Dragusanul - Blog - Part 1118

Ateul crestin

Ţara lui tercea-Bercea

 1 ateul

 

Sfinte Doamne-Dumnezeu
apără şi ne păzeşte
de acel care-i ateu,
dar se poartă creştineşte!

 

Caricatură de Radu Bercea,
ilustrată epigramistic de Ion Drăguşanul

cartea

Ţara lui tercea-Bercea


Romanii Sfantului Andrei

Ţara lui tercea-Bercea

 

1 ateu 2

 

Sfântul Andrei l-a creştinat divin,
iar neamul românesc, neprihănitul,
s-a dovedit atâta de creştin,
încât destin i-a moştenit sfârşitul!

 

Caricatură de Radu Bercea,
ilustrată epigramistic de Ion Drăguşanul


Romanii buni crestini

Ţara lui tercea-Bercea

 

1 ateu 3 

Sub Cerul sfintelor lumini,
în mersul lor de azi, spre mâine,
rămân românii buni creştini,
atâţia câţi… vor mai rămâne!

 

Caricatură de Radu Bercea,
ilustrată epigramistic de Ion Drăguşanul


Maturatorul de zambete

Ion Drăguşanul

MĂTURĂTORII DE ZÂMBETE

Motto: Râsul e revoluţie la români.

 

 

Râsul ca o bardă aruncată de furia neputinţei

Pârvu îşi citi dosarul şi rămase pe gânduri. Va să zică aşa, l-a turnat Ilarie, vechiul lui prieten.
– De ce, măi Ilarie? o să-l întrebe. De ce ai făcut-o, mă, că doar nu mi-ai râvnit nici postul, nici casa, nici nevasta?!
La drept vorbind, postul nici nu putea fi râvnit, pentru că e grea şi prost plătită meseria de drumar. Nici casa, o şandrama din vălătuci, înjghebată la marginea târgului, nu putea ademeni un suflet de om spre ticăloşie. Înseamnă că numai Ilinca, nevastă-sa, îl putea face pe Ilarie să-şi vândă prietenul. Da, dar Ilarie, după încarcerarea lui Pârvu, nu s-a ţinut cu Ilinca, ci s-a aşezat cuminte la casa lui, alături de o femeie tânără, frumoasă şi harnică.
                                                         *
Cătrănit, Pârvu l-a chemat pe Ilarie în judecată. Să plătească pentru anii grei de temniţă, făcuţi numai din vina ticăloasei lui delaţiuni. Dar Ilarie o ţinea morţiş că n-ar fi avut nici o relaţie cu Securitatea, ba, mai mult, s-a dus să jure şi la preot, şi la episcop, şi la mitropolit, şi la Sfântul Părinte Patriarh că el, Ilarie, n-a scris niciodată vreo notă informativă. Dar nu l-a crezut nimeni, până nu s-a dovedit că Ilarie nici nu ştia să scrie.
Dacă nu Ilarie, atunci cine?
                                                 *
Ilinca, în schimb, scria frumos, cu bucle, taman ca în notele informative, semnate cu numele conspirativ „Ilarie”. Te pomeneşti că l-a vândut Ilinca. Încet, încet, dureros de încet, mocni în inima lui Pârvu o ciudată bănuială, una spuzită viţos, dar profund, cu o gelozie amară.
Dar nu fu vreme să mai pună întrebări şi să-l dumirească răspunsurile, pentru că bunul Dumnezeu, în cereasca-i generozitate, se milostivi de bietul Pârvu şi-i curmă suferinţele, ridicându-l la Cer.
                                                  *
În vremea asta, foştii anchetatori şi temniceri trudeau din greu pentru binele democraţiei, pe care şi-o asumaseră cu sincer patriotism. Unul dintre ei, actual senator al judeţului, a participat la înmormântarea lui Pârvu, această victimă nevinovată şi acest martir al comunismului, care merită, desigur, un pios omagiu. Pe jerba rezemată de cruce licăreau cuvinte frumoase, doldora de patriotism şi de democraţie.
                                                *
Sus, în Cer, Dumnezeu începu să râdă şi se stârni o ploie de vară, cu bulbuci.
Jos, în măruntaiele pământului, Îngerul Căzut izbucni şi el în râs.
Între Cer şi Pământ, Timpul. Şi ăsta râde de se prăpădeşte. De unde se vede că nouă, oamenilor, doar râsul ne-a mai rămas.
Râsul ca o bardă aruncată de furia neputinţei.

Puii de cuc

În vremea veche, nişte cuci,
cu aripile lor de tuci
vâslind prin zările senine,
în toate cuiburile străine
depus-au ouă
câte două
sau măcar unul
(desigur că le ştiţi străbunul
delict de a se infiltra
anapoda
în viaţa codrului tehui
prin pui).

Târziu de tot, puii de cuc
au zis spre codrul cel uituc:
– Tot păsăretu-i vinovat
moral de-a fi colaborat
cu ticăloşii cuci de ieri,
deci, codrule, dorim să ceri
accesul liber la frunzare
şi o morală inculpare
a păsărilor de prin huci
care nu-s cuci!…

Morala se năzare tristă,
deşi morală nu există,
ci numai puii ce-şi arată dinţii,
muşcând pe cei ce le-au slujit părinţii.

Dosariada: Autodenunţ

Ca turnător, cum o să spun acuş‘,
am fost, desigur, unul foarte mare,
m-a întrecut, mereu, numai Fănuş:
turna aproape dublu… în pahare!

Dosariada: Cântarea… României

În lungul şi în latul gliei,
ţin minte că s-a fost pornit,
pe-atunci, „Cântarea României“
şi tare mulţi s-au pus pe… ciripit!

Dosariada: Dosarul lui Băsescu

Băsescu şi-a vărsat amarul
şi-adeseori forţează nota
cerând şi aşteptând dosarul,
acela care-i dus cu… flota!

Dosariada: A fi sau a nu fi informator

Un paradox şi-un tragic echivoc
prin vremea turnătorilor persistă:
deşi e cert că n-au trăit deloc,
dosarul lor confirmă că există!

Dosariada: Epopeea Monei Muscă

Deja-i un adevăr de stat
de importanţă mondială:
Ea, Mona Muscă, n-a turnat,
ci a luptat pentru… morală!

Ultimul, de după globalizare

Era noapte, o noapte poleită în aur, şi rătăceam prin împrejurimile oraşului, căutând atent pe sub felinarele nopţii, când, în liniştea de început de lume, a vibrat, aidoma zăpezii artificiale pe geamul lui Tao, nedesluşitului şi neprecizatului Tao, vocea bărbată şi retorică a lui Cornel Udrea:
– Globalizăm globalizare, dar umorul, zâmbetul, hohotul, unde sunt?
Am tresărit, doborând, din nebăgare de seamă, un mănunchi de stele, care au prins să pâlpâie metalic şi umed pe o culme de deal, precum focurile mitice, înrădăcinate ancestral deasupra comorilor tainice. Şi-am urcat culmea dealului grăbit, agăţându-mă de rămurişul ghimpos al cerului înstelat, apoi am început să sap, să caut, să muşc din brazde, convins că voi descoperi o comoară sau măcar o parte din veşnic dispărutele documente ale securităţii.
                                                           *
În noaptea aceea de început de lume, am săpat, am sfârtecat cu disperare pe culmea dealului, gelos şi invidios pe Atlas, căruia i s-a ursit doar să ducă povara pe grumaz, şi ar fi durat o veşnicie, dacă n-ar fi înşfăcat Cornel Udrea secera de pe cer şi nu mi-ar fi aruncat-o ursuz, dar cu foarte multă bunăvoinţă:
– Încearcă, dracului, şi cu asta!…
Am încercat şi am izbutit, cu mult înainte de conturarea tivirilor sângerii ale răsăritului, să dezvelesc suficient mormântul din culmea dealului.
– Zâmbete!… Marcel Mureşanule, poftim unde şi-au găsit ăştia să-şi îngroape zâmbetele!, a exclamat cu năduf Cornel Udrea, deşi eu ştiu, pentru că am fost martor, că nu noi le-am îngropat.
Şi, în vreme ce Udrea şi Mureşeanu păşeau pe cer înspre Gura Humorului, eu mi-am împlut buzunarele şi sânul cămăşii cu zâmbete, apoi m-am îndreptat, împleticit de osteneală şi de ierburile care-mi înfăşurau gleznele, spre oraş.
                                                         *
Ciudat mai era oraşul în dimineaţa de după noaptea de început de lume, când m-am întors cu buzunarele şi cu sânul cămăşii doldora de zâmbete.
O primăvară stranie fâlfâia din aripi prin pustietatea neliniştitoare şi fără sfârşit. Şi-am prins să-mi aduc aminte pustiire cu pustiire, de parcă eu aş fi rămas memorie vie a globalizării: mai întâi, s-au globalizat în Spania, în Portugalia, în Italia, ba chiar şi pe la capătul lumii, cei sărăciţi de guvernarea de stânga; ulterior, s-au globalizat ţăranii, pe care normele şi regulile europene i-au adus la sapă de lemn, în vremea guvernării de dreapta. Apoi s-au golit şi oraşele, în urbea mea rămânând numai măturătorii de zâmbete… phii!, cât de bine îmi aduc aminte!
Plecaseră toţi. Dezlegaseră animalele şi le lăsaseră în plata Domnului, apoi se bejeniseră prin lume toţi românii, care cu ce putuseră duce în bocceau de pe umeri, iar ţara rămăsese vraişte, în dezordine şi din ce în ce mai ameninţată cu clauza de salvgardare, aşa că s-au ivit, pe neaşteptate, măturătorii de zâmbete şi au prins să facă ordine. Pământul, înţelenit sau din veac înnobilat cu păduri, l-au retrocedat bisericii şi tare s-au mai bucurat ierarhul locului şi diaconul lui, îmbrâncind preoţimea pe calea de pulbere a globalizării neamului:
– Nu-i pentru voi, ci pentru gloria bisericii şi pentru slava lui Dumnezeu!… Voi plecaţi, mergeţi şi însoţiţi-vă turma pe calea ispăşirii, căci a voastră va fi împărăţia cerului!…
Măturătorii de zâmbete s-au oploşit, apoi, în sediul Palatului Administrativ, împărţind etajele pe doctrine, etajul de dreapta şi etajul de stânga. După expirarea unui ciclu electoral se întâmplă şi câte-o rotaţie la guvernare, prin schimbarea etajelor.
Ierarhul locului şi diaconul său stăpânesc pustietatea de dincoace de Palatul Administrativ, pe care, într-un rând, au încercat să-l revendice, pe motiv că ar fi fost construit din banii Fondului Religionar, dar tentativa aceea nevinovată, menită să sporească gloria bisericii şi slava lui Dumnezeu, era să se termine rău de tot, printr-o nouă secularizare, pusă la cale prin solidarizarea întregului eşichier politic.
                                                              *
Urât mi-a mai fost în vremea din urmă! Rătăceam prin pustietate şi, când osteneam, mă aşezam în iarbă deasă, scoţând din sânul cămăşii şi de prin buzunare mulţimea de zâmbete ale nimănui, cu care jucam arşice.
– Ar trebui să le aduci ofrandă bunului Dumnezeu şi să-ţi mântuieşti sufletul prin cinstirea bisericii!, se tot ţin după mine, cu glas mieros, ierarhul locului şi diaconul său, dar scap de ei, în fiecare zi, cu o replică acidă:
– Veşnicia mea este iarba. Pentru că şi sufletul e muritor…
Spun chestia asta cu o anume amărăciune şi cu aşa o lehamite, încât îi aud pe Udrea şi pe Mureşeanu scrâşnind pe cerul întins darabană sunătoare peste Gura Humorului („Dar unde-i umorul? Nu e suficient să te joci cu zâmbetele, precum Lao Tse cu pietricelele, dacă nu izbuteşti să smulgi hohote de râs!”), apoi mă revolt:
– Prea multă pustietate, iar pustietatea şi biserica nu râd niciodată! De asta mă bucur că şi sufletul e muritor!
Ierarhul locului şi diaconul său, fără să priceapă înspre cine zvârl sufletul, devin împăciuitori:
– O, deci aţi făcut şi dumneavoastră teologia!… În cazul ăsta, cât cereţi pe zâmbete? Avem parale berechet, că ne tot trimit românii globalizaţi ca să slujim pomenirea sufletelor străbunilor lor întru veşnică odihnă… Avansaţi, vă rugăm, o sumă pentru zâmbete şi putem negocia…
Dar eu nu vând şi nu vreau să le ofer zâmbetele înstrăinate, pe care le tot port prin buzunare şi prin sânul cămăşii ca să pot îndura timpul măcar până la moartea sufletului.
                                                         *
De la o vreme, nu mai sunt singur. Încep să fie încarceraţi, aici, la marginea Europei, delicvenţii continentali. Precum Australia, odinioară, ţara de la marginea continentului începe să fie repopulată, dar nimeni, nici măturătorii de zâmbete, ferecaţi în Palatul lor Administrativ, nici ierarhul locului şi diaconul său, care-şi văd tulburate sfintele moşii mănăstireşti, nu-i întâmpină şi nu se bucură de venirea lor. Doar eu mă bucur din toată inima şi-mi aud sufletul pâlpâitor tresărind viu, fremătând viu, deja despovărat de singurătate.
Şi încep să împart fiecărui delicvent, încarcerat în pustietatea de la răsăritul continentului, câte un zâmbet. Când îmi golesc sânii cămăşii şi buzunarele cândva doldora de zâmbete, îi duc spre culmea dealului şi rămânem, împreună, acolo, aproape de cer.
– Dar unde-s hohotele de râs?, auzim rostindu-se retoric dinspre Gura Humorului şi izbucnim în râs.
– În armonie, în regăsire!, spune cineva. În deplinătatea de după timp, în concreteţea desluşirii generaţiei de aur…
Nu sunt atent la cine zice: Lao Tse, Ahura Mazda, Hesiod, eu, ce contează!

Dracula, brand planetar

Ascensiunea a început odată cu lecturarea ediţiilor on-line ale revistelor şi ziarelor, ba poate că niţel mai târzior, atunci când, fremătând de emoţie şi de o ciudată nelinişte, şi-au postat primul lor protest pe „forum”. La drept vorbind, nu era chiar un protest; sau poate că era mai mult decât atât, ceva crucial şi extrem de periculos. Pentru că, dacă este să recunoaştem cinstit, nu există curaj mai tranşant şi mai primejdios decât curajul anonimului.
                                                        *
În noaptea aceea doldora de ore astrale ale omenirii, citiseră ei un articol oarecare despre un politician la modă. Şi nu le-a plăcut că s-a scris despre un astfel de personaj, aşa că au răspuns, cu mult curaj, invitaţiei de a-şi exprima părerea pe „forum”: „Acesta este un bou boşorog”.
Au încercat, apoi, să trimită mesajul, acel prim zvâcnet al sufletelor care îşi caută dimensiunea eroică, dar Reţeaua s-a împotrivit, cerându-le, imperativ, o semnătură.
– Asta nu-i libertate! Dacă-ţi cer să semnezi, înseamnă că vor să te prindă şi să te bage la ocnă…
Şi n-au mai trimis mesajul, dar şi-au trăit întâiul eşec în aflarea libertăţii cu reverberaţii cosmice.
Timp de vreo lună s-au tot plâns, în stânga şi în dreapta, de cumplitul abuz, apoi au aflat că pe „forum” poţi semna oricum şi fără nici o responsabilitate, aşa că le-a mai venit inima la loc. Şi au semnat „Dracula”. Pentru că aşa le-a venit şi nici nu i-ar fi putut bănui cineva, ei fiind nişte oameni cu multă credinţă în Dumnezeu şi care frecventau biserica şi când nu era nevoie.
                                                     *
Vreme de vreo doi ani de zile, au trăit numai pe „forum” şi s-au implicat curajos în politică, în cultură şi în sport, dar fără a se manifesta civic şi dincolo de hotarele ţării. Abia în lunile din urmă, abia după integrarea României, au hotărât să se implice global, să ia atitudine cetăţenească planetară. Ce-i drept, au pierdut ceva vreme cu traducerea în limbi de circulaţie mondială a atitudinii lor faţă de viaţă şi faţă de valorile ei mai mult sau mai puţin convenţionale, dar, în cele din urmă, „Acesta este un bou boşorog” putea fi postat pe „forumul” oricărui ziar din lume. Căpătaseră notorietate şi erau extrem de fericiţi. Începeau să însemne ceva, să fie nişte personalităţi eroice, deşi anonime, şi desigur că omenirea îi admira şi îi iubea ca pe nişte adevăraţi apostoli ai dreptăţii şi ai adevărului în spaţiul virtual. Tocmai de asta îi durea cumplit confuzia nătângă pe care o tot fac unii istorici, şi anume cei care, mânaţi de interese oculte, încearcă să insinueze că Dracula ar fi fost Vlad Ţepeş. „Eşti un bou boşorog, nu istoric!”, îl pun ei la punct, de câte ori lecturează câte un material pe această temă, pe manipulatorul de identităţi.
În restul timpului, „Dracula” spune adevărul în faţă, fără compromisuri şi cu un curaj civic exemplar, iar notorietatea astfel dobândită îi asigură bravului „Dracula” statutul de brand planetar.
                                                       *
A doua şi definitiva lor ascensiune s-a produs pe neaşteptate. Au deschis ochii şi au băgat de seamă că amândoi, şi el, şi ea, se află în faţa unui bătrân de o incredibilă frumuseţe, care răsfoieşte, cu migală, un catastif uriaş, frumos legat în azuriul cerului.
– Cum vă spune, că nu vă găsesc în „Cartea Vieţii”?…
– Dracula, răspund ei într-un glas, dumirindu-se, în ciuda unei umbre de uimire, să se află în faţa Sfântului Petru, veghetorul porţilor Raiului.
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă răsfoieşte, atent, prin catastif, apoi oftează:
– Dracula nu există. N-a existat niciodată…
– Dar, Sfinte Petru, nu obişnuiţi să citiţi „forumul”?
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă îi învăluie în privirile lui vindecătoare, şi-atunci amândoi, şi el, şi ea, uită de deşertăciunile existenţei pământeşti şi îşi rostesc numele cu nevinovată sfiiciune:
– Adam…
– Eva…
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă răsfoieşte, iar, „Cartea Vieţii”, apoi o ia de la capăt cu temeinică răbdare. După o veşnicie pământească (pentru că tot veni vorba, ce s-a mai întâmplat cu globalizarea, fraţilor?), Sfântul Petru îşi cuprinde tâmplele argintate în căuşul palmelor şi se abandonează gândurilor.
– Nici Adam şi Eva nu există. N-au existat niciodată.
– Nu se poate, Sfinte Petre! Astea sunt numele noastre de botez, aşa că trebuie să fi fost încrustate în „Cartea Vieţii”!…
– Sunt, cum să nu fie. Dar sunt numai numele, fără menţiuni că aţi şi fi trăit…
Din nefericire, despre globalizare nu s-a întrebat şi nu s-a răspuns nimic, dar nu-i bai, căci vin, curând, membrii juriului de epigrame de la Gura Humorului şi-au să ne povestească, amănunţit, ce şi cum a fost.

Globalizăm: Definiţia globalizării

Globalizarea, simplu spus,
se face pe deplin taman
atunci când comisarul rus
e comisar… european!

Globalizăm: Globalizare mioritică

Globalizarea, un nou mod de-a fi,
a cam lăsat ciobani fără speranţă,
căci munţii-s ocupaţi, de când veni
familia regală-n transhumanţă.

Globalizăm: Globalismul tradiţiei agrare

Ca fermieri, noi nu ne dăm
de râs în faţa altui neam,
căci din străbuni globalizăm,
când punem gloabele la ham.

Globalizăm: Mândria cetăţeanului global

Globalizarea va topi mânia
şi va sădi un sentiment plenar:
mândria de a fi în România
tot un sărac, dar unul planetar!

Globalizăm: Esenţa globalizării

De când s-a interzis cuţitul,
godacii speră la mulţi ani,
Ignatul anunţând sfârşitul
doar porcilor americani.

Globalizăm: Temeinicia globalizării

Cu trupuri zvelte, pururi mlădioase,
cu ochi adânci, cu ţâţe revoltate,
cu tot ce au ademenind, cărnoase,
româncele-s de mult globalizate.

Globalizăm: Consecinţele globalizării

Nu îmi beau ţuica – nu am voie,
nu-mi m’ânc găina şi nu-mi bat nevasta,
în rest, ca şi-n trecut, numai nevoie
aduce nou globalizarea asta.

Globalizăm: Speranţă globalizantă

Încă e bine, viaţa-i minunată,
globalizarea-mprăştie lumini,
e bine, fiindcă ţara, deocamdată,
e cimitir, dar numai de maşini!

Globalizăm: Viitorul globalizării

Pe-ntregul glob nu va mai fi hotar
şi-o unică etnie pământească
în pace va trăi de-a pururi, dar
nu şi din biata leafă românească!

Globalizăm: Entuziasmul globalizării

Atât de fericiţi, de-un timp, ne dăm
şi-atât de nonşalanţi sărbătorim
evenimentul că globalizăm,
deşi ar trebui să şi muncim…

Globalizăm: Ofertă globală românească

Pământul ăsta doldora de drame,
cu neamuri care numai triste îs,
îl vom iniţia în epigrame,
căci e nevoie-n lume şi de… râs!

Globalizăm: Românii şi globalizarea

Nu sunt entuziaşti şi e normal
să-i macine cu sârg îngrijorarea,
doar au trăit dintr-un salar global
şi, de atunci, urăsc… globalizarea!

„Românul spiritual” şi pragmatismul european

Odată lansat conceptul „român spiritual”, Guvernul şi Prezidenţia (viceversa pentru interesaţi) au trimis în Europa pe distinsul academician Bulă Bulăescu, pentru implementarea noului concept, alături de arhicunoscutele „neamţ harnic”, sau „italian romantic”.
Ajuns în Europa, savantul român a conferenţiat, neostenit, timp de un an, despre sacrificiul uman al Meşterului Manole şi despre mioritica nuntire cosmică.
După şase luni, comisarul european pentru integrare, Bully Bullynsen, comunica sec, în cadrul unei conferinţe de presă:
– Constructorii români îşi pun, noaptea, nevestele să sprijine zidurile, ca să nu se dărâme. Fermierul român este ucis de ceilalţi, dacă are oi mai multe, mândre şi cornute…

La noi, e orbul împărat

Când orbu-ajunse împărat,
prin nu mai ştiu ce alt prăpăd,
ceru ca în întregul stat
chiorâţi să fie cei ce văd
şi mulţi au spus că văz nu au,
minţindu-ne cu-adevărat,
dar ca şi noi orbecăiau,
când orbu-ajunse împărat.

Acum, când multe s-au schimbat,
deşi-i la fel ca la-nceput,
cei ce-au minţit şi s-au salvat
spun că-au văzut ce n-au văzut,
spun că lumina i-a durut
până-n rărunchi, dar n-au ţipat
căci sufletul le este mut
şi-acum, când multe s-au schimbat.

Morala-i lege pentru chiori
şi pentru cei ce chiori s-au dat,
căci veşnic, nu doar uneori,
la noi, e orbul împărat.

Schimb de locuri, între Bulă şi familia regală

De-acel belşug ce îl visează Bulă,
când pleacă-n Europa prima oară,
familia regală e sătulă,
deci se întoarce-n „sărăcia” ei din ţară.

Bulă şi concurenţa europeană

Întors din vizită rapidă
prin Europa cea fudulă,
Bulă exclamă cu obidă:
– Să-i vezi pe ei cât îs de… Bulă!

Bulă, poliţist european

Ca poliţist, nu se dezminte:
chiar dacă e niţel netot
şi nici nu are pic de minte,
„pulanul” lui e… poliglot!

Bulă, în istoria europeană

Ca patriot, cum zice axioma,
românul are glorie destulă,
dovadă că şi Papei de la Roma
adesea i se face dor de… Bulă!

Vom avea parlamentari europeni

Săracul Bulă, pururi în nevoi,
e tare mândru, deşi n-are şfanţi,
că am ajuns europeni şi noi,
măcar prin cei ce ni-s reprezentanţi!

Din învăţăturile istoriei

Ca soartă sau doar ca hazard,
poporul ăsta bun şi harnic
mai dă şi el cu oiştea-n gard,
atunci când pupă prea slugarnic.

Mândria de a fi român

Vă întreb aşa, retoric:
Rupem gardul? Şi ce dacă?
Oiştea e ceva istoric,
fiindcă e… romano-dacă!

Cine dă cu oiştea-n gard

Susţin, dând glas sonor sincopei
de-a ne privi mereu prea critic:
Cu oiştea-n gardul Europei
poţi da numai ca om politic.

O dezvăluire aşteptată

Să spună Udrea, dama numai fard,
măcar acum un adevăr sadea:
Că-n Europa dăm cu oiştea-n gard
când „vizitiul” trage la măsea!

Expirarea proverbelor

Veţi spune vrute, câte veţi mai spune,
dar nici proverbul nu se potriveşte:
Când n-avem bani de cheltuieli comune,
credeţi că oiştea aia ne lipseşte?

„Osul” european: Între teamă şi speranţă

În Europa, drept folos,
visăm s-avem un os de ros,
iar teamă nu ne e decât
să nu ne steie osu-n gât!

„Osul” european: Satisfacţia europenizării

Poporul mioritic şi duios,
şi-n veacul ăsta parcă mai viclean,
de-atâta sărăcie-i numai os,
da-i fericit că-i… os european!

„Osul” european: Generozitate europeană

Europa, cu frumosul,
ne-a primit sub steagul ei:
Noi vom pune numai osul,
ea luând doar… şapte piei.

Fonduri europene nerambursabile

U.E., de-a dreptul admirabil,
trimite fonduri pentru hoţi
şi ce plătesc românii toţi
se cheamă… „os” nerambursabil.

Tradiţională indignare românească

Când să vie şi folosul,
Europa zice-n grabă
ca tot noi să punem osul
şi la… treabă!

Palma şi pumnul

După doar trei săptămâni de post, Ivan, trompetisul, deja zvârle cu barda în Dumnezeu, dar înţeleptul preot al satului nu poate lăsa să se depărteze de turmă această biată oiţă rătăcită, care, ce-i drept, datorită încăpăţânării şi nu numai, seamănă mai curând cu un berbec din rasa Cahul.
– Trebuie să te ajuţi cu Domnul, Ivane! Uite, fă legământ cu sfânta biserică să fie jumătate din bunurile ei dumnezeieşti numai ale tale, aşa cum jumătate din deşertăciunile tale lumeşti se vor orândui în faţa sfântului altar!
Ivan nu pricepe mare lucru, dar, instinctual, îşi întoarce buzunarele nădragilor pe dos.
– He-he-he!… De asta există sfânta biserică, Ivane, ca să-ţi fie reazăm în clipele de restrişte…
Apoi, taica părinte scoate din desagi patru colaci mari, o duzină de colăcei, un platou cu colivă, câteva fructe, nişte sfinţişori, ceva mărunţiş şi patru sticle cu vin sfinţit.
– Ale tale întru ale tale să fie toate acestea, Ivane, dacă te legi prin jurământ ca jumătate din cele ce le vei câştiga cu trompeta să le dăruieşti bunului Dumezeu!
Cu sângele ars de sfânta ispită a vinului, Ivan jură ce-i de jurat, apoi goleşte o sticlă pe nerăsuflate.
                                                      *
Să tot fie vreo doi anişori şi mai bine de când Ivan, cel mai bun şi mai căutat trompetist de pe valea largă a Râului Mare, împarte cu taica părinte bănetul vârtos, câştigat la nunţi, cumetrii, hore şi baluri. Ce-i drept, în lunile de post, când lumea nu mai petrece, taica părinte îi face şi lui parte din colaci, colive, nuci, mărunţiş şi vin, dar toate bunătăţurile acestea sfinţite nu valorează nici măcar cât bacşişurile dintr-o singură noapte de bal, aşa că pe Ivan începe să-l roadă, direct în adâncul inimii, un vierme viclean şi neortodox.
– Asta-i tot? întreabă taica părinte, după ce-şi îndeasă sub brâu mulţimea de parale din jumătatea care i se cuvine, după jurământ.
– Au mai fost şi trei palme, pe care mi le-a îndesat un ţăran! zice Ivan cu năduf, apoi se luminează la chip şi la minte: Părinte, le împărţim şi pe astea!…
Bietul Ivan deja se vede dezlegat de jurământ.
– Aşa am jurat, că împărţim totul în mod egal!
Şi, fără să mai aştepte consimţământul, Ivan îi trage o scatoalcă bietului popă, de se duce cucernicia sa de-a berbeleacul până în tindă, frângând o laiţă, două scaune şi uşa cancelariei parohiale ca pe nişte surcele. Dar Ivan nu-l lasă să-şi mai tragă sufletul, ci-şi face palma pumn, adică o jumătate de palmă, şi-l altoieşte pe bietul popă de se tot duce ghiulea de tun cucernicia sa, o ghiulea care dărâmă peretele tindei, coteţul păsărilor şi cuşca javrei tărcate din ogradă, apoi se înfige în lespedea de lângă fântână şi acolo rămâne.
Ivan, trompetistul, îşi aprinde o ţigară şi fumează liniştit. Deja se vede eliberat de jurământ şi stăpân deplinit peste tot bănetul pe care îl câştigă, cinstit, cu trompeta lui fermecată.
                                                       *
După vreun ceas, când se trezeşte din leşin, taica părinte scânceşte, tuşeşte, se ridică anevoios, se împleticeşte, apoi şopteşte cu o neaşteptată bunătate cucernică:
– Ivane!… Fiule, ai grijă: când o mai fi să iei palme pe la petreceri ţărăneşti, să le ceri cu pereche!… Ia-le cu pereche, fiule, că tare-s grele pârdalnicele de jumătăţi!…

Averile mănăstireşti

Privind spre cer, deodată mă şi scutur
şi-n sinea mea mă-ncui şi mă înhib,
că-i văd urcând, călări pe-acelaşi flutur,
spre Dumnezeu pe Pimen şi pe Hrib;
ştiu drumul ăsta, c-am mai fost o dată
ca să mă plâng temeinic de femei,
deci calc pe umbra stelelor şi iată,
deja sunt cu urechea lângă ei,

taman când Hrib şi Pimen, într-un glas
aidoma cu cele îngereşti
mieros se roagă-n Marele Popa’s
să li se dea averi mănăstireşti:
– Nu pentru noi, stăpâne bun şi sfânt,
nu pentru neamuri, nici pentru ciraci,
ci ca să facem danii pe Pământ
pentru bătrâni bolnavi, pentru săraci…

Iar Dumnezeu, lumină din lumină,
nu fulgeră cuvinte, ci, cu bunătate,
prelinge înspre cei ce i se-nchină
averile cereşti (aproape toate);
se-apleacă Hrib şi Pimen cu litanii
şi mai mieroase, şi mai îngereşti:
– Dă-ne, întâi, să miluim sărmanii,
averile din veac mănăstireşti!

Iar Domnul se încruntă – auroră
de bunătate sfântă şi mister:
– Vreţi să vă dau o ne-nsemnată oră
în locul veşniciilor din cer?
– Ba nu, stăpâne bun, le vrem pe toate,
nu-ţi refuzăm averile cereşti,
dar dă-ni-le, să facem caritate,
întâi pe cele veşnic pământeşti!

Iar Dumnezeu, cu calmă exigenţă,
a răsfoit prin miile de ani
şi-apoi constată: – Văd că-n existenţă
n-aţi dăruit nimic la cei sărmani!

– Sunt calomnii, nişte minciuni sfruntate
anume răspândite prin ziare,
căci noi am dat mereu, cu bunătate,
din ce-am avut… – Ce?… – Binecuvântare!…

Morala, deşi are căutare
şi-i preţuită mult de credincioşi,
a fost strivită, lângă vechi altare,
de sfinţii care-s sfinţi doar ca bărboşi.

Statul de drept

Eu de mult nu mai accept
ca să-mi cânte unii-n drâmbe
că-am avea un „stat de drept”,
fiindcă-i construit pe… „strâmbe”!

Epoca maidanezilor

Categoric, n-am vedenii:
câinii vagabonzi, la noi,
latră doar politicienii,
vor… ciolanul înapoi!

Politicianul român

El dă din coate, se înfige
sub trandafir, apucă cheia,
dorind la scrutin să câştige
şi, mai ales, după aceea!

Destin românesc

Aproape de când cu-nceputul,
năpăstuit a fost poporul,
căci şi-a plătit mereu trecutul
cu… viitorul!

Palatul Justiţiei din Suceava a fost renovat

Palatul – casă renovată –
şi-a reluat străvechi banchetul:
Justiţia e minunată,
dar i-a rămas stricat… Parchetul!

Drepturile Omului

Tot mai des, din mii de piepturi
se rosteşte vorbă grea:
Omul are multe drepturi,
numai oamenii… nu prea!

Funcţionarul model

Despre dânsul unii zic,
vrând să-l scape din pricină,
cum că n-a făcut nimic,
deşi asta-i mare vină.

Cinstirea Conducătorului

„Trăiască!”, am strigat, de bună seamă,
iar el îmi arunca în irişi praf,
şi-aşa m-am dezvăţat de epigramă,
tot aşteptând să-i scriu şi-un… epitaf!

Cădere şi uimire

O uimire grea ne roade
cu accentu-i nefiresc:
Numai când guvernul cade
preţurile nu mai cresc!?

În spitalul „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava

Sunt condiţii minunate
în spital, căci creştineşte
Sfântul iartă de păcate,
iar dom’ doctor… mântuieşte!

Performanţă-n chirurgie

Mulţi medici, după cum se ştie,
în ţara noastră-nfloritoare
fac performanţă-n chirurgie
doar operând prin… buzunare!

Măturătorii de zâmbete

Destinul mioritic e o dreaptă
pedeapsă pentru noi, iar eu socot
măturători de zâmbete c-aşteaptă
dintotdeauna-n… urnele de vot!

Patriotismul lui Mircea Geoană

Se plânge-aproape-n fiecare seară
nevasta predispusă spre hârjoană
că Mircea-al ei, de-atâta drag de ţară,
cam rar mai pune… Geoană peste Geoană!

Motocicleta premierului Tăriceanu

Motocicleta-i sfântă, evident,
şi poate să producă şi minuni,
căci Tăriceanu, după accident,
aproape nu mai face plecăciuni!

Controversatul Traian Băsescu

Curmeziş mereu de-o falcă,
şi Băsescu pare că,
după unii, cam încalcă,
după alte-ncalecă!

Vocaţiile lui Corneliu Vadim Tudor

Vadim e mare meşter la cuvinte
care-şi adună cântecele-n clăi
şi-ademeneşte cu citate sfinte,
dar prea se înconjoară de… potăi!

Creştinismul politic al lui Gigi Becali

Printr-un balcanic procedeu,
năimit cu bani, precum hamalii,
cică şi bunul Dumnezeu
lucrează-n stâna lui Becali!

Arhiepiscopul Pimen şi lumea politică

Din lumea aia păcătoasă
Înaltul nu se lasă smuls:
deşi nu-i turma prea frumoasă,
însă ciobanu-i bun de… muls!

Ştefan cel Mare, despre Gavril Mîrza

Ştefan, în largile-i veşminte,
păşind în ţara-i viitoare,
ne pune-o singură-ntrebare:
– Tot Mîrza este… preşedinte?

Entuziasmul lui Ştefan Alexandru Băişanu

Băişanu vrea, că-i place,
Băişanu multe-ar face,
numai că nici n-o-nceput,
Băi ş’ anu’ o trecut!

Prefectul Orest Onofrei a dat 10 milioane lei
pentru monumentul lui Ion Grămadă

Numai prefectul Onofrei,
fără vreo urmă de bravadă,
de când câştigă mai mulţi lei,
primul a pus un ban, Grămadă!

Primarul câmpulungean cu trei… prenume,
Constantin Gabriel Şerban, este al doilea şi
ultimul bucovinean care a dat bani
pentru monumentul lui Ion Grămadă

Constantin Gabriel Şerban
ne-a dat sufletul în dar;
când să-i mulţumim, e-n van:
nume n-are dom’ primar!

Primarul Sucevei, Ion Lungu, gândeşte!

Supus erorilor, fireşte,
am spus – să fie-acuma anu’ –
şi am şi scris că Lungu nu gândeşte,
gândeşte, dar… prin Zarojanu!

Virginel Iordache intră cu timiditate în polemici

Uneori vrea să combată
şi-nţelegem toţi că el
şi-n politică se-arată
foarte, foarte… Virginel!

Istoria completă a politicianului Nicolae Barbă

Barbă se numeşte-n viaţă
şi-n politiceşti recursuri
fiindcă poartă, sub mustaţă,
bărbi sub formă de discursuri!

Nonagenarul român mare Gheorghe Acatrinei

E patriot, fără-ndoială,
şi-i este ţara ideal
de când i-a fost coleg de şcoală
bunicului lui Decebal!

Politiciana Stela, nevasta lui Gheorghe Acatrinei

Gheorghe are o soţie
cap de listă. Cu noroc,
ea celebră o să fie
prin ce are şi sub coc!

Viitorul politic al Stelei Acatrinei

Doamna Stela îşi animă
în politică norocul
şi-i la fel de anonimă
pe cât de faimos i-i cocul!

Mariţa, România şi globalizarea

Umblă o poveste poznaşă pe ambele maluri ale râului despre o femeie, din satul cocoţat pe dealul râpos din dreapta apei, care, suflecată şi cu poalele-n brâu, spăla rufe pe băncuţa înfiptă în vad cu patru pari din salcâm verde. Era imediat după război, iar pe malul neted din stânga râului obişnuia să treacă alene, la anume ceasuri, pufăind mahorcă ieftină dintr-o lulea din ceramică neguroasă, un ostaş sovietic.
Femeia, Mariţa, tocmai da în pârg de năvalnică frumuseţe, iar chiroşcuţele ei, adică posterioarele tulburătoare ale încheieturilor genunchilor, îl puteau scoate din minţi chiar şi pe bunul Dumnezeu, după cum mărturisea şi încredinţa, oftând, în faţa enoriaşilor adunaţi, seară de seară, la crâşma lui Precup, prea cucernicul popă Istodor, după pânde necuvincioase şi pierzătoare de suflet, în timpul zilei.
                                                       *
Catrina lui Chibici, coşcogemite babă, cu livada risipită până în buza râpei, culegea cireşe, când a băgat de seamă că ostaşul roşu, aflat în patrulă, se făcuse mai roşu ca racul sub învelitura năduşelilor, zărind, pentru a nu ştiu câta oară, chiroşcuţele Mariţei. Dar femeia spăla rufele cu hărnicie, fără să-i pese de frumuseţea ei năvalnică şi asfixiantă.
                                                       *
Până pe dealul lui Chibici, ba şi mai sus, până aproape de cer, s-a auzit, după aceea, „Boje moi! Boje moi!” – oftatul deznădăjduit al bietului soldat sovietic, aşa că baba Catrina, deşi cam tare de ureche, a amuşinat pericolul şi a prins să-l pândească printre cireşele care luminau dumnezeieşte frunzişul sănătos al crengilor roditoare.
Ostaşul de pe malul neted din stânga râului părea prins de ducă-se pe pustii şi apucat de Rusalii, când, cu luleaua pufăind necurat între dinţi, îşi smulgea hainele de pe el cu o nebunie frenetică, aşa că baba Catrina îşi făcu creştineşte cruce şi lunecă din cireş, hurducând crengile şi rostogolindu-se, apoi, pe curmătura din lut galben până în bulboana de la temelia râpei. Dar Catrina lui Chibici încă mai avea vreo cinci din cele şapte vieţi ale româncei get-beget şi a dat două vârtecuşului, ca s-o sloboadă, apoi o a treia ştimei apei, ca s-o scoată la malul îngust cât chimirul unui ţăran cumsecade.
                                                        *
Abia de şi-a tras sufletul baba Catrina şi s-a şi mirat de ce-i vedeau ochii: ostaşul roşu, pufăind vârtos din lulea şi cu cascheta pe ceafă, trudea, gol puşcă, în spatele vestitelor chiroşcuţe ale Mariţei.
– Fă Mariţă, făăă!, a strigat, atunci, cu ultimele puteri, baba Catrina.
– Ce-i, fă Catrină, făăă?, a tulnicat retoric, dar după datină şi cu palmele ude făcute căuş în jurul gurii, femeia cea tânără şi frumoasă.
– Făăă, vezi că te regulează un rus, făăă!, a strigat, cu ultimile puteri, baba Catrina, rostogolindu-se, iar, în bulboană.
– De mult, făăă, de mult?
Dar baba Mariţa, deşi plătise cu alte două vieţi vârtejului, ca s-o sloboadă, n-a mai avut o viaţă şi pentru ştima apei, aşa că s-a pierdut, împreună cu răspunsul dumiritor, pentru totdeauna.
                                                        *
Taman ca Mariţa, femeia de o frumuseţe năvalnică din satul de pe malul drept al râului, care, după ce a scăpat din încleştarea sălbatică a ostaşului roşu, s-a întors cu spatele spre cursul râului, spălând rufele cu zoaiele verzui care se scurgeau din ele, în vreme ce prea cucernicul popă Istodor, doar cu potcapul pe ceafă, o apuca de mijloc, fără s-o mai poată preveni cineva pentru cât timp, taman ca Mariţa, deci, România, abia scăpată din strânsura scârbavnică şi nelegiuită a comisarului sovietic, s-a întors, expunându-şi frumuseţile ademenitoare, spre comisarul european. Şi nu e nimeni care s-o prevină de când şi până când, pentru că baba Catrina, neavând decât şapte vieţi, n-a avut cu ce plăti şi ştimei apei şi s-a pierdut pentru totdeauna.

Păcat dumnezeiesc

Era o noapte limpede şi vastă
vag rezemată-n umărul meu stâng
când, pricepând că îmi lipseşte-o coastă,
am mers la Dumnezeu ca să mă plâng,
şi-abia îngenunchiasem eu cuminte
pe treptele din căile lactee
şi-am şi văzut cum cosmicul părinte
îmi modela din coastă o femeie,

dar ce femeie!, suplă, mlădioasă
şi-aidoma minunilor cereşti,
că-am şi-ntrebat: De ce-i aşa frumoasă?,
iar Dumnezeu zâmbi: Ca s-o iubeşti!…

Apoi, desigur, au trecut trei zile
până-am simţit, din nou, că n-am o coastă
şi-am protestat cu închinări umile:
De ce-ai făcut-o, Doamne, aşa proastă?!,
iar cosmicul părinte îmi zâmbise
cu bunătatea lui dumnezeiască
şi-ntr-un final al zâmbetului zise:
Fără prostie, cum să te iubească?

Morala: Doamne, Doamne, ce năpastă
că n-ai ştiut să lucri cu folos
şi-a trebuit să faci femeia proastă,
de nu-ţi ieşi bărbatul şi frumos!

Povestea poveştilor

Humuleşteanul Creangă povesteşte,
într-o poveste-a multelor poveşti,
că s-a greşit, cândva, nepământeşte
faţă de geniul stirpei femeieşti,
atunci când Dumnezeu, în rai visat
şi de-nţelepţi, dar şi de cei nătângi,
a modelat încet doar un bărbat
şi-un şir neîntrerupt de… mătărângi.
Povestea-ncepe, cică, într-un sat
în care un ţăran niţel cam tâmp
a tot cules exact ce-a semănat,
doar mătărângi băţoase de pe câmp,
pe care le-a vândut cu mare sârg
pe piaţa existenţei şi pe lângă
şi, de atunci, femeile din târg
nu-şi iau bărbat, ci câte-o mătărângă,

ba, mai hazos, când au de înşelat,
doar din instinct sau cu o socoteală,
femeile n-o fac cu un bărbat,
ci tot cu mătărângi, la nimereală.

Morala curge lesne ca pe apă
apusul unui soare ce se stânge
şi toţi bărbaţii pot să o priceapă
cu uzul minţii, mort la nătărânge.

Când se văd femeile. Sfat pentru Andi

Prietene, nu-ţi cer să mă crezi,
şi, totuşi, ascultă-mi părerea:
Pe femeie începi să o vezi
abia când te lasă… vederea!

Unicitatea dragostei

Ce să mai umblu cu tertipuri
şi să m-abat de la idee:
Iubesc o singură femeie,
dar… sub un milion de chipuri!

Unui soţ gelos

Cât voi mai fi pe lumea asta,
deşi-s milos de felul meu,
eu nu am să-ţi râvnesc nevasta,
te las să suferi tu din greu!

Unei soţii geloase

Un soţ, spre biata-i nevestică:
Iubito, jur că nu te-nşel,
cu leafa mea atât de mică
sunt condamnat să-ţi fiu fidel!

Conjugală, în vremea răvaşelor

Cerând divorţul, îi curg râu
aceleaşi lacrimi buclucaşe,
căci şi-a prins soaţa cu „răvaşe”,
ba, şi mai rău, cu… „poale-n brâu”!

Căsnicie fericită

Iubirile nu-s inutile,
da-n căsnicii mai fericite
nu trece nici un an de zile
şi tu n-o-nghiţi, iar ea te-nghite!

Certificată de căsătorie

Totdeauna-n căsnicie
se ajunge cam în fugă:
el se-nsoară din prostie,
ea – să aibă-n casă slugă.

Un risc asumat

Când, Doamne, o să fiu eu judecatul,
în clipa când, în fond, nici n-oi mai fi,
n-am să te mint că-aş regreta păcatul
căci tare l-aş comite zi de zi!

Gusturi

Femeia zveltă e frumoasă
şi-ţi toarnă-n sânge numai jar;
şi totuşi, eu prefer o grasă,
desigur… Grasa de Cotnar!

Beţia şi dragostea

Aşa a potrivit destinul,
în viaţa pururea ciudată,
să vrem femeia precum vinul,
adică după ce ne-mbată.

Rea, dar bună

Când se vorbeşte despre ea,
oricare ar putea să spună
că este o femeie rea,
deşi arată tare… bună.

De ce se fac bancuri cu blonde

Anume minţi mai pudibonde,
dispuse către divagaţii,
fac bancuri splendide cu blonde
să le priceapă şi… bărbaţii!

O poetesă la modă

Citind şi cronica, încerc o dreaptă
corecţie în mediul ambiant:
Femeia-i talentată şi deşteaptă
… cât criticul ce-l are ca amant!

Geniul liricii feministe

În sfârşit, strâng bărbăteşte mâna marelui critic literar Iulian Apostatu, acest geniu al desluşirii esenţializărilor lirice feministe! Tremur de emoţie, dar copleşit de fericire şi onorat de destin mai abitir decât aş fi putut visa vreodată, în vreme ce domnia sa cu adevărat elitistă îşi mângâie duios bărbuţa argintie, care înrămează elineşte un obraz prelung, zbârcit şi uscat, înspre gâtu-i lung şi noduros.
– M-aţi luminat, iubite maestre! M-aţi făcut să desluşesc ideile pure şi în bezna cea mai adâncă…
– Prostii! Totul este numai prostie şi trufie, dragul meu. Până şi cărţile nu sunt decât nişte vanităţi ale sufletului…
Pare să fie cătrănit rău maestrul.
– Dacă nu m-aţi fi iniţiat prin opera dumneavoastră critică, eu n-aş fi înţeles niciodată profunzimea versului „Alo / 0742 / iubitule sunt eu”. N-aş fi sesizat incifrările (mă aprind!), nu aş fi văzut în 0 dezordinea cosmică iniţială, cea care precede desprinderea Numitelor din Nenumit prin desluşirea lui 7, adică a ordinii deja desluşite. Şi mi-ar fi scăpat, desigur, şi semnificaţia celor patru Hore-anotimpuri, şi simţământul inefabil al nuntirii cosmice Cer-Pământ, simbolizată de cifra 2, precum şi relaţionarea prin nenumire, deci prin nevremelnicire, prin sacra formulă: „iubitule sunt eu”…
– Ei, traversam o criză existenţială şi nu găseam o altă rezolvare…
– O ce?
– Mă apucaseră năbădăile, omule! Îmbătrânisem şi, pe neaşteptate, mi-a venit să sar pârleazul, aşa că m-am apucat de scris critică literară…
– Şi cât de sublim aţi făcut-o! Aţi scris, mai întâi, despre bijuteria liricii feministe, poemul „OK // aşa / o / să / fac / mulţumesc”, al Anei Lizatta: „Cea mai recentă creaţie a mereu surprinzătoarei Ana Lizatta, intitulată sugestiv „OK”, impresionează prin fermitate gnoseologică, prin o la fel de sigură relaţionare iconaristă a sinelui în armonia universală. Poetesa, semn că a parcurs în întregime inefabilul neliniştii interogative, optează, gnoseologic, pentru desăvârşirea şi desăvârşitul cunoaşterii, prin insolita, proaspăta şi insolita metaforă „aşa”. Niciodată, nici măcar la Kant sau la Hegel, nu s-a putut întâlni o ideie formulată mai concis şi mai expresiv. Cunoaşterea deplină o îndreptăţeşte pe poetesă la un spaţiu opţional în parte sacru, în parte fenomenologic, cel al durării în durată: „o / să / fac”, spune ea, în acelaşi limbaj metaforic extrem de concis, de subtil şi de convingător (dovadă a unei exemplare maturităţi lirice), pentru ca, în final, să aibă o dublă revelaţie: a sinelui şi a menirii sinelui, de unde şi relaţionarea în sacru prin hermeneutica ritualică a sugestivei formule „mulţumesc”. Aşadar, poetesa Ana Lizatta, o adevărată vestală lirică, ne demonstrează încă o dată, deşi nu mai era nevoie, că este o certitudine a liricii feministe, iar nouă, fidelilor ei cititori, nu ne mai rămâne decât sarcina înţelepţirii prin urmărirea atentă şi la fel de critică a parcursului liricii ei iniţiatice”…
Am turuit textul sacru al criticii literare moderne cu aşa un entuziasm, încât maestrul Iulian Apostatu, acest geniu al desluşirii esenţializărilor lirice feministe, a roşit înduioşător, apoi a izbucnit:
– O impostoare, o nulitate, dar una cu gropiţe dulci în obrăjori, fragedă, tânără şi proaspătă, care mi-a ieşit în cale exact în clipa în care mă apucaseră năbădăile şi era musai să sar pârleazul…
Nu-mi cred auzului.
– Vreţi să spuneţi că esenţializările liricii feministe…
– Care esenţializări? De când a ajuns prostia esenţializare?… Omule bun, cel care esenţializează e numai criticul, în epoca veşnicelor lui crize esenţiale…
O ciudată dezamăgire îşi aşează lespezile uriaşe peste bietul meu suflet şi, dintr-odată, toate esenţializările lirice contemporane prind să se dărâme aidoma unui castel de nisip. Să fie marea noastră literatură contemporană doar un castel de cenuşă? Nu-mi răspund, ba cred că nici întrebarea nu apuc să o formulez în subconştient, pentru că în biroul maestrului Iulian Apostatu tocmai se insinuează, lasciv, un tânăr.
– Să nu-mi spui că mi-ai adus o nouă capodoperă!, freamătă de bucurie distinsul critic literar.
– Ei, acolo, un biet poem, pe care l-am intitulat „OK”! se fandoseşte tânărul şi frumosul poet.
Maestrul înşfacă grăbit manuscrisul, chicoteşte extaziat, apoi zice:
– Superb! Genial!… Chiar acum o să-l comentez… Fii atent: „Cea mai recentă creaţie a mereu surprinzătorului poet Radu Ghei, intitulată sugestiv „OK”, impresionează prin fermitate gnoseologică, prin o la fel de sigură relaţionare”…
– Trădătorule! Lepădatule! izbucnesc eu, imediat ce încep să pricep, apoi ies, trântind uşa cu violenţă.
Aidoma uşii zăbrelite a unei temniţe, în care tocmai a fost încarcerată poezia modernă, trosneşte uşa aceea în urma omului care sunt şi care, cu siguranţă, nu se va mai lăsa niciodată fascinat de esenţializările lirice.

Licitaţie de poezie

Birtaşul Ghiţă nu mai are somn
căci l-o pălit o dragoste expresă
şi-i vai de el, deşi e mare domn,
căci i-o căzut cu tronc o poetesă
ce se visa un fel de preoteasă
din miturile lumii ancestrale,
dar se doreşte grabnică mireasă
vreunui fleţ cu niscaiva parale…

Trecu o vreme şi-ntr-o primăvară,
când poetesa prinse-a gânguri,
birtaşul zise: Dragă domnişoară,
dau pe poem bacişul pe o zi!
Ea tresări, căci îi păru romantic
birtaşul pus pe sacrificiu liric,
şi, în curând, destinul ei cel antic
de preoteasă se pierdu-n oniric.

Morala foarte lesne se desprinde
şi cred că-i cunoscută tuturor:
Atunci când poezia nu se vinde,
poetele se vând foarte uşor!

La licitaţia de poezie, cu bani luaţi indirect de primărie, alcoolul s-a distribuit gratuit, iar apa, pe care am băut-o eu, cu 50.000 lei/sticla

Citind poeme m-am ales cu
50.000 pe-o minerală
luaţi cu tot cu căptuşeală
din buzunarul lui Popescu!

Lui PIM, care portretizează ce epigramez eu

PIM, când voi spune epigrama
mai rea ca bomba lui Osama,
de vezi vreun zâmbet pe-o figură,
termină-l prin caricatură!

Domnul Constantin Fetcu, manager şi dealer CITROEN, a cumpărat „Răsturnarea lumilor ca un plâns de oţel”, de Alexandru Ovidiu Vintilă

Vreau să vă-ntreb: De-aş fi poet cu
lumi răsturnate-n plânsuri de oţel,
în câte vieţi, scriind, domnule Fetcu,
îmi iau un… CITROEN orice model?

Părintelui Constantin Ciupu, care a cumpărat „mireasă roşie secerând câmpurile“, de Alexandru Ovidiu Vintilă

Părinte Ciupu, cu aleasa
poemă, plin de puritate,
aţi vrut să spovediţi mireasa
şi să-i iertaţi nişte păcate?

Domnului Ioan Iftode, Preşedintele Grupului de Firme ORIZONT (grup care fabrică, printre altele, şi muştar), care a cumpărat poemul „Holograma“, de Constantin Severin

De-acum poţi scrie-n etichetă
ca-n textul astei epigrame:
„GRUP ORIZONT cu masa netă
plus-minus 10 holo-grame“.
                   *
Epigrama pipărată
n-am făcut-o, ţinând cont
că putea fi înglobată
în… muştarul ORIZONT!

Blajină avertizare adresată doamnei Doina Fetcu, cu ocazia cumpărării poemului „Poarta Sărutului“, de Constantin Severin, de către domnul Constantin Fetcu

Poarta sărutului,
pe nu ştiu ce temei,
când este a avutului,
e asaltată de femei!

Subprefectului Alexandru Băişanu, după achiziţionarea poemului „Oglinda“, de Viorica Petrovici

Putea să coste oricâţi lei,
lua „Oglinda“ cea perfectă
că-i singura ce nu-l reflectă
şi pe… prefectul Onofrei.

Carmen Agoutin, lider politic PSD, n-a prins listele electorale, dar a cumpărat poemul „Pasăre fără umbră“, de Viorica Petrovici

La alegeri, lista sumbră
a impus în târg, aice,
pe o altă… pitulice
şi-a rămas Carmen în umbră.

Statornicului prieten Ionică Iftode, care şi-a însuşit banalul meu „Păcat dumnezeiesc“

În lumea asta vieţuiesc
multe femei, însă bărbatul
cu una doar îşi face patul…
Nedrept „Păcat dumnezeiesc“!

Poetului Alexandru Băişanu, care mi-a cumpărat „Cămăşile de după“

Pare răsfăţat de soartă
Băişanu – chiar sub lupă –
dar bogat nu-l cred, că-mi poartă
tot… „Cămăşile de după“.

Lui Cătălin Nechifor, promiţător politician PSD, care a cumpărat poemul „Fluturând steaguri reci“, de Liviu Popescu

Când Cătălin fu intrepridul
pe ale liricii poteci,
păşi-n cadenţă cu partidul
şi licită doar… steaguri reci!

Doamnei Iuliana Stoica, Director la MOLDSILVA, care a cumpărat „Ilustrată cu fecioara cea mai nevinovată“, de Liviu Popescu

În poezie e un rol
bun de jucat cândva, odată:
De-o fi să pice vreun control,
fecioara e… nevinovată!

Omul de afaceri Aurel Mihai Steiciuc a cumpărat poemul „Înhaţă sufletul potrivit pentru tine!“, de Angela Furtună

În lumea unor mari prefaceri,
poemul ăsta dă povaţă
şi pentru omul de afaceri,
din titlu îndemnând: „Înhaţă!“.

Domnului Patrik Breban (Franţa), pentru care doamna Angela Zarojanu a cumpărat „Portret de femeie sub hipnoză albastră“, de Angela Furtună

Putea fi şi mai rău în ţara noastră,
dar astăzi, precum văd şi de-aia ştiu,
femeia-i sub hipnoza cea albastră,
iar viaţa sub coşmar portocaliu!

Doamnei viceprimar cu prenume cinematografic, Angela Zarojanu, care a cumpărat „Cântec de dimineaţă“, de Liviu Dorin Clement

Viceprimar sortind-o viaţa,
ea între oameni se împarte
şi-oricâţi o „cântă“ dimineaţa,
„Angela merge mai departe“!

Celui mai poet dintre subprefecţi şi viceversa, Alexandru Băişanu, care a cumpărat şi poemul „Meşterul“, de Liviu Dorin Clement

Constatam cu bucurie,
când fu versu-n sărbătoare:
Subprefectu-n poezie
pare-a fi un meşter mare!

Domnul George Moisescu, Director al Hotelului CONTINENTAL, a intrat în licitaţie, cumpărând poemul „Fiecare încercare de a te iubi“, de Carmen Veronica Steiciuc

Oricât de optimist aţi fi,
cândva veţi prinde iar de veste
că încercarea de-a iubi
sfârşeşte tragic cu… neveste.

Aceluiaşi domn George Moisescu, care a cumpărat şi cealaltă poezie semnată de Carmen Veronica Steiciuc, „Pe acoperişul unui zgârâie-nori“

Domnul George Moisescu
şi-acum banii şi-i regretă
că, la urmă, s-a ales cu
poezii, nu şi… poetă.

Veşnic simpaticului ziarist Mihai Chira, care a cumpărat „Rugă pentru ultima zi în doi“, de poetul-subprefect Alexandru Băişanu

Hai s-o spunem pe de-adreptul
de ce-ai licitat în fugă:
Să priceapă subprefectul
că-ai avea şi tu o… „Rugă“!

Doamnei dr. Cristina Iordăchel, fruntaş politic PD, Director al Casei de Asigurări de Sănătate Suceava, proprietar şi medic specialist al Cabinetului DERMACLINIC, consilier municipal PD ş.a.m.d., care a cumpărat poemul „Între Serbia şi Franţa“, de Alexandru Băişanu

A vrut această poezie,
ce are tainice deliciuri,
şi pentru că în ea se scrie
orarul propriilor… serviciuri.
                   *
Aţi cumpărat, profesional şi cinic,
poemul ăsta, certă analiză,
fiindcă probează-n cotul dermaclinic
pentru poet cea mai acută criză.

Inepuizabilul investitor în procurare de texte poetice, subprefectului Alexandru Băişanu, care a cumpărat şi superbul poem „Talcioc“, de Roman Istrati, poem care începe cu versul: „O tabacheră palidă, căruntă“

Când subprefectul şi-a sleit bugetul
pe-acest „Talcioc“ cu verb care se-ncruntă,
a cumpărat, desigur, şi poetul –
„o tabacheră palidă, căruntă“.

Licitaţia de poezie s-a încheiat cu achiziţionarea poemului „Acuarelă“, de Roman Istrati, de către doamna Doina Fetcu

O „Acuarelă“ cu eroi na-
tiv predestinaţi la reverie,
deci e normal ca după poezie
cuvântul de sfârşit să-l aibă… Doina!

Poeţilor care desconsideră epigrama

Poetul, ca sublim artist
cioplind ideea în cuvinte,
uşor ar fi epigramist,
îi trebuie doar… nişte minte!

Superconsacrat inventar liric sucevean

Poeţi Suceava are trei:
Ion, Beldeanu şi Cozmei;
iar mari epigramişti un milion:
Cozmei, Ion, Cozmei, Ion…

De ce mă numesc drăguşaNUL?

Mi-am ales un nume care
să-mi tot spună că sunt nul,
căci doar prostul, că-i fudul,
se socoate… o valoare.

Lui Cozmei nu-i răspund epigramistic pentru că:

Are o tradiţie,
când cată pricina:
toarnă… în justiţie
şi îţi bea… grădina!

Sfat prietenesc pentru „nepotul” lui Eminescu

Divinule Ion Cozmei,
cum te privesc cu toată stima,
te sfătuiesc să taci, când bei,
să nu te-neci cumva cu… rima!

Nicolae Cârlan nu-şi mai încape în piele: se închipuie… istoric literar

Ajuns la vârsta marilor regrete,
Cârlan, şi fără harul de a scrie,
posedă nişte opere complete
pe care le-a… luat din librărie.

Cozmei încă se crede nepotul lui Eminescu

Nu-i grav, Cozmei, că singur te-ai ales cu
amocul ce-l repeţi la unison
cum că i-ai fi nepot lui Eminescu,
grav este că te crezi Napoleon!

Chibzuinţa lui Cârlan

Cârlan, ca scriitor, e mare
şi, în sfârşit, s-a dovedit
că are creier de valoare,
ce-l ţine tot… nefolosit.

„Egolatrul”

Deşi arareori descris,
Ion Cozmei e foarte cult,
căci a citit enorm de mult
din prea puţinul ce l-a scris!

Concluzie

Într-un final polemic se impune
o precizare despre cum stă treaba:
Când diplome ţin loc de-nţelepciune,
rataţii cred că n-au trăit degeaba…

Scriitorii şi „nepoţii” Ion Cozmei şi Veronica Carmen Steiciuc l-au omagiat pe Eminescu, în 14-16 ianuarie

Trei zile au băut cu chiu
şi vai şi au cinstit în totul
că Eminescu-i tot mai viu
şi tot mai mort (de beat) nepotul!

Toţi semi-alfabetizaţii ucraineni din Călineştii lui Kuparenko se dau „nepoţii” lui Eminescu

Mă-ntreb şi eu cu interes, cu
sentimentul unei jeni:
Cât de român e Eminescu
cu-atâţi „nepoţi”… ucraineni?

Humoriada. Epopeea globalizării umorului

În Gura Humorului, pe mâna dreaptă a şoselei care duce de la Suceava, prin Cluj Napoca, la Londra şi la New-York, urmând cu cumsecădenie şi disciplină democrată Axa lui Băsescu, se află un stâlp totemic, încrustat cu desenele lui Ştefan Popa-POPA’S şi ale lui Mihai Pânzaru-PIM.
În jurul stâlpului totemic, s-a construit o casă frumoasă, cu etaj şi cu flori la ferestre.
Sub temelia casei şi a stâlpului totemic, a fost amenajată o cramă, „Crama (nevestei) lui Dumbravă”, în care cugetă globalist, ediţie de ediţie, juriul secţiunii lui Cornel Udrea, adică Marcel Mureşeanu şi cu cine se mai întâmplă să fie.
Ospătăriţele, nişte balerine cu picioruşe suple, mlădioase şi înalte cât Stâlpii Pământului, cunosc tabieturile sfinte ale ierarhizării literaturii umoristice cu destinaţie udresc-humoreană, aşa că depun în faţa onoratei instanţe a hazului platouri dolofane, avertizând cât se poate de suav asupra meniului savuros şi exhaustiv:
– Domnul, creier; domnul, vită, iar domnul, porc!
– Pardon, domnişoară!, sare, înţepat, Cornel Udrea. Domnul Mureşeanu, domnul Udrea şi domnul cine se mai întâmplă să fie!…
Balerina, biet enoriaş în Templul Umorului, pleacă priviri sfioase, iar privirile de acest gen înmoaie, ediţie de ediţie, inima lui Cornel Udrea, care şi explică împăciuitor:
– Domnişoară, nu mă deranjează că mi-ai zis mie „domnul Porc”. Dar de ce i-ai zis lui Mureşeanu „domnul Creier”?
                                                        *
Jos, lângă podul de peste râuşorul Humor, în muzeul Verei Romaniuc şi al discretului Mihai Camilar, zărvuieşte juriul lui POPA’S, îmbiat creştineşte cu păhăruţe de afinată aprigă şi guralivă de însuşi dumnealui Constantin Logigan, om vesel şi hâtru, ba şi profesor pe deasupra. Ştefan Popa POPA’S, Vasile Crăiţă-Mândra, Mihai Pânzaru-PIM, blândul humorean Radu Bercea şi ceilalţi k.k.k.-işti („Karikatură, Karikaturişti, Karikatură! Numai atât exisă. În rest e doar tăcere!”), cu notes-uri în mâna stângă şi cu un pixuri în mâna dreaptă, trec de la o caricatură la alta, cântăresc cu ochi de artişti profesionişti şi notează conştiincioşi impresii.
Doar George Gavrileanu, poetul şi pictorul care şi-a încredinţat numele marelui premiu, a ales tinereţea fără de bătrâneţe, veghind tainica năvălire a ierbii în lumina obcinată a depărtărilor.
Prin faţa ferestrelor mari şi luminoase ale muzeului păşeşte primarul Ioan Toma, trece timpul, păşeşte primarul Alexandru Balău, şi iar trece timpul, păşeşte primarul Marius Ursaciuc, şi iar, şi iar, şi încă o dată trece timpul.
                                                      *
Humor înseamnă, în tătară, „repede”, iar Moldova, în celtică, „vale”. Ne-am afla, deci, în Gura Repedei, afluentul Văii sau, cum a scris, pe la 1260, un călugăr franciscan, în „Ymor, filius Molday”. Sună fain şi globalizant latinizarea toponimelor celto-tătare.
                                                      *
Noi, concurenţii, pierduţi prin cine ştie ce coclauri ale României – pardon, ale Europei –, cum aflăm tema noii ediţii a Festivalului „Umor la… Gura Humorului”, cum explodăm de patriotism autentic, viril şi responsabil:
– Globalizăm!… Straşnică ţară, bravă naţiune!
Şi, dornici să ne punem la dispoziţia „Humoriadei”, epopeea globalizării umorului, chiar şi cu sacrificiul suprem, murim de râs. Din fericire, cei care mor provin numai dintre angajaţii primarului Marius Ursaciuc, aşa că nu literatura umoristică, ci doar Europa s-a văzut nevoită să-şi cinstească eroii cu risipă de bani pe cununi funerare.
Exact în clipa aceea pe deplin globalizantă a eroismului dobândit prin râs, stâlpul totemic, încrustat cu desene de Ştefan Popa-POPA’S şi Mihai Pânzaru-PIM, deasupra „Cramei (nevestei) lui Dumbravă”, miraculos se transformă în Coloană Celestă, în Stâlpul Pământului.

În Humor, sub Ursa Mare

O fi o simplă întâmplare
sau renghi al timpului năuc,
dar în Humor, sub Ursa Mare,
conduce, cică, Ursa… Ciuc!

Pe post de reporter în direct la Festivalul „Umor la… Gura Humorului”, Mihaela Rădulescu i-a intervievat îndelung pe ministrul Gheorghe Flutur şi pe câinele său, Brutus

Ai văzut tv, române,
când ministru-n hărmălaie
s-aşezase lângă câine
că-avea PLD… potaie?

La Gura Humorului, Florin Piersic şi-a reamintit despre rădăcinile sale bucovinene

Prin Bucovina spune o poveste
că ar fi fost un Piersic mai dihai,
însă l-au smuls şi dus cu şapte cai
vreo trei… neveste!

Directorul Casei de Cultură, hâtrul profesor Constantin Logigan, are… logica râsului

Râzând de-aceia cari ca turişti
vin la Humor ca să se dea artişti,
a căpătat o logică hazlie
ce-l face… Logigan de meserie!

Horaţiu Mălăele a avut un recital actoricesc, pe tema deprecierii vieţii la români

Desigur că, în timp şi spaţiu,
mai toate vor sfârşi în rele
precum a eşuat Horaţiu
în… Mălăele!

Vera Romaniuc, directoarea muzeului, rămâne preferata umoriştilor

Stropit cu vinuri bune, festivalul
în amintirea multor a rămas
să întărească pururea moralul
cu gândul că… in Vera veritas!

Preşedintele juriului de caricatură, pictorul Vasile Crăiţă-Mândra, era convins că nu se poate face o epigramă cu rimă perfectă pentru numele său

V-o spun, s-o ştiţi, acuma când ra-
pid s-a pus pe jurizat:
Vasile, şi Crăiţă-Mândra,
e tot… bărbat!

Crama soţilor Dumbravă s-a consacrat drept sediu humorean al umoriştilor din ţară

Azi, la cramă, încă-odată,
tăbărâm în mare grabă,
că-i… Dumbrava minunată,
iar Dumbravă, om de treabă!

Majoritatea caricaturiştilor sunt ingineri. Dar ce este caricatura?

Desen cu însuşiri morale,
celebru nu de azi, de ieri,
prin care par spirituale
şi minţile de ingineri!

Ştefan Popa POPA’S şi-a lansat un album de caricaturi „fără cuvinte”

Această carte, deşi n-are „glas”,
îşi merită deplin arginţii,
căci ea reflectă marele POPA’S
al… minţii!

Marcel Mureşeanu a citit poezie la Moldoviţa, împreună cu actriţa Carmen Ciorcilă

Dom’ Marcel la Moldoviţa
a citit cu claritate,
concurând chiar şi actriţa,
dar de scris… scrie cum poate!

„Nu călcaţi iarba!”, temă la Humor

Priveşte iarba ce răsare
şi, înainte de-a păşi,
întreabă-te: Calci în picioare
şi ceea ce cândva vei fi?

„Păstraţi curăţenia!”, la Gura Humorului

De vreţi oraşul mai curat
şi luminos precum cleştarul,
ori v-apucaţi de măturat,
ori vă… votaţi din nou primarul!

„Nu rupeţi florile!”, temă involuntară la Humor

O să vă-ndemn, şi iar, şi iarăşi,
cu-ndătinatele prelegeri:
Nu rupeţi florile, tovarăşi,
nici la victoria-n… alegeri!

Epigramiştii şi „duelurile” lor

Unii, fără nici un rost,
şi duminica ţin post,
iar când nu mai pot de foame
se „mănâncă”-n… epigrame!

Despre erudiţii critici ai cărţilor mele

Mă tem de cei ce-ncearcă nada
fără-o fărâmă de umor
că-mi vor citi „Humoriada”
chitind că-i… iada din Humor!

Martirul globalizării prin datină nouă

Dulcele târg al Văii Repezi, mai curând aşezat sat muntenesc decât orăşel de provincie, şi-a redescoperit vocaţia planetară abia prin vara anului trecut, când, mânat de mistuitorul dor românesc al retrocedărilor, s-a întors acasă Johnny Dop, fiul risipitor al vălenilor, multă vreme pribeag pe meleagurile străine de dincolo de zarea zărilor. Avea o distincţie, o nobleţe, ba chiar şi o charmă de adevărat rege al românilor, cu urechile lui cât talgerele tobei lui Dubău, şi cu graiul acela vag germanizat, impozant şi persuasiv, cu care a revendicat o treime din clădirile istorice ale oraşului. Zadarnic a tot protestat, pe uliţele târgului, ba şi în faţa primăriei, moş Costache Dubău, toboşarul, cum că l-ar cunoaşte, după clăpăugeală, pe Ionică al Casandrei Dop, văduva cu coşmelie la marginea târgului. Omul a cerut şi, dacă a cerut, i s-a dat, pentru că Valea Repede are o administraţie cu adevărat europeană, care respectă sacralitatea proprietăţii fiilor risipitori.
                                                     *
Devenit proprietar peste o jumătate de târg, deşi ceruse doar o treime, dar tradiţionala ospitalitate românească nu se dezminte niciodată, Johnny Dop a trecut entuziast la emanciparea norodului. În mod ciudat, accentul acela vag germanizat, impozant şi persuasiv s-a pierdut pe undeva, prin mulţimea caselor retrocedate, iar Costache Dubău a ieşit iarăşi pe uliţi, strigând că Ionică Dop nici n-ar fi văzut străinătatea, ci că s-ar fi pitit administrator de bloc şi informator al securităţii pe la Cisnădie, până târziu după pensionare, dar cine să se uite la cum bate toba şi la ce turuie Costache Dubău, când Johnny Dop tocmai pusese de datină nouă în istoria urbei, îndopând populaţia cu vreo două duzini de curcani dolofani, straşnic rumeniţi, şi extaziind-o cu „zeamă de ploşniţă”, cum i se zicea, până de curând, băuturii cu nume fain şi exotic, pe care, acum, chiar şi copiii târgului ştiu să-l scrie. A fost, atunci, în a doua luni a lui octombrie trecut, o petrecere atât de minunată în fosta judecătorie a oraşului, încât n-a rămas vălean care să nu fi devenit partizan pe viaţă al datinii „Thanksgiving Day”, în ciuda faptului că nimeni nu a putut pronunţa şi reţine numele noii sărbători. Chiar şi Costache Dubău, toboşarul, a fost definitiv cucerit de farmecul şi de amplitudinea globalizantă a petrecerii, deşi mai tresălta spasmodic arţăgoşenia prin el:
– Fain, măi Ionică, măi! Aşa mai vii de-acasă, da’ pe mine tot nu m-ai păcălit, măi Ionică, măi!…
                                                       *
În februarie, pe 14, raiul s-a aşternut pe caldarâmul Văii Repezi, plutind dumnezeieşte în puzderii de steluţe albe, pe care păşeau diafane treizeci de îngeriţe ucrainence, pe care Johnny Dop le-a adus anume pentru o nouă datină a târgului. Dacă este să recunoaştem cinstit, la datinile vechi s-a renunţat demult, pentru că nu cadrează ca un orăşean să petreacă – la nuntă, să zicem – ca ţăranii, iar ţăranii de la marginea târgului şi de prin satele megieşe nici nu concep să nu se arate şi ei domni, când fac rost de firfiricul petrecerii; aşa că noile datini au prins pământ fertil, au mlădit şi au înspicat viguros.
Pe 14 februarie, vălenii au avut nesperata ocazie de a pupa pe săturate nişte zâne nespus de reale şi primejdios de frumoase, ba încă şi fără riscul de a mânca rece, acasă, vreme de vreun an, pentru că Johnny chitise un pârdalnic de concurs de pupat, la care fiecare gospodar se putea înscrie, mai întâi cu preţ licitat, apoi cu o sută de euro. Dacă-i concurs, nevasta n-are ce zice, ba se mai şi sumeţeşte, pe margine, cu glas piţigăiat:
– Ai grijă, Cotache, să nu mă faci de râs! Pup-o până leşină ca mine, acu’ vreo…
Dar care femeie nu are măcar dramul acela de minte, care să-i pună stavilă gurii, când e vorba de deceniile care au trecut peste ea? Deci nu-şi termină vorba, că doar are de chibiţat pentru vrednicia bărbatului ei:
– Pup-o, băăă!… Pup-o să leşine!…
Numai că ucrainencele, neam de cremene, ba încă şi tinere pe deasupra, rezistă şi rezistă, în vreme ce vălenii mai bătrâni, în frunte cu primarul Tanache, se prăbuşesc, unul câte unul, ca popicele. Dar ce leşin de pomină, ce prăbuşire în rai! N-a rămas moşneag în Valea Repede care să nu fi reţinut numele noii datini, „Valentines Day”.
                                                      *
Abia apucase moş Costache Dubău să-i zică Johnny, cu afecţiune, lui Ionică Dop, şi nori negri, vestitori de nefericire, s-au bulucit, nevăzuţi, dar ameninţători, deasupra bolţii de azur care înseninează, din vremea vremilor, zilele dulcelui târg al Văii Repezi. Venise toamna, cu aripi muiate în aur şi în sângele tulburător al amurgului învăluind obcinile, când Johnny Dop a anunţat o altă datină nouă, cu numele scris mare, în violet, pe afişe portocalii: PEACE DAY. Şi tot pe afişele alea, vopsite în culoarea dragă norodului, mai scria că sărbătoarea Peace Day va începe, în 21 septembrie, orele 14, cu o conferinţă, în care Johnny va vorbi târgoveţilor şi târgoveţelor despre semnificaţia noii sărbători.
În ziua şi la ora anunţată, fosta sală mare a judecătoriei din Valea Repede era plină ochi cu populaţie feminină, care, dusă de zvonul unui concurs de pupat cică în beneficiul femeilor, n-a lăsat babă sau liceancă în casă. Iar Johnny Dop, parcă pentru a dezminţi pălăvrăgelile lui Dubău, pronunţa cu accent englez fără cusur numele sărbătorii. „Peace Day” aşa şi „Peace Day” pe dincolo, globalism, „Peace Day”, tura-vura, „Peace Day”…
Întâi s-a râs de „Peace Day” şi bietul Johnny s-a simţit umilit ca român; apoi au început murmurele, gâjâielile protestatare şi, după nici zece minute, au prins să zboare obiecte înspre nedumeritul orator, în vreme ce un cor de glasuri ca pânza de fierăstrău învălmăşea aceeaşi ripostă:
– Ba pe-a mă-ti, libidinosule!…
Când s-a ajuns la scărmăneală, când bulucirea sălbatică de babe, de femei şi de fete l-a transformat pe nefericitul fost fiu risipitor al Văii Repezi într-un adevărat martir al globalizării prin datină nouă, iadul s-a pogorât pe pământ.
                                                     *
Din 21 până în 24 septembrie, Johnny Dop n-a deschis un ochi. Au cusut doctorii la el ca la un sac ţărănesc. Pe 24 septembrie, după-amiază, Johnny a revenit la cele lumeşti şi a prins să-şi aducă aminte. Şi, pe măsură ce-şi amintea întâmplare cu întâmplare şi vorbă cu vorbă, uimirea şi deznădejdea îi bătuceau sufletul, strângându-l cumplit pe dinăuntru.
– De ce, măi Titi, că doar le vorbeam despre sărbătoarea păcii, măi?, l-a întrebat, cu duioşie, pe Costache Dubău, care de trei zile şi trei nopţi veghea la căpătâiul prietenului din copilărie, în sfârşit regăsit.
– Sărbătoarea păcii, pe naiba!, s-a strâmbat copilăreşte Titi Dubău. Asta numeşti tu pace: pisdei în sus, pisdei în jos?
Şi-atunci, abia atunci, Johnny Dop, care, ce-i drept, îşi petrecuse viaţa ca administrator de bloc, dar nu în Cisnădie, ci în New-York, a înţeles ce cumplite bariere lexicale s-au înţânat sub bolovanul globalizării românilor şi a început să râdă.


Relieful bucovinean

 coperta povestea 1

coperta povestea 2

 

RELIEFUL BUCOVINEAN

         Ca provincie istorică, Bucovina are un hotar, în limitele căruia s-a definit o spiritualitate multilingvă, o spiritualitate intens determinată, în coordonatele ei etnografice, de relief şi de climă. Aici, „la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul e luminat de o lumină ce abia mijeşte” , trăiau, prin anii 408-340 î. H., „Carpizii, apoi Sciţii Plugari, iar mai încolo Neurii” , tot sciţi, hrănindu-se, după cum spune acelaşi Strabon, în anul 18 d. H., „cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit… Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Ei trăiesc din ce produc turmele lor, lapte şi brânză… nu ştiu să strângă bogăţii sau să facă negoţ, dar pun mai presus de orice prietenia unui om însemnat… şi le este frică doar să nu se prăbuşească peste ei cerul… Abia după ce au ajuns în legătură cu tot felul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti”. Avem, în această mărturisire străveche, o primă atestare a unui tip de viaţă, care dăinuie şi azi, şi printre români, şi printre ucraineni, indiferent în ce regiune statală a Bucovinei trăiesc.
Pe vremea tracilor şi a ramurii lor geto-dacice, cei care purtau pe scut, frumos lucrat în argint, „un balaur / Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit în lături şi-ndoaie / Capete trei pe un gât răsucite” , prin munţii, pe dealurile şi prin luncile Bucovinei de astăzi, trăiau populaţii amestecate, carpi, costoboci, caucoensi, bastarni, ba chiar şi celţi (bastarnii, tot celţi, şi celţii, în acele vremuri, reprezentau cea de-a treia cultură, meşteşugul, şi nicidecum popoare în accepţia de astăzi a cuvântului), unul dintre costoboci, legendarul Cotizon, „cel ucis de romani sub Lentul”, fiind presupusul întemeietor al cetăţii Chotim (Hotin). În anul 26, oamenii Carpaţilor, ca întotdeauna, „se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau, având oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” , tradiţia traiului simplu şi nepretenţios, atât de vie şi astăzi, determinând, în viziunea lui Ammianus Marcellinus (330-400 d. H.), o anume superioritate faţă de lumea şubrezită, măcar la nivel metafizic, de decadenţele civilizaţiei.
„Ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte, pe înălţimile pomenite mai sus, ne întrec pe noi, romanii, în privinţa deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă (tradiţie purificatoare încă prezentă la români şi la ucraineni – n.n.), sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane” .
De această superioritate, dacă nu cumva doar vanitate oarbă, dacă nu cumva conştientizare a unei stări metafizice dense (egiptenii opinau că omenirea pierde în metafizic pe cât câştigă în civilizaţie), pare să fi fost convinşi înşişi oamenii munţilor, carpi sau costoboci, fie aceşti carpi, sciţi, neuri, deci tot sciţi, sau celţi (keltoy, cum îi numeau grecii pe toţi locuitorii de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy).
Istoriografia, privind spre trecut, în ciuda avertizării lui Blaga, „din perspectivele” epocii noastre, confundă acele obşti ocupaţionale (vânători, păstori, agricultori, olari, fierari) cu popoarele, în tentativa ei anticantemiriană şi antixenopoliană de a ne „lustrui” şi „înălţa peste ceea ce suntem”.
De-a lungul mileniilor, în epocile în care localnicii erau numiţi, de către neamurile mărturisitoare, boreazi, hiperborei, pelasgi, daci, carpi, costoboci, blachi, bolochoveni sau valahi, ţinutul care, de vreo două secole şi mai bine, se numeşte Bucovina nu a avut un nume, nici măcar sub stăpânirea tătară, când un călugăr franciscan trece prin Ymor filius Molday (Repedea, afluentul Văii, adică Gura Humorului), însoţindu-se cu o căpetenie locală, Olachus, în călătoria spre Crimeea, nici măcar în epocile de glorie ale Moldovei voievodale, când provincia era inclusă, împreună cu provinciile învecinate, în Ţara de Sus a Moldovei, cu vornicia la Dorohoi. În schimb, după întemeierea statalităţii moldave (1359-1365), se stabileşte, odată pentru totdeauna, în 13 decembrie 1433, hotarul nordic al Moldovei, care este şi al Bucovinei, regele Vladislav al Poloniei învoindu-se că, „între aceste oraşe (Ţeţin şi Hmelov), va fi această graniţă veşnică: noi, întâi, între oraşul nostru Sniatin şi între Sepinţi, care Sepinţi aparţine Moldovei, pe acestea le desparte râul Colacin, iar de la râul Colacin, drept peste câmpia Bolohovului, până la râul cel mare Dnistru, mai sus de satul Potoc, care sat Potoc aparţine Moldovei, şi de la acest sat, în jos, pe Dnistru, până la mare, aparţine către Ţara Moldovei… Iar Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către Ţara Moldovei, cu toate câte aparţin acestui sat de demult. Zamostie şi Vilaucea sunt între satele noastre. Iar din codrii Ţării Moldovei, cum au umblat hotarele de demult, tot aşa vor urma şi acum, în vecii vecilor” .
Până în 13 decembrie 1433, hotarul între Polonia şi Moldova era, conform unei vechi tradiţii, „pe obcină”, deci pe culmea dealurilor de pe malul dinspre Moldova ale Colacinului şi Cremuşului, dar Vladislav accepta firul apelor drept hotar, iar satele de dincoace, care aparţinuseră Coroanei, au fost dăruite neamului Tăutul, originar din unul din aceste sate, în vremea lui Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun şi nicidecum în vremea lui Ştefan cel Mare, cum mărturiseşte Neculce, în baza confuziei de nume întreţinută de cronicarii poloni, din opera cărora se inspirase .
Hotarul acesta nordic, al Moldovei şi, implicit, al Bucovinei, se întăreşte, ca atare, în decembrie 1504 („El sciat Dominus orator, quod limites antiqui et veri fuerunt el sunt circa Colaczino”), şi în 30 noiembrie 1546 („Limites antiquis conservobuntur”), dar şi după transformarea Hotinului în raia turcească, în 26 iulie 1642, Marele Mareşal al Poloniei şi Abaza Paşa, reprezentantul Înaltei Porţi, convenind că „hotarul între Moldova şi celelalte state străine începe la Bender, unde au fost puse două pietre, între hotare care despart Moldova de Turcia, şi merge până la apa Nistrului, pe care am fixat-o să fie hotar, cum a fost şi până acum. Mai departe, începe hotarul între Polonia şi Moldova, de la un izvor, din care curge pârâul Colacinului, care se varsă în apa Prutului, şi, de la acel pârâu, cale de o oră depărtare, începe alt pârâu, zis Serafineţul, care se varsă în apa Nistrului; acest pârâu, după care este numită localitatea, formează hotarul între Moldova şi Polonia. De la Ceremuş, hotarul merge, prin munţii ungureşti, până la pârâul Ceremuşul Negru, care se varsă în apa Prutului. Pe cursul acestui pârâu merge hotarul Moldovei cu Polonia şi cu celelalte ţări străine”.
După ocuparea provinciei care se va numi Bucovina de către habsburgi (25 octombrie 1744, când cordonul de ocupare era complet), Moldova nu se mai învecinează cu Polonia, ci cu „ţara clasică a trecutului nostru istoric” , Bucovina, deja încorsetată în hotare clare şi precise, rectificate abia în anul 1887, conform Art. II al Convenţiei cu România, linia de frontieră, plecând de la Triplex confinium (Pietrele Roşii, care formau hotarul între Bucovina, România şi Transilvania), continuând cu repere de pe creştetul muntelui Pietrele Roşii, pe vârful Podul de Piatră, apoi, spre Răsărit, piscurile munţilor Munceii, Lucaciu, Poiana, Vânătorului şi Gura-Haiti.
Graniţa dintre Bucovina şi România urma izvorul şi cursul pârâului Serişor, până la confluenţa pârâului Valea-Arsă, piciorul muntelui Dealul Negru, numit Runcul, apoi vira spre nord-vest, coborând spre pârâul Dorna Neagră şi urmând cursul lui până la revărsarea în Bistriţa, Bistriţa până la Valea Aramei, piscul Bâtca-Neagră, apoi, iar pe creştetul munţilor, trecea peste piscurile Runcul, Pietrele Doamnei, Rarăul, Teodorescul, Obcina Chiril, Căpăţâna, Grebenul, Clefile, Alunişul, iar Grebenul, Bâtca-Rea şi Capul Baiaşescul, apoi cobora la pârâul Negrileasa, urcând la piscul Obcina Ciumârnei.
De pe Obcina Ciumârnei, graniţa urma, iarăşi, creştetele munţilor, trecând peste piscurile Rangal şi Gainosa şi mergea până la prislopul format de Gainosa şi Clădita Mare, cotind spre nord-vest şi, înconjurând Clădita Mare, până la prislopul cu Clădita-Mică, urcând pe piscul Clăditei Mari, apoi piscurile Rotunda, Obcinea Zvoriştei, Obcina Isakii, Pleşei şi piscul Dealului Burago.
Coborând, apoi, spre nord-est, graniţa ajungea la pârâul Valea-Seacă, care forma frontiera până la râul Moldova, iar de aici, spre nord-est, de-a lungul unui şanţ vechi, până la Valea din Lucăceşti, apoi pârâul Samoşul Mare (Hraniţa) până la revărsarea pârâului Buneşti, care prelua rolul de graniţă, iazul de la Buneşti, piciorul Dealului Lung, pârâul Buneşti, Dealul Buneşti (Dealul Crucea), pârâul Ruşina, vârful dealului Dumbrava Roşie, vârful Dealului Fâstâcului, vârful Dealului Plavalarilor, apoi, spre sud-est, până la vârful Dealului Cetăţuia (Mireşti), platoul de la Mireşti, izvorul pârâului Racova (cracul stâng), pe care îl urmărea până la vărsarea în râul Suceava, trecând peste Balta Satului, aproape de satul Chilişeni, apoi, până la revărsarea pârâului Mitocul (Rustorba), linia frontierei urma cursul râului Suceava.
De la confluenţa pârâului Mitoc cu râul Suceava, graniţa urca, pe Mitoc, până la confluenţa cu pârâul Dadului (Dediului), care prelua rolul de graniţă, înspre izvor, apoi, spre est, la linia imaginară care desparte pâraiele ce se varsă în Suceavă de cele ce se varsă în Siret, pe la Lazarg, pe vârful Obcinei Calafindeşti (Zaranca), lăsând în Bucovina satele Botoşăniţa, Gropana şi Negostina, iar în România, satele Rudeşti şi Verpole.
Râul Siret forma graniţa până la confluenţa cu Molniţa, pârâul acesta preluând rolul de hotar până la izvorul său, de unde graniţa cotea spre nord-nord-est, apoi spre vest, peste dealurile dintre satele Prevoroki şi Buda, apoi printre Fântâna Tâlharului şi Buda, spre izvorul pârâului Lucaviţa, pe care îl urma până la revărsarea lui în Prut (începând de la satul Mamorniţa, pârâul Lucavei se numeşte, până la Prut, Mamorniţa).
Hotarul era format, apoi, de matca veche a râului Prut, apoi cotea spre nord, la Insula Sineheul (?) şi Cotul Grigorcea, până la Novoseliţa, urma cursul Prutului, „care corespunde cu cursul prezent al râului, (şi care) va fi considerat ca frontieră provizorie între ambele ţări, până la rectificarea râului, prin comisiunea internaţională a Prutului” .
Spre sfârşitul perioadei ducale a Bucovinei, coordonatele geografice (în fond, asta adună şi individualizează hotarele) rămân cam aceleaşi. „Întrucât priveşte întinderea geografică primitivă a teritoriului Bucovinei, trebuie de observat că ea a variat în vremuri, mai ales în partea sa de Nord. După războaiele dintre fraţii, voivozi moldoveni, Ilie şi Ştefan, cu Polonia (1437), figura ca hotar statornic, între Pocuţia şi Moldova, pârâul Co¬lacin (dintre Sniatin şi Şipeniţ). Un colţ al menţionatului „Codru Bucovinean” (între localităţile Zamostia şi Vilaucea) forma, multă vreme, o zonă neutră pentru ambele ţări. Mai ştim din cronici că o parte a Bucovinei actuale, pe care o reprezintă districtul Vijniţa, a fost cucerita abia de Ştefan cel Mare, cu prilejul invaziei de răzbunare, în ţara regelui Albreht al Poloniei (1498), rămânând, din acel moment, Ceremuşul Negru ca hotar de Nord-Vest între Bucovina şi Pocuţia. Mai târziu, acest hotar fu rectificat, devenind Ceremuşul Alb limita ţării, precum e şi astăzi. Încolo, corpul acestei ţări, până la câteva mici puncte (de exemplu, hotarul dinspre Nord-Est, a cărui stabilire a format, la ocupaţie, oarecare diferende între Austria şi Turcia), a rămas neschimbat.
Ducatul Bucovinei se pre¬zintă, ca teritoriu austriac, aşezat între 47,12 şi 48,40 grade latitudine de Nord şi între 42,34 şi 44,9 grade longitudine de Est, după meridianul Ferro. Conform acestei poziţii, punctul cel mai avansat al Bucovinei, spre Nord, e cotitura Nistrului, la N-N-V de comuna Repujinet; punctul cel mai înaintat spre Sud, vârful muntelui Pietrele Roşii, de lângă comuna Dorna Candreni; din contra, apare la Est, ca punctul cel mai depărtat, gura pârâului Racova, ce se varsă în Suceava în apropiere de localitatea Chilişeni, iar punctul cel mai apusean, cotitura Ceremuşului, la Sud de comuna Iabloniţa.
Astfel, dar, hotarele Bucovi¬nei sunt formate, la Nord, de râul Nistru, începând de la comuna Babin şi până la confluenţa acestuia cu Pârâul-Negru (Czarny Potok), limită care desparte Bucovina de Galiţia. De aici, în direcţiune spre Est, şi anume spre Rusia, hotarul între acest imperiu şi Bucovina se întinde, în linie oblică, pană la confluenţa pârâului Rechitna cu Prutul, lângă localitatea Noua-Suliţa, care punct constituie, în acelaşi timp, trifiniul între Bu¬covina, Rusia şi România. Res¬tul hotarului spre Est, care des¬parte Bucovina de regatul României, este format de către râul Prut, pârâul Lucaviţa, apoi de către pârâul Molniţa. până la confluenţa acestuia cu Si¬retul, de către râul Siret în¬suşi, de pârâul Rusterba şi, în fine, de către râul Suceava.
În direcţiune de Sud, adică tot spre România, hotarele Bucovinei sunt formate de către pâraiele Racova, Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic, apoi de către pâraiele Hranita şi Saca, după aceea de către crestele muntoase Opcina Isaccii, Baieşescul, Grebenul şi Opina Chiril, apoi de către apa Bistriţei Aurii, până la confluenţa cu pârâul Neagra şi cu o mică secţie din acest pârâu şi afluentul său Sărişor, şi, în sfârşit, de către culmea Opcina Vânătorului.
De la acest punct, începe hotarul Bucovinei în direcţia de Vest, constituind, pe vârful muntelui Pietrele Roşii, trifiniul dintre Bucovina, Ro¬mânia şi Transilvania. De aici, în sus, hotarul spre Transilvania e format, întâi, de către pâraiele Teşna Împuţită, Coşna şi Deaca şi de râul Bistriţei Aurii şi atinge, lângă localitatea Cârlibaba, punctul de trifiniu între Bucovina, Transilvania şi Ungaria. Bucăţica de hotar către teritoriul Ungariei îl formează râuleţul Cibăului, până nu departe de pârâul Săratei, unde se găseşte al patrulea punct de trifiniu, adică dintre Bucovina, Ungaria şi Galiţia. Această ultimă secţie a hotarului bucovinean, la Vest, îndreptată spre pământul galiţian, este formată, la început, de către pârâul Pârcălab, de apa Ceremuşului, până la revărsarea sa în Prut, apoi, pe distanţă mică, de către însuşi râul Prut, şi, în cele din urmă, de pârâul Tureţchi, cu linia ce se până la fluviul Nistru, lângă comuna Babin.
Suprafaţa teritorială, cuprinsă între aceste hotare, este de 51.441 km pătraţi şi prezintă un maxim de lăţime de 95,7 km, de la V. la O., şi un maxim de lungime de 168,7 km, de la Nord, la Sud” .
Aceste hotare funcţionează şi în epoca reîntoarcerii provinciei în cuprinsul moldovenesc al României Mari:
„Hotarul, înspre Nord-Est, între Polonia şi Ţinutul Suceava, începând de la Babin, pe o distanţă de 87 km, până în apropierea satului Otace, şi, de aici, între Ucraina şi Ţinut, pe o distanţă de 142 km, până la Voloşcova, îl formează râul Nistru.
De aici, porneşte o linie convenţională, în direcţia Nord-Sud, trece în apropierea târgurilor Vasiliuţi, Secureni, Bârlădeu, până la Edineţi, de unde, schimbându-şi direcţia, o apucă spre apus şi ajunge Prutul, în apropierea satului Şerăuţi.
Prutul face hotarul de Sud al Ţinutului Suceava pe o distanţă de 114 km, până la Boian; apoi, din nou, formează hotarul o linie convenţională, care trece în apropierea oraşului Siret, ajunge Burdujenii, de unde apa Sucevei face hotarul până la târguşorul Chilişeni.
De la Chilişeni, hotarul este format, în mare parte, de o linie convenţională, mai mult sau mai puţin frântă, care trece lângă oraşul Vatra-Dornei, până în apropierea satului Poiana-Stampii.
Spre Nord, între Ţinut şi Polonia, hotarul este valea romantică a Ceremuşului, până la revărsarea lui în Prut, la Văşcăuţi.
De la Văşcăuţi, în direcţia Sud-Nordică, hotarul îl face o linie convenţională, până la Nistru, în apropierea satului Babin.
Astfel, hotarul este închis, cuprinzând o suprafaţă de 18.073 kmp” .
După ocuparea provinciei moldave de către trupele habsburgice, Bucovinei i s-a zis, mai întâi, Moldova austriacă, Moldova imperială, Cordon sau Cordun, comitatul Sucevei, Arboroasa, Plonina, la toate aceste denumiri renunţându-se după 1786, odată cu încorporarea provinciei în Galiţia, când, pornindu-se de la un termen slavon, care denumea făgetul, se va folosi numai toponimul Bucovina.
Prima folosire a termenului, cu referire la pădurile de fagi din partea nordică a provinciei, datează din 30 martie 1392, când Roman I întărea lui Ioanăş Viteazul trei sate de pe apa Siretului, hotărnicite, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi, la capătul câmpului şi, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal” , dar termenul nu a însemnat niciodată, până în 1786, un toponim, ci un substantiv comun, de etimologie slavonă, datorită folosirii acestei limbi şi în practica bisericească, şi în cea a cancelariei domneşti, drept una dintre cele „patru limbi sfinte”, termen care contrazice, ba chiar sfidează învăţăturile Sfântului Pavel, formulate în Epistola I („Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească” ).
„După relief, Bucovina se împarte în două secţii cu caractere geografice deosebite: una la sud-vestul liniei Vijniţa-Capul Codrului, constitu¬ind zona muntoasă, a doua la nord-estul acestei linii, con¬stituind zona ei deluroasă sau colinară.
Linia Vijniţa-Capul-Codrului nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Ca¬pul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia car¬patică (terţiar cretaceu), care constituie, în cea mai mare par¬te, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare, ce constituie regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa-zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă ale Bucovinei.
Relieful muntos al Bucovi¬nei, afară de mici abateri, se prezintă constituit dintr-o succesiune de brazde paralele, în¬să compacte. Moldova, Moldoviţa şi Humorul curg în văi paralele cu a Bistriţei, cu care fac sistem. Cele două Ceremuşuri şi Putila au şi ele văile lor, paralele cu creasta principală a Carpaţilor, însă cursul Ceremuşelor se frânge şi ramura ei cea unică descrie, de la întruni¬rea acestor tributari, o curbă cu concavitate spre Sud-Est, întocmai ca şi Prutul, rupând normal sistemul de brazde pa¬ralele ale orografiei Carpaţilor bucovineni. Cam aceeaşi le¬ge o urmează Suceava, care curmă brazdele lungăreţe de gresie carpatică, constituite din terenurile secundare şi terţiare, ce se juxtapun pe toată zona muntoasă, de la obârşiile ei şi până în marginea podişului moldo-bucovinean. Partea mun¬toasă, de la sudul izvoarelor Bistriţei şi văii Sucevei, este aceea în care paralelismul oro¬grafiei este tare accentuat, atât prin depresiunile în care curg apele Bistriţei, Moldovei, Moldoviţei şi Humorului, cât şi prin acel al cutelor muntoase intermediare. Cuta muntoasă care se ţine, pe dreapta Mol¬dovei, de sub Lucina şi până în Giumalău, constituită din terenuri primitive, lasă, imediat, la estul ei, jgheabul Moldovei şi al afluenţilor ei, aflat de tot aproape de limita geografică a acestei formaţiuni. Caracteristic, în această regiu¬ne, este grupul Opcinelor (Opcina Feredeului şi Opcina Mare) des¬părţite între ele prin valea Su¬cevei. Partea muntoasă de la nor¬dul Sucevei este caracterizată şi ea prin limpezimea cutelor de cretaceu şi terţiar inferior, ce reproduc direcţiunea crestei principale a Carpaţilor. Însă aici numai vâlcelele au direc¬ţiunea dominantă a orografiei; văile mari ca Ceremuşul, Si¬retul şi mai ales Suceava, re¬bele direcţiei impuse de oro¬grafia regiunii, după ce, mai întâi au mers în direcţia N-V-S şi E, se înclină, pe în¬cetul, spre est şi, în urmă (în dealuri), spre sud-est, pentru a urma panta generală a so¬lului bucovinean.
Grupul de la nordul văii Sucevei, zis „al Putilei şi Siretului”, înjghe¬bează aceste ape, ale căror văi constituie, aici, principalele lui fracturi.
Nici un munte al Carpaţilor bucovineni nu atinge regiunea zăpezilor perpetue; în schimb, însă, înălţimile carpatine trec, în majoritatea lor, peste regiu¬nea păduroasă, constituind pla¬iuri cu păşuni întinse.
Regiu¬nea munţilor Bucovinei este din cele mai pitoreşti prin va¬rietatea aspectului orografiei: plaiuri rotunde, coame stâncoase şi ape strânse în defileuri. Văile Ceremuşului, Putilei, Siretului şi Sucevei sunt largi, pe când vâlcelele lor la¬terale sunt scurte şi strâmte.
Aspectul topografic se schim¬bă în regiunile de sud şi vest, constituite din terenurile pri¬mitive (ardesie, micocen şi din trahit). Aici, văile sunt înguste şi neregulate: valea Colbului, a Lucinei, a Cibăului, a Cârlibabei şi a Bistriţei sunt renu¬mite prin frumuseţea lor pito¬rească.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei îmbrăţişează o supra¬faţă de 6.376 kmp din platoul podolian. Acesta se prelunge¬şte pană în linia Vijniţa-Capul Codrului, pe care se termină munţii Bucovinei. Relieful şi aspectul topografic al acestei regiuni traduc natura forma¬ţiunilor terţiare şi quaternare ce constituie solul ei. Cea mai întinsă suprafaţă a regiu¬nii o reprezintă formaţiunile quaternare; acestea constitu¬ie, în genere, relieful ei de înăl¬ţime mijlocie. Sub solul neocen (terţiar superior) al acestei zone deluroase apare, pe toată suprafaţa ei, în formă de insule înglobate în quaternar: el constituie reliefurile cele mai înalte ale regiunii (Horodiştea cu 517 m, Spasca cu 504 m, Ţeţina 539 m, Ciclanul cu 491 m, Homoria cu 508 m, Maidanul cu 488 m etc.). El conţine jumăta¬tea izvoarelor de sare ale zo¬nei de îmbinare a podişului bucovinean cu munţii, carierele de sare de la Cacica şi minele de cărbuni de la Ispas-Maidan. Formaţiunile diluvice constituie parte din coastele şi chiar fundurile văilor, cum ar fi bazinul Rădăuţului, restul şesurilor fiind constituit din formaţiuni aluvionare.
Regiunea deluroasă a Bu¬covinei cuprinde următoarele patru secţiuni:
a) Secţiunea dintre Nistru şi Prut constituie un platou a cărui suprafaţă de 1.095 kmp este presărată cu numeroase bălţi, heleşteie şi funduri ml㺬tinoase, însă puţin acoperit de păduri. Înclinarea generală a acestui mic platou este de par¬tea Prutului. Muscelele, domi¬nate de piscul Berdo (516 m) reprezintă partea cea mai înaltă a reliefului acestei secţiuni.
b) Secţiunea dintre Prut şi Siret, a cărei suprafaţă este de 1.120 kmp, constituie un platou ce-şi înalţă marginile până la 100 m deasupra şesului Prutului şi Siretului. Cele mai mari reliefuri, cuprinse între 435-495 m, sunt situate pe marginea despre Siret a platoului; de aceea, clina cea mai lungă a lui priveşte spre Prut. Ţeţina (539 m), Spasca (504 m), Ciclăul (491 m), Vivozul (495 m) for¬mează un sistem ce străbate platoul, din Prut, în Siret, la nord-estul Derehluiului, prin a cărui vale trece calea ferată Siret-Cernăuţi. Suişurile lor sunt adesea (la Nord) destul de pro¬nunţate. La partea de Sud, ele sunt acoperite cu păduri dese şi printre ele găsim văi des¬tul de adânci, înconjurate de coame şi povârnişuri abrupte.
c) Secţiunea dintre Siret şi Suceava se prezintă ca o treap¬tă, având o înălţime mijlocie de 200 m deasupra secţiunii din¬tre Siret şi Prut. Relieful este rupt prin o depresiune destul de largă de direcţiunea pârâ¬ului Horaiţa, pe unde trece şi drumul de la Suceava la Cernăuţi. În porţiunea sud-estică, culminează Stânca (465 m), Ocruhul (495 m), Ţăranca (506 m); în porţiunea nord-vestică, culmi¬nează Fundătura (483 m), Humoria (508 m), Pantinul (556 m), Poiana Bucului (564 m) etc. Secţiunea dintre Siret şi Su¬ceava are o suprafaţă de 1.040 kmp şi e, la Vest, în mare parte acoperita de păduri, aşezate pe colini onduloase, iar la Est, de pământuri foarte ro¬ditoare.
d) Secţiunea între valea Su¬cevei, spre Nord, are înălţimea mijlocie identică cu a secţiunii precedente, afară de partea sud-estică, unde ea se coboară între 200, şi 400 m, între Su¬ceava şi Hraniţa. Această sec¬ţiune are o suprafaţă de 810 kmp şi ca înălţime culminan¬tă, Dealul Ciungilor, 692 m, la sudul depresiunii Soloneţului, pe unde trece drumul de la Câmpulung, la Suceava.
Graţie micii consistenţe a solului regiunii deluroase, văile, exceptând pe a Nistrului, sunt largi. Ele sunt însoţite de şesuri cu atât mai adâncite, cu cât se găsesc mai departe de regiunea muntoasă. Şesul văii Nistrului are 150 m altitudi¬ne, la fruntaria Galiţiei, şi 120 m, la Onut, pe fruntaria Basa¬rabiei, unde este punctul cel mai jos din toată Bucovina.
Şesul Prutului are 190 m al¬titudine, la confluenţa Ceremu¬şului, şi 140 m, la Noua-Suliţa; cel al Siretului, 389 m, la gura Mihodrei, şi 280, la gura Molniţei; al Sucevei, 394 m, la gura Voitinelului, 289, la graniţă, cel din faţa oraşului Suceava; al Moldovei, 394 m, la Cornul-Luncii.
Pantele mijlocii ale aceloraşi şesuri cresc progresiv, de la Nistru, spre Moldova: panta mijlocie a Nistrului este de 0,40 m, a Prutului, de 0,90 m, a Siretului, de 1,30 m, a Sucevei, de 2,1 m, a Moldovei, de 3,5 m.
Şuviţele de şes ale văilor îmbrăţişează, laolaltă, o suprafaţă de aproape 1.000 km şi introduc în aspectul topografic al Bucovinei un element de varietate remarcabil.
Şesul Prutului atinge o lărgime maximală, de 8 km la gura Soviţei; al Siretului, ¬de 7 km, la Mihodra, şi 6 km în josul Sucevenilor; al Sucevei, de 9 km, la Rădăuţi, de 13 km (dacă se socoteşte maximul de lărgime) în bazinul diluvic al Rădăuţului; al Moldovei, de 4 km, la Cornul Luncii. Singura vale a Nistrului este strâmtă şi înjghebată între pereţii stâncoşi şi acoperiţi de vegetaţie a solului de calcar cretaceu, în care se găseşte săpat patul fluviului” .
Mărturiile româneşti despre geografia provinciei sunt puţine şi evazive, prima dintre ele aparţinând lui Simion Dascălul, care, în copia „Letopiseţului ţării Moldovei”, al lui Grigore Ureche, vorbeşte, în adăugire, despre „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dese”.
La fel de evazive, deşi extrem de importante, sunt descrierile regiunii, făcute de călătorii străini, dar şi toponimele menţionate în hotarnice, precum cele menţionate în uricul din 15 februarie 1400, în favoarea mănăstirii Moldoviţa: „Suhardul Mare şi Mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos de Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi, de acolo, în jos, la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare, şi, de acolo, drept la deal, până în vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi, de acolo, în vale, pe pârâu, până la vârful Bistriţa, şi, de acolo, la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului” ; sau, în 14 aprilie 1411, în folosul aceleiaşi mănăstiri: „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Gerezdea şi în sus, pe pârâu, până la obârşie şi, de acolo, la Măgura Moşului, şi, de acolo, la spărturi şi la Măgura Plopului, şi, de acolo, la Fântâna Sărată, şi, de acolo, pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi, de acolo, pe Moldova, la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii, până la vârful Dealului Mare, şi, de acolo, tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi, de acolo, peste Moldoviţa, la gura pârâului Deea, şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde am început” .
Termenul „obcina”, prezent în această ultimă hotarnică, nu desemnează, precum în etimologia slavonă, o culme aflată între două înălţimi, ci, conform unei străvechi datini păstoreşti, sâmbra oilor, locul în care se păşteau oile, timp de o săptămână, înainte de a se face măsurişul laptelui, în condiţiile în care „stăpânirea de odinioară în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor”. Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” . În vremurile acelui „odinioară”, mărturisesc legendele că, prin provincia numită, şi astăzi, Bucovina, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor” .
Legenda aceasta pare să-şi aibă rădăcinile în „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, în care se povesteşte că, după ce „au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deacă l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus”.
Legenda lui Iaţco, deşi se bazează pe o anume realitate ulterioară, dar consfinţită de documente, localizează greşit, iar eroarea, în mod surprinzător, încă nu e sesizată de istoriografie, deşi există documente care probează că „Eţco”, tatăl lui Herman (fratele lui Herman, Iaţco, menţionat de primul uric, este un alt personaj, fiul prisăcarului), trăia, de fapt la Voitinel, iar Dragoş din Bedeu, care, în ciuda legendărilor, nu este Descălecător de ţară , ci doar un aliat român al oştilor maghiare ale comitelui secuilor, Andrei Lackfy, pe acolo trecuse, prin vecinătatea Volovăţului, prin Voitinel . De altfel, nici în legende, Dragoş din Bedeu nu ajunge în vecinătatea Sucevei, care nici nu exista prin anii 1334-1339. O mănăstire la Iţcani a lui Iaţco, fratele şi nu tatăl lui Herman de la Voitin, avea să fie atestată mult mai târziu, abia în mai 1395, când Iaţco, fiul lui Iaţco şi fratele lui Herman, o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn, pe care tot el o întemeiase, altminteri nu o putea închina ), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, dar acest Iaţco, fratele lui Herman nu trebuie confundat cu legendarul Iaţco, cel care l-a întâlnit pe Dragoş, care locuia, prin anii 1334-1339, la Voitinel, pentru că, aşa cum o spune uricul, la Voitin se aflau „ocina lor… şi satul lor, unde este casa lor”.
Preluând informaţii din cronici străine, în care „loc pustiu” înseamnă, de fapt, loc neorganizat statal, vechii noştri mărturisitori, pentru care „legea”, deci religia greco-ortodoxă, desemna o identitate comună, prezintă un ţinut relativ slab populat, în care românii se ocupau cu creşterea animalelor şi, în primul rând, a oilor, iar tătarii şi slavii, cu agricultura, într-o paşnică relaţionare a celor „două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, care este expresia lirică, şi filozofică, a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare” , dar fără a exclude posibilităţile de contaminări ocupaţionale şi folclorice. Fără îndoială că exista şi o a treia cultură, cea meşteşugărească, singura cultură istoricizantă, ulterior, adică după alcătuirea primelor statalităţi, asimilată de celelalte două, dar despre ea vom vorbi la momentul potrivit.
În descrierile călătorilor străini, referirile la acest nord de ţară românească, deşi la fel de evazive, dar necontaminate de patimi băştinaşe, întregesc, prin însumare, şi o descriere geografică naivă. „Ei nu au oraşe mari, ci sate multe şi multe animale (în 1404). Pământul e mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii întinse” ; Ghillbert de Lannoy, cavaler de Picardia, prădat în Codrii Cozminului, la venirea sa dinspre Polonia, întâlneşte „mari întinderi pustii”, înainte de a fi oaspetele lui Alexandru cel Bun „la un sat al său numit Cozial” , încă neindentificat de istorici; în 1476, în sus-estul Sucevei „erau păşuni şi nişte goruni, şi încă şi alţi copaci mai depărtaţi unii de alţii, şi se aflau pâraie”, iar „oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului” ; în august 1502, când Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimisul dogelui Leonardo Loredano, vine la Suceava, zona „este mănoasă şi foarte frumoasă, şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele, erau de toate, afară de untdelemn. Grânele se seamănă în aprilie şi în mai… Păşuni sunt foarte bune” ; în 1527, un cronicar anonim susţine că „ţinutul acesta al Moldovei este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întăriri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava, înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite. În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată la roade şi ogoare şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri, şi bălţi, şi heleşteie, într-atâta încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii. Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare” ; în 1564, după mărturia lui Antonio Maria Graziani, „rodnicia pământului este foarte mare; într-adevăr oameni puţin dedaţi plugăriei seamănă atât grâu cât le trebuie pentru traiul lor de un an. Ei nu seamănă grâul înainte de 1 aprilie… Iar belşugul de vite e de necrezut. Oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor, decât cu lucrarea pământului, din cauza păşunilor lor deosebit de bune. Este socotit un mare păcat să tai viţeii” ; în 12 octombrie 1641, vizitând Suceava, Petru Bogdan Baksik scrie că „în ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari… care este cale de o zi spre răsărit. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte. Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este reşedinţa de căpetenie a domnului, care are aici un palat, biserică şi grădini şi alte lucruri ce-i aparţin şi vine adesea să stea câtva timp… În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri” .
În operele cărturarilor bucovineni sau români din Regat, întâlnim puţine relatări care să consacre un spaţiu geografic bucovinean al vremii lor. De o geografie, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba, până în perioada interbelică, atunci când un amoc patriotic local, ripostând, în diverse domenii, agresiunilor statale, se va solda şi cu o astfel de unică lucrare, publicată, sub titlul de „Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava”, de Vlad Bănăţeanu şi E. Knittel, cu o prefaţă semnată se şeful „Străjii Ţării”, bucşoianul Teofil Gh. Sidorovici, la Cernăuţi, în 1939, prefaţă în care se precizează, ca semn al cunoaşterii operei lui Dimitrie Onciul, că „Ţinutul Sucevii, vatra Moldovei, constituie muzeul Românismului. Începând cu Suceava, măreaţa capitală a celui mai mare Domn român, până la cel mai înalt pisc şi cel mai îndepărtat sat, veţi găsi urme preţioase ale gloriosului trecut, din care noi trebuie să sorbim puteri noi pentru înalta noastră misiune, în marea operă de înălţare a neamului nostru”.
Această preţioasă mărturie târzie se ocupă, într-un capitol distinct, şi de geografia Bucovinei:
„Treapta ţinutului deluros dintre Prut şi Siret cuprinde o suprafaţă de 2.846 kmp şi are o înălţime mijlocie de 312 m. Punctul cel mai înalt este vârful dealului Ţeţina (539 m), de lângă Cernăuţi, iar cel mai jos – valea Prutului, la Cuconeşti.
Prutul, al doilea râu mare al Ţinutului Suceava, izvorăşte din munţii Cerna-Hora (Galiţia) şi intră în ţara noastră în nordul orăşelului Văşcăuţi. Prutul traversează Ţinutul Suceava, curgând în direcţia sud-estică, şi îl părăseşte la Cuconeşti, formând, apoi, hotarul între Moldova şi Basarabia, până la revărsarea lui în Dunăre, în apropierea oraşului Reni.
Adâncimea Prutului este de numai 0,50 m sau şi mai mică, în unele locuri unde albia se lărgeşte, în altele, între 3-6 m şi mai mult. Lăţimea lui variază între 100-160 m şi are o înclinare de 0,90 m/km.
Valea Prutului, care intră în Ţinutul Suceava, la Orăşeni, are o lăţime de 1-10 km (1 km, la Jucica), o lungime de 137 km, şi se caracterizează prin bogăţia de ogoare fertile.
Printre afluenţii Prutului, cel mai însemnat este Ceremuşul. Acest râu ia naştere din două pâraie (Ceremuşul Alb şi Negru) şi face hotarul între Ţinutul Suceava şi Polonia.
Valea Siretului, înspre Nord, şi cele ale Sucevii, înspre sud, cuprind o regiune deluroasă, cu o suprafaţă de 1.040 kmp, acoperită, în cea mai mare parte, cu păduri.
În sfârşit, regiunea cuprinsă între Suceava şi Moldova are o altitudine medie de 460 m şi o suprafaţă de aproape 810 kmp.
Munţii Ţinutului Suceava fac parte din complexul Carpaţilor Răsăriteni. Aceşti munţi sunt împărţiţi de valea Bistriţei Aurii în două grupuri: munţii propriu-zişi şi inelul subcarpatic, caracterizat prin desfăşurarea culmilor paralele, care cad, în formă de trepte din ce în ce mai joase, până în valea Siretului şi a şesului Rădăuţilor.
Culmile sunt lungi, larg boltite şi îmbrăcate cu păduri până aproape de coamă. Localnicii le-au dat numele de Obcine (a Mestecănişului, a Feredeului, Obcina Mare etc.). înălţimile lor variază între 1.000 şi 1.600 metri.
Lanţul principal al munţilor Ţinutului Suceava îl formează prelungirea Munţilor Bistriţei, întinzându-se în direcţia sud-estică, între văile Bistriţei Aurii şi a Moldovei, fiind mărginită de văile pârâului Ialomicioara, înspre Nord, şi cea a Ursului, înspre Sud.
Munţii Ţinutului Suceava prezintă, în genere, coamă lată, pe care se ridică vârfuri semeţe ca nişte turnuri ale unei cetăţi. Toate aceste regiuni muntoase sunt caracterizate prin faptul că părţile lor mai puţin înclinate sunt acoperite cu fâneţe întinse, iar scoborâşurile mai repezi, cu păduri dese de brad.
Munţii Ţinutului se subdivid în 9 grupe principale:
1. Stara-Obcina, un lanţ de aproape 20 km, cuprins între Muntele Jupania şi vârful Lucina, cu versanţi râpoşi, înspre văile pâraielor Pârcălab, Serate, Cibu şi Cârlibaba. La poalele acestui lanţ, găsim izvoarele Moldovei, ale Sucevei şi Ceremuşului Alb. Vârful cel mai înalt este Stara-Obcina (1.487 m).
a) Lanţul Tomnaticului, care are o lungime de aproape 20 km, şi este mărginit de văile Ceremuşului, Serata şi Izvor. Vârful cel mai înalt, cu acelaşi nume (Tomnaticul), are o înălţime de 1.567 m.
b) Lanţul Herben-Izvor, mărginit de valea pârâului Ialomicioara şi Plosca.
c) Lanţul Losova – între valea Ceremuşului şi pârâul Putilei, cu vârfurile mai însemnate Maxime (1.344 m) şi Losovo (1.429 m).
Spre răsărit de acest lanţ, cuprins între văile Ceremuşului şi Sucevii, găsim mai multe ramuri paralele, cu înălţimi din ce în ce mai mici. Este lanţul Surdin, cu vârful Lungul (1.379 m), Rotundul (1.314 m) şi Surdin (1.307 m), din care se desprinde lanţul Crasni-Dil (1.180 m) şi lanţul Racova, cu vârfurile Sena (1.283 m) şi Racova (1.285 m).
În sfârşit, între pârâul Lăpuşna, spre Vest, Ceremuşul, spre Nord, şi Siretul, din partea de către Sud, se întind Munţii Vijnicioarei şi Berhomet, cu vârful cel mai însemnat, Măgura (1.017 m).
2. În prelungire cu Stara-Obcina, se întinde lanţul Lucina (18 km), cu un coborâş foarte repede înspre valea Cârlibaba şi Moldova. La poalele vârfului care domină acest lanţ, Lucina (1.590 m), se găsesc izvoarele Sucevii, înspre Nord, şi ale Moldovei, înspre Sud.
Între culmile Cocoş şi Găina, străbate valea îngustă a pârâului Lucava, care este ca un fel de portal stâncos înspre fâneţele Lucinei, una din priveliştile cele mai frumoase ale Ţinutului Suceava.
3. Lanţul Mestecănişului (20 km) se întinde de la Botuş, până la Obcina Mică, având povârnişuri mult mai puţin înclinate. Culmea Botuş (1.477 m) este cea mai însemnată.
Peste acest lanţ, duce un drum, care face mai multe serpentine, unind valea Moldovei cu cea a Bistriţei Aurii.
4. Urmează lanţul Rarăului (17 km), care se întinde de la Obcina Mică, până la Vârful Teodorescul.
Acest lanţ are o formă tipică alpină, care se caracterizează atât prin ziduri stâncoase, văi înguste şi prăpăstii adânci, cât şi prin flora lui alpină (floarea reginei).
Vârfurile cele mai pitoreşti le formează Pietrele Doamnei (1.648 m), Piatra Albă, Alunul (1.667 m), Dealul Colbului (1.483), Rarăul propriu-zis (1.653 m), ai cărui pereţi abrupţi reamintesc văile Alpilor calcaroşi ai Tirolului.
Din acest lanţ, se desprinde şi vârful cel mai înalt al Ţinutului Suceava, care este muntele Giumalău, cu 1.859 m.
5. În prelungire, se întinde Obcina Chiril. Are o lungime de 10 km, e des împădurită şi are ca vârf mai însemnat Dealul Diacu (1.166 m).
6. Urmează Crebenul (10 km) şi ultimul:
7. Lanţul Băieşescu (6 km), având o înălţime de 1.284 m.
Din acest lanţ, se desprind trei ramuri:
a) Munţii Cârlibabei, cuprinşi între văile Cibu şi Cârlibaba, care se întinde până la valea Bistriţei, având ca vârf însemnat Ţapul (1.663 m).
b) Obcina Feredeului, care se desprinde din Masivul Lucinei şi e cuprinsă între văile Moldovei şi Moldoviţei. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Feredeul (1.460 m), Paşcan (1.483 m), Măgura (1.359 m), Tomnaticul (1.297 m) şi Muncelul (1.286 m).
c) Obcina Mare, care şi ea porneşte din Masivul Lucinei, la Izvor, este mărginită, înspre Sud, de Moldova, înspre Vest, de Brodina şi Moldoviţa, înspre Nord, de Suceava; formează cumpăna de apă între Moldova şi Moldoviţa, pe de o parte, şi Suceava, pe de altă parte. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Arşiţa (1.328 m), Dealul Rusului (1.194 m), Poiana Mărului (1.174 m).
În colţul de Sud al Ţinutului Suceava, despărţit, prin valea Bistriţei, de Munţii Bucovinei propriu-zişi, se întind două lanţuri de munţi, dintre care:
a) Lanţul Suhard se desprinde din Masivul Inău al Munţilor Rodnei şi se întinde, între Bistriţa Aurie, Dorna şi pârâul Coşna. Are vârfuri pleşuve, stâncoase; numai versantul râpos, înspre Bistriţa, e acoperit cu dese păduri de brad. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Suhărzelul (1.709 m), Vârful Caprei (1.570 m) şi Ouşorul (1.642 m).
b) Munţii Dornei (La Roche), care se desprind din Masivul Călimanului.
Spre Vest şi Nord, mărginiţi de Dorna, spre Est, de Neagra, Munţii Dornei se despart în două culmi, dintre care prima, Poiana Vânătorului, cu vârful Lucaciu (1.771 m), înspre Est, şi a doua, înspre Vest, care culminează prin Piatra Dornei. Vârfurile cele mai însemnate sunt Lucaci (1.776 m), Pietrele Roşii (1.623 m), Gura Haitei (1.610 m), dealul Negrii (1.312 m), Vârful Obcinei (1.282 m) şi altele” .
Despre geografia Bucovinei a scris, într-un cadru larg şi complex, Ion Simionescu , profesorul care a făcut şi primele săpături arheologice, în nordul Moldovei, cu scopul descoperirii vestigiilor unor vetre preistorice. Simionescu preia, din ampla lucrare „Antlitz der Erde” a Editurii Suess, numele de Marele Masiv Moldovenesc, dat Carpaţilor Răsăriteni, în partea formată din şisturi cristaline. „E zona muntoasă rămasă din temelia generală de şisturi cristaline, prăbuşită în dreptul depresiunii transilvane. Spre Nord, se pierde în Maramureş… Din Munţii Rodnei, ca nod principal, culmile se prelungesc înspre Nord, dar mai ales spre Sud. Bistriţa le taie în curmeziş, în jumătăţi neegale, prin despicătura îngustă a Toancelor, temută de plutaşi, străjuită de Giumalău (1.859 m), la Nord, şi Pietrosul Broştenilor (1.780 m), pe celălalt mal, din care, apoi, se ţin lanţ vârfuri înalte, cum e Barnaru (1.704 m), cu coaste prăpăstioase, Grinţieşul Broştenilor (1.740 m), ca un con vulcanic, regulat, Budacul (1.864 m), barometrul locului” .
Rolul acesta, de „barometru”, este explicat de Procopie Jitariu , care precizează că pe acest munte se aşterne, toamna, prima zăpadă, iar „o dungă albă de omăt, gingaşă ca un fluture strălucitor pe o ramură verde” îi previne pe ţărani că trebuie să se grăbească cu strânsul roadelor, pentru că iarna bate în prag.
În descrierea lui Grigorovitza, geologia munţilor Bucovinei beneficiază de un alt unghi de vedere, unul remarcabil pentru un literat:
„Munţii Bucovinei sunt constituiţi în general din micaşist, gnais, şist amfibolic, cuarţite, granit, porfir, trahit, ser¬pentină, calcar, dolomit, gresie-conglomerat şi alte soiuri de roci. Foarte răspândită în aceşti munţi este gresia carpatică, o formaţiune marnoasă şi nisipoasă, care ocupă o suprafaţă de 3.500 km.p., adică o treime din întinderea ţării. Această formaţiune se mărgineşte, la Nord şi la Est, cu linia care formează hotarul între regiunea munţilor şi acea a colinelor şi care se întinde de la Vijniţa, prin Berhomet, Crasna. Vicovul de Sus, Marginea, Solea, Cacica şi Păltinoasa, până la Valea Seacă.
Hotarul de S-V al acestei formaţiuni trece prin Valea Săratei, lanţul Lucinei, prin povârnişul masivului Muncelului, prin ramificaţiile de la Nord ale Rarăului şi, în fine, printr-o linie dusă de la coperişul de răsărit al muntelui Teodorescul, în direcţiunea de S-E, până la acel punct unde coamele masivului Baiaşescul se apleacă către valea Negrilesei.
În interiorul acestei zone, se mai află calcar coralian şi depozite considerabile de sare, nai ales la Cacica. Gresia carpatică este în general cenuşie sau gălbuie, în unele regiuni chiar roşie; are o şistozitate pronunţată şi este foarte să¬racă în fosile.
Gresia terţiară, o formaţiune posterioară celei carpatice, alcătuieşte partea principală a regiunii dintre Dora-Vatra şi Poiana Stampei. Această formaţiune, precum şi calcarurile mumulitice, aparţinătoare unei formaţiuni mai ti¬nere, formează contraforturile munţilor de trahit ai Dornei. Se arată în ambele maluri ale râului Dorna, în muntele Ouşor şi în masivul Ţapului, la Nord de Bistriţa Aurie.
Cea mai însemnată parte a munţilor Bistriţei Aurii este formată de o zonă de şisturi cristaline, largă de 20-25 km, constituită din micaşisţ, gnais, şisturi amfibolice şi felurite cvarţite. Această zonă este intercalată între zona de gresie carpatică, care o mărgineşte, la N-E, şi formaţiunea ter¬ţiară veche, care o mărgineşte în partea de S-V. (Stara-Vipcina), în ţară, şi se uneşte, spre Sud şi S-V, cu munţii Transilvaniei. Această forma¬ţiune conţine depozite bogate de minerale şi câteva izvoare sulfuroase. Astfel, ambele iz¬voare sulfuroase de la Iacobeni aparţin acestei zone.
Ramificaţiile munţilor Călimani, ce se găsesc la ex¬tremul sud al ţării, se compun dintr-o formaţiune vulcanică trahitică, în care îşi au ori¬ginea izvoarele feruginoase din Dorna.
Regiunea colinară de la N-V, dintre Nistru şi Carpaţi, este alcătuita din depozite neogene diluviale şi aluviale, care, la rândul lor, se compun, în cea mai mare parte, din argile, nisipuri şi din materii calcaroase” .
„Ceea ce măreşte pitorescul Marelui Masiv Moldovenesc şi-i dă o variaţie asemănătoare unor regiuni din Alpii de Nord sunt calcarele, mai bogate spre marginea estică a şisturilor cristaline. Când formează o creastă continuă, zimţuită, când turnuri ruinate, înălţate pe spinări de munţi. Contrastul dintre natura ruiniformă a calcarelor, mai adesea fără vegetaţie, şi păşunile ori pădurile compacte din jur naşte scene vii, impresionante.
Calcarele se găsesc, în lungul apei Moldovei, până la Câmpulungul bucovinean. La Pojorâta, pe Moldova, lor li se datoreşte atractivul peisaj, cu cele două piramide alăturate, botezate de popor atât de plastic: Adam şi Eva.
Calcarele formează năruitele stânci din Pietrele Doamnei (1.645 m), cu Piatra Zimbrului ca tăiată de un paloş, nume legat de legenda lui Dragoş Vodă. Crestele de calcar din Rarău (1.653 m) fac podoaba Câmpulungului bucovinean. Mai răzleţiţi colţi de calcar se continuă spre Sud, pe lângă Broşteni, formând Tarniţa, clifele, cu numiri populare potrivite, dând peisajul de la Cruci, unic prin contrastele de forme şi culori…
Catena principală a Carpaţilor Moldoveneşti este formată din fliş; are o lungime de 400 km şi o lăţime de la 25-75 km. Sub numele de fliş se înţelege o formă complexă de roci, formată mai rar din conglomerate, mai des din gresii de diferite durităţi, de marne ce se fărâmiţează lesne, de şisturi argiloase, friabile, uşor despărţite ca foiţe. Numai gresiile şi conglomeratele sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor atmosferici” , dând stabilitate reliefului, acoperit cu minunate păduri şi fâneţe, care favorizează şi determină un anumit tip de viaţă, de matricea preistorică a civilizaţiei păstoreşti.
Lanţul Obcinilor Bucovinene, formate din fliş, începe de la Ceremuş şi se sfârşeşte la Gura Humorului, încreţiturile montane fiind „în imediată atingere cu scutul înţepenit al platformei ruseşti. Precarpaţii aproape lipsesc. Podişul moldovenesc ajunge până la cutele Carpaţilor de fliş” .
Podişul Moldovenesc, adică placa de dealuri, care începe din malurile Nistrului, şi urmează, întins spre nord, drumul de la Hotin la Cernăuţi, un drum care „e când la margine, când sus, pe netezişul ei, nu tocmai înalt (516 m, lângă Cernauca, vestita moşie a familiei Hurmuzachi, care a dat atâţia buni patrioţi). Satele se ţin lanţ, mari, cu livezi bogate, cu mori de vânt pe înălţimile dinspre Nistru… Cecina, de lângă Cernăuţi, e ca un martor (541 m), despărţit de restul podişului prin valea Prutului.
Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea.
Podişul începe în Bucovina… Placa înaltă de dealuri, lipită, în Bucovina, într-atâta de Precarpaţi, încât se confundă ca relief, se lasă până în vestitele dealuri de la Nord de Dorohoi” .
Relieful acesta domol şi armonios, cu lărgimi impresionante, parcă închinate Soarelui, a permis dezvoltări de viaţă socială, de „câmpuri”, deci de mici organizări prestatale, de-a lungul apelor, în depresiuni, descrise, succint, dar ilustrator, de profesorul Simionescu, într-o înşiruire dinspre munte, înspre luncile Siretului.
„Încadrată de munţi înalţi, se întinde surâzătoarea depresiune, în mijlocul căreia se află, la 802 m, vestitele băi de la Vatra Dornei.
E o depresiune tectonică, la zona de contact, socotită drept linie de fractură între andeziturile şi şisturile cristaline, peste care se întinde un petic de depozite paleogene. Neagra-Şarului a tăiat terase, din care cea mai tânără, cu o lăţime de 1 km. Munţii înalţi de la răsărit (Ouşorul, cu 1.653 m), ca şi cei de la apus (Călimani, 2.202 m), ţin adăpost, făcând din satele ce s-au îngrămădit pe întinsul ei tot atâtea staţiuni climaterice. Izvoarele minerale sunt bogate, în întreaga depresiune. Cele din Vatra Dornei au atras vizitatori încă de la 1805. A ajuns staţie vestită, cu instalaţiuni moderne. E proprietatea Fondului Religionar al Mitropoliei bucovinene. Apele feruginoase, bogate în acid carbonic şi cu urme de acid arsenios, foarte radioactive, la care se adaugă şi nămolul lecuitor, adunat din turbăriile apropiate, atrag, pe fiecare an, tot mai mulţi vizitatori.
Sate mari, româneşti (Dorna Candrenilor, Călineşti) sunt împrăştiate în cuprinsul depresiunii. Locuitorii sunt mai ales crescători de vite, căci fâneţele sunt bogate, pe când clima aspră nu îngăduie o agricultură intensă.
Portul naţional al femeilor chipeşe s-a păstrat în toată curăţenia lui… .
În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade) decât în restul ţării. Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei e de peste 120 locuitori pe km pătrat.
Oraşul Rădăuţi (16.808 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, cu o populaţie amestecată de Români, Nemţi şi Evrei, e un oraş de câmp, cu toate că în apropiere se ridică ultimele culmi de munţi împăduriţi. Aici se află cel mai preţios monument istoric din trecutul moldovenesc, biserica simplă, zidită din lemn de Bogdan Descălecătorul, din piatră de Alexandru cel Bun, în interiorul căreia se păstrează semnul, pe cât de pios, pe atât de pilduitor, al dragostei de părinţi, arătată de cel mai de seamă domn biruitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. La şir, stau lespezi de marmură, cu inscripţiunile săpate, care cuprind vorbele: „Drept măritorul şi iubitorul de Hristos, Io Ştefan Voevod, Domnul ţării Moldovei, a înfrumuseţat acest mormânt strămoşului său”. Tocmai prin simplicitatea arhitecturii şi modestia zidurilor, acoperite cu şindrilă, este impunător acest monument, vechi de peste şase veacuri; arată de unde am plecat. Alături de el, se află un Muzeu Etnografic, pe cât de complet, pe atât de variat” .
Apele fundamentale ale Bucovinei, şi ele, ca şi relieful, determinanţi ai vieţii sociale, beneficiază de atenţia cărturarului Ion Simionescu.
„Suceava, de cum a ieşit din munţi, trece prin depresiunea Rădăuţilor, câmp larg, deschis. Se apropie de Siret, în care se varsă la Liteni. După oraşul Rădăuţi, râul trece pe sub dealurile pe care sclipesc numeroasele biserici din Suceava (17.000 locuitori), vestit nu numai prin frumoasele lăcaşuri de rugă, ce aduc aminte de evlavia lui Alexandru cel Bun, Petru Rareş etc., nu numai prin moaştele Sfântului Ioan, martirul de la Cetatea Albă, dar mai ales prin Cetatea ale cărei ziduri cuprind paginile vremii eroice din istoria Moldovei, până la Alexandru Lăpuşneanu. Rămăşiţele găsite la dezgroparea ruinelor sunt păstrate într-un muzeu interesant.
Moldova, frumos râu prin apa-i limpede, iute, şi drumul variat, izvorăşte din şisturile cristalinei ale Lucinei (1.580 m). străbate prin o vale epigenetică, în curmezişul şisturilor cristaline şi a calcarelor, în cotul de la Fundu Moldovei, fiind despărţită de valea Bistriţei abia de 8 km. Trece pe lângă Câmpulung (10.124 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, vechi oraş românesc, cu casele înşirate în lungul văii dominate de stâncile Rarăului; curge pe lângă Gura Humorului (5.977 locuitori), orăşel tihnit, în apropierea căruia se află mănăstirea Voroneţului, cu picturi frumoase pe dinafară şi pe dinăuntru. După ce scapă din strânsura munţilor, trece pe lângă Baia, loc istoric, cu ruinele unei biserici catolice, dar şi cu biserica lui Ştefan, restaurată. Se varsă în Siret la Roman…
Bistriţa are o vale complexă, formată prin unirea unei Bistriţe ce curge spre Moldova cu afluenţii superiori ai Someşului. S-a deschis, astfel, unul din drumurile cele mai pitoreşti din ţară, cu farmec ce nu poate fi deplin simţit, decât printr-o călătorie, cu pluta, de la Dorna, la Piatra.
Izvorăşte din nord-vestul Inăului, din acelaşi nod cu Someşul şi Vişăul. După ce prinde un mănunchi de ape iuţi, cum sunt Dorna şi Neagra Şarului, dinspre Călimani, intră în vestitul defileu dintre Dorna şi Chiril. Valea îngustă, priporoasă, este partea unde plutaşul isteţ îşi face cruce, căci are de învins repezişul Toancelor, ce se izbeşte în malul stâncos. Abia la Cotârgaşi, râul scapă din şisturile cristaline; valea se lărgeşte îndată …
Prutul are un curs aparent mai simplu. Bazinul întreg e format din trei părţi distincte: una până la poarta de la Cernăuţi… Este singurul afluent al Dunării din România care izvorăşte de peste graniţă. Se abate, deodată, spre depresiunea dintre Carpaţi şi podişul podolic, ca şi Siretul ori Nistrul… Prutul este, în tot cursul său, mai puţin populat, măcar că taie Moldova în lung. Este prea nestabil. Numai Cernăuţii, la poarta de intrare în podiş, e oraşul cel mai de seamă. Celelalte sunt orăşele (Noua-Suliţă, Rădăuţi, Lipcani) …
Izvorând din Bucovina, Siretul face un cârlig, la fel cu Prutul, foarte probabil în legătură cu faliile radiare din această zonă… Pe valea Siretului se face comunicaţiunea de-a lungul Moldovei; satele sunt îngrămădite mai ales pe versantul drept, care cade domol spre luncă” .
Apele Bucovinei, inclusiv cele stătătoare, au fost descrise de cel mai „bucovinean” dintre scriitorii săi, cărturarul Em. Grigorovitza:
„Teritoriul Bucovinei este udat de către fluviul Nistru şi de următoarele râuri şi pâraie:
Fluviul Nistrului, care, fiind deja navigabil la intrare pe teritoriul Bucovinei, formează o vale relativ destul de strâmtă, în schimb însă destul de adâncă, cu maluri stâncoase şi, de regulă, lipsite de vegetaţie. Lungimea Nistrului, pe cât timp formează fruntaria Bucovinei, este de 52 km, iar dintre tributarii lui laterali are numai pârâul Ciornipotoc (Czarny Potok – Pârâul Negru) de oarecare însemnătate.
Navigabilitatea apelor Nistrului pe toată întinderea teritoriului bucovinean e favorizată, cu deosebire, prin malu¬rile înalte ale văii, care împiedică ca nişte escarpagii formidabile, în acelaşi timp, inundările.
Râul Prut intră în Buco¬vina lângă localitatea Orăşeni şi prezintă o vale a cărei lăr¬gime ajunge până la 10 km. Lângă localitatea Zucica, aproape de ieşirea Prutului din ţară, valea se strâmtează în mod simţitor (până la 1 km), făcând, pe ambele laturi, loc la nişte câmpii foarte fertile. În întinderea sa de 55 km, valea Pru¬tului se împreună cu diferite alte vâlcele laterale, dintre care cele mai remarcabile sunt, pe stânga, văile Şoviţelor, a Şubraneţului, Moşcovei, Hucăului şi valea Răchita, care se în¬vecinează cu teritoriul Rusiei, iar pe dreapta, văile Ceremuş, Bresniţa, Hliniţa şi Derehlui. Acestea din urmă sunt, prin natura lor, mai adâncite şi au o pantă foarte pronunţată.
Valea Ceremuşului, fiind for¬mată prin confluenţa pâraielor Sărat şi Pârcălab, trece din stare de albie îngustă, subit, în formă de vale bine formată, care ia, de la gura Ialovicioarei, înainte, numele particular de vale a Ceremuşului Alb. Abia la localitatea Uscieriki (gura râului) ea se confundă, apoi, cu matca Ceremuşului Negru, ce se co¬boară din regiunile muntoase galiţiene, luând numele aces¬tuia. Întregul bazin al Cere¬muşului, de la început şi până la târgul Vijniţei (unde valea Ceremuşului se deschide deodată), pre¬zintă, cu malurile sale înalte, stâncoase şi în parte umbrite de păduri de brazi, un carac¬ter extrem de muntos, alpes¬tru. Lungimea totală, pe ra¬mura Ceremuşului Negru, până la Vijniţa, e de 63 km, panta râului, de 9 m la km.
De la Vijniţa, în jos, şi până la comuna Banila Rusească, valea Ceremuşului se lărgeşte în mod aproape anor¬mal, atingând lăţimea sa maxi¬mală; în urmă, însă, devine tot mai îngustă, pe măsură ce se apropie de valea Prutului, până la confluenţa Ceremuşului, lângă comuna Nepolocăuţi. Restul întinderii, de la Vijniţa, până aici, e de 39 km.
Ca vale secundară, ce se îmbină cu bazinul Ceremuşu¬lui, este de amintit valea râuleţului Putila, cu o lungime de 33 km, în care dau, la rândul lor, pe dreapta, văile late¬rale Putelivca şi Biscăul, iar pe stânga, văile Storoneţ, Ripieni şi Dihtineţ.
Lângă Vijniţa, se mai uneşte cu bazinul Ceremuşulul încă şi pitoreasca vale Vijenca (Wizenka), prin care duce drumul spre trecătoarea Niemciţ (Niemczytz).
Siretul formează, dintru-ntâi, o vale escarpată, strâmtă şi adânc tăiată. Râul este format prin împreunarea izvoarelor Siretului, care îşi iau începu¬tul lor între înălţimile Surdinului şi Vanţenului şi se con¬topesc lângă localitatea Şipot Privat (adică Şipot pe Siret). În apropierea comunei Berhomet pe Siret, valea se lărgeşte în chip remarcabil şi se continuă în linie arcuită, de la N-V, că¬tre S-O, până spre târgul Storojineţ, unde se strâmtează puţin. De acolo, înainte, valea Siretului se întinde, apoi, tot mai largă, până la gura Molniţei, loc în care părăseşte teritoriul Bucovinei.
Această vale, una din cele mai mănoase, din câte le locuiesc românii, are o lungime de 98 km (socotind şi regiunea muntoasă), ocupând o suprafaţă totală de 467 kmp. Cele mai însemnate văi late¬rale ce dau în ea sunt, pe stânga, valea Mihodrei şi cea a Molniţei; aceasta din urmă formează şi hotarul spre re¬gatul României, unindu-se, lângă Sinăuţii de Jos, cu valea prin¬cipală. Pe dreapta, însă, e mai de seamă valea Mihovei şi va¬lea Siretului Mic, care din urmă dă în valea principală la est de localitatea Pătrăuţi pe Siret.
Râul Sucevei, ce se formează, la început, din câteva pâraie, în¬tre care Izvorul şi Cobilioara, şi se lăţeşte abia lângă localitatea Straja în chip mai considera¬bil, alcătuind, de aici, înainte, aşa-numitul şes al Rădăuţului, ajunge, între comuna Hadicfalva şi Marginea, la lărgimea maxi¬mală (13 km). De aici, înainte, valea Sucevei se strâmtoreşte, însă, din nou, pe măsură ce se apropie de hotarul ţării (Iţcani), de unde ea începe, din nou, a se deschide.
Această vale, luată ca linie, împarte Bucovina în două părţi aproape egale şi prezintă în¬tinderea cea mai mare între toate celelalte bazine fluviale, acoperind o suprafaţă totală de 239 kmp. Văile late¬rale mai însemnate ale Sucevei sunt, pe stânga, văile Ropocel, Rusca, Sadău, Falcău, Bilca, Hatna şi Dragomirna. Pe dreapta, valea Brodinei, a Putnei, a Voitinelului, a Suceviţei, văile Solca, Soloneţ şi Ilişeşti.
Râul Moldovei constituie, cu bazinul său şerpuitor şi um¬brit de codri deşi, una din cele mai pitoreşti văi ale Bucovi¬nei. De la trecătoarea Izvor, unde-şi adună acest râu apele sale, valea sa urmează o direcţie de S-V, însă numai până lângă localitatea Fundul Moldovei. De aici, îna¬inte, ea se-ndreaptă mai mult spre Vest, păstrând o formă une¬ori aşa îngustă, încât coastele sale seamănă mai mult a fi o râpă. Abia lângă oraşul Câmpulung valea se lărgeşte, ajungând, aici, chiar la lăţimea de 1 km. Imediat, însă, se strâmtează, din nou, până în apropierea târgului Gura Humorului, unde malurile Moldovei încep a deveni joase, permiţând albiei râului de a se întinde în voie până la trecerea râului pe teri¬toriul regatului României (lân¬gă localitatea Cornul Luncii).
Valea Moldovei are o lun¬gime de 93 km şi se împre¬ună, pe partea stângă, cu văile laterale ale Moldoviţei şi Hu¬morului, iar la dreapta, cu văile Lucavei, Putnei şi a Suhei, ves¬tite prin poziţiunea lor roman¬tică (mai ales Valea Putnei).
Bistriţa Aurie (cu bazinul ei) formează o vale nu mai pu¬ţin frumoasă, de asemenea adâncă şi strâmtă, care începe de la trecătoarea Ştiol şi se continuă pe teritoriul Buco¬vinei (de la Cârlibaba, încoace), urmând întâi o direcţie de S-V, apoi, de la Dorna, înainte, o direcţie de N-V şi îndreptându-se, în fine, iar către S-V, pentru a trece, lângă gura pârâului Colbul, pe pământul României. Această vale are o în¬tindere totală de 65 km şi se îmbină, la stânga, cu văile la¬terale ale Cibăului, Cârlibabei, cu valea Rusca şi cu cea a pârâului Colbul, care, închisă fiind de puternicele masive muntoase Dealul Calu şi Dealul Crelu, se prezintă ca una din văile cele mai pitoreşti din câte se găsesc în Carpaţi. Pe dreapta, însă, bazinul strâmt al Bistriţei se împreună cu două văi considerabile şi aproape mai late decât dânsul, adică cu Valea Dornei şi cea a pârâului Neagra.
Prin Valea Bistriţei şi cea a Dornei duc cele mai însemnate şosele ale Bucovi¬nei, adevărate construcţii de artă, una spre Transilvania, iar cealaltă spre Ungaria” .
„Ape stă¬tătoare Bucovina are puţine şi cele existente sub formă de heleşteie şi iazuri se găsesc mai mult în partea dinspre Nord a ţării, adică pe platoul dintre Nistru şi Prut. Cele mai însemnate heleşteie se află lângă comuna Stăuceni, apoi pe la Malatineţ, Şişcăuţ, Verenceanca, Chiselău, Cernauca, Cuciurul Mic şi în apropierea târgurilor Coţman şi Zastavna. La sudul Bucovinei, adică în părţile româneşti, se găsesc, de ¬asemenea, iazuri mai mici, pre¬cum la Liteni, Nemerceni, Buneşti şi Securiceni.
Terenuri mlăştinoase, din contră, se află în Bucovina destul de multe, aşa de-a lungul râurilor Dorna şi Neagra, ba sunt chiar şi mocirle de munte, ca cele de pe pantele culmilor Suhard, Giumalău şi Alun. Tot aşa, se găsesc bah¬ne destul de întinse, pe stânga Siretului (lângă localitatea Prisăcăreni), în şesul Rădăuţului, aproape de comuna Frătăuţul Ve¬chi şi Satul Mare, precum şi în valea Sucevei (lângă Iţcani)” .
În privinţa climei, determinată de poziţionarea geografică, de formele de relief şi de cursul râurilor, avem două mărturii, poziţionate, în timp, la începuturile şi la sfârşitul Bucovinei istorice:
„În acest district, clima este diferită. În munţii înalţi, este atât de rece şi frigul durează atâta timp, încât nu se poate cultiva aproape nimic, nici măcar ovăzul, adesea, nu poate ajunge la maturitate; la şes, însă, clima este temperată, deşi frigul este mai aspru şi mai durabil decât în Ungaria şi Austria.
Altfel, este o ţară sănătoasă şi are un aer curat, ceea ce se poate dovedi prin faptul că, aici, poţi întâlni, în mod repetat, oameni de 70, 80, până la 90, ba chiar 100 de ani, care mai arată vioi” .
„Ţinutul este aşezat în zona temperată a emisferei boreale, se bucură de o climă continentală destul de aspră, cu o iarnă lungă (5 luni), primăvară scurtă, succedată de o vară caldă; toamna, în general, e lungă şi frumoasă.
Asprimea iernii şi a primăverii se datorează poziţiei nestrăjuite dinspre Nord şi Nord-Est a acestui colţ de ţară; astfel, vânturile, care bat dinspre câmpiile podolice şi sarmatice, nu întâmpină nici un obstacol în calea lor. Vânturile calde, ce bat dinspre Sud, fiind silite să urce lanţurile de munţi, ce le întâlnesc în cale, pierd o mare parte din căldura lor.
Diferenţa între climatul regiunii muntoase, a Estului Ţinutului Suceava, şi a celui din părţile deluroase este destul de mare. În partea de Vest, aerul este aspru şi curat; temperatura medie anuală e de 5,5 grade Celsius, supusă la schimbări foarte mici; în schimb, precipitaţiile sunt abundente.
Climatul părţii deluroase diferă, fiind aproape ca acel al Rusiei de Vest, cu schimbări bruşte de temperatură, a cărei medie anuală ajunge la 8 grade Celsius; precipitaţii, în general mai puţine.
Temperatura medie anuală a Ţinutului Suceava oscilează, după cum am văzut, între 5,5 grade Celsius şi 8 grade Celsius. Variaţiunile zilnice şi anuale sunt destul de însemnate, maximele ridicându-se, câteodată, la 40 grade Celsius, vara, şi la minus 35 grade Celsius, iarna.
Cantitatea anuală de precipitaţii este, în medie, de 683 mm. Regiunea cu precipitaţii mai abundente e cea muntoasă, valea Ceremuşului, a Bistriţei Aurii şi regiunea Pojorâtei (818-876 mm). Sărace în precipitaţii sunt văile Nistrului şi a Prutului, cu cele mai puţine ploi în regiunea Cozmenilor (551 mm).
Clima Ţinutului este aspră, totuşi, însă poate fi considerată sănătoasă, având o influenţă cât mai prielnică asupra organismului şi a vegetaţiei. Vara e caldă şi bogată în ploi, iar toamna lungă favorizează cultura cerealelor, mai ales în regiunea deluroasă” .
„Buco¬vina are o climă continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci luni consecu¬tive. în schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi trecerea ei în lunile de primăvară o datorează Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată, spre Nord şi Nord-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin, fără obstacol, din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de tempe¬ratură în Bucovina sunt ne¬însemnate, în partea ei mun¬toasă; în schimb, însă, domneşte o mare predispoziţie la precipi¬tate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius în regiunea colinară. Maxi¬mul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, minus 30 grade Celsius. Limitele pe¬rioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 Mai şi 1 Octombrie; la munte, însă, între 10 Iunie şi 1 Septemvrie.
Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge pană la 685 mm. Cea mai săracă în umiditate e partea de Nord-Vest a Bucovinei. Sezonul principal al ploilor cade, vara, în lunile Iunie şi Iulie, cuprinzând mai cu deosebire regiunea văii Ceremuşului, partea de sus a văii Bistriţei şi împrejurimile localităţii Pojorâta. Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile; la munte, însă, 150-200 de zile. Din contra, se accentuează mult predispoziţia la furtuni, care, deşi nu sunt dese, însă apar mai ales în părţile de munte ale nordului, sub formă destul de violentă, pricinuind mari pagube. Apariţia grindinii se restrânge mai mult asupra re¬giunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinile se ivesc mai cu abundenţă în luna Iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele mai scutite de grindini.
În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteris¬tică şi în ciuda împrejurării, nu mai puţin semnificative, că vân¬turile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitaţii atmosferice, este, totuşi, foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă şi toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur, porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza bru¬melor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează, însă, în aceste condiţii climatice, întinsele păduri ce le are Buco¬vina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă consti¬tuind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de cali¬tate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor in¬calculabil” .
Bucovina înseamnă un colţ de rai pământesc, în care s-au adunat cele mai frumoase forme de relief ale lumii, într-o armonie desăvârşită, în care nimic nu se repetă, ci împlineşte şi vesteşte împliniri. Bucovina este o expresie materială a timpului, când primăvară, când vară, când toamnă, când iarnă, timpul fiind perceput, aici, aidoma horei în care s-au prins cele patru muze, horele, pentru a slobozi, într-o fantastică explozie cromatică, luminile create şi lumini necreate. Bucovina este aidoma unei străvechi biserici ortodoxe, de o sacralitate intimă, vindecătoare, şi tocmai de aceea obligă la smerenie şi nicidecum la trufie.


Pagina 1.118 din 1.128« Prima...102030...1.1161.1171.1181.1191.120...Ultima »