Româneşte aşa a fost ipocrizia

Aşa ar fi arătat Bucovina şi pe amfostacolo.ro

*

Multă vreme, am visat să-i ajut pe sculptorii bucovineni să realizeze cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume. Imaginasem o “Calea străbunilor” (în fond, asta însemna “Calea lui Dracula”, care urma să valorifice mitul şi legenda istoricităţii româneşti), cu tot felul de sugestii metaforice şi simbolice, pe care le-am supus atenţiei sculptorilor şi nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că şi ei visau ceva asemănător.

*

Apoi, pe neaşteptate şi fără explicaţii, Ioan Cătălin Nechifor mi-a tăiat fondurile şi tăiate au rămas. Să-i fie de bine în fruntea prieteniei româno-chineze!

*

Astăzi, trecând prin inesteticul Parc Central, am văzut, însă, o improvizaţie marca Liviu Jitaru: un copac uscat a fost retezat ceva mai sus, iar Liviu a transformat copacul acela într-o operă de artă. Într-un stâlp totemic, într-un element al “Căii Străbunilor”.

*

Opera lui Liviu Jitaru din Parcul Central

*

Opera lui Liviu Jitariu

*

Dincolo de ingenioasa rezolvare a “dezvelirii” operei din trunchiul uscat al copacului, eu văd în demersul artistic al lui Liviu Jitaru acelaşi dor de a înfrumuseţa cu ceva Bucovina, pe care l-am regăsit şi la alţi sculptori bucovineni, nu doar la Liviu, la Cezar Popescu şi la Florin Cramariuc.

*

Amplasaţi, din 10 în 10 km, de-a lungul itinerariilor turistice ale Bucovinei, astfel de stâlpi totemici, specifici şi nouă (noi aveam trei “ceruri” de stâlpi: de moşie, de ogradă şi de pridvor), dar şi tuturor civilizaţiilor omeneşti, ar fi însemnat contribuţia generaţiei noastre de frumuseţe la frumuseţea clasică, faţă de care nu avem nici un merit, a Bucovinei.

*

Aşa ar arăta Bucovina şi pe blog.vacantesicalatorii.ro

*

Dar dacă nu vrea Nechifor!…

Româneşte aşa a fost laşitatea

Martirul George Alexianu

*

Ultimul mare măcel planetar, ne lasă, prin lipsa de asumare, cu două mari datorii care ţin de demnitatea umană: recunoaşterea Holocaustului, pe de o parte, şi recuperarea de memorie, în cazul victimelor nevinovate din rândul românilor.

*

Eu mă număr printre acei care văd în rănirea unei tinere evreice, care-şi ţinea copila la piept, şi aruncarea amândurora în groapa cu 32 de evrei împuşcaţi, pentru a muri sufocate cu pământ, o incalificabilă monstruozitate. Niciodată nu mă voi putea solidariza cu cei care au ucis atât de inuman o mamă tânără şi un mugure de viaţă. Ştim cu toţii că au fost ucişi evrei, şi încă mulţi. Dacă urmaşii evreilor spun că au fost ucişi o sută de mii, nu am nimic de cârtit. În fond, mama şi pruncuţa fac cât un miliard de victime.

*

Pe de altă parte, nu am să accept şi nu am voie să accept nici întinarea memoriei unor cărturari români nu doar nevinovaţi, ci şi plini de omenie, precum profesorul George Alexianu, ucis în prima zi de iunie a anului 1946 drept criminal de război, deşi George Alexianu salvase numeroase vieţi, inclusiv de evrei. Opt mii de evrei a salvat, conform mărturiei lui Ioan D. Popescu, într-o singură zi de septembrie a anului 1940, la Tiraspol. Şi mai sunt evreii din lagărul de la Berşad, pe care îi măcelărea căpitanul Mihail, evrei pe care i-a salvat tot George Alexianu, destituindu-l pe căpitanul Mihail şi trimiţându-l într-un lagăr disciplinat, care Milhail, ulterior, avea să înceapă o frumoasă carieră ca… victimă a regimului antonescian.

*

Memoria universitarului George Alexianu, cu cariera începută la Cernăuţi, a fost spulberată de vremi zvârcolite, iar familia lui, chinuită inuman prin puşcăriile bolşevice, a trăit şi încă mai trăieşte un iad al umilinţelor fără de sfârşit.

*

Basarabenii, cu mai multă demnitate decât noi, ceilalţi români, au scos, ce-i drept cam discret, o carte despre cel care a fost Rezident Regal al Bucovinei, în anii 1938 şi 1939, “File din viaţa tatălui meu“, de Şerban Alexianu.

*

*

Faţă de noi, “puii de lei” care se tem şi de umbra proprie, basarabenii tot au făcut ceva. Numai că profesorul George Alexianu merită mult mai mult, merită despovărarea de sitigmatul nedrept, stigmat pe care îl duc, înnăscut, şi urmaşii săi.

*

Cât de cumplit este să încerci, precum Şerban Alexianu, să scoţi o carte despre cel care îţi este tată şi care, în faţa plutonului de execuţie, rostea cu voce calmă: “Doresc neamului românesc să-şi îndeplinească năzuinţele şi idealurile pentru care cad eu, astăzi, aici“, şi să nu ai fotografii (în afară de cele din presa vremii), cu care să ilustrezi acea carte!

*

George Alexianu – coperta IV

*

Sunt conştient că, dacă nu voi aduce povestea reală a vieţii profesorului George Alexianu în atenţia timpului meu, faţă de mine însumi toate rândurile scrise, de-a lungul anilor, s-ar transforma într-o uriaşă minciună. Sunt la fel de conştient că voi întâmpina numeroase piedici, dar titlul acelei cărţi va cuprinde, la vedere, şi numele universitarului George Alexianu, şi calitatea sa reală. De martir al Neamului Românesc, nu de criminal de război. În fond, noi putem fi şi ucişi, dar demnitatea nu are voie să ni-o ia nimeni!

De ce plătim impozite în suceava lui lungu?

Turistul: Alooo, domnu’, mai este mult până la ieşirea din Suceava?

*

Astăzi, am fost să-mi plătesc impozitele la primărie. Am aşteptat, desigur, ca, mai întâi, să-mi distrugă lungu maşina, cu noile lui pasiuni arheologice, iar după ce mi-am însumat pagubele, am mers să achit birul pe prostie şi laşitate, că doar lungu nu ne rablageşte maşinile de pomană.

*

Prin voia sorţii şi a întâmplării, locuiesc în buricul târgului, pe Mărăşeşti, dar taman aici şi-a găsit lungu să caute comorile lui Decebal. Fără detector de metale, ci de-a droanga, după cum îi este obiceiul. Străduţa mea a fost, pur şi simplu, retezată de un şanţ al lui lungu, acoperit de mântuială, peste care nu pot trece cu maşina mea joasă. Nu-i bai, ocolesc!

*

Utilajele puse de lungu să afle comoara lui Decebal

*

Dar, ca să ocolesc, am de înfruntat riscuri şi mai mari, pentru că pe străduţe precum Oituz lungu nu pune făraş de asfalt, dar impozite grase încasează. Am, însă, inimă tare şi doar mă amuz când văd cum, deşi conduc încet, grijuliu, cu precauţie, tot mi se distruge maşina.

*

Străduţa Oituz

*

Nu-i bai, impozitele e musai să le plătesc, aşa că urc în şandramaua edilitară a sucevei şi mă îndrept spre ghişeul ştiut. Acolo, o doamnă. Cam nouţă, cam de când cu “ne-am luat ţara înapoi”, deci înceată şi vorbă lungă, dar ţepoasă foc. Pentru că mă simt ostenit de corectura la trei cărţi şi o revistă, nu protestez, ci doar scot aparatul foto de la cingătoare şi, spre stupefacţia doamnei, apăs pe declanşator.

*

Doamna de la ghişeul primăriei

*

Phii, şi ce s-a mai aprins! A chemat chiar şi jandarul şef, ca să-mi ia aparatul, dar jandarul, băiat tânăr şi cu o privire inteligentă, ştia că un funcţionar public, aflat în spaţiul public, în sictirul exercitării atribuţiunilor de serviciu, poate fi fotografiat de către cel care, alături de alţi fraieri, la fel de laşi ca mine, au maşini rablagite de incompetenţa lui lungu. E drept, a cam durat până a priceput şi doamna, apoi, pentru că doar asta ceream, mi-a dat fiţuica, în baza căreia am putut plăti birul de fraier urban, adică impozitul luat cu japca mărită de către primărie.

*

Între timp, am admirat, peste drum, noua cârciumă (tot a lui Lungu?), “La bibliotecă”, aflată în reconstrucţie, după un incendiu. Studios, lungu, ăsta! Wilde şi biblioteca! Şi n-a mai fost, şi, din păcate, nu va mai fi nimic după aceea. Sfârşit.