T. Robeanu, “troienit ca polul nordic”

Cernăuţii lui T. Robeanu

*

Voievodul

 *

În tăcute bolţi din veacuri doarme-n pace Voievodul,

Mâinile scăldate-n sânge stau pe piept, evlavioase,

Peste dânsu-n risipire zace lumea lui cea veche

Lespezi vechi şi slove şterse, candele ce nu mai ard.

Şi la căpătâi se roagă un călugăr ce nu ştie

Că din aburul albastru Dumnezeu a dispărut.

Dar în ceas de miază-noapte clopotul când sună jalnic

Voievodul se trezeşte

*

„Eu din vechea strălucire vreau să ies azi la divan,

Logofete, mergi de adă din muzeu pecetea ţării

Şi spătarul să aducă spada mea vândută-n Londra!“

Logofătul nu-l aude şi spătarul său nu vine –

Goale-n ceas de miază-noapte oasele-i sclipesc în lună.

(Convorbiri Literare 1886, No. 10

şi Junimea literară, nr. 9/1905, pp. 132-133)

* 

 *

La crâşma verde

 *

La crâşma verde pe vâlcea

Voios m-abat din calea mea;

La masa de stejar mă pun,

Nimic nu cer, nimic nu spun.

*

Dar crâşmăriţa cea nurlie

Ea mă cunoaşte şi mă ştie

Şi sprintenă şi mlădioasă

Aduce cupa cea frumoasă;

 *

Pe umeri braţul mi-l aşază

Lumina ochilor să-mi vază,

Şi pentru vesele cântări

Primesc drept plată sărutări.

*

O, filosofi cu gând greoi,

Când oare-ţi înţelege voi

C-a fericirii dulce cheie

E-n vin, în cântec şi-n femeie?

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

În umbra de gardine

 *

Tânără copilă brună,

Îmi vădeşti a ta iubire

Cum deschide-n nopţi de lună

Dulcile culori bobocul.

 *

O, ascunde în căinţă

Rugătorii tăi ochi negri,

Amoroasa suferinţă

Să o văd, de mult nu-s vrednic.

 *

Vină-n umbra din gardine,

Fruntea mică şi fierbinte

Înspre geamuri să se-ncline

Ca un nufăr peste ape.

 *

Pune-le pe piept să zacă

Blândele mâini amândouă,

Biata inimă să tacă,

Tu s-asculţi a mea poveste.

*

Sufletul meu visuri n-are,

Numai surd în el jeleşte

Doritoarea ta chemare

Ca un ecou în ruine.

*

Căci în arzătoare doruri

De-a vedea ascunsul tainei

El a-mpins ale lui zboruri,

Tânăr, la oprite raiuri.

*

Şi-a răpit a cunoştinţei

Poamă plină de blestemuri,

Oarba pâclă a credinţei

I-a căzut în risipire.

 *

Însă cu privirea clară

N-a văzut nimica alta

Decât pustiire-amară

Ce s-a coborât într-însul.

 *

Şi de-atuncea stă-n omături

Troienit ca polul nordic.

Lângă mine tu, alături,

Vrei să torci visare dulce?

 *

Dacă şi mă ispiteşte

Casta ta întâi iubire

Şi sub raza ei sclipeşte

Palid gheaţa stinsei inimi,

 *

Numai trecător, pe-o clipă,

E în stare să m-atingă

A norocului aripă

În sărut de buze calde.

 *

Mâni acum o comedie

Mi-ar părea delirul nostru,

Pentru-un ceas de poezie

Tu ai plânge-o viaţă-ntreagă.

 *

De-ar fi veacul cel de aur

Eu încununat cu mirtă,

Al amorului blând laur,

M-aş ruga-n genunchi zeiţei:

 *

„Venus, pune-ndurătoare

Mâna sfântă pe-a mea frunte,

Iar să fie crezătoare

Mintea-n gingaşele taine

 *

Şi din ochii mei sărută

Neagră-a lumii oglindire,

Ca icoana cea căzută

De iluzii să re-nvie,

 *

Iar în inima mea rece

Pune-o veşnică scânteie

Ca să nu mai poată trece

Patima mea pentru dânsa”!

 *

Dacă pe altare sfinte

Nu mai este alba Venus,

Trebuie să fii cuminte,

Draga mea cu ochi de mură…

 *

Astăzi, când cu foi cernite

Ghiocelu-ntâiei dragosti

Moare, vin gândiri cumplite

Şi-ai voi să mori cu dânsul.

 *

O, dar în curând, copilă,

Vei uită romanul tragic,

În o searbădă idilă

Vei găsi noroc şi pace.

 *

Vor veni la mijloc anii…

Unde-i mai gândi la mine,

Tu, mustrându-ţi băieţanii,

Pieptănând copile blonde?

 *

Numai-n vis de noapte-adâncă

Poate-i tresări odată,

Când voi fi pierit pe-o stâncă

Singuratec ca un vultur.

(Convorbiri Literare 1888, No. 2)

 *

 *

Dă-mi floarea albă

 *

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

Şi dulcea ta întâi iubire

Cu mine lasă să se-ndrume;

Să-mi pară că mă are-n pază

Un înger cu aripi de rază.

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

De-aş rămânea, s-ar duce poate

Visarea mea ca fum şi spume;

Căci cine ştie, cine ştie

Ori credincioasă mi-ai fi mie?

*

Dă-mi floarea albă de pe sân

Şi lasă-mă să plec în lume;

în urma mea cădea-va pâcla,

Uitat va fi şi al meu nume;

Dar, ca acum, oricând curată

Mi-a fi icoana ta de fată.

(Convorbiri Literare 1888, No. 5)

 *

 *

Istorie de noapte

 *

Liniştită doarme cărşma,

Fetele în vis vorbesc.

Plopi cu frunză argintie

Împrejur o străjuiesc.

 *

Chiar stelosul iaz uitat-a

Tainic ne-nţelesul grai,

Dar cu plutitoare neguri

Vine tropotul de cai

 *

Şi s-apropie de cârşmă;

Sunt panţiri în neagră zea;

Cum le străluceşte coiful,

Cum zângănă spada grea!

 *

Cel mai tânăr şi mai ager

Frâiele aruncă jos,

Pe părete s-oglindeşte

Chipu-i nalt şi mustăcios.

 *

Cu mănunchiul spadei sale

Bate-n uşă de trei ori,

De trei ori tresar zburdalnic

Pintenii cei sunători.

 *

„De ai vin şi-o fată blondă,

Scoală-te, crâşmar bătrân;

Eu, cu toţi ai mei tovarăşi,

Noaptea-ntreagă-aici rămân,

*

Dar de ai o fată brună,

Crapă uşa pe tăcut,

Numai eu să intru singur,

Numai eu să o sărut”.

(Convorbiri Literare 1888, No. 8)

Poezia lui Robeanu şi postfaţa lui Şt. O. Iosif

Postfaţa lui Şt. O. Iosif

*

Continuând să-i public tot câte cinci poeme pe zi celui mai nedreptăţit poet al Bucovinei, inserez în text şi fotocopii ale paginilor postfeţei lui Şt. O. Iosif, pe care nu a semnat-o. Nu a semnat-o pentru că inimosul poet ardelean, care nu l-a vrut pierdut pe marele lui confrate bucovinean, încerca, discret, să confere Bucovinei meritul recuperării culturale respective.

*

*

Nufărul

*

Legănându-se pe-adâncuri

Albul nufăr înfloreşte,

A mrejărului copilă

Visătoare îl priveşte.

*

Şi ea-i albă ca un nufăr…

Gândul de mi-ar fi de vrajă

Şi-mprejurul ei aş pune

A prăpăstiilor strajă.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

*

Drăguţă pierdută…

*

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

Zadarnic dispar pe albastre aripe

De fum vestitorii tăcuţi a dulci clipe:

Foiţele albe c-un singur mic rând,

Drăguţă pierdută, tu nu-mi ieşi din gând!

 *

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni

Un înger de pază îmi eşti şi alungi

Ale dragostei visuri în nopţile lungi,

Şi ziua, râvnirea la-ale lumii cununi,

Cu ochii tăi umezi şi plini de minuni.

*

Şi-n nopţile albe, sub sclipet de stele,

Bărbatul ce-ţi spune cât el te iubeşte

Nu ştie că-n sufletul tău se trezeşte

A mea amintire cu glasuri de jele…

În nopţile albe, sub sclipet de stele.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

*

*

 De când te-ai dus…

 *

De când te-ai dus, copilă dragă,

S-a stins pe cer o lume-ntreagă.

Stejaru-n codru s-a uscat,

Mii de morminte s-au săpat.

*

Cu părul ca argint de lună

Aş vrea să-ţi zic o noapte bună,

Dar de la mine, pân’ la tine

Sunt mări adânci şi ţări străine

 *

Şi numai gândul meu pribeag

V-ajunge-n taină al tău prag

Şi nevăzut va săruta

Şi ochii tăi, şi inima.

(Convorbiri literare 1887, No. 2)

 *

*

 Cântec vechi

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Păzitorii cântă-n uliţi

Răzimaţi în albe suliţi.

*

La Suceava, în cetate,

Ceas de miază-noapte bate,

Zidul vechi adânc răsună:

„Noapte bună, noapte bună!“

 *

Şi din plai şi de la mare

Visurile vin călare,

Din risipe-ncetişor

Creşte-un  mândru foişor.

 *

La prag luna ţine strajă

Înlăuntru doarme-n vrajă

Fata cea de voievod,

Cu păr galben pus în nod.

 *

Cine vine şi-l dezleagă

Nu se duce noaptea-ntreagă

Şi cui vine s-o sărute

Toate nopţile-s pierdute.

*

Copiliţă mult nătângă,

Ochii tăi cu mâna stângă

Să-i acoperi; iar cea dreaptă

Facă drum celui ce-aşteaptă

*

Ca în ceasul din poveşti

De la dragile-ţi fereşti

În ispită să nu-l ducă

Albul număr de nălucă.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)

şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)

* 

*

Azi

*

De pe balconul casei tale

Albastre flori de mult nu cad,

în parc, înspre bătrânul brad,

Crescut-au buruieni în cale.

 *

Eu nu te mai aştept la dânsul

Să vii ca şi o căprioară

Tremurătoare şi uşoară

Iubirea s-o sfinţeşti cu plânsul.

 *

În săli ce scânteie-n lumină

Şi-n luciul de oglinzi înalte

Tu stai, râzând cu celelalte,

Schimbată-n suflet şi străină.

 *

Şi eu, plecat pe-antice scrieri,

Uitat-am dorul de copile,

Zadarnic luna ca-n idile

Discretă-i, şi-n câmp cântă grieri.

(Convorbiri literare 1887, No. 8)

T. Robeanu şi “noaptea veşnicei uitări”

T. Robeanu – desen de Radu Bercea

*

Dacă tot am avut norocul să găsesc, după două decenii de căutare, singura carte de poezie a egalului lui Eminescu în epocă, T. Robeanu, carte îngrijită şi publicată de ardeleanul Şt. O Iosif, am început să lucrez şi o ediţie bucovineană, pe structura cărţii vechi, dar cu plusurile care mi-au tot ieşit în cale, de-a lungul vremii. Cred că, deşi nu pun preţ pe genul ăsta, o să fac o ediţie critică T. Robeanu, în sfioasa-mi tentativă de a-l slobozi din “noaptea veşnicei uitări”, pe care, de altfel, o conştientizase cu rece luciditate.

*

Zilnic (prietenii au acces în intimitatea muncii mele de zi cu zi), o să vă pun la dispoziţie câte cinci poeme , în ordinea stabilită de Şt. O. Iosif, apoi pe cele din colecţia proprie, în final urmând să apelez la referirile durabile despre bornele care marchează calea spiritualităţii bucovinene (T. Robeanu – Vasile Gherasim – Mircea Streinul). Tare mi-aş dori să-l cunoaşteţi, să-l înţelegeţi şi să-l preţuiţi pe poetul acesta tulburător, faţă de care avem atâtea datorii de împlinit.

*

*

Finis

*

 Fără veste, fără nume, am să ies din lumea lor,

Nici un ochi de-azur n-a plânge, nu s-a stinge nici o stea,

Numai poate-un glas de clopot va-ncerca o tânguire

Şi un dascăl sur şi gârbov va rosti un Tatăl-nostru.

*

Lângă tine ei m-or pune, o, iubit şi palid tată!,

Mut zaci tu, şi rece-i fruntea şi închis e ochiul sfânt,

Ce-n jeliri fără cuvinte mă vedea de lacrimi plin,

Rătăcit în labirinturi de păcat şi nebunie.

Nici nu pot să cer iertare şi căinţă să-ţi arăt;

Amândoi tăcuţi şi galbeni zacem unul lângă altul;

Ale sufletului rane s-au uscat şi nu ne dor,

Blândă peste noi se lasă noaptea veşnicei uitări.

Cernăuţi (Convorbiri Literare 1885. No. 2)

* 

 *

Un mort

 *

Nu ard luminile de ceară, cântări de groapă nu răsună,

Să mă privească înc-odată prietenii mei nu s-adună,

Şi, totuşi, stau tăcut, zadarnic bătaia inimii s-ascult,

Când fiecare gând la tine îmi zice c-am murit de mult.

Şi-atunci te văd venind spre mine, din vremi pierdute-o arătare

Şi ochii mari şi plini de milă de vină grea îmi dau iertare.

(Convorbiri Literare 1885. No. 12)

şi (Revista Bucovinei, nr. 5/1943, p. 215)

*

*

În zadar

 *

O, de-ai veni încă o dată,

Iluzie de tinereţi,

Şi iar să-mi spui poveşti la lună

Şi a visa iar să mă-nveţi,

*

În tainicul mormânt de doruri

S-ar pogorî sclipit de stele

Şi-a inimii uitate glasuri

Cum s-ar trezi voios acele!

 *

Şi iarăşi, albă, visătoare,

Copila dulce, ce-am iubit,

Ar învia la glasul tainic

Al dorului nebiruit.

(Convorbiri Literare 1885. No. 12)

*

*

Alcovul e în umbră

*

Alcovul e în umbră şi tu vii să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci;

Încet ridici perdeaua şi-n zare un balaur

Îţi pare cerul nopţii cu ochii săi de aur.

El zborul lui de nouri spre tine îl îndreaptă…

Tu nu cobori perdeaua şi nu eşti înţeleaptă.

*

Ci gândul de copilă din depărtări lumeşti

Pe Făt-Frumos îl cheamă să vie ca-n poveşti,

Cu farmec de iubire din suflet de viteaz

El dorul să-ţi adoarmă şi iar să-l facă treaz

Şi tu în a‘lui braţe voioasă să te culci,

Copilă cu ochi negri şi buze moi şi dulci.

(Convorbiri Literare 1886, No. 7)

*

*

Romanţă

*

Când albă şi cu braţe goale

Tu lângă mine vii la bal,

Cu ochii sufletului dornic

Pe Venus văd ieşind din val.

*

Şi caldă, vie, poftitoare,

M-atingi cu braţele fierbinţi,

A ochilor vorbire dulce

E plină de făgăduinţi,

*

Dar nu-n păduri de portocali,

Pe ţărmul mărilor albastre,

Şi nici la Gange, unde sfinte

De lotus flori ne-ar face castre,

*

Nu vom fugi, ca-n veci să piară

Şi al meu nume şi-a ta veste!…

Tăcut şi tainic e alcovul

Şi plin de farmec de poveste!

(Convorbiri Literare 1887, No. 2)