Dănuţ Lungu sau Ziua cu prieten

Dănuţ Lungu

*

Mi-e coleg, mi-e prieten. Ba şi nepot de-al treilea – dacă nu mă înşel, deşi despre înrudirea noastră nu am ştiut până de curând.

*

Îl văzusem tremurând de emoţie pentru un spectacol al prietenului lui, Vasile Purice, apoi pentru un alt spectacol, al altui prieten al lui, Petrică Oloieru, apoi pentru formidabila expoziţie a lui Victor T. Rusu din iarnă, iar trăirile intense de bucurii ale altora întotdeauna au fost pe placul sufletului meu.

*

Dănuţ Lungu, colegul şi prietenul meu, încartiruit, pentru ceea ce înseamnă el ca om şi nu pentru înrudirea întâmplătoare, în clanul drăguşanilor, împlineşte, astăzi, o vârstă frumoasă. L-am întâlnit, dimineaţă, stors de oboseală, după trei îndelungate zile de manifestări artistice, pe care nu doar că le slujeşte, ci le şi trăieşte, şi am uitat să-i fac urările de cuviinţă. Nici nu prea era nevoie, pentru că Dănuţ Lungu ştie că şi eu, şi Petrică Oloieru, şi Vasile Purice, şi Mihai Pânzaru-PIM, şi Corina Scîntei, şi Oana-Maria Sârbu-Botezat, şi Andi Drăguşanul, şi Radu Bercea, şi Victor T. Rusu, şi Gheorghe Senciuc, şi Nicu Nuţu, şi Tiberiu Cosovan, şi Constantin-Emil Ursu, şi Constantin Horbovanu, şi Gabriela Teişanu, şi Lucian Căluşeriu, şi Gabriel Sandu, şi Marcel Horodincă, şi Mena Falek,  şi “Zicălaşii”, şi “Bucovina Rock Castle” şi aşa mai departe ne-am născut, ca şi el, pentru a trăi şi bucuriile altora, inclusiv pe cea reprezentată de ziua lui de naştere. La mulţi ani, prietene, şi, mai ales, Fericire!

Gheorghe SCÂNTEI: O carte a rostirilor definitive

Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015

*

Nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc, în viaţa asta, un om care să adune înţelepciune şi s-o tezaurizeze, cu încrâncenare, doar în sufletul său, apoi, la vremea vremii, să apuce sămânţa cea bună din sac şi să încerce să o încredinţeze, cu migală, brazdelor proaspete, primăvăratice. Nici n-am ştiut că un om se poate mulţumi, zilnic, cu doar atât de puţin, ca să descopere, cândva, că a adunat atât de mult încât nimeni nu-l mai poate egala şi în bogăţie, şi în îndestulare.

*

Nici măcar nu mi-am putut imagina că, undeva, pe lume, nu doar în vecinătatea propriilor mele nelinişti, s-ar fi durat un altar viu al cărţilor, al rostirilor definitive, care înfruntă cu măreţie vremuirile, izbândind împotriva timpului, asupra acestei ireparabile erori a imaginaţiei omeneşti, care stabileşte trecerea şi irosirea. Pentru că omul care a săvârşit această carte, domnul Gheorghe Scântei, cu religiozitatea pasiunii sale pentru rostiri înţelepte, asta este, un altar viu al cărţilor, cu străluminări discrete, în ciudata lor fermitate, spre reperele fundamentale ale condiţiei umane.

*

Nu cred că rostul cărţilor s-a mai desluşit, vreodată, cu atâta nepământească vigoare, încât să li se închine, timp de o viaţă de om, toate dimensiunile unui suflet conştient de sine, precum cel adăpostit în domnul Gheorghe Scântei şi care, cu certitudine, merită vegheat, pentru totdeauna, între copertele unei cărţi închinată cărţilor. Pentru că înseamnă o vocaţie nu să citeşti, ci să pricepi până la a-ţi modela sufletul, până la a te întrupa spirit din spirit, ca să fii îndreptăţit să-ţi ospătezi semenii la cina cea de taină a desluşirii luminilor.

*

Şi Lev Tolstoi, dar şi bucovinenii Vasile Gherasim şi Mircea Streinul obişnuiau să spună că, în fiecare clipă, păşim pe lângă bunul Dumnezeu, dar fără să ne dăm seama de asta. Ca cititori de cărţi, ni se întâmplă şi mai des, ba mai ajungem, uneori, şi la sacrilegiul păşirii indiferente peste tot ce este dumnezeire, semn că minţile noastre, mult prea ostenite de trăirea clipei, nu mai au puterea desluşirii de divin. În cărţile omenirii, veşnicia deja a durat punte luminoasă spre lumină şi rari sunt cei care o şi văd, contururile ei vindecătoare fiind sufocate de narativul propriei existenţe, pe care ne tot străduim să o dedublăm şi, dacă se poate, să-i conferim şi un sens. Domnul Gheorghe Scântei, însă, nu s-a căutat niciodată pe sine, semn că se cunoştea bine, ci a râvnit la zestrea de divin din conştiinţele umane, pe care, generaţiei după generaţie, le-au spulberat mărşăluirile fără de ţintă şi pururi înspăimântate de beznă.

*

Tezaurizând înţelepciune, domnul Gheorghe Scântei s-a tot rupt, conştient, din bezne, întrezărind adevăratele repere existenţiale; iar zicerile tezaurizate, prin voia sorţii şi a întâmplării, şi-au ocupat locul într-o stranie naraţiune astrală, pe care o puteţi descifra, dacă vă preocupă cu adevărat, din paginile acestei cărţi, care, în ciuda aparenţelor, nu înseamnă o colecţie, ci un mod de a năzui şi, deci, de a deveni (I. D.).