Dragusanul - Blog - Part 152

Legenda lui Costache Pompierul, de Alexandru Davila

 

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

 

Despre legendarul scripcar Costache Pompieru, care a compus celebra sârbă care îi înveșnicește porecla, au legendat diferit și Alexandru Odobescu, și Alexandru Davila. Odobescu, de pildă sugera că autorul sârbei publicate de Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”, este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.

 

 

Și iată că, în 1922, Alexandru Davila venea cu o altă legendă, meritată desigur, despre legendarul violonist:

 

 

„Într-o seară de vară, plictisiţi amândoi, bătrânul Cazes şi cu mine, plictisiţi de căldură probabil, ne duserăm să luăm masa la Şosea, la Vila Regală, în care fusese în vremuri instalată instituţiunea V. A. Ureche. Cocoţaţi pe o moviliţă unde era pusă masa, aşteptam la răcoare să ne vie aperitivele şi mâncarea, când deodată nişte piţigăituri, discrete dar stăruitoare, străbătură prin tufişuri. Bâzăit ca de albine, ar fi zis Eminescu. Cunoşteam aceste piţigăituri, nu erau de albine, ci de cine ştie ce lăutari oropsiţi şi cărora le cădeau pleaşcă muştirii degeaba aşteptaţi şi degeaba doriţi. Zbârnăitul acesta în­semna: „Chemaţi-ne şi pe noi, să vă cântăm ceva, ca să ne daţi câţiva gologani“. I-am fi chemat, desigur, împlinindu-le astfel dorinţa şi nădejdea, dar, zău, prea cântau fals. Bătrânul Cazes, cunoscându-mi damblaua, scoase parale şi-mi zise: „Dă-le ce vei voi, Alecule, ca să ne lase în pace”. Mă dusei să împlinesc cerinţele prietenului meu şi, după o clipă, venii iar la el, cam plouat îngânai: „E un moşneag”. Cazes mă pricepu, strâmbă din nas şi zise: „Fie în voia ta!”, atât aşte­ptam şi eu făcui repede un semn spre tufiş şi, urmat de alţi lăutari zdrenţăroşi, unul cu naiul, altul cu cobza, bătrânul scripcar, zdrenţăros şi el, îşi făcu apariţiunea puţin elegantă şi puţin impunătoare! Se aşează bine în lumină şi îmi zise: „Nu mă mai cunoşti, coane hilică? Fireşte, că e de mult de-atunci. Să fi fost dumneata de vreo 5-6 ani. Acum dec!, eşti băiat mare!”. Zgâiam ochii la bătrânul lăutar. Îi priveam mustaţa şi sprân­cenele cărunte, faţa sarbădă, zbârcită, pleoapele grele, dar mişcându-se repede peste nişte ochi scânteietori. Degeaba mă uitam la moşu: nu-l recunoşteam. El con­tinuă: „Coane hilică, eu sunt Pompierul!”. „Care Pompieru?”, strigă Cazes. „Păi Pompieru, ăl cu sârba!”. Cazes sărise în picioare. Acum privea la bătrân cu ochii ţintă şi şopti: „Te credeam mort de mult”. „Muream eu, dar m-a vindecat Domnul General”, mormăi moşneagul. Eram tustrei, Cazes, Pompieru și cu mine, pătrunşi de o adâncă emoţiune. Se aşternuse pe moviliță o greoaie tăcere. Cazes o rupse: „Cântă sârba ta”, zise el moşneagului. Moşul dădu din cap, se retrase mai în umbră, acordă, calea-valea, strunele bietei scripci crăpate (o sârmă şi trei coarde prost răsucite), îşi în­dreptă căluşul, îşi trase arcuşul pe sacâzul lipit de gâtul scripcii şi apoi, bătând tactul cu piciorul, cântă sârba pompierului.

 

Am auzit această sârbă, cântată mai bogat de tarafuri mai mari, înzestrate cu fel de fel de instrumente; dar acea zguduire sufletească n-am mai aflat-o niciodată nicăieri. Şi era doar o zbârnăială, o biată zbârnâială. Să pun impresia pe seama momentului, dacă vreţi. Dar nu mi-ar fi iertat s-o las uitării. Cine era Pompierul? Cum îl chema? Nu ştiu şi poate nici el nu mai ştia. El era Pompierul. Scurt.

 

Pe la 1840, ţigănuş mititel, venind cine ştie de unde, el apucase o scripcă aruncată, încinsese pe ea patru sfori şi zbârnăia din ea cum da Dumnezeu. Aninat de un taraf, care colinda din sat în sat, el cutreieră aşa multe meleaguri şi prinse din gura poporului multe cântece. Turcii lui Omer-Paşa, îl goniră spre Bucureşti, unde fugise întreaga populaţiune dinspre Dunăre. Armata opusă de capitala ţării celor patruzeci de mii de oameni ai lui Omer-Paşa se compunea din pâlcul de pompieri din Dealul Spirii. Se căutau voluntari pentru a mări această mână de viteji adoratori ai duhului de jertfă, tânărul ţigan îşi aruncă scripca şi se angajă. Făcându-şi zdravăn datoria, el fu rănit în pântece de o baionetă turcească. Cinci ani de-a rândul purtă această rană, pe la toate babele şi pela toţi bărbierii din mahalale. În 1853, venind în Bucureşti tată-meu, ca trimis al guvernului francez, după cererea lui Vodă Barbu Stirbey, tânărul medic – un apostol oarecum – descoperi rănitul din ’48 şi îi dădu îngrijirile necesare. Pompierul, vindecat, îşi regăsi meseria de scripcar, numele însă nu, şi ră­mase Pompierul. Cam pe atunci compuse el frumoasa sârbă. O mai fi compus el şi alte bucăţi, dar cine le mai ştie? S-au pierdut ca şi adevăratul lui nume. Astfel, din trecutul său turbure poporul păstrează în amintirea sa, ca într-o comoară, mărgăritarele nepreţuite: un cântec, un mănunchi de versuri, o poreclă”[1].

 

 

[1] Davila, A., Pompierul, în Gândirea, No. 5, Anul II, 15 iunie 1922, p. 94


Ţinutul Tecuciului: Satul Ţâgăneştii

 

 

Ţinutul Tecuciului: Satul Ţâgăneştii

 

26 iunie 1774

Ocolul Târgului

 

 

Ţâgăneştii

 

 

 

Toată suma caselor: 101. Scădere rufeturi, însă 18: 1 vornic, 1 vătăman, 7 nevolnici, 2 ruptaşi, 2 preoţi, diaconi, 2 văduve, 3 scutelnici. Rămân birnici 83.

 

 

Birnici:

 

Ioniţă Udreş

Vasili sin (fiu) lui

Ioniţă Ţucal

Alecsandru Ţucal

Vasili Ţucal

Iftimii sin lui

Năstasii sin Niţul

Costandin, hrubar

Mihălachi Niţul

Neculai Doreş

Şăndria Barbălată

Apostol Iacomii

Lupu Şăndria

Goia

Vasili sin Goia

Bârza

Pârvul Buzilă

Vasili Bâcle

Vasili Udeş

Ioniţă Spăriul

Grigori Coca

Opria Mitrofan

Zanfir sin Neculaiu

Neculaiu Bobăliţă

Gavril Horoga

Vasili Horoga

Strătulat Mitrofan

Ifrimu

Vasili Coraglii

Lefter, tăbăcar

Ion Bulancia

Ursul Grecii

Toader Gaură

Drăgan ot (din) Ochişeşti

Costandin Tesmeniţă, bejenar

Ioniţă sin (fiu) lui

Mihălachi brat (frate) lui

Gavril, bejenar

Toma, bejenar

Mihaiu, bejenar

Timoftii, bejenar

Bucur, bejenar

Enachi sin lui, bejenar

Ion Gogoş, bejenar

Ion, ciubotar

Dragomir, bejenar

Costandin, iconar, bejenar

Muşat, bejenar

Ion Roman

Stoica, sârbul

Ion, bejenar

Costandin

Ariton sin Goia

Cozma, bejenar

Săvastrii

Ion Ţucal

Simion, bejenar

Gheorghi Puică, ce este la Nicoreşti

Ştefan Puică

Ion, văcar

Negoiţă, croitor

Ion sin Fătul, holtei cu mamă

Toma Niţul

Stoica, tăbăcar

Dumitraşcu Marcu

Vasili, olar

Ştefan, sârbul

Gheorghi, lăcătuş

Lupul Frunză

Gavril, holtei cu mamă la Ţăpul

Lupul ot tam (de aici)

Lazur, muntean

Vasili Cola

Costandin, holtei cu mamă

Franga, holtei cu mamă

Ion Buştuian

Nicola, olar

Stoica, muntean

Stan Tătaru

Ioniţă Doroş

Ion sin Ţucal

Vasili Iacomii

 

 

Rufeturi:

 

 

Vornicul Simion

Angheluţi, vătăman

Ion Bulgar, nevolnic

Tudori Boldor, nevolnic

Grigori, nevolnic

Irina, văduvă

Costantin Ţucal, nevolnic

Bratu, herghelegiu, scutelnic dumisale spătarului Conachi

Marin, diacon

Ilinca, diaconeasă, vădană

Ion Bunbul, nevolnic

Tudori, nevolnic

Ioniţă Roman, nevolnic

Ioniţă, merticar, scutelnic dumisale spătarului Conachi

Protopopul Miron Berza

Ioniţă Bârcan, ruptaş

Grigoraş Ingescu, ruptaş

Ion, morar, scutelnic dumisale spătarului Conachi

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 566, 567

 


Ţinutul Tecuciului: Satul Blăniasa

 

 

Ţinutul Tecuciului: Satul Blăniasa

 

26 iunie 1774

Ocolul Târgului

 

 

Blăniasa

 

 

 

Toată suma caselor: 28. Scădere rufeturi, însă 8: 1 vornic, 1 vătăman, 3 nevolnici, 3 popi. Rămân birnici 20.

 

 

Birnici:

 

 

Iacomii Ciuciul

Neculai Ciuciul

Neculai Măricuş

Ştefan Ciuciul

Gavril Ciuciul

Ion, muntean

Iftimii

Tănasii, muntean

Cozma Gavril

Ioniţă Radul

Gheorghi Danşul

Costandin Ţăruş

Alecsandru, holtei cu mamă

Pavăl, holtei cu mamă

Ion Ţăruş

Vasili sin (fiu) Vasilachi Trifan

Marin, rotar

 

 

Rufeturi:

 

 

Gavril Ciuciul, nevolnic

Mania, torcar, nevolnic

Toader Căciulă, nevolnic

Popa Gheorghiţă, nevolnic

Diaconul Toader

Vasilachi Trifan, vătăman

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 566

 


Ţinutul Tecuciului: Satul Ochişeştii

 

 

Ţinutul Tecuciului: Satul Ochişeştii

 

26 iunie 1774

Ocolul Târgului

 

 

Ochişeştii

 

 

 

Toată suma caselor: 56. Scădere rufeturi, însă 22: 1 vornic, 1 vătăman, 4 nevolnici, 6 văduve, 4 popi, diaconi, 6 bejenari, 1 scutelnic. Rămân birnici 34.

 

 

Birnici:

 

 

Ivan, haidăul

Stanciul Hângan

Eni Bitiră

Stroe Bitiră

Ion Nechita

Niagul, croitor

Ursul, sârbul

Toader Largul

Crăciun, văduvoi

Lupul Motoc

Ioniţă Andronic

Vasile Lupaşcu

Miron Lupaşcu

Ion Lupaşcu

Trandafir

Slav, lădariul

Toader, odagiu

Sandul Patrichi

Mihăilă, cojocar

Dobromir

Radul Răpeziş

Vasili Ioncia

Vasili, rotar

Gheorghiţă Ioncea

Ivan, cojocar

Gheorghe Băhnaş

Ioniţă Băhnaş

Crâste

Lupul Mişcă

Lupul Hangan

Ion, văcar

Radu, holtei cu mamă

Scărlat, holtei cu mamă

 

 

Rufeturi:

 

 

Vornicul Zorilă

Antohii, vătăman

Apostol Surdul, nevolnic

Marina, văduvă

Baba Panaghia

Anca, văduvă

Voica, văduvă

Ilii Niţă, birnic la Corod

Dumitraşcu, ciubotar de aici

Gavril, muntean, birnic la Blânzi

Ion, muntean de aici

Gheorghi, nevolnic

Toader, sârbul, nevolnic

Vasili Filimon, birnic la Negrileşti

Ilinca, văduvă

Iftinca, văduvă

Chirilă, plugar al dumisale stolnicului Costandin Negrii

Ştefan Şciopul, nevolnic

Popa Ursul Ciocârlan

Popa Gheorghi Arhip

Diaconul Ion Arhip

Diaconul Antohi Ciocârlan

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, pp. 565, 566

 


Ţinutul Tecuciului: Satul Matca

 

 

Ţinutul Tecuciului: Satul Matca

 

26 iunie 1774

Ocolul Târgului

 

 

Matca

 

 

 

Toată suma caselor: 38. Scădere rufeturi, însă 6: 1 popă, 3 nevolnici, 2 văduve. Rămân birnici 32 călăraşi.

 

 

Călăraşi:

 

 

Vasili Miron

Răducan Donosii

Ion Hilimon

Vasile, berar

Ioniţă, berar

Ioniţă Tofan

Lupul, berar

Vasili, berar

Vasili Lupoiul

Ion Pohrib

Apostol Taşcă

Ilii Sârghii

Gheorghi sin (fiu) lui

Vasile sin Pricopii

Ion Pricopii

Dănăilă, croitor

Stoian, bărbier

Iftimii Stoian

Ion Donici

Savin Donici

Alecsandru Stoian

Dragomir Donici

Grigoraş Pohrib

Ion, bărbier

Sandul Toma

Vasile, bărbier, holtei cu mamă

Eni, bărbier

Săvastrii Podolian

Ioniţă Pricopii, chihaia

 

 

Rufeturi:

 

 

Popa Toader

Alicsandru Ciocan, nevolnic

Voicu, ce a fost al pârcălabului Marin, nevolnic

Dragnia, văduvă

Savina, văduvă

Bănică, văcar, nevolnic

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 565

 


Pagina 152 din 1,484« Prima...102030...150151152153154...160170180...Ultima »