Istoria unui dans popular: “Bărbuncul”

Căluşul emigranţilor din Năsăud

Odată cu ocuparea Transilvaniei şi, ulterior, a Bucovinei de către habsburgi, în folclorul românesc pătrund dansuri şi cântece noi. În mod îndătinat, românii dansau numai hore solare (în cerc) şi lunare (în şir sinusoidal), jocurile de doi, de patru şi de şase pătrunzând odată cu recrutările de tip austriac (dansurile “în linii” de astăzi sunt contrafaceri sovietice).

Recrutările austriece aveau să determine apariţia, în Transilvania, a primului joc românesc de perechi, “Berbuncul”, imaginat şi cântat de lăutarii ţigani, ca tot folclorul românesc (nu şi Datina, care este străveche şi specifică pentru toate neamurile europene).

Cea mai veche variantă a “Berbuncului”, pe care lăutarii ţigani o cântau când mai lent şi când mai repede, cu repetiţii ale variaţiunilor solistice ale viorii primaşului, s-a păstrat datorită publicaţiei muzicale, apărută în 1796, “Allgemeine Musikalische Zeitung”, numărul 47 din 23 noiembrie 1814:

Noul cântec şi dans ardelenesc se numea, în 1814, “Modernisirter Verbunkos” (în traducere “Recrutări moderne”, deşi, ulterior, cuvântul “recrutare” avea să însemne, în română, “deluţ”, cu frazeologismul “a bate berbuncul”):

În “NB” se precizează faptul că melodia se reia de la capăt, când mai lent, când mai repede, funcţie şi de variaţiile solo ale primaşului, iar în nota de final se face referire la cele două portative separate, folosite drept final de cântec şi de joc de către primaşul ţigan.

În Bucovina, la 1848, când au început recrutările (“Verbunkos”) voluntare, care se făceau prin târguri şi prin iarmaroace, recrutorii, însoţiţi de muzică militară, de câţiva oşteni chipeşi şi de câteva vivandiere isteţe, ocupau un loc pe deluţul iarmarocului şi, când „se auzea cântând muzica, lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti. Prinprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa din tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau la joc şi cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc, lângă dânsele”[1].

“Berbuncul” (“Bărbuncul”) este, deci, o “horă ostăşească” (după distincţia făcută de Frant Joseph Sulzer), iar melodia iniţială valorifică, probabil, ecouri dintr-un cântec militar austriac. Spun “probabil”, pentru că abia pe 29 mai voi afla, cu certitudine, dacă rădăcina cântecului este de sorginte germană sau maghiară, ulterior românizată şi romanizată de către lăutarii ţigani, ca mai tot folclorul muzical românesc (muzica breslelor de muzicanţi târgoveţi nu a devenit folclor, ci s-a pierdut, fie în uitare, fie în piese ale lăutarilor ţigani).

În 29 mai, “Berbuncul”, în varianta “Modernisirter Verbunkos”, din 1814, va fi componentă a celui de-al doilea spectacol, cu alte 30 de cântece vechi româneşti, ale trupei ZICĂLAŞII, noua montare numindu-se “Chemarea străbunilor“.

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, p. 233

Jurnalism No Comments May 11

Ion Grămadă: Din amintirile unui redactor

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

Şi eu am fost redactor! Da, din păcate, şi încă de trei ori: odată, la „Hacul”, foaia umoristică a „Junimei”, care apare, totdeauna, toamna, după culesul păpuşoiului, şi a doua oară la „Deşteptarea”, revistă pentru popor, serioasă, enciclopedică.

„Hacul” e organul tinerilor studenţi din „Junimea”, cari vin pentru prima dată la Universitate şi cari, în Bucovina, se cheamă „vulpoi”, după moda nemţeacă, în Ardeal „balici”, iar în România le zice „boboci”, o poreclă foarte potrivită, atât din pricina nivelului intelectual al acestor noi fii ai muzelor, cât şi din pricina cunoscutei vorbe româneşti că „toamna se numără bobocii!”.

Se zvonea printre studenţi că a fi redactor la „Hacul” e mare lucru, căci treci de mai cuminte printre ceilalţi „boboci”; de a fost cazul ăsta şi cu mine, nu ştiu, căci, pe vremea mea, nu prea apăreau glume cu spirit în „Hacul”.

Când îl citea lumea pe acesta, nu râdea de glumele dintr’însul, ci mă compătimea pe mine, iar de lua în mână „Deşteptarea”, credeau că glumesc şi nu-mi luau în serios tânguirile mele pentru mântuirea poporului. „Ne-nţeles rămâne gândul…”, zice poetul. Cu toate aceste, domnul prim-redactor muncea şi scria ce-i trăsnea prin minte, cu toată seriozitatea unui om ce crede că are de împlinit o misiune sfântă. Bietul!…

„Hacul” nu prea avea mulţi cetitori; cele mai harnice erau domnişoarele din Internatul de fetiţe şi, după cât se povestea, redactorii „Hacului” au avut totdeauna oarecare trecere la unele dintr’însele. Fuimus Troes!… Pe vremea şefiei mele la acea revistă, aveam şi un reporter feminin, un drac de copilă durdulie, ce ne trăda toate poznele colegelor ei din şcoală. Odată, se spărsese un geam la o fereastră din Internatul de fetiţe şi „bobocii” mergeau, în fiecare seară, pe uliţa armenească, se buricau în vârful degetelor şi se uitau sfioşi pe fereasta internatului… Vestea ni se comunică, o publicăm în „Hacul” şi…, a doua zi, geamul a fost pus la loc.

„Bobocii” nu colaborau mai deloc la „Hacul”, nici la Universitate nu cercetau regulat cursurile, ci stăteau toată ziua pe stradă, cu gura căscată, uitându-se după domnişoarele cele cu „căţel şi pacheţel”. Toată greutatea cădea pe bietul prim-redactor. La „Hacul” purtam pseudonimul Nicu Nalbă, la „Deşteptarea”, însă, mă chiemam… comitetul redacţional! Eram şi medic, şi advocat, preot, agricultor etc. şi fiecare articol îl iscăleam altfel: aveam vreo 19 nume, ca şi Avestiţa, aripa Satanei, pe care a muncit-o şi canonit-o Sfântul Sisoe, bătând-o cu sabia lui de foc.

Nu mă pot plânge că n-am avut noroc cu revistele mele, nu, căci ar fi păcat de Dumnezeu. Din cea dintâiu, „Hacul”, au apărut sub conducerea mea… trei numere, iar a doua, „Deşteptarea”, şi-a început existenţa c-un capital modest, de 500 coroane, şi şi-a încheiat anul şi viaţa într-un mod strălucit, cu 1.000 coroane… datorie, ca să nu se mai „deştepte”, poate, niciodată!

Ion Grămadă

Greu ne-a fost, apoi, să găsim un titlu potrivit pentru articolul de fond al celui dintâiu număr din „Deşteptarea”, care titlu să nu fie nici prea modest, nici prea bătător la ochi. Unii îmi propuneau să scriu „Strigăt de alarmă”, alţii „Strigăt de deşteptare”, „Moartea bate la uşă” etc. Când s-a botezat „Junimea literară”, a fost un caz analog. Poeţii – speţă foarte sentimentală – cereau ca revista se se cheme „Zefirul”, „Susurul frunzelor”, „Adieri literare” etc., pe când alţii, mai energici, ţineau morţiş la vigurosul titlu „Răcnetul Carpaţilor”. La urmă, ambele părţi s-au împăcat, numind revista „Junimea literară”. Aşa mi-a povestit faptul un martur ocular.

Am trecut eu şi peste piedeca asta. A doua grijă mare era să public, în fiecare număr, articole ce vor cuprinde toate punctele din programul „Deşteptării”: literatură pe înţelesul poporului, igienă, istorie naţională, gospodărie, despre ale judecătoriei şi altele. Şi aşa am publicat, rând pe rând, articole foarte variate, bunăoară: „Capra lui Hadarag”, „Ştefan Vodă”, „Despre coraslă” şi alte multe bunătăţi. Ţin minte că, odată, dădusem manuscrisele la tipar şi venisem la gazetă ca să dorm, căci eram foarte obosit. Când sforăiam mai bine, numai ce aud că cineva bate la uşă: era servitorul tipografiei, care venise să-mi ceară numaidecât un manuscris de vreo câteva şire pentru pagina ultimă. Ce să-i dau eu, păcatele mele? Caut prin nişte reviste vechi şi aflu nişte sfaturi practice pentru gospodari, între cari şi unul pentru gospodine, se să deie găinelor ca să se ouă des în timpul iernii. Scriu repede notiţele şi le predau servitorului, zicându-i că culegătorii pot să şi le aranjeze ei după plac.

Dar am păţit-o rău, căci uitasem de „Voinţa Poporului”! Un oarecare domn, T. B. sau poate chiar P. B., specialist în ale găinelor, a început să mă critice şi să mă ieie peste picior. Şi bine mi-a făcut! Auzi, Domnia-Ta? Să îndrăznesc eu, laic, a scrie despre găini, fără să-l întreb de sfat pe Domnia-Sa, găinar get-beget?

De altfel, „Voinţa Poporului” ne purta Sâmbetele încă de la apariţia primului număr din „Deşteptarea”. Vecinic mă „combăteau”, zicând că-s un „cap sec” (puşchea pe limba lor!), un înfumurat etc. Prietenii mei credeau că altceva era pricina: se temeau, poate, cei de la „Voinţa” să nu candidez şi să mă fac, apoi, deputat!!! Încă aceasta îmi mai trebuia, căci redactor fusesem acum.

Pe lângă secăturile „Voinţei Poporului”, mai aveam şi un alt ghinion: nici o revistă din Regat nu voia să facă schimb cu noi, afară de „Convorbiri critice” ale bietului Mihalache Dragomirescu, care ne ridica în nouri, aşa ne lăuda. Noi ce puteam zice, decât: „Bodaproste!…

Tirajul „Deşteptării”, însă, scăzuse, cu toate aceste, în mod simţitor, de la 3.000 la 1.000 de exemplare, ba, mai târziu, chiar la 500, într’aceeaşi proporţie ca şi iluziile şi speranţele noastre! Din pricina asta am fost hotărât ca fiecare Junimean să agiteze, pe la ţeară, pentru „Deşteptarea”. Eu apăram cel mai mult ideea aceasta, dar, când m-am dus în satul meu să strâng abonamente de la ţerani, mi-am pus mânile-n cap. Intru la un vecin, căruia îi trimisesem „Deşteptarea” pe aşteptare.

– Vecine cutare, ai primit gazeta cea nouă?

– Primit, cum nu?!

– Dară ai şi cetit-o?

– Dă… n-am prea avut vreme cu lucrul ista; tu fumeie, unde ai pus gazeta ceea?

– Ia, aici; am acoperit cu dânsa o oală cu smântână.

Aşa şi era. Ridic gazeta, care era netăiată, şi mă uit la dânsa cu jale şi plin de amărăciune: articolul meu de fond era plin de smântână! Halal de dânsul! Şi tocmai în postul cel mare! Şi cât mă năcăjisem când l-am scris!

Un gospodar ni trimise o scrisoare în care ne judeca şi suduia, că în ce fel i-am trimis noi gazeta, pe când el nu era acasă, ci numai muierea?! Că ce ştie un cap de fumeie la ce-i bună o gazetă? Şi câte altele! Ei, vedeţi, la asta nu ne-am fost gândit!

Altul, de meserie agitator (era, pe atunci, în toiul alegerilor), cerea gazeta gratuit; un al treilea ne poftea să i-o tipărim pe-o parte nemţeşte, iar cealaltă pagină româneşte, pentru ca să înveţe limbă! Epistola aceasta purta următoarea adresă: Redacţia societatea academică Kerniwitz. Ne-am mirat mult cum de ne-a găsit scrisoarea asta, care era de la un american, adică de la unul ce a fost în America! Americanii ăştia fac totdeauna revoluţie în satul lor, când se întorc acasă. Cunosc pe unul – şi acesta-i cel cu scrisoarea – care s-a întors din America cu 6.000 coroane, cu papuci de lac şi cu legătoare de mustăţi! Da, fac revoluţie în obiceiuri! Să vă dau o pildă!

Din bătrâni se ştie că gospodarii se strâng, Sâmbătă seara, la unul dintr’înşii, care are briciu, şi se bărbieresc. Sunt câte vreo 30 la un loc, toţi plini de soponele pe barbă, aşteptând să le vie rândul. Bărbier e cel care are briciul (mai demult se întrebuinţa o custură de coasă), totdeauna, însă, unul care a fost în armată. De când se aude cu America ceea, însă, şi-au pierdut cătanele cinstea, căci, acuma, numai Americanii tund şi bărbieresc de… pomană.

Stau, câteodată, şi mă gândesc: zică cine ce va vrea, dar postul de redactor îţi procură, câteodată, şi momente plăcute.

Într-un rând, primim de la un poet (??) o poezie eroico-naţională, scrisă pe patru feţe de coală, per extensum. În poezie era, mi se pare, vorba de Leşi, de Tătari, de Turci ceapcâni şi de toate liftele ce au supt sângele Românilor în decursul veacurilor. Se înţelege că n-am publicat poezia, de care am râs cu poftă, ci i-am trimis-o înapoi autorului, care, de atunci, ne urăşte de moarte. După apariţia Nr.1 din „Junimea literară”, a primit redacţia acesteia de la un alt port (!) un manuscris ce cuprindea toată… gramatica limbei române pentru şcoalele poporale! Păcat că, fiind Domnia-Sa poet, n-a turnat-o întreagă în versuri, căci aşa mai avea haz.

Am băgat de seamă că aproape toate ziarele româneşti ce au apărut, cândva, în Bucovina au fost vecinic cu frica în spate din pricina cenzurii guvernului. Noi, din contra, ne rugam, în fiecare zi, lui Dumnezeu să ne confişte guvernul măcar câteva pagini, dacă nu chiar pe jumătate, ştiind prea bine că aceasta-i cea mai bună reclamă pentru o gazetă. Dar zădarnice ne-au fost toate aşteptările, căci nime nu ne băga în seamă!

O notiţă, însă, din gazeta noastră, totuşi, a atras atenţia multor ziare şi reviste din Ardeal şi România. Şi anume următoarea: eu auzisem, „din sorginte sigură” (cum zic redactorii), că domnişoarele românce din Cernăuţi au înfiinţat o societate, „Steluţa”, în care aveau să cultive limba românească. S-au fost obligat ca toate să vorbească, oricând între ele şi oriunde, numai româneşte.

Ştirea aceasta a produs mare bucurie în tineretul nostru mustăcios, care vedea cu groază cum se germanizează, pe zi ce merge, sexul nostru cel frumos, dar atât de slab. Tocmai pe atunci, se făceau, zilnic, pe scena teatrului din Cernăuţi, repetiţii pentru premiera lui Şt.O. Iosif, „Zorile”. Cum aveam şi eu un rol mititel, mă duc, într-o după-amiazi, la teatru, după apariţia numărului „Deşteptării” cu respectiva notiţă.

Pe scenă, pe după culise, săltau, se sbenguiau şi chicoteau frumoasele membre ale „Steluţei”. Când m-au zărit (O, moment fericit şi neuitat!)… au început să mă privească cu ochi dulci, dar şi cu mult interes, ca pe o dihanie nouă, necunoscută încă în istoria naturală a lui Pokorny, tradusă de dl Dr. Daşchevici. Eu, însă, eu rânjeam numai de plăcere şi niţică îngâmfare. Dar… deziluzie amară! Presidenta şopteşte la urechea unei colege de lângă dânsa, dar aşa că, din nenorocire, am auzit şi eu: „Weisst du, der ist der Redakteur der neuen Zeitschrift!!” (Ştii tu, ăsta este redactorul noului ziar! – n.r.). Tablou! „Va să zică, te-ai fript, măi neică!”, mi-am zis eu, atunci, muşcându-mi buzele de ciudă şi de indignare.

Ion Grămadă – desen de Radu Bercea

De-acum trebuiam să fim mai băgători de seamă cu ştirile, care, deşi nu erau multe, dar cel puţin erau alese cu îngrijire. Cu toate acestea, nu puteam mulţămi gusturile rafinate ale publicului nostru, căruia nu-i ardea atâta de articole folositoare şi actuale, cât mai ales de întâmplări: ucideri, sinucideri, atentate nereuşite, călătoriile împăraţilor şi regilor, războaie, decoraţii, cununii, logodne, crize ministeriale, divorţuri şi naşteri de prinţi şi prinţese. După dorinţele publicului poţi judeca foarte bine şi cultura ce o are el.

Ţăranii noştri, mai ales, cereau necontenit „să dăm la gazetă” ori de nu s-aude că s-a stârnit undeva vreo bătaie. Şi-apoi să mai zică cineva că poporul nostru nu-i războinic!

“Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

Răsboaie nu prea se auzeau să fie pe atunci în lume, doar cel dintre Marocani şi Franţuji, gospodarii, însă, nu prea auziseră multe despre aceştia sau chiar mai deloc. Ştiau, însă, una şi bună: că, dacă nu se bate Ungurul cu Neamţul, Moscalul cu Lipanul, şi Căciularul (Românul) cu Turcul, apoi n-are voie să se bată nime în lume, căci aceştia stăpânesc pe întreg rotogolul pământului. Bătaia (războiul) a „claca” lui Dumnezeu sfântul şi cine moare pe câmpul de bătaie, acela merge în raiu: asta-i credinţa poporului nostru! Când se stârneşte, undeva, o bătaie, apoi trece prin toată lumea aşa ca un vânt rău ce cuprinde oamenii, încât ei toţi trebuie să se bată întreolaltă, până şi femeile, care se înarmează cu fuse şi cu cociorve (Aşa-mi povestea bunica). De altfel, ţăranul nostru, bietul, multe lucruri le pricepe pe dos. Iată o pildă: Când au mers la Expoziţia naţională din 1906, la Bucureşti, li s-a explicat, şi pe drum, şi acolo, ce-i aceea „expoziţie” şi de ce s-a făcut aşaceva. Ei, însă, au priceput cu totul altceva şi ziceau că au fost la Bucureşti la un praznic (!!) mare, poate pentru că le-au dat, acolo, să mânânce pe degeabă, iar la întoarcere au primit, pe lângă cărţi şi icoane, şi nişte colaci mari. Mulţi ziceau, mulţumiţi fiind de primirea ce li s-a făcut: „Aferim ce ţară bogată e România! Mă rog: ţară cu bielşug, nu ca Galiţia cu belciug!”. Cum am spus, unii povesteau c-au fost la praznic, alţii, iar, că la un bal!

Colaboratori nu prea aveam mulţi, iar dintre prietenii mei numai puţini ştiau să poarte condeiul cum se cade. Într-o zi, vine unul dintr’înşii, Pintea, la redacţie şi-mi spune că are să-mi scrie o notiţă interesantă pentru revistă. În odăiţa redacţiei mai erau vreo doi, care-mi ajutau la corecturi. Se pune Pintea la masă, ia o coală mare de hârtie, un creion şi începe a-şi freca, cu degetele de la mâna stângă, nasul, ca să-i vie idei pentru notiţa lui. Înlăuntru era strâmt şi cald, pe bietul colaborator îl muşcau muştele, iar el încă nu scrisese măcar un şir. Îl văd că se scoală şi deschide fereasta, apoi iar se aşează la masă; din când în când, trage cu ochiul afară, unde se zăresc două fete pe gangul din faţa fereştii noastre; se mai uită la hârtie… De bună seamă că-l stinghereau fetele cele obraznice, căci numai ce-l văd că iar se scoală şi le spune, în hohotele noastre: „Domnişoarelor, vă rog fiţi aşa de bune şi părăsiţi gangul, că nu pot scrie redactorii!”. Fetele au dispărut, iar după vreo jumătate de ceas Pintea şi-a scris notiţa lui de vreo cinci şire şi a iscălit-o cu iniţialele numelui lui. A doua zi, când a apărut numărul, primul lucru ce l-a avut Pintea a fost că şi-a cetit notiţa de vreo trei ori, pe şoptite, apoi, o dată, cu glas tare ca să se încredinţeze mai bine de existenţa acelei vestite notiţe…

De la o vreme, „Deşteptarea” începea să tragă de moarte: abonamente puţine, de nicăiri un sprijin binevoitor, „Voinţa Poporului” ne persecuta, la Tipografie aveam datorii neplătite… Câteodată şi administratorul, şi eu stăteam la pândă, până ce mergea acasă directorul tipografiei, dl Bucevschi, ca, apoi, pe furiş, să ieşim şi noi din odăiţa redacţiei. Numerele apăreau rar de tot, încât părintele Athanasie Gherman ne spuse în glumă că ar fi bine să intitulăm revista „Aşteptarea”.

Prin Noemvrie 1908, „Deşteptarea”, care suferea, mai ales, de boala tuturor revistelor şi ziarelor româneşti, lipsa de parale, a adormit ca să nu se mai deştepte.

Dumnezeu s-o ierte!

Mai pe urmă, se zvonea că societatea „Luceafărul Bucovinei”, înfiinţată de părintele Zaharovschi, va scoate o revistă similară. După îndelungate şi zădarnice aşteptări, văzând că „Luceafărul” nu mai apare, i-am dedicat următoarele versuri parodiate:

„La steaua ce va răsări

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-ar trebui

Luminii să ne-ajungă…”.

(Ion Grămadă, Patria, nr. 76 din 29 septembrie nou 1910, pp. 1, 2; nr. 77 din 2 octombrie nou 1910, pp. 1, 2).

Mormântul Eroului Bucovinei

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments May 8

O tragedie… bucovineană

Pe frontul Reîntregirii Neamului

Trimiterea din titlu spre celebra carte a lui Theodore Dreiser doar vrea să sugereze că şi în Bucovina au existat poveşti de dragoste tulburătoare, desfăşurate într-o epică mitică incredibilă.

Femeia se numea Elvira şi era mezina preotului din Pătrăuţi, Constantin Morariu. Se îndrăgostiseră de spiritul ei (nu era din cale-afară de frumoasă) doi bucovineni, ambii cu preocupări literare, unul năvalnic şi dezlănţuit precum vântul, celălalt străveziu şi odihnitor ca o zi senină. Iar Elvira a ales liniştea domestică, pe care i-o garanta Ilie Torouţiu, cu care s-a mutat la Bucureşti, tipărind primele numere ale “Revistei Bucovinei”, la tipografia lor, din Pasagiul Român, numărul 3, acolo unde apăreau şi o mulţime de cărţi de-ale românilor bucovineni.

În vremea primului măcel planetar

Îndrăgostitul năvalnic, doctor în istorie al Universităţii din Viena, a plecat pe front, sperând că fumul şi flăcările războiului îl vor despovăra şi de negura care i se depusese pe suflet. În dimineaţa zilei de 27 august 1917, cuprins de o ciudată presimţire, el i-a scris iubitei care nu i-a împărtăşit dragostea că ştie că dimineaţa aceea este ultima vieţii sale, dar că-l lasă indiferent gândul morţii, din moment ce singurul lucru care rămâne după noi este binele pe care-l faci altora şi că în rest toate-s numai colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei…

Ion Grămadă a căzut, pentru Neam şi Ţară, în chiar acea zi, la Cireşoaia, iar Nicolae Iorga l-a plâns, proclamându-l Erou al Bucovinei. Fosta lui iubire, Elvira Torouţiu, născută, Morariu, exista, alături de soţul ei, Ilie, într-un turn de fildeş, în care tipărirea celor 13 volume de „Studii şi documente literare“ (1931-1946, primul volum în colaborare cu Gh. Cardaş), „Poporaţia şi clasele sociale în Bucovina“ (Bucureşti, 1916), „Românii şi clasa dirigentă din Bucovina. Studiu satistic economic“ (Cernăuţi, 1911), „Românii şi clasa intelectuală în Bucovina“ (Cernăuţi, 1911) etc. sau a publicaţiilor („Caietele Eminesciene“, între anii 1927-1929, „Floarea Soarelui“, „Literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială“, „Convorbiri literare – seria nouă, etc., defineau un altfel de eroism, unul cultural, deşi nici unul dintre cei doi soţi nu se născuseră cu talent, cu vocaţia literaturii.

Artileria austriacă

Şi au trecut anii, strivind suflete sub cizmele lor cazone (încă nu aţi auzit cum tropotesc anii? înseamnă că încă vă bucuraţi de tinereţe), dar soţii Torouţiu, pururi proaspăt îndrăgostiţi, au respirat doar lumina din turnul lor de fildeş şi au fost fericiţi. Până în toamna anului 1953, când Elvira s-a îmbolnăvit, soţul ei veghind-o, neîntrerupt, vreme de peste 50 de zile şi nopţi.

Elvira Torouţiu s-a stins în 21 noiembrie, într-o sâmbătă, iar luni, 23 noiembrie 1953, când trupul i-a fost adus acasă, Ilie Torouţiu o aştepta, întins pe canapeaua din biroul casei lor din strada Argentina, numărul 39, în veşnicie. Murise şi el, în zorii acelei zile. Murise din dragoste, fără otrăvuri, fără gesturi disperate, toropit de aleam. Şi au fost întinşi, precum mirii, pe catafalc şi îngropaţi împreună, precum mirii, aşa cum au şi trăit, cât le-a fost dat să trăiască.

Jurnalism No Comments May 7

Muzică medievală, nu “populară”, nu “folclor”

Lăutari de curte domnească (Mavrogheni)

În ciuda privirilor „diacronice”, pe care le tot „aruncă” muzicologii români „începând cu secolul al XVI-lea”, descoperind, „în tabulatura lui Jan din Lublin (1540)”, în piesa „Haiducky” „o variantă a melodiei Banu Mărăcine” şi în „Conradus” o altă „variantă a Ţarinii Abrudului” („Curs de folclor muzical”, de Lect. univ. dr. Otilia Pop-Miculi), deşi lucrurile stau taman pe dos, adică melodiile mai noi sunt variante ale melodiilor mai vechi, noi, românii, nu avem şi nici nu ne interesează să avem o istorie a muzicii. Istorie înseamnă mărturie şi memorie, iar toate cântecele noastre vechi le putem descoperi doar în scrierile străinilor, care le-au consemnat pentru a vehicula un anume exotism estic.

O cronologie a cântecului vechi românesc este, din motivele arătate mai sus, imposibil de realizat, mai ales că, vorba lui Sulzer, la români predominau cântecele/dansurile „mocăneşti” (ale muntenilor, muntele fiind şi astăzi păstrător de datină) şi „cătăneşti” (căluşereşti, în marea lor majoritate, dar şi de curte voievodală, după cum menţionau călătorii străini prin ţările române), dincolo de templul religiilor primordiale (munţii Carpaţi) şi de ocolul târgurilor săptămânale viaţa desfăşurându-se neglorios şi cenuşiu, fără străluminări de estetic şi de simţire.

Fabulări de genul „tabulatură din Dresda (1588), în cea a lui Wolf Heckel (1556) există un dans săsesc cu intonaţii româneşti, iar în tabulatura de orgă a lui August Norminger din Dresda (1598), între cele 93 de dansuri, apar două dansuri cu formule folclorice româneşti. Mai apropiat de jocul popular este Dansul săbiilor din tratatul de dans al lui Thornet Arben (1588), acest dans nefiind altceva decât o variantă stilizată a cunosctului joc românesc Banu Mărăcine, folosit de Enescu în Rapsodia I” („Cultura muzicală românească în secolul al XVI-lea”) nu reprezintă decât un rumeguş patriotard, o pseudo-rigoare ştiinţifică, pentru că, atâta timp cât mărturiile străine nu sunt adunate într-o colecţie de partituri, care să-şi găsească interpretarea cu instrumentele vremilor, nu avem la ce ne raporta în analiza evoluţiei estetice a cântecului medieval românesc.

Medieval şi nu „popular”, pentru că melodiile păstrate în partiturile străine nu au nimic în comun cu iobăgimea de odinioară, decretată, ulterior, esenţă a spiritualităţii, deci folclorică. Nu satul de cinci-zece case producea muzică, ci târgul, cu breslele lui de muzicanţi şi cu tradiţia ocupaţională „din tată în fiu”, care era dublată şi de o tradiţie repertorială.

Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Vietoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu.

Şi mai există cântecele culese, după 1820, de J. A. Wachmann, de G. F. Weitzmann, de V. Corcinski, de F. Rouschitzki, de Karol Mikuli, de Anatole de Demidoff, de. G. Murray, de Al. Berdescu, de Isidor Vorobchevici, de Gustav Weigand etc., dar nici aceste cântece, deşi înseamnă mărturii importante, nu au fost „fonotecate”, nu pot fi auzite nicăieri, ca să poţi desluşi, după cum te îndeamnă sufletul şi mintea, chemarea străbunilor. Acestea ar fi, la o primă vedere, argumentele mele în favoarea întemeierii trupei ZICĂLAŞII (pot fi văzuţi-ascultaţi în concert, făcând clik pe fotografia de mai jos):