gloria drumului tău! Biruitor în drumul tău, de bună voie să stai în luptă, triumfător să slujeşti calea…

 

– Era vorba de o vânătoare… Care luptă?

 

– Alege să lupţi! Alege lupta cu puterea curajului! Strălucitor să biruieşti. Vei sta în luptă, căci lupta va fi drumul strigătului tău! Şi-atunci, cu iubire vei fi împodobit, slăvit! Fii statornic sau distrugerea curând în valuri pe tine doar te va nenoroci! Neînfrânat strigă neînfrânarea ta! Fii viteaz în luptă, Vlade, înfruntă năvălirea întunericului! Lovitura ta să ardă spre a birui! Frica făptuieşte groaza blestemului, strălucire aduce alianţa…

 

Groaza blestemului… Vlad văzu aievea ceea ce nu văzuse: trupul decapitat la Bălteni al tatălui său, iar la Târgovişte, trupul schingiuit şi batjocorit al lui Mircea, dragul lui frate mai mare. Viteazul Mircea, învingătorul turcilor la ei acasă, în Balcani…

 

– În timpul acesta, fiul domnului Ţării Româneşti s-a dus la seniorul de Wavrin şi, după ce l-a salutat, i-a spus, printr-un tălmaci, că avea de gând să pornească o ispravă împotriva turcilor şi că, dacă i-ar făgădui să nu-l dea pe faţă, el îi va dezvălui taina sa. Lucru pe care i l-a făgăduit, cu jurământ seniorul de Wavrin, de bunăvoie. Şi, atunci, tălmaciul, învăţat de fiul domnului Ţării Româneşti, zise aşa: „Tatăl meu a trimis să mă cheme şi mi-a spus că, dacă nu îl voi răzbuna împotriva subaşiului acestei cetăţi a Giurgiului, mă reneagă şi nu mă mai socoate ca fiul său. Căci el este acela care l-a trădat şi care, cu salvconductul sultanului, l-a făcut să meargă la acel sultan şi, apoi, l-a dus pri­zonier în castelul din Gallipoli, unde l-a ţinut, multă vreme, cu amân-două picioa­rele ferecate în lanţuri. Dar s-au întors lucrurile, astfel că el şi turcii lui s-au predat tatălui meu, cu condiţia cruţării vieţii şi a lucrurilor lor şi să fie trecuţi nevătămaţi în ţara Bulgariei. Şi eu mă voi duce, cu două mii de români, la două leghe de aici, să trec râul pe acolo, şi le voi întinde curse pe drum şi, astfel, când vor crede că se îndreaptă spre Nicopole, eu voi fi înaintea lor şi îi voi ucide pe toţi”.

 

– La acestea, seniorul de Wavrin nu a răspuns nici un cuvânt, nici că e rău, nici că e bine. Şi a plecat Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, ca să se ducă să-şi îndeplinească isprava. Şi, până în două sau trei ore, după aceea, cardinalul trimise seniorului de Wavrin salvconductul pentru turci, pe care îşi pusese el pecetea, ca să-şi atârne şi acesta pecetea sa. Şi a răspuns că nu era în căderea sa să pună pecetea împreună cu cardi­nalul, pentru că acela era în fruntea întregii armate; dar făgăduia că atât el, cât şi oamenii săi vor păzi acel salvconduct, pe care l-a întocmit cardinalul. De care răspuns a rămas foarte mulţumit cardinalul. Şi li s-a dat turcilor acel salvconduct, împreună cu vasele pentru a trece Dunărea.

 

– Aşadar, când turcii s-au văzut eliberaţi astfel, şi-au scos, mai întâi, şeile de pe cai şi le-au pus într-o luntre mică, ce fusese capturată în faţa acelei cetăţi. Apoi au legat toţi caii, unul, de coada altuia, şi au legat calul dintâi de acea luntre, care mergea cu vâsle. Şi, în felul acesta, au trecut râul. Şi se vedea bine, dacă te uitai la cai, că ei erau obişnuiţi să meargă adesea astfel. Şi în alte monoxile înguste s-au suit turcii cu toate lucrurile lor. Dar, când au trecut prin faţa galerelor, i-au privit pe creştini cu ochi răi şi foarte duşmănoşi. Şi îşi ţi­neau arcurile întinse, cu săgeata în mână, scuturile la gât, arătând, prin înfăţi­şarea lor, că dacă s-ar lega cumva de ei, erau gata de luptă. Şi, în chipul acesta, au trecut acel râu al Dunării şi au intrat în ţara Bulgariei.

 

– Aşadar,  turcii, după ce au trecut apa, au încălecat pe caii lor, pentru a-şi urma drumul. Dar ei nu au ajuns departe, că i-a prins în cursă, pe neaşteptate, Mircea, acel fiu al domnului Ţării Româneşti, şi i-a ucis pe toţi. Şi subaşiul însuşi, care îl trădase pe tatăl lui, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adus viu înaintea lui; acestuia, după ce i-a amintit trădarea sa, i-a tăiat capul, cu mâna sa. Şi, îndată ce românii despuiară pe acei turci, i-au înşiruit goi pe malul apei, şi era o privelişte cruntă pentru cei din galere, când au trecut prin faţa lor.

 

Vocea înfiorată de fapte nemaiauzite a cavalerului burgund Walerand de Wavrin, care îşi însoţea unchiul într-o expediţie europeană pe Dunăre, în 1445, încă vibra, din munte în munte, din copac în copac, din izvor în izvor, de-a lungul şi de-a latul zidurilor sfinţeniei carpatice, iar Vlad simţi jungherul neputinţei sfârtecându-i sufletul. Scrâşni cântecul trist, care doar strigă, doar îşi ţipă amarul, al neamului nostru nenorocos, apoi încălecă pe unul dintre caii deja pregătiţi de drum de către verişorul lui, copilandrul Ştefan, şi plecară împreună pe cale, vegheaţi îndeaproape de înălţimile sacre al munţilor. Când au trecut apa Trotuşului, Vlad, văzând că şi copilul de zece ani a ajuns pe malul celălalt fără vreo pricină, murmură ca pentru sine:

 

– Cică ai să ucizi ursul cu mâinile goale, în vânătoarea asta; cică aşa ţi-a fost ursit…

 

– Dacă mi-i ursit, o să-l sugrum şi gata!, râse hohotit Ştefan, fără să-şi desluşească pricina sincerului său amuzament.

 

Apoi urcară, pe cărarea sălbăticiunilor, pe o culme domoală, aplecată ca o treaptă suitoare spre celelalte trepte ale urcuşului sacru şi ritualic pe munte.

 


Răbojul însângerat (I)

 

 

În 21 decembrie 1433, spre cumpăna nopţii, pe Stânca Şoimului din munţii Rarăului s-a ivit o făptură ciudată, drapată în alb şi ridicând spre cer un toiag. Ningea cu fulgi mari, ningea din înstelata Roată a Cerului Ur Anu, aşa cum se întâmplă în lungul şi în largul lumii, unde numai gerurile cele mari se desfac din Cerul Îndepărtat Cernunos pentru a asupri luminile create. Ningea în Rarău, deşi în depărtările răsăritene mugurii se înfiripau pe crengi, iar ţipătul voioşiei lor prindea aripi de pasăre şi dispărea în zbor deasupra negurilor.

 

Bătrânul în alb scrută Cerul şi strigă, ridicând toiagul spre tăişul rece al stelelor:

 

– Io Sova, cu recruţii potrivnici curăţăm pe înălţimi! Calea va merge din nou la Rarău, căci Şarpele e după calea înfrântă”

 

Pe toiag, tăişul unei stele crestă o canelură adâncă, iar din degetul ştiutorului de cer Sova se prelinse o picătură de sânge, care o umplu deîndată.

 

– Aceasta-i lancea Rarăului, pacea e la Rarău! La Rarău, vegherea atentă urmează vegherii unite! Oi, Oi, Oi, îndură-te şi alege să ai parte de viaţă cu mântuirea Căii!

 

În vale, la buza uriaşei prăpastii, desprinsă din Stânca Şoimului, templul străvechi Ararau încă îşi spăla prismele uriaşe din piatră în undele pârâiaşului care îşi făcuse loc prin întinsa ruptură, învelind, încetul cu încetul, vestigiile străvechi ale sacralităţii în argintul inefabil al unui lac liniştit. Cândva s-a prăbuşit muntele, iar templul stâlpilor neamului s-a rupt pentru totdeauna de cer, încenuşând calma prelingere a veacurilor cu nenorocite prorociri. Cândva, ştiau marii păstori ai neamului, se vor abate nefericirile peste generaţii, sacrificându-le deşertăciune. În fiecare noapte vestitoare de naştere a luminii întărite, Io, ca ştiutor al Cerurilor şi al Pământului, ridica toiagul răbojului spre constelaţia zodiacală, ca să se săvârşească însemnul vestitor de ce va fi să fie, iar în Univers răsuna cântecul trist al Marelui Preot, care pricepuse, după anume semne scrise pe cer, că neamul va aduse blestemul asupra sa şi se va afla în primejdie. Cântecul trist nu cântă, doar strigă. Cântecul generaţiilor năpăstuite e un strigăt atât de puternic, încât ar putea clătina şi dărâma temeliile Căii şi, odată cu ele, ordinea ştiutelor şi neştiutelor din largul largului. Dar niciodată, în nici un început de primăvară, pe răboj nu s-au văzut semne neliniştitoare, deşi crestăturile difereau de la un ce va fi să fie la următorii ce va fi să fie. De data asta, răbojul a fost cioplit însângerat, par sângele lui Ion Sova, păstorul care şi-a pierdut turma, încă fremăta în caneluri, fără să îngheţe, fără să se usuce. Părea şi era încă viu, de parcă s-ar fi mutat într-o venă a vremuirii, continuându-şi pulsul şi aşteptându-şi, cuminte şi răbdător, trupul care l-a zămislit.

 

Ningea pe Rarău, ningea cu strigăt de şoim, alungând şarpele furiei. Până în valea cea largă a râului Moldova, zăpezile vegheau ca o primejdie, deşi primele înmuguriri ale crengilor din vale aruncau săgeţile subţiri ale isteţimii naturii, pururi neînfrântă, în ciuda puzderiei de răni, pe care le-au deschis nechibzuinţele din înalt, dimprejur şi dedesubt, în ritualul tot mai tainic al delimitării şi individualizării cerurilor suprapuse.

 

Pe neaşteptate, trupul ca o uscătură de copac al lui Io Sova se contorsionă, se chirci şi începu să absoarbă o cumplită suferinţă ce urma să vină. Şi sângele din însemnul răbojului se zvârcoli ca o omidă, de parcă s-ar fi ferit din calea chinurilor, de parcă ar fi fost pregătit să-şi afle un alt puls în arterele luminoase, dar neîndurătoare ale Cerului. Dură mult până ce trupul Marelui Păstor se goli de durerea vremuirii de atunci, iar ninsoarea se topea sub zvârcolirile trupului care se apăra doar pe sine. Întotdeauna şi oriunde, trupul se apără doar pe sine. Poverile nu le duce trupul pe umeri, ci sufletul pe suflet.

 

Când se lumină de ziuă, bătrânul om păşi, printre nămeţi, spre valea Moldovei. Om! Om e numele creatorului, sfărâmat în pulberi mărunte de religii şi împrăştiat povară în sufletul slab al luminilor create. S-a întâmplat, atunci, când s-au născocit religiilor, spulberarea luminii necreate în opaiţele pururi oropsite ale vremelniciei. Vai, omule, câte nenorociri ai abătut asupra ta şi asupra urmaşilor urmaşilor tăi, atunci când ai născocit religiile!

 

Ar fi pluti, dar alesese răzbirea albă prin nămeţi, ca să se purifice de durere până la capăt, abandonând suferinţei numai sângele, întotdeauna mântuire şi iertare divină. Sângele lui Io Sova nu va cădea asupra lumii, ci o va despovăra. Alerga chinuit spre dezminţirea de sânge, iar muntenii de pe cale deschideau uşile bordeielor, ca să-şi primenească locuinţele cu lumină. Din veacul veacurilor rămăsese obiceiul deschiderii uşilor în calea drumeţilor necunoscuţi, cărora le ofereau loc de popas, hrană şi băutură. Pâine şi vin, Soare şi Lună. Pâine şi vin, trup şi năzuire, adică suflet.

 

La Suceava, pe platoul de lângă cetatea din deal, se strânseseră mii şi mii de oameni, de parcă i-ar fi vestit şi adus o voce sonoră, ce s-a fost desprins din ceruri, vâslind cu aripi de aramă dintr-o nemărginire spre alta. Vodă cel bătrân murise, iar feciorii lui mai măricei, Iliaş şi Ştefan, hotărâseră să ducă împreună povara domniei, deşi doar întâiul născut, Iliaş, fusese uns cu mir sfinţit în biserica de lemn a Mirăuţilor, singura îndreptăţită întru miruire, degetele stăpânului ceresc atingând şi pecetluind cu ulei aromat fruntea trimisului său pe pământ, pentru a statornici orânduiala neamurilor. Se strânseseră acolo, în faţa zidurilor genoveze, boieri mari şi mici, călugări şi preoţi, răzeşime, negustori şi alte stări ale învrednicirii prin vreme. Erau oameni de sânge neaşteptat, moldoveni, armeni, saşi, poloni, maghiari, tătari, lituanieni, ruşi, greci, bulgari, sârbi, toţi în frunte cu episcopii şi preoţii lor, toţi acceptaţi fără rezerve, cu condiţia să nu uite de nevoile birurilor şi de recunoaşterea puterii statului. Un stat molatic dintr-o ţară mişcătoare şi neaşezată, pe care ar fi împărţit-o între ei, la 1412, ungurii cu polonii, dacă nu ar fi îmbrăţişat chibzuiala că mai bine este a te apăra de tătari şi de turci de după peretele altuia, decât de după al tău. Deci a rămas biata Moldovă întăritură mai mult sau mai puţin firavă la hotarul creştinătăţii, iar ungurii şi polonii, după cum scrie în vechile lor cronici, au renunţat pentru totdeauna să scoată domnii din scaunul Moldovei şi să pună judeţele lor, şi să o împartă, să o facă ţinuturi.

 

Io Sova păşi, ostenit ca un bătrân cu prea multe vremuri pe suflet, şi îi strigă lui Iliaş Vodă, care venise de la Mirăuţi, însoţit de tot soborul mitropolitan al ţării:

 

– Mergi, stăpâne, la Rarău, acolo să cugeţi să biruieşti! Mergi, stăpâne, cu isteţime să mergi! Rarăul mai ales a hotărât lupta şi o să-ţi dea grabnic ajutor de pe înălţimi! În tăcere mergi la Rarău şi vei fi biruitor, stăpâne!

 

Bătrânul nu mişca buzele, iar pe obrazul lui, înjumătăţit în alb şi negru, nu se mişca nici un muşchi. Părea o statuie din marmură albă şi neagră, înfăşurată într-un strai alb, care învăluia şi ademenea vânturile firave ale primăverii; dar glasul se auzea, limpede şi metalic, pe tot cuprinsul Sucevei, ba şi pe cel al întregii ţări a Moldovei, după cum s-a aflat mai târziu. De parcă s-ar fi desprins din cer şi s-ar fi pus rouă pe fiecare suflet omenesc se auzea glasul, iar mulţimea privea sperioasă spre omul din marmură, care săvârşea o astfel de vrajă ciudată.

 

Se făcuse tăcere, se văruiseră cerul şi pământul în tăcere, iar poporul zămislea lăuntric o cumplită stare de mistic şi de metafizic, de parcă firul de pulbere din fiecare suflet, tânjind după întregul care a fost cândva, ar fi prins să plutească întru reîntregirea creatorului.

 

– Nu da crezare, Măria Ta! Acesta nu-i decât un solomonar, un şarlatan mânuitor de farmece diavoleşti.

 

Cumplit s-au învălmăşit atunci glasurile drept-credincioşilor, episcopi, călugări şi preoţi, într-o bulboană sonoră tulbure, din care răzbăteau  apocaliptic frânturi de cuvine înspăimântătoare, „solomonar”, „şarlatan”, farmece”, „diavoli”, „blasfemie”, „moarte”, până ce efortul coral colectiv sfârşi într-o sentinţă, reluată fremătător de toată adunătura de pe platoul cetăţii de pe dealul Sucevei:

 

– La moarte cu solomonarul!… Să piară diavolul!
Iliaş Vodă ridică mâna şi se făcu linişte. Scrută chipul bătrânului şi întrebă de parcă nici nu l-ar fi interesat răspunsul:

 

– Cine eşti, domnia ta?

 

– Bătrânul Păstor de pe Rarău, care şi-a pierdut turma, răspunse, fără să fie întrebată, căpetenia gărzilor domneşti, Bogdan.

 

– Un cioban… Şi de ce atâta vorbă?

 

– Nu un cioban, ci Păstorul. Marele Păstor!

 

– Am zis noi: solomonarul de pe Rarău! Diavolul! Trebuie stârpit, Măria Ta!, se învălmă-şiră iarăşi glasurile drept-credincioşilor.

 

De pe toiagul răbojului, sângele viu s-a desprins şi a plutit înspre cer. Bătrânul nu ridică ochii, doar cercul albastru dintre sprâncene pulsă mai zvâcnit, ca înainte de slobozire.

 

– Facă-se voia noastră!, se auzi, iarăşi, ca o desprindere din cer, glasul metalic veghetor.

 

Şi-atunci drept-credincioşii au început să se certe între ei asupra morţii. Catolicii ţineau morţiş să fie urcat pe rug, ortodocşii – pe cruce, apoi, luându-şi totuşi seama, hotărâră, dată fiind sfinţenia crucii, să fie tras în ţeapă: din buric, până în omoplaţi. Să cunoască păgânul, încă de viu, durerile şi chinurile iadului!

 

Câţiva călugări, pricepuţi în meşteşugul ispăşirii, alergară după un mesteacăn tânăr, pe care îl tăiară, îl decojiră şi îl transformară într-o ţeapă. Bătrânul se îndreptă singur şi hotărât spre locul supliciului, dar asta nu prea fu pe placul mulţimii, brusc îmbătată de sânge; ar fi fost mult mai bine, dacă l-ar fi înşfăcat câţiva sfinţi părinţi călugări şi l-ar fi dus pe sus, să-l pună în ţeapă. Dar nu-i nimic, mulţimile se vor îmbăta cu strigătele de durere ale necuratului, atunci când vârful ascuţit al ţepei îi va sfâşia măruntaiele. Toţi savurau clipa, imaginându-şi ororile morţii diavolului, şi se bucurau zgomotos.

 

Pus în ţeapă şi ridicat, până ce trunchiul mesteacănului tânăr i-a răzbit printre omoplaţi, omul nu a scos nici un sunet, doar cercul albastru al ochiului intuitiv pulsa între sprâncene mai liniştit, ca într-o binemeritată după împlinirea unei misiuni. Bătrânul de pe Rarău, statuie din marmură albă şi neagră, părea să nu simtă nimic şi să nu moară; doar pe toiagul răbojului se întorsese sângele viu şi prinse a şiroi prin iar, până la picioarele celui supus martiriului, de parcă şi-ar fi căutat întoarcerea în trup.

 

– E moroi!… Bate-ţi-i un ţăruş în inimă şi încolăciţi-i grumazul într-o funie de usturoi!, porunci un glas de drept-credincios catolic, dar nici după aceea nu se întâmplă nimic.

 

Vodă Iliaş, speriat şi parcă nedumerit de întâmplare, porni grăbit pe şleaul care ducea spre Curtea Domnească din târg. Îl urmară căpeteniile, iar Io Sova rămăsese pe mâinile neîndurătoare ale dreptei credinţei. L-au pus pe rug, dar trupul şi veşmântul lui nu au ars, şi iarăşi nu s-a auzit nici un sunet de suferinţă, câtă vreme flăcările au muşcat cu lăcomie doar din lemnele rugului de purificare. Apoi, în văzul tuturor, bătrânul om a dispărut, de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Nu s-a ridicat la cel, nu l-a înghiţit pământul, ci a dispărut, pir şi simplu.

 

– Şarlatanii diavoleşti!, au ţipat, atunci, drept-credincioşii, iar mulţimile au preluat cu o ciudată înfiorare strigătul nedumeririi.

 

În zile următoare, pâlcuri dintre oştenii domniei au răscolit înălţimile Rarăului, dar nu au găsit nimic. Povestesc bătrânii veacurilor care au urmat că adesea au văzut cum se deschide Stânca Şoimului, ba şi Stânca Buhii – căteodată, de mai jos de cea a Şoimului, lăsând să treacă un bătrân, care, de pe câte o înălţime, cercetează cerul înstelat. De fiecare dată, ca şi în vremurile vechi ale căutării, se aude un cântec trist, cântecul prin care neamul nostru doar strigă. Dar cine să pună preţ pe vorbele bătrânilor, mai ales că ei au fost doar ciobani, nu păstori. Şi-apoi cine poate şti unde se termină adevărul şi începe legenda?

 


Altarul din munţii lui Căliman (II)

 

Ca întotdeauna, de un timp, încoace, întrecerile cavalereşti s-au ţinut, după slujba dumnezeiască, duminică, 15 august 1421, în poiana de la mănăstirea Bistriţa, acolo unde s-au abătut şi mulţi negustori, ştiut fiind că astfel de prilejuri aduc aventurieri însetaţi de glorie de prin toate ţările megieşe, care-şi doreau din răsputeri titlul de „Viteaz” al unei binemeritate înnobilări. Iar prietenia sau îndatorarea unui astfel de tânăr luptător putea fi de folos negustoriei, în anii care urmau să vină, risipindu-şi arginţii pe treptele grele şi anevoioase ale vremuirii.

 

Soborul mănăstirii Adormirea preacuratei născătoare de Dumnezeu, care este pe Bistriţa, a ieşit primul din biserică, în frunte cu egumenul Dometian, iar clopotele, trase cu putere de către cei mai vânjoşi nepoţi ai tătarului Ciabalai, învăluiau văzduhul cu o armonie ciudată, încât oamenilor începu să li se pară că din clopotul albastru al nemărginirii se desprind vibraţiile sonore şi se rostogolesc de pe culmile munţilor ca picurii repezi ai unei ploi de vară ca să cureţe şi să împrospăteze sufletul.

 

Sutele de robi ai celor treizeci şi unu de sălaşe de ţigani şi douăsprezece bordeie de tătari, pe care Vodă îi dăruise dumnezeirii, umpluseră mesele de sub zidurile de apărare ale mănăstirii cu mare belşug de bunătăţuri, de care, tot prin grija domniei, nu era niciodată în lipsă, Alexandru Vodă dăruind, de la curtea domnească, cu obroc, în fiecare an, câte zece buţi de vin, şi câte zece coloade de grâu, şi câte nouă postavuri de Cehia, şi egumenului câte un postav şi jumătate de stofă cenuşie, iar pe lângă acestea, şi-au făcut pomană şi boierii noştri credincioşi, pan Oană vornic de Suceava, pan Negru şi pan Ion Jumătate, care au dăruit moşii însemnate din vislujenia lor. Atâtea şi atâtea pomeni şi danii bogate s-au tot făcut Maicii Domnului încât se bucurau chiar şi sfinţii din icoane, deşi nu se despovărau vreo-dată, ca şi călugării, de sobrietatea sfinţeniei.

 

Sub poala codrului, mai cu sfială de boieri şi de lume străină încă nepusă pe chef, lăutarii tuciurii din neamul cneazului Coman, scripcarii Marco, Sinata, Cotora, Ivaşco şi Curchea, cobzarul Ehava şi năierii Şofultea şi Truţea, abia cutezau să sloboadă sunete, urmărindu-le cu ochii ca pe fluturi, ca să se dumirească asupra ritmicităţilor care ar putea încânta cât mai multă lume. Nu-i vorbă, vor avea de cântat şi horele lăutarilor curţii domneşti din Suceava, cele după care joacă numai gărzile domneşti, într-un adevărat ritual de reînviere a celor doisprezece stâlpi ai neamului. Robii lui Dumnezeu, asupra cărora veghează cu umilinţă şi evlavie sfinţii părinţi călugări, au pus, pe malul Bistriţei, alţi doisprezece stâlpi de câte patru staturi de om, spre vârfurile cărora au întins cele douăsprezece frânghii ale prelatei rotunde, care încă odihneşte în poiana stâlpilor celor noi, ale căror nume nu-s pentru auzul oricărui călător prin vremelnicie, ci doar pentru ştiutorii „Io”, la fel de ştiutori de cer şi de porunci cereşti precum Ioan Botezătorul, şi care încredinţează taine, la vreme cuvenită, doar anumitor urmaşi dintre cei care au păşit pe treptele iniţierii până aproape de streaşină. Cneazul ţiganilor Maicii Domnului de pe Bistriţa, Coman, ştie, din alte iniţieri rătăcite, că stâlpii sunt douăsprezece arce de cer, din care răsare Sfântul Soare, în sensul zodiacal invers, vreme de cât îi este ursit să răsară din cuprinsul de cer al unei anumite constelaţii. Cneazul Coman ştie că Arca lui Noe ar trebui căutată pe cer, nu pe un munte şi că potopul s-a petrecut în epoca în care Soarele începuse să răsară din constelaţia zodiacală a Taurului, pentru că o spun cântecele muntelui luminii întărite, colindele, că legănelul l-a adus în cap un taur, din învălmăşite ape ale mării începuturilor. Fiecare arc din roata cerului are arcana lui, are, deci, taina pe care nu cuvintele, ci doar sunetele, desprinse din stele, o pot rosti, astfel încât să fie trăită, nu şi înţeleasă. Înţelegerea este doar răzvrătire, pe când trăirea cuprinde armonios netimpul şi nemărginirea în lacrima bob de rouă a unui singur veac de om. Câţi oameni, atâtea veacuri de om, care se ating, se ciocnesc şi se depărtează aidoma unor sfere în universul întotdeauna distinct al fiecăruia dintre oamenii care se conştientizează şi se desluşesc după repere comune.

 

Când Alexandru Vodă a ieşit din biserică, clopotele au tăcut, iar mulţimea din jur şi-a fixat sufletele spre ivirea aceea, în care se suprapuneau şi se contopeau atâtea şi atâtea iviri. În faţa lăcaşului, străjuind o cale imaginară, două şiruri de pani credincioşi legii din străbuni, se înclinară cu demnitate, cu plecăciunea cu care oamenii se închină şi Tatălui Cer şi Mamei Glia de atâtea şi atâtea milenii. Panii Mihail din Dorohoi, Vâlcea, Cupcici, Dragoş, Negrea, Giurgiu, Nesteac, Iliaş, Dan, Opriş, Ivan Detco, Crâstea, Stan Fultic, Giurgiu al lui Jomotate, Ciurbă, Stan Bârlici, Domoncuş, Negrilă, Hodco, reprezentând credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, şi mari, şi mici, au mers, apoi, împreună cu Vodă, dar fără să strice înşiruirile, spre cei doisprezece stâlpi noi, pe care i-au înconjurat, fiecare în spaţiul dintre doi stâlpi şi toţi atâţia oşteni, care vegheau, câte unul, fiecare stâlp. Apoi, de undeva, de foarte departe, s-a auzit un bucium, rostogolindu-şi cântecul tânguitor, de rugăciune astrală sau de încuviinţare cerească, dintr-o culme de munte în alta, şi-abia atunci oştenii de lângă stâlpi s-au căţărat sprinteni, fiecare pe stâlpul ce-i fusese lui încredinţat, şi au prins capetele frânghiilor, ridicând înceta pânza groasă, care acoperise, până atunci, poiana stâlpilor. Între timp, lăutarii s-au apropiat, cântând, iar pe pânza care se înălţa spre cer s-a aruncat, dintr-un salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti; sub cerul pânzei, dar exact în centrul lui pământesc, s-au strâns lăutarii, eliberând armoniile doar de ei auzite de la stelele roţii înstelate a nemărginirii; o făceau din ce în ce mai sonor, încântând munţii, care preluau cântecul, hohotindu-l din culme în culme, şi-atunci Bogdan a ţâşnit din cerul pânzei întinse, dansând prin aer, păşind pe cer, devenind una cu spiritul stâlpnic al nemărginirii şi al nemuririi prin simplă şi cinstită schimbare ritualică a reperelor existenţiale ca biruinţă totală asupra timpului. Dintr-un ultim salt, Bogdan, căpetenia gărzilor domneşti, s-a oprit, aidoma unei păsări, pe unul dintre cei doisprezece stâlpi, prinzând frânghia din zbor, de la oşteanul care a preluat păşirea pe cer, şi tot aşa, oştean după oştean, om pasăre după om pasăre, a continuat pe cerul munţilor Arcana Cerească, Taina Cerească moştenită din Io în Io. Jos, pe pământ, în jurul stâlpilor, cu săbiile în mână au intrat în joc şi boierii, mai întâi cei mari, apoi şi cei mici, şi oştenii, şi tinerii poporului de fiecare zi. Ba chiar şi cuvioşii călugări ai Bistriţei, după ce se împărtăşiră cu entuziasm din sfânt Sângele Domnului, au prins să-şi fluture crucifixele prin aer, de parcă ar fi intrat vitejeşte în aprigă luptă împotriva celui rău şi viclean, amin!

 

Pe neaşteptate, oştenii de pe stâlpi au lăsat frânghiile din mâini, şi-atunci cerul a plutit uşor spre pământ, uşurat de al treisprezecelea jucăuş, care, cu un salt spectaculos, a ajuns pe pământ, în faţa lui Alexandru Vodă, căruia i s-au închinat. Ceilalţi doisprezece au zburat de pe stâlpi, dansând prin aer şi continuând să tropotească pe deasupra ierbii, de parcă nici nu ar fi atins-o. Jucau în cerc din ce în ce mai strâns, adunându-se pe cerul din pânză groasă, de sub care lăutarii izbutiseră să scape, dar re-păşiseră pe cer, imediat ce s-a putut, ca să cânte, din mijlocul arcanei căluşereşti, pentru puzderia de oameni, care nu se îndurau să se desprindă din vraja jocului.

 

*

 

Spre seară, după încheierea întrecerilor cavalereşti, Alexandru Vodă, însoţit doar de tână-ra căpetenie a gărzilor sale, părăsi, în taină, mănăstirea, printr-o uşă secretă din zidul de apărare; sub poala pădurii, aşteptau caii înşeuaţi şi pregătiţi de drum lung prin noapte. Încălecară şi porniră, fără făclii, de-a lungul râului Bistriţa, înspre părţile câmpulungene ale munţilor, trecând apa, în mai multe rânduri, pentru a urma şleaul accesibil, folosit doar de ciobanii Câmpulungului şi de lotrii din Năsăud şi din Maramureş. Apoi, când au dat de Pârăul Roşu, i-au urmat albia până la o culme rezemată de alte înşiruiri de culmi domoale, evitând rupturile prăpăstioase, pe care le crestase timpul în trupul arzător al munţilor. Au mers şi au mers, când călare, când ducând caii de căpăstru, până s-a zărit pe cerul doldora de făclii Steaua Ciobanului, pentru a vesti zorii de zi, care poposeau undeva departe, dincolo de dealurile molcome ale Basarabiei. În faţă, spuzit de stele, şedea muntele naşterii luminii cereşti, Ca Lim Anu, pe care neamul avea să-l ştie drept stâlp al identităţii sale, moş-strămoşul Caliman. Au urcat muntele până la cei doisprezece stâlpi ai uriaşilor, care încă mai păstrau trăsăturile unor înfăţişări umane – mai ales Fârtaţii sau Gemenii din zodiacul ceresc. Stâlpii celor douăsprezece arce de cer, numiţi, peste veacuri, doisprezece apostoli, delimitau un cuprins circular, năpădit de iarbă şi muşchi, în mijlocul căruia se prosternă Alexandru Vodă, imediat ce se zări prima scânte-iere înroşită a zorilor de zi. Bogdan, tânăra căpetenie domnească, rămăsese în afara cercului sacru şi, după ce deşeuă caii, lăsându-i slobozi în păşunile înflorate ale poienilor din preajmă, privi revărsarea soarelui peste trupul stăpânitorului Bogdaniei, ţară pe care maghiarii o numeau, pre-cum celţii de odinioară, Moldova, iar polonii şi celelalte neamuri slave îi ziceau Valahia, adică Italia.

 

În tot cuprinsul zilei, de la prima, până la ultima ei scânteiere, Alexandru Vodă, aidoma unei statui prăbuşite printre desprinderile din stâlpii primordiali, s-a abandonat tainei, fără să mişte, fără să clipească, iar un cerc strâns de lumină nemaivăzută îi pulsa albastru şi dens între sprâncene, dezvăluindu-l şi înlesnind dezvăluiri. Se cutremură Bogdan, privindu-l, şi se prăbuşi cu faţa în iarba de dincolo de stâlpii zodiacali, iar firele de iarbă îi sorbeau însetate sudoare rece, care îi scălda fruntea, gândurile şi sufletul, până când o linişte deplină, în egală măsură împăcare şi resemnare, îl scufundă într-un altundeva la fel de mângâietor şi de aglomerat cu bunătate. Fără voia lui, de parcă doar i s-ar fi spus, înţelesese că se află pe Cale, că vibrează într-o cosmică şi duioasă armonie cu Neînţelesul, cu Nedesluşitul, cu Netimpul. Îi era bine şi nu s-ar mai fi desprins din această abandonare, dacă nu l-ar fi smuls de acolo glasul şoptit al lui Alexandru Vodă.

 

Când deschise ochii, văzu printre pleoape Luna plină încadrând ca o aură a sfinţeniei chipul voievodului. Ţâşni în picioare ca trezit din somn.

 

– Ai înţeles, fiule?, întrebă, tot şoptit, Alexandru, iar Bogdan răspunse precipitat şi derutat:

 

– Da!… Adică, nu!

 

– Să-l aduci aici şi pe fiul tău. Pe ales…

 

Bogdan încă nu îşi revenise. Auzea adânc, în noapte, cum se desfăceau mugurii în flori, de parcă Fecioara Cerească ar fi cusut, în taină, cămaşa Mirelui.

 

 


Altarul din munţii lui Căliman (I)

 

 

În zorii zilei de 28 iunie a anului 1421, un bărbat despuiat până la cămaşă bătea de zor în poarta curţilor domneşti din dealul Sucevei. Striga ceva în limbi nemaiauzite prin partea locului şi lovea cu pumnii în porţile ferecate, în vreme ce străjile de noapte, împietrite pe culmea zidurilor de piatră, îl priveau nepăsătoare. Din vale, dinspre lunca stufoasă a Sucevei, urcau cătinel pe şleaul cel mare alţi bărbaţi despuiaţi până la cămaşă, vreo şaisprezece sau optsprezece, greu de numărat din depărtare, pentru că se buluciseră unii în alţii, sprijinindu-se ca după o întâmplare cu risipă de osteneală.

 

– Cine-i acolo?, întreabă, într-un târziu, un glas dinspre curţile domneşti.

 

– Ghillebert de Lannoy, solul ducelui Filip de Burgundia şi al măritului Henric al V-lea, regele Angliei şi regent al Franţei!, răspunde bărbatul despuiat, bătând în porţi şi mai lărmuitor.

 

Străjerii rămân la fel de împietriţi, apoi, după ceva vreme şi chibzuială, un oştean molco-meşte pe sub mustăţi:

 

– O fi vreo solie care a trecut prin bucovina Cosminului… După despuiere, aşa s-ar zice.

 

Auzind vorbă, bărbatul din faţa porţii se opreşte din lărmuire şi ascultă atent curgerea cuvintelor pentru a se dumiri în ce limbă au fost rostite.

 

– Latină vulgară, murmură pentru sine, apoi le strigă străjerilor: Deschideţi porţile în faţa cavalerului Ghillebert de Lannoy, solul ducelui Filip de Burgundia şi al măritului Henric al V-lea, regele Angliei şi regent al Franţei!

 

Iar porţile se deschid, de parcă vrednicul cavaler picard ar fi rostit formula magică. Câţiva arcaşi se aliniază pe două rânduri, de la poartă până la treptele casei de piatră din curte, iar la ivirea lor chipul cavalerului străin se luminează:

 

– Vă ştiu, v-am întâlnit la Marienburg!

 

Din capul scărilor de piatră din faţa casei, un bărbat falnic hohoteşte amuzat:

 

– Că doar nu umbli, domnia ta, despuiat încă din pădurile Marienburgului!

 

Picardul îşi muşcă buzele.

 

– Nu. Dar dacă ar fi să întâlnesc pe unul dintre vitejii aceştia undeva unde să nu-mi cadă pădurile în cap, îndrăznesc să cred că mi-aş face rost de straie noi…

 

– Poate că vi se va face voia, cavalere, rosteşte, de data asta cu o anume răceală în glas, bărbatul cel falnic, apoi, pentru că pâlcul celorlalţi bărbaţi despuiaţi, apropiindu-se, se oprise în faţa porţii, i se adresă unuia dintre aceştia:

 

– Stanislav de Vronova, oşteanul panului Gueldigold, castelanul de Cameniţa! Ce vânt te aduce pe la noi, oştene?

 

Polonul se înclină, apoi izbucni trufaş:

 

– Măria Ta, solia seniorului Vostru, marele cneaz Vitovt al Lituaniei, a fost umilită în pustietăţile Moldovei!

 

– Pustietăţi, oştene? Şi cine să umilească, în nişte pustietăţi, pe vitejii lui Vitovt, cumnatul şi nu seniorul nostru?

 

– Tâlharii, Măria Ta… O ceată de nemernici…

 

Solul regelui Angliei pare să se dumirească, abia acum, că bărbatul cel falnic din capul scărilor de piatră este voievodul Moldovei.

 

– Mă aflu, oare, în faţa lui Alexandru Vodă, domnul Valahiei şi al Moldovei?

 

– Alexandru, din mila lui Dumnezeu, marele singur stăpânitor al Ţării Româneşti a Moldovei, de la munte până la mare! Ce necaz aţi avut, în ţara aceasta a noastră, nobile cavaler?

 

– Am fost prinşi, aruncaţi jos de pe cai şi prădaţi de hoţi, Măria Ta… Şi chiar m-au bătut şi rănit greu la braţ, ba m-au şi dezbrăcat, lăsându-mă gol, doar în cămaşă, legat de un copac o noapte întreagă, în mare primejdie de a fi ucis… Dar, slavă Domnului, am izbutit să-mi dezleg legăturile şi să vin în faţa Măriei Tale, în acest sat… Şi am pierdut cam între o sută şi o sută douăzeci de ducaţi şi alte lucruri şi giuvaere… Ba şi un orologiu de aur de mare preţ, dar al Majestăţii Sale Henric al V-lea pentru sultanul Mahomed…

 

Din poarta curţilor, voievodul priveşte spre casele risipite prin vale, apoi spre cetăţuia zidită din piatră pe pintenul de deal de dincolo de casele cu grădini şi livezi. Într-adevăr, Suceava pare mai curând un sat, decât un oraş domnesc.

 

– Ceasul îl vei dărui domnia ta fiului lui Mahomed, Murad al II-lea, dacă va izbuti să-i biruiască pe fraţii săi, Dozme Mustafa şi Musta-fa. Numai că o să-i fie greu lui Murad, după moartea sultanului Mahomed, să scape de Dozme Mustafa, pe care-l sprijină Împăratul Bizanţului, Manuel al II-lea Paleologul, şi emirul de Aidin Djuneid…

 

– Deci e adevărat că a murit sultanul şi că Turcia se află în război civil… Dar asta nu rezolvă şi necazul cu paguba noastră…

 

– Necazul acesta îl vor rezolva oştenii noştri. Dacă nu cumva l-au şi rezolvat…

 

Într-adevăr, o ceată de oşteni, ducând, cu ştreangul de gât, nouă tâlhari, se ivi, în trap mărunt, pe şleaul cel mare. O haraba braşovenească, încărcată cu lucruri şi scule de preţ, scârţâia din roţile ferecate, în urma cetei, trasă de trei perechi de boi uriaşi. Când ajung în faţa curţilor, oştenii descalecă şi se închină în faţa voievodului.

 

– Numai nouă aţi fost?

 

– Numai, că nici nu erau de trebuinţă mai mulţi, răspunde unul dintre tâlhari.

 

– Dar ei erau optsprezece oşteni căliţi în lupte şi cu cavalerul picard nouăsprezece!, continuă Vodă, fără să-şi ascundă ironia rostirii.

 

– Muieri, Măria Ta, păcat că-i îngădui!

– Oaspeţi! Oaspeţi, iar voi trebuia să-i cinstiţi drept oaspeţi ai noştri!

 

Alexandru Vodă se întoarce, pe neaştep-tate, spre solul picard:

 

– Ia-i, sunt ai domniei tale, cavalere! Ai slobozenie de la noi să-i omori.

 

Ghillebert de Lannoy şi tovarăşii săi de solie dau buzna asupra harabalei, îşi aleg hainele, se îmbracă în grabă, apoi răscolesc printre scule şi lucruri de preţ ca să vadă ce anume lipseşte şi, cum nu lipseşte nimic, ba află în haraba şi comori care nu le aparţin, se declară mulţumiţi cu dez-dăunarea, refuzând să primească frânghia de care sunt legaţi tâlharii cu ştreangul de gât. Vodă îi explică, răbdător, că poate face cu tâlharii ce pofteşte, că, după legea valahă, îi poate omorî sau păstra ca robi, dar picardul refuză:

 

– Să fie ai căpeteniei care i-a prins! Să facă domnia sa cu ei ce pofteşte!

 

Căpetenia oştenilor domneşti, un tânăr cu mustaţa abia mijită, cu un braţ prins într-o eşarfă însângerată, păşeşte în faţa voievodului şi, când să se închine, puterile îl părăsesc şi se prăbuşeşte în colbul drumului. Un alt oştean, un bărbat cărunt şi cu meşteşug în treburi războinice, îngenunchează lângă tânăr, îi sfâşie haina cu pumnalul şi prinde să-i cerceteze rana de la umăr.

 

– Ce semn e acela?, întreabă Alexandru Vodă, zărind ceva pe umărul flăcăului.

 

Oşteanul cel cărunt cercetează umărul, apoi ridică o privire albastră spre chipul voievo-dului.

 

– E semn domnesc, Măria Ta. Băiatul acest e un fiu al Măriei Tale…

 

*

 

Într-o chilie a casei domneşti, doftoricit cu fierturi şi pomăzi din ierburi de veacuri ştiute, oşteanul cel tânăr doarme somn adânc, dar liniştit. Când se trezeşte, ochii lui se scufundă în privirea blajină a lui Alexandru Vodă.

 

– Măria Ta…

 

Tânărul vrea să se ridice, dar Vodă îl apasă uşor, cu mâna, pe umărul rănit.

 

– Nu mă mai doare, Măria Ta… O zgârietură, acolo… Dacă n-aş fi pierdut prea mult sânge, nu m-aş fi făcut de ruşine în faţa Măriei Tale…

 

Alexandru cercetează atent chipul tână-rului, apoi rămâne pierdut în cine ştie ce aduceri aminte, retrăind întâmplări tinereşti pe cale să fie uitate, apoi zice pe neaşteptate:

 

– Eşti feciorul Ancuţei din Borzeşti… Numai al Ancuţei ai putea fi…

 

Flăcăul, clătinat de uimire, uită de rană, de slăbiciune, şi sare din pat într-un avânt necu-getat:

 

– Măria Ta ne cunoaşte, o cunoaşte pe mama?!…

 

Vodă zâmbeşte tainic şi cu o anume duioşie pe chip, apoi întreabă:

 

– Ei, ce zici, te-ai putea măsura cu cavalerul picard?

 

Oşteanul, fălos dintr-odată, răspunde fără să-şi ascundă făloşenia:

 

– M-aş putea măsura cu toţi solii poloni-lor şi tot nu m-aş face de ocară! Că n-oi fi eu mai prejos decât Cosmin, tâlharul!

 

Vodă continuă să zâmbească la fel de duios, dar parcă mai enigmatic şi mai şugubăţ.

 

– Bine, atunci ai să ai parte de o întrecere cavalerească. Ai grijă să nu te dezbrace picardul şi să nu-mi faci de ocară oştenii de la Marien-burg!

 

*

 

Ghillebert de Lannoy, cu rana de la braţ proaspăt unsă cu pomăzi numai de oşteanul cel cărunt ştiute, cată pricină de vorbă, fiind domnia sa om umblat şi învăţat peste poate, dar care pe toate vrea să le ştie:

 

– Ţara aceasta, a domniilor voastre, se află la capătul lumii…

 

– Aşa se spune din bătrâni, că am trăi la capătul lumii şi că în munţii noştri s-ar afla izvoarele nopţilor şi ale zilelor, noi simţind înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă şi răcorindu-ne trupurile cu stropii de rouă ca să îmbunăm cerul să nu se prăbuşească, vreodată, asupra noastră. Dar astea sunt numai spuse.

 

– Dar chiar obişnuiţi să vă spălaţi trupurile cu roua dimineţii şi invocaţi cerul să nu se prăbuşească asupra voastră?

 

– Aşa e obiceiul. Când respecţi obiceiul, îţi respecţi străbunii, stâlpii. Fără respect faţă de moşi şi strămoşi nu se poate.

 

– Moşi şi strămoşi? Voi nu vă cunoaşteţi străbunii, care-s mai aproape, şi-atunci cum v-aţi cunoaşte moşii, pe cei care au pus temeliile neamului? Nu aveţi cronici, nu aveţi scrieri, vă lipseşte memoria…

 

Oşteanul cărunt cercetează, cu migală, rana deja tămăduită a străinului, apoi îşi strânge ulcelele cu pomăzi.

 

– Scrisul este bun numai pentru neamurile care n-au ţinere de minte, domnia ta. Pentru noi, flacii, datinile şi obiceiurile păstrează, în cântece, ceea ce nici o scriere n-ar putea păstra.

 

Cavalerul picard se înfierbântă, freamătă, intuind parcă o anume revelaţie.

 

– Datina şi obiceiul nu înseamnă memo-rie. După datină, bărbaţii voştri poartă opinci cu nojiţe, cioareci de lână, cămăşi de bumbac încinse într-un brâu lat, cojoace miţoase şi căciuli ţuguiate, iar femeile, frumoase precum căderea în păcat, îşi împodobesc gâtul cu mărgean roşu, care susură mişcător deasupra cămăşilor subţiri, cusu-te pe o lăţime de un deget şi mai bine cu tot felul de mătăsuri şi cu aur şi argint. Pe trup, poartă fote cu dungi mari, pe care le înfăşoară, suflecându-le colţurile, pe de-a-ntregul sau doar pe jumătate, deasupra cămăşii lungi, străvezii. Rareori, femei-le voastre, cochete şi provocatoare cum nu există altele în întreaga Europă, îşi aruncă peste umeri, după cum le vine cheful, o bundă care le ajunge numai până la genunchi, iar la ivirea lor sângele bărbaţilor începe să clocotească atât de năvalnic încât nu se mai tem nici de prăbuşirea cerului, pe care, de altfel, l-ar putea sprijini pe umeri. După datină, vă duraţi case din lemn verde, fiecare tot pe altă culme…

 

Oşteanul, molipsit de frenezia străinului, dar şi amuzat că picardul vede doar ce-i de văzut, nu şi ceea ce se cuvine simţit, izbucneşte într-un hohot de râs, apoi, când îşi revine, presură peste uimirea tăcută a străinului:

 

– Atât vezi dumneata din datină? Dar cum ai vedea şi altceva, când nu ne cunoşti şi nici n-am vrut noi să se vadă mai mult! În munţii noştri n-ai fost niciodată…

 

– Şi dacă aş fi fost?

 

– Dacă ai fi fost, ai fi văzut. Dar n-ai fost, nu ştii nimic şi iei în derâdere ţara şi neamul acesta, de parcă am însemna noi doar ceea ce vezi domnia ta: un sat, nişte curţi de piatră, o cetate abia începută de Măria Sa Petru Muşat, un popor primitiv şi rustic…

 

Picardul pare neîncrezător.

 

– În munţi nu se află nimic. În munţi nu se poate naşte o civilizaţie. Am citit, oştene, am călătorit, am pus întrebări şi am ascultat răspunsuri: niciodată nu s-a durat ceva în munţi.

 

– Pentru că neamurile au durat cetăţi de piatră şi n-au băgat de seamă că Dumnezeu-Omul a pregătit pentru ele cetăţi de nebiruit, munţii…

 

– Dumnezeu-Omul este Iisus Cristos…

 

– Iisus Cristos este Fiul lui Dumnezeu-Omul!

 

Străinul, lunecând fără să vrea într-o dispută teologică, pe care, de altfel, nu prea pune preţ, ripostează dur:

 

– Ce ştiţi voi despre Dumnezeu, voi care nu-i ştiţi cuvântul, care nesocotiţi scrierile sfinte!

 

– Îl cunoaştem, prin moşi, prin stâlpi, înaintea tuturor. În munţi, au înălţat moşii altare cu câte douăsprezece stânci cioplite în cinstea lui Dumnezeu-Omul, căruia noi ne-am închinat dintotdeauna şi a cărui Lege, de la Zalmoxis, Marele Preot, încoace, o cântăm, după obiceiul străvechi, juruind să o respectăm întru totul, pentru că Leru-i Ler, Legea e Lege, şi se cuvine a fi respectată. Dincolo de Legea lui Dumnezeu-Omul nu mai există nimic, nici măcar regii, preoţii şi călugării din văile şi câmpiile de dincoace de munţi şi păduri cu îndreptările şi cu pravilele lor pământeşti. Tocmai de asta nici un rege nu ne poate ţine sub ascultare, pentru că Legea ne dă curajul pentru libertate sau moarte, iar când coborâm din munţi, repezi precum ciutele, dar puternici şi neîndurători precum lupii albi, şi facem prăpăd prin ţinuturile domoale în care nu se cunoaşte Legea, nimeni nu ne poate birui, pentru că nimeni nu poate ajunge până la noi.

 

Oşteanul se pierde, se topeşte pe sticla aburindă a clipei pentru a se întrupa altundeva, într-o anume depărtare, poate în trecut, poate în viitor, poate că într-o dimensiune în care timpul zace precum nisipul clepsidrelor, frământat îndesat de tălpile bărbaţilor. E ceva înfricoşător, dar şi ademenitor, ceva plin de inefabil în risipirea oşteanului într-o altă făptură, una mistică, una divină, una care ştie, dar nu are cui se rosti. Tocmai de asta, el nu mai vorbeşte străinului, el doar îşi pipăie sufletul şi îl descoperă părticică cu părticică:

 

– În munţii noştri, acolo unde buciumul cu ferecături din coajă de mesteacăn duce şi aduce veşti, oamenii se mulţumesc cu puţin, trăind în simplitate şi nefăcând nici o deosebire între dreptate şi cumpătare. Trăiesc din ce le dăruiesc turmele şi codrii cu care s-au înfrăţit dintotdeauna, socotind drept păcat de neiertat sacrificarea puiului vreunei vietăţi. Cândva, să tot fie de şapte ori şapte veacuri de om de atunci, au poposit la altarul celor douăsprezece stânci cioplite din munţii lui Căliman un pribeag şi femeia lui, care fugiseră dintr-o cetate a luxului şi a obiceiurilor negustoreşti, după pustiirea acelei cetăţi de vrăjmăşia altor strângători de bogăţii şi de deşertăciune lumească. Izvoarele nopţii presurau, pe atunci, puzderie de mărgăritare peste lume, iar bărbatul acela străin şi femeia lui străină, unul mai oacheş decât celălalt, le-au tot povestit o mulţime de grozăvii. Apoi, primind îngăduinţă, şi-au durat şi ei o casă din lemn verde, în apropierea altarului, pe o creastă din munţii lui Căliman. Nimeni nu-şi mai aduce aminte în ce veac de om s-au stabilit în munţii izvoarelor oacheşul Badica, troianul, şi femeia lui cu piele maronie, dar catifelată ca lumina stelelor, căreia muntenii i-au şi spus Dochia, pentru că era nespus de ochioşică. Dar Badica, troianul, i-a învăţat pe stăpânii izvoarelor nopţilor şi zilelor cum să cioplească un aratru dintr-un trunchi de copac tare, cu care să facă o aratrură, primăvara, în văile din vale, în văile aflate la depărtări de o fugă de cal. A pus doisprezece boi troianul să târâie trunchiul cioplit, brăzdând pământul din vale, în care Dochia aşternea boabe de aur, iar din boabele acelea au crescut lujeri şi spice cât vrabia, în care se răsfăţau o mulţime de alte boabe din aur. Când a venit, apoi, vremea vremii şi s-au strâns spicele pe arie şi s-au ales boabele, îmblăcindu-se snopii cu beţe unite între ele, tot câte două, printr-o legătură de piele, stăpânii izvoarelor nopţilor şi zilelor au fost martorii unor întâmplări ciudate, pe care le-au încredinţat urmaşilor prin cântec, ca şi Legea, pentru a nu mai fi uitate vreodată. Acolo, în muntele lui, troianul a trecut boabele printre pietre, până le-a prefăcut într-o pulbere albă, căreia i-a zis farina, iar Dochia a luat pulberea aceea şi a cernut-o printr-o pânză rară din mătase într-o albie cipolită în trunchi de stejar. După aceea, troianca a amestecat pulberea cu apă şi a tot frământat-o cu pumnii până a prefăcut-o într-o moviliţă albă, molatecă, pufoasă, din care a răsucit frânghii albe, pe care le-a împletit între ele într-un cerc uriaş, pe care l-a pus într-o căsuţă de piatră, din care, după ce au fost arse lemne cât braţul de bărbat în putere, au fost scoşi cărbunii şi puşi de veghe la uşă. Într-un târziu, troianca a scos din căsuţa de piatră încinsă, din coctorium, un cerc de aur, pe care l-a frânt în patru şi, tot aşa, din patru în patru, până a ajuns pentru toată lumea. Mirosea frumos ciudăţenia aceea rotundă, colacul din care oamenii au gustat cu mare prudenţă. Începuse să ningă, de parcă Dochia provocase cerul să-şi cearnă peste lume pulberile lui albe, iar oamenii muşcau din colac, închipuindu-şi că şi cerul, nu numai pământul, a prins să se îngrijească de hrana lor zilnică… În zilele următoare, stăpânii munţilor şi ai izvoarelor au sfătuit între ei şi au decis să-i primească şi pe troieni în neamul lor, încredinţându-le Legea. Patru câte patru, au urcat bărbaţii, pe cărarea şerpuită, în argint împodobită, până la casele troienilor, case-nalte, minunate, cu porţile fereca-te, cu lanţuri de fier legate, scoborâte pe de-o parte, cu stobor de siminoc, cu streşini de busuioc, şi i-au cântat fecioriţei d-ochioşiţe, închinând cu sănătate. Din cei patru, doi cântau, iar ceilalţi doi, care cântaseră mai înainte, muiau fir de calomfir şi steble de busuioc într-o apă limpejoară şi, stropind casă, stropind masă, după Legea din bătrâni, închinau de sănătate, iară gazda mai frumos i-a dăruit cu-un colac de grâu curat. Apoi, ca să nu se uite şi ca să se ţină noua datină a grâului şi a pâinii deopotrivă cu Legea, bărbaţii au întocmit, în lunga iarnă, un cântec nou, căruia i-au zis aratrură sau urătură, pentru a încredinţa veacurilor ce aveau să vină povestea minunată a iniţierilor făcute de Badica, troianul, şi de ochioşica lui nevastă…

 

– Vrei să spui, oştene, că moşii voştri au fost troieni şi că de la ei moşteniţi limba aceasta a lui Eneea, latina vulgară?

 

Oşteanul se adună în hotarele clipei şi, în hotarele clipei, redevine ceea ce a fost, un bărbat care zâmbeşte sfios, ca după o poznă de care s-ar ruşina. Apoi, pentru că străinul cată la el cu aceeaşi înfrigurare a dorinţei nepământeşti de a afla răspunsuri, continuă, dar fără a mai părăsi hotarele clipei:

 

– Domnia ta, cavalere, eşti un rătăcitor, pe care îl vântură curiozitatea prin toate părţile lumii. Numai că lumea are adevărurile ei, care se pot statornici doar acolo unde au fost clădite. Dacă le muţi, adevărurile acestea se fac praf şi pulbere. Au soarta stâncii în vecinătatea mării, care se desface în nisipuri mişcătoare.

 

– Tot nu mi-ai răspuns la întrebare…

 

– Cunoaşte cineva răspunsurile? Stă în puterea omului să cunoască răspunsurile?

 

– Dar tradiţia? Tradiţia nu e un răspuns?

 

– Poate că este, dar, odată cu vremuirea vremii, înţelesurile tradiţiei se mai schimbă. Din bătrâni se povesteşte că nu noi am fi din neamul troienilor, ci că troienii ar fi din neamul nostru, al moesilor, şi că, după pustiirea bătrânei cetăţi a moşilor care au părăsit munţii, numai un singur troian s-a întors acasă, ceilalţi fiind ursiţi morţii sau pribegiei…

 

De câtăva vreme, martor tăcut al dialogu-lui, dar intrat în încăpere fără să fi prins cineva de veste, Alexandru Vodă pare cuprins în negura încenuşată a vremuirii vremurilor. E încruntat, chinuit de propriile lui frământări.

 

– Nu trebuia primit!, zice voievodul pe neaşteptate, iar cei doi, cavalerul picard şi oşteanul cărunt, se desprind, cu brutalitate, din vraja căreia i se abandonaseră. A fost o greşeală. Badica era, deja, un străin, urmaşul moşilor risipiţi prin văile primejdioase. Ne-a ademenit în văi, ne-a făcut să ne părăsim cetatea şi să ne punem în calea primejdiilor. Vreme de milenii au trăit moşii noştri în munţi, stăpânind, aproape de cer, din Balcani până pe crestele Moraviei, dar Badica ne-a ademenit cu mana văilor, amestecându-ne cu neamurile veşnic rătăcitoare, de la care numai deprinderi rele am luat.

 

*

 

Bâlciul de vite din câmpul cel larg al Arenilor începuse de trei zile şi-acum neguţătorii, un amestec ciudat de limbi, de metehne şi de interese, sunt pe cale să facă ruperea preţului unui cap de vită, după care să fie vândute toate celelalte. Turmele se întind până hăt, departe, înspre fântâna Cerchezului şi Podul Pietrarului de pe Tătăraşi, dispărând dincolo de heleşteul lui Ursachi, de heleşteul Parţcăului  şi de prisaca lui Gavril hatmanul din marginea Ipoteştilor, dar oamenii, împânziţi între dealul Tonei, fântâna Armencei şi părul lui Alecsa, trudesc încă din greu cu ulcelele călugăreşti, pline ochi cu vin de Cotnar, şi de care au grijă cuvioşii călugări să nu rămână niciodată goale. Iar când vreun oarecare purtător de strai mănăstiresc îşi calcă pe urme în mânuirea dibace a butoaielor pântecoase, plesnet de bici răsună glasul protopopului Iuga Fultic din Buciumeni, credincios slujitor al domniei, stăpâ-nitor peste o mulţime de sate risipite prin tot cuprinsul Moldovei şi aprig diriguitor al comerţu-lui mănăstiresc cu vin de Cotnari, pe care îl împarte cu generozitate ca pe Sfânta Împărtă-şanie, dar pe bani buni, care bani numai pentru preamărirea Atoateziditorului vor fi de folos.

 

– Daţi uitării cele lumeşti, despovăraţi-vă de bogăţii şi primeniţi-vă sufletele cu vinul Domnului! Beţi şi aduceţi laudă Celui ce a pus mana sfântă în dealul Cotnarilor pentru cuprin-derea cu frumuseţe a nevrednicei vieţi omeneşti!

 

În vremea asta, câţiva lăutari ţigani prind să cânte cu foc, rostogolindu-şi tăciunii ochilor prin albul diavolesc al găvanelor, iar pântecosul protopop începe să-şi salte cărnurile într-o ţopăia-lă hazlie, urmat îndeaproape de alţi oameni veseli şi puşi pe şotii. Şi unde nu începe, pe nepusă masă, Stanca, ţiganca scripcarului Cerbul Scarlet, să tânguiască de se despică pietrele în patru şi inimile în de patru ori câte patru:

 

– Frunză verde avrămească,

Lângă uliţa domnească

Este-o şatră ţigănească.

Dară-n şatră cine este?

Badea calu-şi potcoveşte…

 

Când să-şi tragă Stana sufletul, sorbind vin auriu dintr-o ulcea pântecoasă, întinsă cu graţie de însuşi cinstitul protopop Iuga Fultic, Cerbul Scarlet continuă, fără să-şi dezlipească obrazul smolit de pe scândura scripcii:

 

– Puica şede şi-l priveşte

Şi pre’n lacrimi îi vorbeşte…

 

Stana ţine ulciorul deasupra capului, cumva pieziş, de parcă urciorul ar fi capul voinicului, pe care tânăra femeie l-ar pipăi cu degetele:

 

– De mergi, bade, de la mine,

Ia-ţi şi dorul tău cu tine,

Căci eu sunt copilă rea,

Nu ştiu dorul a ţinea,

Căci eu sunt copilă mică

Şi de dor inima-mi pică!…

 

Cerbul Scarlet trage cu patimă din arcuş de parcă s-ar săvârşi lumea, iar sunetele biciuiesc văzduhul cu atâta tristeţe încât şi neguţătorii cei străini, de limbă italienească, nemţească, polonă, ungurească sau tătărască, se simt înfioraţi, de parcă i-ar frige cuvintele, într-un anume fel desluşite, direct în inimă.

 

– Acu’ să vezi!, ameninţă protopopul pân-tecos, căruia din cauza burdihanului fără de pereche i se zice Fultic, iar Stana, auzindu-l, zvârle cât-colo urciorul cu vin şi zice de parcă glasul i s-ar încolăci pe trunchiul de măr rotat al cântecului viorii:

 

– Dar întoarce-te ‘napoi,

Mai vin’, bade, pe la noi

Ca să-ţi spun adevărat,

Să-ţi spun visul ce-am visat…

 

– Visul e tălmăcirea căii de la Dumnezeu, încearcă protopopul Iuga să se adreseze mulţimii, dar mulţimea are de urmărit cu înfiorare povestea cântată, aşa că îl înghionteşte pe slujitorul altarului din toate părţile:

 

– Ia mai tacă-ţi fleanca, părinţele!

 

Stana îşi împreunează mâinile într-un chip ciudat, păgân, de parcă ar fi prins între palme firul melodios al viorii, apoi izbucneşte spărielnic:

 

– Ah, basmaua ta cea nouă

Am visat-o ruptă-n două!

Şi-a ta floare mult iubită

Am visat-o veştejită!

Şi-al tău cal nepreţuit

L-am visat c-au fost murit…

 

O ciudată nelinişte se risipeşte prin aer, iar călugării profită de clătinarea sufletelor pentru a mai umple prin cele ulcele, din care guri lacome au sorbit cu nesaţ. Ca la comandă, toate mâinile duc câte o ulcea plină ochi înspre guri încleştate şi-atunci, la fel de încleştat, răsună peste întregul câmp al Arenilor glasul frumos şi puternic al lui Cerbul Scarlet:

 

– Ba ţi-i ruptă inima

Căci mă duc şi te-oi lăsa,

Faţa ta s-a veşteji,

Căci te las şi n-oi veni,

V-a muri sufletul tău

Pedepsit de dorul meu!…

 

Stana răspunde îndată, fără să mai lase răgaz tânguitor viorii:

 

– Să te duci, bădiţă, duci

Peste dealuri, peste lunci,

Să pici rob pe la Tatari,

Pe la Turci, pe la Moscali,

Şi de-a fi să-ţi meargă bine,

Pice pielea de pe tine!

 

Cu sângele arzând de vin şi revoltă, proto-popul cel gras sporeşte blestemul cu de la sine voinţă:

 

– Iar de-a fi să-ţi meargă rău,

Curgă-ţi sângele părău!…

 

Stana zâmbeşte părelnic, apoi tânguie şi bleasteamă, iubeşte şi ucide, vindecă şi otrăveşte într-o melodică înşiruire de zvâcniri ale inimii:

 

– Mai stai, bade, nu te duce,

Ci te-nchină şi fă-ţi cruce

Că va da Dumnezeu ploaie,

Drumul calea o să-ţi moaie,

Calul o să-ţi poticnească,

Mâna dreaptă-o să-ţi sclintească,

Iară mâna ta cea stângă

Drept în două o să-ţi frângă

Ca cu dinţii să-ţi ţii frâul,

Să nu-ţi poţi discinge brâul,

Să-ţi aduci aminte, crude,

Că-i blestem de oareunde!…

 

Cântecul femeii osteni în linişte, fiecare om, străin sau băştinaş, bărbat sau femeie, chibzuind filosoficeşte la ale sale. Numai cinsti-tul protopop Iuga Fultic, care abia-şi stinsese pârjolul lăuntric cu o ulcică cu vin, păru să se desprindă din vrajă pentru a răspunde unei alte chemări. Începu, săltăreţ, să declame cuvinte şi cuvinţele, iar Cerbul Scarlet, atent la tot şi la toate, născoci îndată ritmul melodios în care să-şi afle făgaş dulce cuvintele protopopului.

 

– Frunză verde de odos,

Mă duc în Ţara de Jos

S-aduc vin de cel gustos,

S-aduc vin de poamă neagră,

Să ştii, puică, că-mi eşti dragă!…

 

Veselia, pasăre zburdalnică, îşi făcu iute loc pe cerul Sucevei, iar Stana, adunând în poală banii de aur lesne sloboziţi din mâinile petrecăre-ţilor, îşi făcu loc în dreapta protopopului şi, privindu-l poznaş, îi susură în auz:

 

– De te duci, bădiţă, duci,

Mai degrabă să-l aduci,

Mai curând să te întorci,

Căci eu să te-aştept nu poci!

De te duci la Odobeşti,

Mă rog să nu zăboveşti,

Că de-i zăbovi o lună,

Mă-i găsi în câmp nebună…

 

Cântecul şi veselia ar fi ţinut mult şi cu priinţă, că doar moldoveanului îi stă bine într-o astfel de tovărăşie, de nu s-ar fi auzit buciumaşii sunând de pe crestele zidurilor Curţii Domneşti, iar Vodă nu s-ar fi arătat, după aceea, însoţit de oaspeţi şi curteni, într-o cavalcadă năvalnică, pornită în iureş înspre înălţimea vegheată falnic, de lângă fântâna cu şipot, de părul lui Alecsa.

 

Negustorii şi poporenii s-au închinat alaiului, apoi starostele neguţătorilor s-a apropiat de Vodă, înclinându-se până la pământ.

 

– Aţi făcut ruperea preţului pe cap de vită, cinstite stareţ?

 

– Făcut, Măria Ta. Ne-am tocmit la trei galbeni…

 

Alexandru Vodă face semn şi, după ce paharnicul îi întinse o cupă cu vin, închină către mulţime:

 

– Dumnezeu ani mulţi să vă ţie numai întru veselie!…

 

Iar în vreme ce Vodă duce cupa la gură, vlădica Iosif Mitropolitul, fratele Măriei Sale Petru Muşat, binecuvântează mulţimea, rostind cu încrâncenare sfaturile Sfântului Apostol Pavel:

 

– Păstraţi dragostea şi năzuiţi spre cele sufleteşti, mai vârtos spre aceea să explicaţi sfânta scriptură în limba poporului, şi cu foc, cum făceau prorocii! Pentru că cel ce vorbeşte în limbă străină nu vorbeşte poporului ascultător, căci el nu-l înţelege; ci vorbeşte numai lui Dumnezeu, carele ştie şi acea limbă străină. Deci toate câte le vorbeşte cineva în limbă străină sunt numai lucruri ascunse, nepricepute poporenilor ascultători. Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel care explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească…

 

– Ameeen!, răsună glasul sonor al protopopului Fultic. Aşa a grăit Pavel, încercă protopopul să lămurească mulţimea, cu aproape o mie de ani înainte de Chiril şi Metodie, care şi-au trimis ucenicii, pe Zandow şi pe Moznopon, să-i convingă pe strămoşii noştri că limba lui Dumne-zeu ar fi slava şi că, pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, s-ar cuveni să renunţăm la cântecele străbunilor, cele meşteşugite în limba latină. Apoi ne-a urgisit vlădica Teofilact, bulgarul, care i-a poruncit împăratului Asan să treacă în cele două Valahii, să le cucerească şi să le cureţe de eresul roman. „Celor care cântă şi mărturisesc în limba latină, taie-le limbile!”, a poruncit Teofilact şi, de atunci, din anul 1150 de după Hristos, în văile noastre s-au auzit neînţelesele cântări în slava veche, limba bulgarilor. Drept este, Măria Ta?

 

Voievodul zâmbeşte cu îngăduinţă:

 

– Rămâne să mai chibzuim, cinstite protopopule… Acum avem a ne preocupa de îndeletnicirile negustoreşti, iar după ce le-om împlini pe toate, ne vom întrece, după datină, în meşteşugul mânuirii armelor. Deja s-au strâns domniţele în turnul cel mare al Cetăţii, fluturând nerăbdătoare din năfrămi…

 

Buciumaşii lui Vodă dau anume strigăt şi puhoiul de oameni se buluceşte la treburile negustoreşti. După vreun ceas, două, cirezile de vite se răsfiră în cele patru zări, însoţite de caleştile şi de harabanele străinilor, iar poporenii, cu pungile pline, urmaţi îndeaproape de lăutarii ţigani şi de călugării vânzători de vin, iau pieptiş dealul Cetăţii pentru a fi martori la întrecerile cavalereşti care se vor face în Câmpul Şanţurilor. Stana, ţiganca, cântă din mers, îndemnând la pas spornic:

 

– Mor, mândruţă, şi m-aprind

Când te văd pe drum trecând,

Şi din mână pălăind,

Şi din coate vânt făcând…

Nu-s eu slobod să te prind,

Să-ţi cuprind doar mijlocelul

Cum cuprinde lupul mielul!…

 

Undeva, pe crestele albăstrii ale Obcini-lor, soarele se înfăşură în mantia verde a brazilor şi păşeşte melancolic spre tărâmurile de dincolo de munţi.

 

*

 

În vale, în moldă, cum i-au zis văii, pe limba lor, celţii, care trecuseră, odinioară, pe acolo, bărbaţii coborau doar de şapte ori pe an, la cele şapte bâlciuri de vite din câmpiile întinse, la care veneau negustori din toată lumea ca să cumpere boi. Într-o vreme, stăpâneau ţinuturile de la poalele munţilor tătarii, care-şi duraseră tabără chiar şi acolo unde pârâul repede se varsă în apa  cea mare din vale. Tătarii i-au zis pârâului repede Ymor, iar ungurii de dincolo de munţi – Homor, apoi au botezat şi ţara cu numele văii, zicându-i Moldova.

 

Pe vremea altor şapte bâlciuri de vite, când muntenii au coborât cu cirezile lor, au aflat că ţara văii, Moldova, s-ar numi Bogdania, pentru că ar avea domn din seminţia lor, pe un anume Bogdan, cel priceput în a meşteşugi fierul şi care avusese o cuhe, adică o fierărie, în Maramureş, lângă Vişeu. Înainte de Bogdan, ar fi ţinut ţară pe lângă munţi un bărbat pe nume Dragoş, care ar fi ucis viţelul de trei ani al Bourului Alb, mâniind munţii şi apele, pentru că, după Legea lui Dum-nezeu-Omul, e un păcat de neiertat să ucizi viţeii şi tocmai de aceea s-au clătinat munţii şi s-au învolburat apele, iar din mânia aceea înfricoşată s-a ivit Năluca şi a prins să bântuie prin văile văii, prevestind şi ursind urgiile ce aveau să vină. De frica ei, chiar şi Lupul Alb, spiritul cel bun al muntelui şi al apei, s-a ascuns într-o peşteră, din care nu iese decât în nopţile cu lună plină, când plânge nepământeşte de pe culmea culmilor, iar plânsul lui se aude până departe şi până departe, în valea văii, oamenii nu sunt lăsaţi să uite de blestemul de care au parte. În nopţile Lupului Alb, Năluca bântuie peste sate şi, acolo unde întâlneşte fecioare singure, se pogoară asupra lor, le înfăşură în aripi cernite şi le suge sângele. Fecioarele acelea albe ca omătul, cărora li s-a supt sângele, rătăcesc calea şi se ascund în păduri neumblate, din care ies numai în nopţile cu lună plină de după înfricoşata întâmplare şi ademenesc drumeţii cu un susur cântător şi cu un dans topit, străveziu, dans de gheaţă abia desprinsă de pe cer. Şi după ce ademenesc drumeţii, şi după ce-i îmbată cu farmece şi cu voluptăţi nepământeşti, fecioarele acelea beau din sângele lor, abando-nându-le leşurile în calea altor drumeţi, care se vor înspăimânta de moarte, dar care, când le va veni vremea, nu se vor putea împotrivi ispitei cântecului şi dansului, abandonându-se Ielelor, adică fecioarelor robite Nălucii.

 

Despre grozăviile astea povestesc, la bâlciurile de vite, negustorilor veniţi din toate zările lumii, locuitorii Bogdaniei, şi mai ales cei veniţi de pe aiurea în valea mănoasă din vale, în care se află cele mai bune păşuni din lume. Tot ei, pământenii de altă limbă, armeni, saşi, ruteni, tătari, prusieni, greci, sârbi, ruşi şi italieni, îndeamnă lumea să se apere de Nălucă şi de Iele cu frânghii de usturoi, cu apă sfinţită şi cu cruci de lemn sau cu un ţăruş pe care să-l înfigă în inima necuratei vietăţi.

 

Fiecare bâlci de vite ţine şapte zile şi tot atâtea nopţi, pentru că abia după trei zile şi după trei nopţi se face ruperea preţului unui cap de vită, după care să fie socotite toate celelalte, după care negustorii cumpără cirezi întregi şi grăbesc, călări, înspre ţările lor îndepărtate. Localnicii mai rămân să petreacă, să pună la cale logodne, să se întreacă în deprinderi bărbăteşti, mânuind lancea şi arcul cu nespusă îndemânare, apoi, în cea de-a şaptea zi, pleacă şi ei spre vetrele şi spre turmele lor.

 

Datorită bâlciurilor de vite, stăpânii izvoarelor nopţilor şi ale zilelor mai află câte ceva despre vremuirea vremurilor printre oameni, despre obiceiurile domnilor şi ale curtenilor, despre fapte vitejeşti şi despre tot felul de alte întâmplări.

 

În munţi, nu există timp, ci doar o veşnicie a zilelor şi a nopţilor şi tocmai de asta mereu aceiaşi oameni coboară în valea din vale, în valea în care nimeni nu mai cunoaşte Legea, dar încearcă să o afle prin legi de împrumut. În valea din vale, despre Dumnezeu-Omul se vorbeşte în limbi necunoscute şi se clădesc pereţi şi acoperişuri, în care să fie ferecat Dumnezeu-Omul, cu speranţa că nu o să vadă şi nu o să audă câte nelegiuiri se petrec dincolo de acei pereţi şi acele acoperişuri. Li se spun zidirilor acelora biserici, deşi biserica lui Dumnezeu-Omul e Legea, iar Legea stăpâneşte, dintotdeauna, de-a lungul şi de-a latul, câtu-i cuprinsul între pământ şi cer. Între zidurile acelor biserici se stabilesc pravile şi datini noi, asupra respectării pravilelor şi datinilor veghind nişte vătafi domneşti, vlădicii, protopopii şi popii, oameni lacomi şi neiertători precum blestematul protopop Iuga din Buciumeni, fratele marelui dregător domnesc Stan Fultic şi al căpitanului de oaste Nan, tustrei veniţi din Maramureş odată cu Bogdan Descălecătorul. În jurul zidirilor, oamenii îşi fac bordeie şi case, înghesuindu-se unii în alţii în strânsura unor hotare, de parcă s-ar fi terminat pământul şi culmile de lângă cer. Când vor să adune oamenii, vlădicii, protopopii şi popii bat toaca într-o scândură uscată sau climpocesc într-un clopot de aramă, folosind buciumul doar la ceasuri de primejdie, când vor să dea de veste până în depărtarea depărtărilor. Dar asupra primejdiilor avertizează şi cei de pe înălţimi, ridicând sfară de fum, întretăiat cu o piele udă într-un cod al vestirilor moştenit din vecii vecilor.

 

În vale, lucrurile se schimbă mereu. După ferecarea lui Dumnezeu-Omul între pereţi şi acoperişuri, pravila ia locul Legii, iar supuşenia ia locul libertăţii. În vale se pun temeliile robirii, năpăstuindu-se om cu om şi neam cu neam. Numele lui Dumnezeu-Omul este luat în deşert, iar biserica lui ancestrală, cu cerul acoperiş şi cu pământul temelie, a fost spulberată în vremuri schismatice, din pulberile ei înjghebându-se păcatul substituirii lui Dumnezeu. În locul Legii neuitate prin cântecul munţilor s-au pus pravilele scrise, iar împăraţii au dat ascultare risipitorilor de vrăjmăşii, obligând neamurile să se înghesuie în temniţele împodobite cu semnul Sfântului Martiriu şi să accepte bezna şi robirea, de parcă în pustie ar fi vorbit Pavel, după nepământeasca întâlnire cu Hristos:

 

În munţi, acolo unde nu pot răzbi stăpânitorii vremelnici, risipitorii de vrăjmăşii nu s-au mai încumetat niciodată să pună temelii ale deşertăciunii. Lor le-au rămas văile, pe care să le dispute sub protecţia călăreţilor domneşti. Stăpânii văilor, voievozii Bogdaniei, voievozi ai Moldovei, priveau cu detaşare spre veşnic potrivnicele stabiliri de căi spre Dumnezeu, fără să ţină partea călugărilor predicatori din Siretul catolic, a armenilor lui Ohanes sau a ortodocşilor lui Iosif, deşi vlădica Iosif era os domnesc, fiind frate cu Petru, feciorul basarabului Costea Muşat şi al Margaretei. Voievozii încă mai cunoşteau Legea din bătrâni, Legea lui Dumnezeu-Omul, şi puţin le păsa de disputa samavolnicilor impună-tori de ritualuri, pentru că disputa aceasta nu se făcea pentru Lege şi pentru Adevăr, ci pentru acapararea de bunuri lumeşti, într-o nouă ordine europeană. Erau martori şi, uneori, arbitri ai samavolniciilor, dar fără să încline balanţa în favoarea vreunei părţi, pentru că nu se dumiriseră, încă, spre ce pol de putere ritualică e mai cu chibzuinţă să-şi pună speranţele consolidării unui stat liber aici, la răscrucea imperiilor. Bogdania încă se mai afla la cheremul vecinilor, încă mai era un conglomerat de obşti libere, în cadrul cărora funcţiona dreptul valah, adică un sistem de tradiţii, moştenit de la acelaşi legendar Flachus, iar voievodul, mai mult căpetenie obştească decât feudal, nu era decât o căpetenie rurală, care locuia într-un sat al obştenilor lui, o căpetenie marcată de ruralitate, dar ademenită şi, adesea, silită să mărşăluiască spre feudalism. Ridicase, ce-i drept, din rândurile călăreţilor, o cavalerime moldavă, boiarinii, şi o nobilime de elită, selectată din rândurile oştenilor neîntrecuţi, afirmaţi în turniruri apusene, vitejii, putea mobiliza, când îi era voia, o adevărată armată, încasa venituri ale bâlciurilor de vite şi ale vămilor, dar încă nu devenise un stăpân feudal şi, tocmai de asta, şi cel mai scăpătat şleahtic polonez îl privea de sus ca pe un ţăran oarecare. Iar polonii, care priveau Bogdania ca pe o provincie a regelui lor şi pe vodă ca pe un vasal al Coroanei, socoteau ţinutul drept loc pustiu, adică neorganizat statal, şi deosebit de primejdios pentru călătorii. Ce-i drept, în Moldova urmaşilor lui Bogdan Întemeietorul încă nu pătrunseseră moda şi deprinderile occidentale. Târgurile, statornicite, odinioară, de genovezi, la distanţe egale pe marele drum comercial al nordului, nu se deosebeau cu nimic de un sat oarecare, iar satele, cu excepţia celor rânduite în jurul bisericilor şi mănăstirilor, nici nu prea existau ca atare, obştile libere preferând modul de viaţă ancestral, cu case ridicate numai pe înălţimi, la mare distanţă unele de altele, înălţimea şi distanţa fiind, în fond, condiţiile primordiale ale libertăţii. În târguri se stabiliseră negustori şi meşteşugari de limbi diferite, care întreţineau oşteni capabili să vegheze, zi şi noapte, la securitatea aşezării, dar şi a porţiunii de drum comercial pentru siguranţa căruia întreaga obşte a târgoveţilor răspundea cu libertatea sau cu capul. Cetăţile erau puţine la număr, toate ridicate la poalele munţilor, pe câte un pinten de deal, cel mai adesea din lemn şi pământ. Puţine cetăţi erau din piatră, cea mai veche fiind cea a Hotinului, ridicată împotriva năvalelor nordice de legenda-rul Chotim, cel răpus de romani sub Lentul.

 

Iar timpul, văleat de om, după un mereu alt văleat de om, începuse să semene cu o tainică amurgire, aşternută peste speranţa ivirii zorilor.

 


Pagina 16 din 1,484« Prima...10...1415161718...304050...Ultima »