*
Din trecut trecut se-ntrupă,
risipitul viitor
a trecut, deja-l astupă
giulgiul ultimului nor
ordinea cerească geme
şi se spulberă-n absent,
*
Jur pe iarbă că-i devreme,
umbra vechiului prezent
reazemă trecutul care
amurgeşte după noi:
vinovat de înserare
lângă veacul de apoi
eu aprind o lumânare.
Glonţul exploziv: peniţa
*
Ieri-noapte, după zece, m-a sunat Cătălin Nechifor. Nu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, ci Cătălin Nechifor, băiatul ăla, care mi-era atât de drag odinioară, care mă uimise refuzând un loc eligibil pe lista pentru Camera Deputaţilor doar pentru faptul că încă nu se simţea suficient de pregătit. Nu preşedintele Consiliului Judeţean, ci Cătălin Nechifor, singurul politician băştinaş care a fugit, vreodată, după mine pe stradă, doar ca să mă salute.
*
Am simţit că mă sună Cătălin Nechifor şi nu preşedintele Consiliului Judeţean, pentru că dorea să afle doar ce mai fac. Şi nu fac prea bine. Sunt atât de ostenit, încât dorm cu mâna pe topor. Vorba lui Romulus Nicolae: Sunt pregătit să mor, dar mor cu voi de gât!
*
Dar Cătălin? Cu ce mi-a greşit, vreodată, băiatul acesta, împotriva căruia am tot năruit ruinele unei devastatoare furii? De ce port în mine, de vreo doi ani, această ciudată stare de revoltă, de pumn încleştat? De ce simt nevoia să strivesc mugurii de pe crengi, fără să mai am răbdarea de a le aştepta înflorirea, starea de fruct şi cea finală de rod?
*
Intuiesc răspunsurile, dar refuz să le las conturate.
*
Cu preşedintele Consiliului Judeţean Suceava nu am nici în clin, nici în mânec; lui nu-i datorez nimic, nici măcar explicaţii. Dar faţă de Cătălin Nechifor chiar că mă simt împovărat şi, cum e normal, îi cer scuze.
*
Iar voi păşi în soarele aprins,
rămâne umbra drum fără sfârşit
ivit ca un pribeag în necuprins
nepăsător şi-atât de ostenit
adăpostind doar ierbile pe deal,
*
Vânând doar păsări care îi frământă
aceleaşi vise frânte de final,
speranţele în el nu mai împlântă
iluzii de pribeag pierdut pe drum
la nu ştiu ce răscruci desferecate
căci îl cuprinde jariştea de fum
impusă vamă de eternitate;
unde te duci?, întreb fără răspuns,
călcând pe umbră, umbra l-a străpuns.
Ce jertfe stau la temelia acestei minunate zidiri?
*
Catedrala Sucevei, minunată zidire dumnezeiască, deja veghează senin asupra depărtărilor. Privită de aproape, din furnicarul înghesuielii de pământeşti lăcomii, Catedrala îl vizualizează pe Iisus pe cruce, iar în locul sutaşului care-l răneşte în coastă stăm noi, ba zvârlind cu pietre, ba rănind cu urâţenia construcţiilor mărunde din jur, inclusiv cea a bisericuţii-dugheană, care i-a ţinut locul, până de curând.
*
Într-un judeţ locuit, proprietarii urâţeniilor arhitecturale din jurul Catedralei ar fi despăgubiţi cu vârf şi îndesat, astfel încât noul simbol al Sucevei să ni se poată arăta tuturor, inclusiv călătorilor, în toată splendoarea sa. Din păcate, judeţul acesta nu e locuit, ci doar populat.
*
La temelia Catedralei, două jertfe: Rafail Dominte şi Pimen Suceveanul. Eu le văd şi le înţeleg pe amândouă.
*
Mă-mpresurau doar stelele puzderii,
iar ţărmurile aspru-nsângerate
hălăduiau, desferecând vederii
alt orizont cu valuri înspumate,
iconostas cu veşnicii în pripă
*
Organizate-n straşnice iluzii
ce vor dura aproape cât o clipă
toarsă-n finalul ultimei confuzii,
apoi şopteşte marea despre sine
visând fluid că o să-mi fie seamăn,
iar şansa asta îmi vuia prin vine
ademenind în sânge valul geamăn,
nu mai conta că vremea vremuieşte
Indiferentă cu indiferenţii,
grăbit păşeau în singura poveste
ninsori de stele numărând absenţii,
apoi căzuse ziua drept povară
trăindu-mă intens a doua oară.