Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 4

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z, p. 36

*

Cu câteva decenii înainte de naşterea lui Iisus, un roman genial, pe nume Titus Lucretius Carus (97-58 î. H.), statornicit în memoria omenirii prin cele opt cărţi ale poemului „De Natura rerum”; începu să se întrebe „care-i pricina ce-n lume la mari seminţii răspândit-a / cultul divin şi umplut-a cetăţile toate cu-altare”[1], punând sub semnul oprobriului, pentru prima dată în istorie, rolul religiilor în existenţa umanităţii: „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[2].

*

Lucreţius Carus înţelesese că „natura, urzitoarea lumii”[3], încetase să de mai dezvăluie fiinţei umane ca atare şi că „religia a fost aceea care / urzi nelegiuiri şi fapte impii”[4], pe fondul confuziei create, în fiecare individualitate spirituală, şi de vis, şi de teamă, şi de necunoaştere, în scopul anihilării şi subordonării necondiţionate a tuturor individualităţilor. Omul încetase să mai creadă în Spirit şi inversase sensurile (nu mai căuta în inima sa), iar Cerurile, care îl tot ajutaseră să se înţeleagă şi să le înţeleagă, tocmai fuseseră populate cu zeităţi, de parcă mulţi, tare mulţi nemuritori ar fi izbutit să identifice în ei înşişi răspunsurile la tragica întrebare a lui Gilgamesh: „Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”, despovărându-se, astfel, de neliniştitul şi dezarmantul gând cum că „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[5].

*

Sentimentul zădărniciei vieţii apare odată cu naşterea zeilor[6], pământenii dând crezare spuselor şamanice, care susţineau că „Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[7]. Şi, astfel, constelaţiile şi planetele împrumută chipuri umane sau animaliere, ba chiar şi Cerul şi Pământul se transformă în făpturi nemuritoare, dar crude în relaţiile cu muritorii, care, încet, încet, îşi pierd şi cea din urmă fărâmă de demnitate, urmând drumul obedienţei, care, odinioară, fusese „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[8], fusese călător fericit pe „calea din sud, care este Calea Strămoşilor” şi pe „calea din nord, care este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[9] şi, râvnind la Cer, desconsideră bucuriile pământeşti, deci însăşi viaţa.

*

De la poezia prin care i se revelau Sinele Particular şi Sinele Universal (Spiritul OM), fiinţa pământeană decade la imn şi la rugăciune, ambele menite să îmbuneze fantasmelor care se substituiseră „Legilor lui Dumnezeu, scrise pe Cer”, iar simbolistica astrală conturează monştri mitologici, care impun şi cultivă teama, retezând brutal aripile revelaţiei. Naşterea zeilor înseamnă, de fapt, abandonarea omului metafizic într-un primitivism spiritual revoltător, dar cultivat de sacerdoţi drept esenţă a credinţei. Sumerienii încep să creadă în închipuiri umanoide încă din anul 3500 î. H., atunci când „Anu devine zeu”, după ce, ca şi urmaşii săi, „Enlil, Enki şi Nin-harsagga, a condus capetele negre”[10], adică pe pelasgi, „simboliza Cerul, Enlil – Aerul şi Pământul, iar Enki –  Apa şi Înţelepciunea; mai puţin importanţi au fost: Utu – Soarele, Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus), precum şi Ninhursag – mama zeilor”[11]. La fel se întâmplă şi la egipteni şi tot pe atunci, unde Osiris preia identitatea lui Anu (moştenită de la felaci) şi unde Jupiter sau „steaua Sudului”  „a fost un zeu”; Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”; Marte sau „steaua de Răsărit a cerului” îl simboliza pe Ra; Mercur îl simboliza pe Set; Venus sau „steaua navigatorilor” îl simboliza pe Osiris[12], iar dintre constelaţii, Dragonul era Hipopotamul, Ursa Mare era Boul[13] şi aşa mai departe.

*

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

*

Chiar şi Amen-Ra se transformă în „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”[14], iar dacă „Anu a slobozit Taurul Cerului”[15], „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[16], pe care Gilgamesh l-a ucis, pedeapsa pentru omul care a învins Tunetul (Thor) fiind cumplită, pierderea lui Enkidu însemnând, de fapt şi într-o traducere nepoetică, pierderea tinereţii proprii.

*

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

*

Cunoaşterea Cerului şi descifrarea semnelor sale au presupus gruparea stelelor sub diverse denumiri, funcţie de conturul zoomorf pe care-l sugerau poziţionările, dar denumirile acestea au fost receptate, abia timpurile moderne, drept idolatrii. Oamenii, după cum o probează şi Datina, nu s-au închinat niciodată animalelor, ci unei anumite epici astrale. „Cerbul” şi „Capra”, de pildă, omagiază moartea şi învierea Timpului, la solstiţiul de iarnă, în Capricorn (Cernunos sau Cronos), Urşii, mai ales cei de paie, omagiază constelaţia de deasupra Europei continentale, Ursa Mare, Căiuţii omagiază planeta Marte, „zeitatea” războinicilor călăreţi din munţi, cărora li s-a zis centauri, iar Mascaţii omagiază Primăvara, în complexa ei ciclicitate. Dar, de toate elementele Datinii mă voi ocupa în capitolele care vor urma.

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 3

*

Că în simbolul (cuneiforma sumeriană veche – 3500 î. H.) pentru Dumnezeu-Cerul (cele două cruci suprapuse) întâlnim doar Cerul şi Pământul, în reprezentări simbolice, şi nicidecum Soarele şi Luna, aşa cum şi eu crezusem, cândva, o probează mărturiile vechilor cărţi religioase ale omenirii.

*

La sumerieni, „genealogia” creaţiei, cuplul creator Cer-Pământ (An-Ki), îl are pe Anu drept Cer şi pe Ki, numită şi Ninhursag, drept Pământ, Luna, numită Nanna sau Sîn, fiind fiica lui Enlil (aerul, vântul), fiul Cerului şi al Pământului, şi al zeiţei cerealiere Ninlil sau Mulliltu, iar fata acestora, Iştar sau Inanna, fiind zeiţa dragostei (iar mitologiile popoarelor, după cum se va vedea, îi stabilesc statut de Eftepir, de Maia, de Lucia, deci o identitate lunară).

*

„Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[1], dar şi „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[2].  „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[3], „Soarele este ochiul lumii”[4], „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[5], dar „cu Soarele, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[6], Pământul, „umbrita Glie, maica zeilor din Cer”[7], „divina Glie, bună mamă de zei şi de oameni”[8], fiind şi creatoarea timpului uman[9]. „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[10], ştiut fiind că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[11].

*

Conform unui mit slav, Pământul ar fi avut o fată, Primăvara, care se numea Luna Mai (Maia, în slavă). În mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, începea primul an nou al omenirii. Închisă într-o peşteră, pentru o vinovăţie în dragoste, Maia este eliberată de unchiul ei, Soarele, şi pusă Crăiasă a Florilor în palatul de cleştar de deasupra norilor. Identic este şi mitul dacic al Crăiesei Zăpezii, Eftepr (Lucia, în latină), dar şi mitul zeiţei Iştar (Ishtar):

*

„Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii dragostei ei”[12].

*

„Locuind” în Cer, simbolul lunar, al rotaţiei ei spre stânga, nu poate fi decât cel legat de simbolul ceresc, crucea dreaptă, cu rotire spre stânga, deci zvastica inversă.

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 2

Simbolul Dumnezeu-Cerul, în Sumer, 3500 î. H.

*

Dumnezeu-Cerul însemna, în vechime, „respiraţia”, „voinţa”, dar şi Cerul îndepărtat, semnul lui grafic, la vechii sumerieni, fiind dat de cele două cruci suprapuse, crucea dreaptă, simbolizând Cerul, şi crucea oblică, simbolizând Pământul de sub Crucea Nordului (Constelaţia Lebăda).

*

Simboluri sumeriene, până la cuneiforme

*

Dumnezeu-Cerul, în componentele sale grafice

*

Perimetrul Crucii Nordului (Pământul) este un pătrat, care simboliza şi cetatea, şi Paradesha, ambele pământene, în vreme ce crucea oblică, cuprinsă de pătrat, simboliza părinţii (pitr).

*

Pământul, dar şi Cetatea, dar şi Paradesha

*

Perimetru Crucii Drepte (Cerul) este un romb, care înseamnă şi Soare, dar şi dubla natură a sfinţeniei[1], cea care, prin cunoaşterea Sinelui Particular, cunoaşte Sinele Universal[2]. În creştinism, rombul a fost considerat simbolul Sfântului Graal („Inima lui Iisus”), confirmându-se, practic simbolistica iniţială a rombului, de dublă natură a sfinţeniei, astrală şi pământească. Cele două triunghiuri suprapuse, care alcătuiesc rombul definesc şi iniţierile, „pe munte”, „în Sinele Universal” (Spiritul) – triunghiul cu vârful în sus şi, respectiv, „în peşteră”[3] (în inima proprie, de fapt), „în Sinele Particular” – triunghiul cu vârful în jos.

*

Soarele sau Dubla Natură a Sfinţeniei

*

Soarele, în mişcare, este simbolizat de zvastica spre dreapta, făcută din Crucea Cerului. Acestui simbol, care înseamnă şi Lumina Cerului Zilei, i se suprapun, ulterior, tot felul de nume de zei: Deaus, din care descinde Zeus al elinilor; Ahura Mazda (cel care-i încredinţează Legile lui Zarathustra); Apollo, Mithra şi, în fine, Iisus Hristos.

*

Soarele, în mişcare

*

Rotaţia Pământului, în sens invers faţă de cea a Soarelui, aidoma Horelor, ţine de Crucea Nordului, deci de simbolul Pământului, dar, deşi rotaţiile obligă la o singură desluşire, ansamblul de simboluri care derivă din cele două cruci, şi separat, şi împreună, dau multitudinea de semnificaţii, de desluşiri care obligă la intrarea în armonie.

*

Pământul, în rotaţie inversă

*

Suprapunerea celor două cruci, cu tot cu perimetrele lor, dau octogonul sau floarea (steaua) în opt petale (raze), care a însemnat, cândva, şi calendar lunar, dar care simbolizează Sacralitatea de dincolo de Cer, Spiritul sau ceea ce noi, creştinii, obişnuim să numim Dumnezeu, Unu sau, în vechime, OM (se scria şi AUM, folosindu-se invocaţia OI).

*

Spiritul de dincolo de Cer

*

Reprezentarea aceasta o aflam şi în bisericile creştine, dar şi în totemurile voievodale vechi, precum cele, de la cuşmă şi de la gât, al lui Vlad Ţepeş.

*

Bederniţa de la Putna

*

Bijuteriile lui Vlad Ţepeş

*

Există o reprezentare şi mai stilizată, realizată prin unirea unui capăt de cruce cu opusurile celeilalte cruci, o veritabilă stea (floare), pe care o descoperim în toată ornamentaţia populară a popoarelor lumii şi care simbolizează, întâi de toate, Altarul Strămoşilor (deva şi pitr, împreună[4]) şi, desigur, pe capetele ouălor încondeiate ale românilor, oul încondeiat reprezentând, în fond, prima carte religioasă a omenirii.

*

Dumnezeu-Cerul, simbol astral şi/sau floral

*

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

*

Pe oul încondeiat (Oul Cosmic), există, în cele două capete, câte un simbol al Spiritului, deci al Eternităţii, care delimitează, prin două porţi sau căi, „Pasărea Vieţii” sau „Hora Vieţii”, tentaţia nemuririi fiind fundamentală pentru condiţia umană, de-a lungul vremilor (mai ales în sensul disciplinării, al moralizării, prin dogme religioase), Deva-Yana (Poarta sau Calea Zeilor, care nu sunt, de fapt, decât moşii cei vechi şi strămoşii) şi, respectiv, Pitr-Yana (Poarta sau Calea Părinţilor, adică şi a bunilor şi străbunilor, deci a antecesorilor mai apropiaţi, cei ai celor „şapte lumi”[5], adică întrupări), şi unii, şi ceilalţi[6], reîntrupându-se prin hora oamenilor sfinţi (alternanţa de romburi şi X-uri, de pe banda din mijlocul oului încondeiat).

*

*

„Ceea ce se vede în univers, animate sau inanimate, toate aceste lucruri se vor reînnoi; la fel ca diferitele roade ale pământului, care se succed în ordinea cuvenită anotimpurilor, totul se învârte în lume, fără început, şi fără sfârşit, pe această roată care provoacă distrugerea tuturor lucrurilor”[7]. Acesta este şi mesajul oului încondeiat (scris), obiceiul încondeierii însemnând, în fond, obligatoria reînnoire din fiecare primăvară. Elementele-simbol ale Oului Cosmic se regăsesc, mai dibaci sau mai neîndemânatic lucrate, în toate ornamentaţiile populare ale populaţiilor care descind din străvechile civilizaţii polară şi boreală. Noi le păstrăm, fără iniţieri, după regula lui „aşa am apucat”, dar le păstrăm. Mai trebuie doar să învăţăm să şi valorificăm această multimilenară moştenire a umanităţii.

*

Exemple de simbolistică dreptliniară străveche, pe oul încondeiat sau pe cusături şi ţesături, se pot da la nesfârşit, dar postez doar câteva, cu sugetiile grafice aplicate pe fotografii realizate de colegul şi prietenul meu, Victor T. Rusu:

*

*

*

*

*

*

*

*

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 1

page_va_cellarius_atlas_trade_05_1205020934_id_567583

*

Cel puţin trei dintre elementele care caracterizează specificitatea spiritualităţii româneşti, oul încondeiat[1], colindele[2] şi horele[3] ritualice[4], încă mai conservă mimetic elemente ale tradiţiei primordiale[5], ale datului/datină, ale matricei stilistice[6] care defineşte aderenţa noastră la mit[7]. Sugestia descendenţei Datinii din mithrianism, impusă de militanţii târzii ai daco-românismului cu orice chip, ignoră însăşi esenţa decadenţei metafizice a fiinţei umane, prin religiile târzii, care coboară Cerul pe Pământ, deposedându-l de adevărata lui sacralitate, Mithra sau Mitra[8], ca „Legământ”, ca asumare de Cer[9] (de Auhura, dascălul lui Zarathustra, în cazul acesta). De altfel, simbolul pentru Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă şi crucea oblică suprapuse – precum pe steagul Angliei), figura ca atare, în anul 3500 î. H. pe tăbliţele sumeriene, ulterior primind şi un nume şi devenind zeul Ansar, urmând ca, în timp, numele cerului să capete, de la Anu[10] şi până la Mithra, o puzderie de nume, „deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[11].

*

Dumnezeu-Cerul, pe oul încondeiat – foto Victor T. Rusu

*

Începuturile lumii, imaginate (eu înclin să cred că dezvăluite) de către de moşii omenirii (generaţiile devas[12], zeii şi umbrele care compun începutul[13] sau cei vieţuind odinioară, / fii semizei ai stăpânilor zei[14]), încep de la Haos, convingerea generală fiind că, „mai înainte[15] de mări, de uscat şi de bolta cerească, / firea la fel peste tot arăta şi numită fu Haos”[16]. Civilizaţia polară îl numise Ymir[17], iar sumerienii i-au zis Haosului Tiamat, „haosul, mama lor”[18], existând „la primele începutură”[19], atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / nimic nu exista, doar primordialul Apsu[20], născătorul lor, / Mummu[21], iar Tiamat[22]… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”. Factorul declanşator al Creaţiei, „în această lume, când a fost lipsită de strălucire şi de lumină, şi învăluită în întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţe ale tuturor fiinţelor create”[23].

*

Oul cosmic – foto Victor T. Rusu

* 

Odată cu Creaţia, se individualizează şi Timpul Cosmic, deci o altă dimensiune a Spiritului Universal. „Timpul este Creatorul”[24], dar Timpul Cosmic, ulterior simbolizat de Cerul Îndepărtat (Cernunos, cum îl numeau celţii, sau Cronos), nu trebuie confundat cu timpul pământesc, pentru că „Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer”[25], timpul pământesc fiind „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[26].

*

Genealogia sumeriană a Creaţiei

*

Timpul Cosmic se auto-creează, odată cu timpul pământesc, „după ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin intermediul firului alb al zilei şi a firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două căi, spre Deva şi spre Pitris. Pasărea Vieţii a fost confiscată de Timp, care reprezintă puterea infinitului din suflet, voi aţi eliberat-o pentru a atinge marea fericire”[27], „apoi, aţi plasat Soarele şi Cerul, deasupra! În funcţie de cursul aceluiaşi Soare, făceau jertfele lor şi zeii, şi oamenii[28], în raport cu ceea ce le-a fost dat să facă, pentru ca, prin jertfele lor, să se bucure, de asemenea, de roadele acestor acte”[29]. „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[30], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[31], dar şi a „zeilor din Cer”[32], desăvârşind procesul Creaţiei, prin intermediul elementelor ei fundamentale.