Vasile Gherasim: Vecernie

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Preludiu:

Se pun troiene mari pe înserate,

Iar cerul cu pământul una sunt –

Auie clopote îndepărtate:

E timpul de vecernie-n curând.

Şi vântul a-ncetat să mai gonească

În drumu-i fără ţintă, fără rost:

Vrea parcă-o rugăciune să şoptească

La-al zidului himeric adăpost…

Eu către suflet:

Şi tu, trudite suflet, cauţi pace

Zadarnic pribegind prin spaţii goale,

În tine însuţi cearcă-a te întoarce

Şi vei afla tămăduiri de boale.

E ceas de rugăciune – ia aminte!

Iar Dumnezeu e-atât de blând şi mare…

Simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte

Spre a găsi la dânsul ascultare.

În veşnicia care te străbate

Chiar suferinţa Golgothe-i nimic,

Şi toate fericirile visate

Ce sunt în sufletul unui pitic?

Sufletul către mine:

Dar clipa cea cu-adevărat trăită

Nu-i mai presus de seaca veşnicie?

Vecernia, azi, oricât e de cernită,

Vesteşte doară sfânta Liturghie.

Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,

Psalmodiază imn de bucurie!

Iară iubirea, din etern simţită,

O rugăciune de-nălţare fie!

(Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 70).

Cronici sentimentale No Comments Jan 2

„Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”

“Căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea” (Pindar, Nemeene, VI, I, 1)

La manifestarea din 7 ianuarie 2015, ora 16, de la PADRINO LOUNGE (Casa de Cultură, în holul mare), este binevenit oricine doreşte să vină şi să primească, în dar, cărţile bucovina, în mărturiile veacurilor, sinteza istoria muzical-dramatică a sucevei, precum şi cartea de poezie cântecele despovărării, dar şi publicaţia .

Cum, în filele mele, din cartea de poezie în care publică şi fiul meu, am închinat fiecare poem câte unui om, căruia îi datorez, în timp, recunoştinţă, o invitaţie specială o lansez spre sucevenii:

Achiţei Costache – Cântecul cireşilor

Adomnicăi Mirela – Cântecul cosmicului contur

Aelenei Viorel – Cântecul imensităţii clipei

Agafiţei Constantin – Cântecul mistuitoarei arderi

Agoutin Carmen – Cântecul prăbuşirii verbului

Ailincăi Cătălin – Cântec cu păsări călătoare

Alexe Aurel – Cântecul îngemănării copacului

Alexandru Rodica – Cântecul risipelor dintâi

Amurăriţei Nicu – Cântecul zborului crucii în mişcare

Apopei Geta – Cântecul pietrei de sub tălpi

Atănăsoaie Bogdan – Cântecul crucificării lumii

Avram Clara Demetra – Cântecul înfăşurării în cântec

Avram Dinuţa – Cântecul poverii umbrei

Avram Florin – Cântecul adâncii împătimirii

Avram Sorin Marius – Cântecul irosirii aproapelui

Avram Tiberiu – Cântecul menestrelilor timpului

Bălan Ioan – Cântecul indiferenţilor

Băişanu Ştefan Alexandru – Cântecul bardului clipei

Băiţan Ion – Cântecul înserării oraşului

Barbă Nicolae – Cântecul vremelniciei ţipătului

Bejinariu Mihai – Cântecul închinării sufletului

Beldiman Mihaela – Cântecul cântăreţului cântând

Bercea Radu – Cântecul amurgului cocorilor

Bocancea Adrian – Cântecul desprinderii poeziei

Bodnar Ioan – Cântecul risipei întru mine

Boicu Cornel – Cântecul drumului ce mă duce

Brăteanu Călin – Cântecul edecarului de umbre

Burduja Mihai – Cântec târgului melancolic

Burgheaua Dănuţ – Cântecul stropului de libertate

Calinciuc Alin – Cântecul jariştii de foc

Cantea Maria – Cântec fără umbră

Cantea Marcel – Cântecul memoriei marmurei

Cărăbuş Gabriel – Cântecul pierzaniei celui fără trup

Catargiu Doina – Cântecul urmelor tăcerii

Chaşoschi Irina Laura – Cântecul aleanului cu vise

Clement Dorin Liviu – Cântecul trufiei demnităţii

Codorean Violeta – Cântecul degradării cutumelor

Cosovan Tiberiu – Cântec în decor provincial

Costiniuc Romică – Cântec pe calea înrobirii

Cramariuc Florin – Cântecul dimineţii poemului

Crăciun Dana Elena – Cântecul copacului înflorit

Creţeanu Mihai – Cântecul mestecenilor

Croitor David – Cântecul înrădăcinării pe cer

Cuşnir Elena-Maria – Cântecul fructului interzis

David Cristina – Cântecul rănirii cu lumini

David Elena Manuela – Cântecul ninsorilor din cer

David Gheorghe – Cântecul frunzelor pe hotarul apei

Doboş Cristian – Cântecul vremilor vremuitoare

Dobromir Nicolae – Cântecul închinării cuvântului

Donţu Ovidiu – Cântec de alean târziu

Dominte Eugen – Cântecul ghicirii ecoului

Dominte Luminiţa – Cântecul burgului vechi

Dominte Nistor – Cântecul templului de mir

Dominte Rodica – Cântecul speranţei în fericire

Dranca Rodica – Cântecul stâncii rănite

Filipiuc Archip – Cântecul învierii cobzarului

Finiş Olga – Cântecul dezghiocării amurgului

Finiş Zaharia – Cântecul jertfirii în trup

Flutur Gheorghe – Cântecul umbrei cu spini

Fodor Mihaela Tatiana – Cântecul păşirii hotarelor

Galan Vasile – Cântec pe eşafodul cuvintelor nescrise

Gavrilaş Dana – Cântecul desferecării cireşului

Gheorghe Marin Constantin – Cântecul zicerilor efemeridei

Giurcă Maria – Cântecul de dincolo de vămi

Giurcă Raluca – Cântecul îndungării

Gîză Mihai – Cântecul numărării clipei

Groza Nicolae – Cântecul pribegilor pe drum

Havriliuc Alexandru – Cântec la ospăţul iluziei

Havriliuc Emil – Cântecul imaculatei ursiri

Havriliuc Gabriela – Cântec spulberării cuvintelor

Horbovanu Constantin – Cântec la porţile oraşului

Horodincă Marcel – Cântecul hotarului pângăririlor

Horodnic Pamfil – Cântecul întoarcerii în părinţi

Horvat Petre – Cântecul ademenirii umbrei

Hrehor Constantin – Cântec de piatră la pândă

Huluţă Traian – Cântecul ţintuirii luminii

Iftode Gheorghe – Cântecul clipei în schimbare

Iftode Ionică – Cântecul risipei de destine

Iftode Vasile – Cântecul singurătăţii cireşului

Ilie Vasile – Cântecul luminilor pripite

Irimia Constantin – Cântec totemic

Istrati Roman: Cântecul primelor ninsori

Juravle Dragoş: Cântecul trecutului prezent

Leizeriuc Asica – Cântecul paşilor pierduţi

Lungu Dănuţ Gelucu – Cântecul întregului

Lungu Elena – Cântecul umbrei zeilor

Manole Ioan – Cântecul cosmicei furişări

Marcean Carmen – Cântec cu îngeri calmi

Marcean Ioan – Cântecul rostogolirii poverii

Medeleanu Ramona – Cântec cu o creangă pe cer

Mîrza Gavril – Cântecul celor şapte zile

Muha Victor – Cântecul slobozirii chemărilor

Muha Viorel – Cântecul vrajbelor ninsorii

Muha Ana – Cântec cu cai peste cer

Neagu Sandrinio – Cântecul istovirii lumilor

Nechifor Ioan Cătălin – Cântecul urmelor dansând

Nedelea Ion – Cântecul celor nouă întrupări

Niţă Ilie – Cântecul împovărării ierbii

Oloieru Petrică – Cântecul demitizării timpului

Oniu Zamfir – Cântecul urcării în amintiri

Pânzaru-Pim Mihai – Cântecul ursirii din verbe

Paranici Ileana – Cântecul naşterii prin cuvinte

Paranici Ion – Cântecul stelelor care nu-s

Pascal Florin – Cântecul lămpii aprinse

Pînzar Alexandru – Cântecul urcării pe cruce

Pintilie Valerică – Cântecul edecarului înspre nicăieri

Plăcintă Constantin – Cântecul condamnării la viaţă

Popescu Mihaela – Cântecul mâinilor care cântă

Preutesi Nicolae – Cântecul pe crucea de stele

Rîpan Grigore – Cântecul aşteptării veştilor

Rusu Victor Traian – Cântec vânătorului de urme

Sauciuc George – Cântecul stelei polare

Saviuc Loghin – Cântec la marginea veşniciei

Savu Dimitrie – Cântecul întoarcerii în clipă

Schachter Edgar – Cântecul hotarelor ninsorii

Scîntei Corina – Cântec în destrămare

Scutaru Viorel – Cântecul răstignirii pe cale

Senciuc Gheorghe – Cântecul hoinăririi prin stele

Severin Constantin – Cântecul de apoi

Sfichi Mircea – Cântecul fragilităţii pripei

Sinescu Florin – Cântec la trecerea poeţilor

Sârbu-Botezat Oana-Maria – Cântecul pribegiilor sumare

Sofronie Doru – Cântecul poverii de lumini

Straton Cezar – Cântec despre trupul cărţii

Sulugiuc Gabriela – Cântec sub pânda amurgului

Ştirbu Petrică – Cântecul cămăşii de trecere

Şutac Victor – Cântecul vânării strămoşilor

Tabarcea Adrian – Cântecul plutirii pe cer

Tănase Daniel – Cântecul ţipătului ştiut

Tapalagă Georgeta – Cântecul vremii cu cai

Teişanu Gabriela – Cântecul întrupării omătului

Teodorescu Dumitru – Cântecul risipelor de spaime

Todiruţ Cezar – Cântecul apelor curgătoare

Todiruţ Florin – Cântecul arborelui cosmic

Todiruţ Oana – Cântecul risipelor pământeşti

Ţînţar-Tandru Mihai – Cântecul rostogolirii zarului

Ursu Anisia – Cântec idolatru

Ursu Emil-Constantin – Cântecul sfinţeniei cuvintelor

Ursu Laura – Cântecul ultimului cântec

Varvaroi Viorel – Cântec stelei mele căzătoare

Vasilciuc Irina – Cântecul drumului fără sfârşit

Vintilă Alexandru Ovidiu – Cântecul ultimului nescris

Vinţilă Dumitru – Cântecul revoltei umbrei zilei

Viţega Amedeia – Cântec de îmblânzit cerbii

Jurnalism No Comments Jan 1

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.

[1] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 242

[2] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 241

[3] themistes

[4] tomuri

[5] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 7, 11, p. 205

[6] Mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge, în Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 1, 4, p. 90

[7] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, L, p. 156

[8] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, IV, p. 134

[9] Mahabharata, III, p. 49

[10] Mahabharata, III, 50

[11] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, X, 23, p. 442

[12] Zend-Avesta, în Vendîdâd, pp. 11, 12

[13] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 13

[14] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 19

[15] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[16] Împăratul tău este marele munte tată, Enlil, în Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[17] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[18] The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181

Datina Biblia Romanilor No Comments Jan 1

LA MULŢI ANI ŞI FERICIRE!

După datină şi fire,
fie să v-aducă anul
cât mai multă fericire!,
vă urează drăguşanul.

Cronici sentimentale No Comments Dec 31

Leru-i Ler!

Ieri noapte a nins prin oraş,
fiecare secol s-a-nvelit în ninsoare.
Secolul, îmbrăcând singurătatea
ca pe-o cămaşă de sare,

cu sania trasă din vreme la scară
năvăleşte cu chiote-n stradă.
Numai rănile conspiră-n lăuntru
de secol cântând prin zăpadă:

hei-hei, leru-i ler prin odaie colindă
şi ninsorile cresc chiuind în oglindă,
steaua mea urcă sus într-o stea tremurândă
decupată cu sănii în ninsoare plăpândă,
hei-hei, leru-i ler pân’ la cer!,,,.

Pân’ la cer ieri a nins peste câmp,
straşnică iarnă, spun bunicii prin casă,
după război iarna cade pe lume
în ninsoare adâncă, nervoasă,

fructele-ncep prin cămări să transpire,
fânul fumegă-n grajd şi-ntre timp
noi om sta la o oală cu vin,
pân’ la cer ieri a nins peste câmp,

hei-hei, leru-i ler peste câmp se răsfaţă,
creanga-ncinge buimacă o armură de gheaţă,
steaua mea urcă sus şi în ceaţă se-nceaţă
şi cu ceaţa din juru-i mi se-aşterne pe faţă,
hei-hei, leru-i ler cu opinca de fier!…

Cu opinca de fier calcă iarna prin sat,
crâncenă iarnă, spun bunicii, mai an
scormoneam încruntaţi prin ninsori sângeroase,
şi-atunci vinul înalţă caier alb spre tavan,

parcă-ţi vine să-ţi scuturi câte-o iarnă din plete,
parcă-ţi vine să-ţi pui cuşma cea de la nuntă
şi să pleci peste câmp mai aproape de grâu,
spun bunicii cântând şi se-ncruntă:

hei-hei, leru-i ler cât eşti tânăr şi bun,
uită-n oala cu vin câte griji te răpun,
steaua ta urcă sus ca o floare de prun
sau cais sau cireş pe o gură de tun,
hei-hei, leru-i ler pân’ la cer, pân’ la cer!…