Dragusanul - Blog - Part 1158

Ecumen sau „Căminul Soarelui”

Harta lumilor cunoscute, în vremea lui Strabon

Harta lumilor cunoscute, în vremea lui Strabon

*

Cum nu am răbdare, nu mai aştept să treacă 7 ianuarie 2015, pentru a trece la rescrierea cărţii “Datina, Biblia Românilor“, care mi se tot cere, în ultimele luni şi, cum nu mai am decât un singur exemplar, va trebui să o retipăresc, dar nu oricum, ci după o rescriere temeinică.

*

Primul capitol, cu caracter introductiv, nu necesită mari schimbări, ci doar câteva trimiteri la texte sacre anterioare “Bibliei”, care vorbesc despre lumea anterioară zeilor, care, aşa cum se va vedea într-un alt capitol, nu sunt decât strămoşii comuni ai tuturor seminţiilor, cultul lor fiind primul care, prin cele două căi astrale, încă păstrate pe oul încondeiat, îi conferă Pământului un loc distinct în Univers.

*

*

*

Ecumen sau „Căminul Soarelui”

 *

 *

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice (neolitice?) a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7]) şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

*

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

*

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion, toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

*

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3.800 î.e.n., când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[11] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[12] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[13], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[14], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

*

Până la Ani-ran (Saturn, la greci, Cronos la latini, tatăl lui Osiris la egipteni), „rasa nordică” a beneficiat de organizări statale, iar „i nomi degli otto re pre-diluviani sono” (numele unor regi pre-diluviani sunt): Alulim, Alalgar, Enmenluanna, Enmengalanna, Dumuzi, Ensipadzidanna, Enmeduranna, Ubara-Tutu”. Regii aceştia sunt străbunii tuturor europenilor şi ai tuturor statalităţilor europene, sub conducerea lor dezvoltându-se „rădăcinile profunde”, care explică şi dezvăluie, în plan spiritual şi nu doar în atât, „unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon” (Eliade, Încercarea labirintului).

*

Toţi istoricii şi filosofii culturii europeni îşi exprimă consensul asupra acestei „unita d’origine dei popoli Indo-Europei” (G. Gorresio, G. Kossinna, P. Thieme, L. Keian, A. Romualdi, A. Lombardi, H. Wirth etc., plus filosofii culturii grupaţi în „Center for the Ancient Mediterranean”), asupra unor „leggendari prodigi” comuni, orgoliile zonale manifestându-se doar în chestiuni care privesc „cerul căminului” şi vatra de sub axa celestă a acestui cer. Sumerologii slavi bat monetă pe teoria „Kurgan”-ului şi localizează Varâha sau Arryana Vaejah în stepele pravoslavnice. Sumerologii occidentali, pornind de la simbolul svasticii (a doua reprezentare a lui Anu-Cerul), care ar simboliza poziţiile soarelui văzute de la Polul Nod, optează pentru poziţionarea patriei iniţiale în Laponia, în sudul Scandinaviei, în nordul Germaniei, ba chiar şi în Anglia sau în Islanda.

*

Mai imaginativi, dar şi cu argumente mult mai serioase (Tăbliţele de la Tărtăria, vestigiile civilizaţiilor neolitice descoperite pe teritoriul României), istoricii noştri, sumerologi sau nu, trag vârtos de pulpana străbunilor europeni pentru a-i aşeza mai curând în Carpaţii prezentului nostru decât în Carpaţii prezentului lor. În esenţă, poziţia noii istoriografii româneşti faţă de „unitatea originii popoarelor indo-europene” este cea a domnului Constantin N. Bărbulescu, care, în studiul „Tărtăria, prima reşedinţă regală atestată din lume”, stabileşte că Badtabira, menţionată în „Lista din Larsa” a dinastiilor sumeriene, ar fi Tărtăria, scrierea de pe celebrele tăbliţe, datate în anul 4.500 î.e.n., permiţându-i şi o traducere personală, apropiată în esenţă celorlalte două, făcute de sumerologi din centre universitare planetare de mare prestigiu.

*

Pe baza listei din Larsa, Constantin N. Bărbulescu stabileşte următoarea cronologie (cu localizări carpatice şi cu interesante traduceri de toponime şi patronime):

*

„7551 î. H. (43200 „ani lunari” x 30 : 365 + anii până la Potop, 4000). Oraşul Badtabira era reşedinţa regelui ENMEENLUANNA (EN-ME-EN-LU-ANNA = „Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de omul Cerului”, în perioada când existau „Zeii fundamentali” (AN, ENKI, ENLIL-I);

*

6559 î. H. (36000 „ani lunari”). În acelaşi loc domnea regele DUMUZI – păstorul (DU-MU-ZU = „Păstorul care conduce şi este renumit pentru cunoştinţele sale”). Este perioada în care apar „Cei şapte zei” – IGIGI (I-GIGI/ru/ = „Umbrele oamenilor răi, demoni, de la râu”), fiii lui AN şi strămoşii lui ANU, descrişi ca nişte demoni cu înfăţişare monstruoasă. Primii dintre aceşti zei, Igigi, au fost zeiţele GULA (GU-LA/1/ = „Cea care poartă cuvântul”), marea vrăciţă, doamna care reda viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre”, împreună cu sora ei NINANNA („Regina zeului lunii”, zeiţa pământului).

*

Au urmat fraţii LAHAMA (Lakhama) şi LAHMU (Lakhmu) care, după o anumită tradiţie, au fost sacrificaţi pentru a crea omul, eveniment remarcat prin a 4-a crestătură – de la dreapta la stânga – de pe răbojul de la Tărtăria.

*

6366 î. H. (28800 „ani lunari”). Tot la Badtabira avea reşedinţa şi regele ENMEENGALANNA („Domnul preoţilor, cel care proclamă transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de către preoţii bocitori ai Cerului”) sub patronajul celui de-al 5-lea zeu Igigi, numit ZABAR (Zababu, Ninurta, Susinar), soţul zeiţei Gula, „Stăpânul pământului”, zeul plugar şi al războiului. Este perioada în care, potrivit lui Ion Micu, a fost „Epoca de pionierat a omenirii” (69 – Revista fenomenelor paranormale, nr.24/1996, p. 7) şi s-a realizat tăbliţa de la Tărtăria.

*

5726 î. H. (21000 „ani lunari”). Au urmat cei doi zei Igigi, fraţii: ANSAR – „Totul de sus”, care au rămas pe loc, în acelaşi oraş, Badtabira, rebotezat Tărtăria („Aşezarea aflată sub protecţia mezinului”), un autentic eponim pentru miticul TARTAROS (Hesiod, „Theogonia”, versurile 666-673), KISAR – „Totul de jos”, un posibil eponim pentru oraşul Kis (azi Tall al-Uhameir, Iraq), unde l-a urmat pe regele ENMEENDURANNA („Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului”), în noua reşedinţă din Sippar (azi, Abu-Habba, Iraq), „către 5000 î. H.”.

*

Ipoteza este susţinută şi prin acel „răboj” orizontal de la Kis, cu 6 „crestături” şi un singur „D” (Dingir – „Zeu”), alături de un punct ce pare a indica nordul ca origine a zeului. Interesant este că, în India şi la semiţi, „răbojul”, uşor înclinat spre stânga, cu numai 4 „crestături” şi un singur „D”, constituie grafemele „DA-ŞA”, care au format termenul „DAŞA” – „Demon, barbar, necredincios”.”.

*

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015, cu rol de invitaţie pentru toţi cititorii acestui blog

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015, cu rol de invitaţie pentru toţi cititorii acestui blog

*

Există o sumedenie de interpretări ale rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul românesc, toate credibile şi, probabil, toate adevărate. Numai că la fel de adevărat este că, după fundamentarea noţiunii de „limbă sumeriană”, cu referire la populaţiile indo-europene, de către indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794), toate popoarele europene s-au grăbit să-şi inventarieze lexicul şi să constate că aproximativ 90 la sută dintre termenii onomastici şi topomastici provin din sumeriană, celelalte 10 procente având rădăcini hitite sau sanscrite. În fond, dacă tot vorbim despre un singur neam, care se diferenţiază prin efectul de „Turn Babei” (naşterea limbilor din dialecte), patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane, inclusiv în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale care, graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă analitică a naturii („politeismo come fantasiosa lettura analitica della natura”, Ovidiu, în „Metamorfoze”). Prin urmare, date fiind rădăcinile comune („le notre radici”), strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), rămâne de actualitate pentru fiecare generaţie irepetabilă în irepetabilă succesiune.

*

Cândva, a existat „patriam divertis gentibus unam”, cu Legea-Datină, stabilită de Anu („omul integru… care a dat regulile de lângă râul cu apă… în oraşul arbore” (conform Tăbliţelor de la Tărtăria; alt legiuitor anterior lui Anu nu este pomenit în scrierile vechimii), cu mituri, obiceiuri şi tradiţii iniţiale comune. După înstrăinări (Turnul Babei), s-au creat Legi-Datini noi, moştenite prin alte obiceiuri şi prin alte tradiţii, iar „memoria obştească” scrisă a omenirii, respectiv patrimoniul Bibliotecii din Alexandria, a fost incendiată şi distrusă pentru totdeauna în primăvara anului 415, când „bande di cristiani fanatici incendiavano i templi, uccidevano i sacerdoţi, costringevano i pagani a fuggire dalie loro case e si impadronivano dei loro beni” (nu cred că mai este nevoie de traducere). Numai datina, obiceiul şi tradiţia au rămas, ici-colo (la pelasgi, la fenicienii-feaci, la ionieni şi la ahei, la celţi, la sciţi şi la traco-daci), intacte pentru a se mărturisi mileniilor, pentru a retrăi misterele superbe ale uitatului Paradesha. O moştenire sacră, pe care cei mai mulţi au abandonat-o, dar care încă supravieţuieşte în Carpaţii noştri. Numai în Carpaţii noştri.

*

Moştenind Legea-Datină prin obiceiuri şi prin tradiţii, noi ne legitimăm drept continuatori în „lecturarea” imaginativă şi analitică a naturii (Ovidiu). Nu dobândim o vechime mai mare decât a altora şi nici nu mai contează unde anume s-a aflat „Muntele Sacru” al protopărinţilor. Egiptenii, fideli principiului „plin-deşert”, obişnuiau să spună că toate câştigurile în planul civilizaţiei umane înseamnă tot atâtea (şi de aceeaşi mărime) goluri în plan metafizic. Nu cred că tradiţiile şi obiceiurile, ca retrăiri ale Legii şi ale Datinii, ne mai conservă capacitatea de „lecturare” a naturii, că mai suntem capabili şi de trăiri metafizice similare celor ale protopărinţilor. Mai curând, obiceiul şi datina împrăştie difuz norii furişaţi între noi şi „cerul căminului”, cerul Pleiadelor, pe care l-am tot mutat pe pământ prin construcţia de case, dar fără să mai ştim să unim coama acoperişului, streşinile şi temeliile în „pentagrama dacică”, adică într-o sacralitate care să ne poziţioneze corect în univers, deci în spaţiu, în timp şi în dumnezeire. Retrăirea Legii şi a Datinii înseamnă doar o nobilă legitimare, o subconştientă regăsire a identităţii culturale iniţiale şi doar atât.

*



[1] În această lume, atunci când pământul a fost lipsit de strălucire şi lumină, şi învăluit în întuneric total, ei au venit în această lume şi au adus, cauză primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create. (Mahabharata, I, p. 3). Din acest ou s-au întrupat seminţiile.

[2] trei regiuni din lume (Mahabharata, I, p. 3)

[3] Ce este această lume? Pământul – jos, Cerurile – sus, Aerul între ele şi Vântul care le uneşte (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 3, p. 66)

[4] Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare (Katha-Upanishad, IV, 2, 18); Soarele ademeneşte toate fiinţele şi toate fiinţele ademenesc Soarele (Brihadâranyaka-Upanishad, V, 5, 114); Soarele, ochiul lumii (Katha-Upanishad 2, p. 36)

[5] Soarele este viaţă, Luna – materie (Prashna-Upanidhad 2, p 40); Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere (The Epic of Gilgamesh, III, p. 14)

[6] Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ (Katha-Upanishad 2, p. 37)

[7] cruce, trup stricăcios (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16)

[8] O, munte, locuinţă a zeilor (The Epic of Gilgamesh, II, p. 9); Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) (Mahabharata,VII, p. 65)

[9] Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire (Mahabharata,III, p. 49)

[10] În Uruk, a făcut templu pentru zeul cerului Anu (The Epic of Gilgamesh, p. 1); Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1); Este puternic precum un menhir al lui Anu (The Epic of Gilgamesh, I, p. 3)

[11] Descrierea marelui diluviu, în scrierile vechi: zeii au hotărât să extermine omenirea (The Epic of Gilgamesh, V, p. 20) – povestea lui Noe, povestea lui Shurrupak, care şi-a făcut din „coliba roşie” o barcă, în şapte zile; furtuna a venit odată cu noaptea, iar în zori, un nor negru a transformat ziua în noapte (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21), iar diluviul curgea din ceruri ca mareea; Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21); În jurul zidurilor, s-au făcut şerpi de vânt (Voluspo, 38, p. 7), Întunericul avea să crească până la soare, / Iar în timpul verii au venit furtuni puternice (Voluspo, 41, p. 18), apoi Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii (Voluspo, 46, p. 20). Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24). Apoi s-a auzit un huruit puternic, care semăna cu vuietul norilor la dizolvarea universului. Diferite animale acvatice au fost duse de mare şi strivit de munte, şi au renunţat la fiinţa lor în apa sărată. Şi mulţi locuitori din regiunile joase ale lumii au fost ucişi… Copaci uriaşi s-au dezrădăcinat şi zburau ca păsările, apoi au căzut în apă. Izbindu-se între ei, copacii au produs un incendiu uriaş, care a înconjurat muntele. Şi muntele arăta ca o masă de nori negri, încărcată de fulgere. Focul a crescut şi a ars creaturile care erau pe munte. Şi cadavrele pluteau pe ape. Până ce ploile în descreştere au stins focurile (Mahabharata, XVIII, p. 80).

[12] Ahura Mazda îi mărturisea lui Spitama Zarathustra: Am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4)

[13] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

[14] tatăl zeilor, Enil al muntelu” (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24), iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii

 


În 7 ianuarie 2015, muzica şi poezia drăguşanilor

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015

*

În 7 ianuarie 2015, ne vom face de cap: vom scoate la iveală şi vom dărui, tuturor celor interesaţi, nopţile noastre de nesomn din parcursul anului 2014. Şi prietenii, şi prefăcuţii, dar şi neprietenii sunt aşteptaţi, cu dezarmantă cumsecădenie din partea amândurora, la PADRINO LOUNGE, în holul mare al Casei de Cultură din Suceava.

*

Fără îndoială, vor putea cânta, sub “bagheta” de moderator a lui Mihai Pânzaru-PIM, şi toţi cei care vor dori să o facă. Ba chiar şi discursurile intenţionăm să le acceptăm cu plăcere, dar cu o limitare în timp la 3 minute/persoană.

*

În rest, e bine. Până atunci, vă urăm SĂRBĂTORI FERICITE!

*

andi drăguşanul

ion drăguşanul


Cântecul întoarcerii în părinţi: lui Pamfil Horodnic

*

Pământul şi cu cerul mi-au fost cândva părinţi,

apoi s-au tras în umbra ceasloavelor uitate,

m-au părăsit sub talpa cohortelor de sfinţi

firav schiţând minciuna târziului din toate,

iar eu, încă iubindu-i, mi-am căutat părinţii

lăsându-mi trupul pradă şi jertfă la răscruci,

*

Hulpav au rupt din mine fiarele cu dinţii,

oraşul din răscruce asmute doar năluci

risipă ca să-mi facă din cer şi din pământ,

odihna să mi-o frângă în cioburi cât mai mici,

dar vechile ceasloave înfăşură cuvânt

numai pe răni ce-şi sapă durerile aici

icnind adânc în suflet, de parcă-ar spune: Iată

cum ţi-i pământul mamă şi cerul cum ţi-i tată!


Mântuirea sucevei lui lungu prin… mântuială

ion lungu: Găluştili îs di pomanî, pânî în decembri, cân' îmi scot pârleala porculu'...

ion lungu: Găluştili îs di pomanî, pânî în decembri, cân’ îmi scot pârleala porculu’…

*

În vreme ce patria şi poporul se pregătesc de sărbătorile de iarnă, bravul edil al sucevei, domnul ţăran ion lungu, munceşte investiţionar de îi sar capacele. Mai ales cele de pe strada Mărăşeşti şi de pe ramificaţiile pietonale din zonă. Pietonale e un fel de a spune, pentru că aleile şi străduţele respective se numără printre cele mai dificile şi mai periculoase trasee cu obstacole din lume, durate anume de edilul rural lungu pentru ca sucevenii lui dragi (precum mioarele lupului) să se antreneze zilnic întru sporirea capacităţii de efort, ceea ce sănătate curată înseamnă. În fond, când ai un spital sfânt, în care, pe timpul nopţii, serviciul de urgenţă nu funcţionează, ca să nu fie trezit medicul de serviciu, condiţia fizică a pietonului e decisivă. Fotografia de mai sus aparţine cotidianului “Monitorul de Suceava“.

*

Lăcomosul lungu sapă în draci, fără să bage de seamă că îşi sapă singur groapa. De luni de zile, sapă pe Mărăşeşti, apoi astupă, bătătoreşte vag noroiul cu tălpoaiele cizmelor de cauciuc, apoi o ia de la capăt: sapă, sapă, sapă – săpa-i-ar zbenga ieşirea din viaţa publică! Nu contează că sucevenii sperau ca, la sfârşit de săptămână, să facă, în locuinţele lor, curăţenia generală (eu, ştiind năravurile lui lungu, am făcut-o din vreme) . Edilul lungu le taie apa, contribuind decisiv la creşterea vânzărilor de apă la fel de plată ca şi minţişoarele lui; lungu sapă, sapă unde a mai săpat şi unde, când va termina, va săpa iar, în curând. Pentru că aşa-i la noi: îţi găseşti de lucru de mântuială, toci banii – ca să nu ţi-i ia bugetul de stat, şi toată boierimea lui lungu o duce bine, ba chiar duhneşte de bunăstare şi de opulenţă.

*

Străduţa pe care locuieşte consilierul judeţean Mihai Grozavu

Străduţa pe care locuieşte consilierul judeţean Mihai Grozavu

*

Detaliu de pe străduţa lui Grozavu

Detaliu de pe străduţa lui Grozavu

*

Pe străduţa pe care locuieşte consilierul judeţean Mihai Grozavu se lucrează, cu acoperiri şi cu săpături de lucrări, de trei luni. În urmă cu trei zile, nişte muncitori îndesau cu tălpile cauciucate ale cizmelor pământul noroios, apoi au venit alţii, care au început să sape. Şi în capătul aleii, la intersecţia cu strada Mărăşeşti, se lucrează.

*

Săpături pe strada Mărăşeşti

Săpături pe strada Mărăşeşti

*

Detaliu cu săpători

Detaliu cu săpători

*

Practic, “La Fierărie” se află între şantirele arheologice ale lui lungu, într-o noroială mai dihai decât mlaştinile târguşorului Okurov, din povestirea lui Saltâkov-Şcedrin. În partea de sus, s-a săpat ieri. Astăzi, nu mai sapă nimeni, deşi câţiva ştabi privesc filosoficos de pe cealaltă parte a şleaului care, până la abandonarea Prelipcăi de către ion lungu, era una dintre cele mai frumoase străzi ale oraşului. Pietonii, deposedaţi şi de craterele lunare ale spaţiului pietonal (a rămas fratele fără dale, dom’ ţăran primar?), ba escaladează peste mormanele de noroi, ba se aventurează pe fostul carosabil, în care maşinile se hârbuiesc la minut. Că-aşa-i în târgul lui cremene lungu.

*

Aventură pietonală pe Mărăşeşti

Aventură pietonală pe Mărăşeşti

*

Săpătura de la intersecţia cu strada Oituz

Săpătura de la intersecţia cu strada Oituz

*

Detaliu cu săpătura abandonată şi cu filosoficoşii şefi

Detaliu cu săpătura abandonată şi cu filosoficoşii şefi

*

Şefii săpătorilor lui lungu

Şefii săpătorilor lui lungu

*

Sunt convins că există şi alte “puncte de lucru”, răspândite prin întregul târg, pentru că lungu şi ai lui nu puteau rata tunul cel mare: mântuirea sucevei prin lucrări de mântuială. Numai că banii de care îşi bate joc lungu sunt cei plătiţi de noi, prin impozite directe şi indirecte. Şi, tot aşa, oraşul acesta, în care lungu îşi face de cap, al nostru ar cam fi. Măcar din punctul de vedere al patriotismului local.

*

Sunt prea mulţi la număr anii îmbuibării lui ion lungu pe seama noastră, a “cetăţenilor”, semn că, la suceava, şi DNA face parte din marea familie lungu. Ca să nu mai vorbesc de răbdarea locuitorilor, care au trecut cu îngăduinţă şi peste insulta umilirii cu găluşte, dar şi peste cea a calvarului urâţirii, cu premeditare, a oraşului în care locuim, ca să nu-mi reamintesc o spunere a lui Bolintineanu, care, cu siguranţă, la sucevenii de astăzi se referea anticipativ:

*

Cei pe poartă jugul şi-a trăi mai vor

merită să-l poarte, spre… onoarea lor!


Paşalâcul lui ion lungu colinzătorul

ion lungu: Dragi suceveni, faceţi un ifort di imaginaţie şi videţi suceava aşă!

ion lungu: Dragi suceveni, faceţi un ifort di imaginaţie şi videţi suceava aşă!

*

suceava nu-i Sibiul, dar nici ion lungu nu-i Klaus Iohannis. Pârdalnicul de lungu e daco-recolciuc de-al nostru get-be-bet, care, mai nou, deversează bucal şi “colinzi”, fără să ne ceară nouă nimic, pentru că s-a nărăvit în a-şi lua singur.

*

Vreme de câteva zile, suceava s-a înfăşurat în ninsori şi, cu excepţia cavoului cu brad urât din buricul târgului, arăta bine. Nu se mai zărea jegul, iar săpătorii glodoşi ai lui lungu se pitiseră la căldurică, visând Ignatul. Din nefericire, s-a încălzit, iar lungu a trecut iar la pescuit, cu mâna altora, bunăstare viitoare proprie din noroaiele sucevene de azi.

*

Din pură curiozitate, căutaţi pe NET imagini cu Târgul de Crăciun din celelalte oraşe… pardon: din oraşele României, pentru că suceava, ca paşalâc al lui lungu, nu-şi mai merită denumirea de oraş; sau, mai bine, lăsaţi-vă păgubaşi, ca să nu vă faceţi inimă rea. Şi votaţi-l, votaţi-l, fraţilor, până vă termină lungu pe toţi!