Dragusanul - Blog - Part 1110

d

DANILA

Numit, până în 1783, când este colonizat cu ruteni, Dănileşti, cut al satului Măriţei, a cărui istorie este îndreptăţit să şi-o asume, satul Danila, de pe pârâul Danila, „care curge prin Dănileşti”, era o selişte pustie în 1774.
În 1843, biserica Sfinţilor Cosma şi Damian din Dănila, înălţată la Costâna, în 1786, şi adusă la Dănila, în 1812, de către ctitorul Ioan de CÂRSTE, cu 398 enoriaşi, era slujită de preotul administrator George PALIEVICI. În 1876, când parohia avea 672 enoriaşi, preot era Dimitrie BRĂILEAN. În 1907, parohia avea 946 enoriaşi, preot fiind Vasile de VOLCINSCHI, născut în 1861, preot din 1891, cantor fiind, din 1900, Meftodie IONAŞCU, născut în 1871 .
Banca poporală din Danila a fost înfiinţată, în 1902, de Vasile de Volcinschi şi de Metodiu Ionaşcu.
Părţile satului, aşa cum sunt confirmate de Secţia regională de învăţământ Suceava, din 1955, erau Cotul, Dealul şi Valea.
„În luptele din Iulie 1915 de la Boian şi Rarancea a fost rănit şi fântânarul Anton Hoşmanciuc din Danila şi aşa de grav, încât, la 1 August, a repăusat, lăsând în urmă 6 copii fără casă şi masă. Primăria din Danila a hotărât să le dăruiască un loc de casă”, iar parohul Ion Berariu a făcut un apel la o colectă publică în folosul orfanilor .
„Pentru copiii fântânarului căzut în război, Anton Hoşmanciuc, au contribuit la primăria din Danila: IPC Sa Dl. profesor univ. Dr. Emilian Voiuţchi – 10 coroane, PV Sa părintele exarh din Rus-Moldoviţa Teofil Bocancea – 4 coroane, Cuvioşia Sa părintele din Gemene Dumitru Perhinschi – 10 coroane” .

DAVIDENI

Aflat pe malul stâng al Siretului Mic, între Banila Moldovenească şi Cireş, împărtăşind, deci, întreaga istorie a satului Banila pe Siret, Davidenii erau doar un loc pe hotarul Banilei, în 1783.
În 1786, s-a sfinţit, la Davideni, biserica de lemn, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideni, înălţată în 1786, restaurată în 1883, cu 820 enoriaşi, aflată sub patronajul lui Nicolai de GOIAN, era slujită de preotul administrator Iordachi STEPANOVICI. În 1876, parohia avea 1.121 enoriaşi, paroh fiind Ioachim PATRAŞ. În 1907, biserica din Davideni, închinată, din 1883, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, era patronată de Anna de GRIGORCEA şi de evreul Hermann WOHLIN, paroh fiind Mihail NICHITOVICI, născut în 1855, preot din 1882, paroh din 1892, iar cantor, din 1898, Nicolai HOTOPILĂ, născut în 1869.
În Davideni funcţiona, din 1877, o şcoală cu 3 clase, o altă şcoală, cu o clasă, fiind deschisă în cătunul Zrub, din 1896 .
O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Alexandru TARNAVSCHI, administrator parochial în Davideni”, şi de soţia lui, Eugenia, conţine următoarele nume de localnici: boieroaica Leontina de GOIAN, Minodora FILIEVICI, învăţătorul Ioan GRIGOROVICI, răzeşul Ion alui Niculaiu DUMITRIUC, Gheorghi STRUGARIU, Ilie TCACIUC, Atanasie TOMIUC, Ion TOCARIUC, Dimitrie GATEJ, Ion NEVOTNEI, Vasile GATEJ, Precopie RÂNDIUL, Petru CUCIREA, Ioan DAVIDEANU, Ioan GATEJ, Ioan TANIEVSCHI, Istratie STRUGARIU, Ioan MITROFANOVICI şi Petru STRUGARIU .
În 1894, satul Davideni avea o şcoală în limba română, una din cele 15 care funcţionau în Bucovina vremii, cealaltă biserică, tot de lemn, cu hramul Sfintei Parascheva, fiind sfinţită în 1910.
Societatea de cetire „Lumina” din Davideni, înfiinţată în 23 februarie 1896, de boeriţa Ana de Grigorcea, de preotul Nichitovici, de învăţătorul Grigorovici, de secretarul Leon de Baloşescul şi de cantorul Paşcaniuc, funcţiona în casa lui Petru Verchuleac, cu 42 membri. Preşedinte al societăţii era parohul Nichitovici, vicepreşedinte era Dimitrie Tanevschi, din comitet făcând parte şi Petru Verhuleac (casar), Dimitrie Gătej (bibliotecar), primarul Tcaciuc, Vasile Gătej, Teodor Paşcaniuc şi Leon Barabulschi. În comisia judecătoare au fost aleşi Leon de Baloşescul, Ion Tocariuc, Alexandru Cleac şi Ion alui Simion Davidean .
Banca populară raiffeisiană din Davideni a fost înfiinţată în primăvara anului 1903, sub preşedinţia lui Ilie Cuşnir şi sub direcţiunea preotului Nichitovici, vistiernic fiind Nicu Hotopila. Cabinetul de lectură „Lumina” funcţiona, din 1896, în casa lui Petru Verchuleac, cu 80 membri, 20 cărţi, 2 abonamente la gazete şi o avere de 14 florini şi 60 creiţari. Această primă bibliotecă comunală din Davideni era condusă de Ilie Tcaciuc, Alexandru Moldovan şi Silvestru Danilescu.
În 1939, conform cadastrului prefecturii judeţului Storojineţ, Davidenii aveau trei cătune, Runc, Zrub Nou şi Zrub Veci, părţile de sat fiind formate din Bahna, Centru şi Reforma, parte de sat apărută după reforma agrară din 1926.
La Davideni s-au născut două mari personalităţi culturale, genealogistul şi istoricul Sever ZOTA (1874-1943), membru al Academiei Române, şi celebrul tenor Joseph SCHMIDT (1904-1942).

DAVIDEŞTI

Satul din Ţinutul Coţmanilor, din vecinătatea Stăucenilor, Clivodinului, Suhovercăi şi Gavrileştilor, a fost atestat documentar în 6 iulie 1413, atunci când soacra lui Alexandru cel Bun, Anastasia, primea de la voievod uric pentru „Coţmanul Mare cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, Davidăuţii, cu toate locurile ce ţin de ele”.
După moartea Anastasiei, Davideştii au trecut în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, care beneficiază de întăriri şi, deci, de noi menţionări documentare ale satelor respective, în 26 august 1503, în 6 octombrie 1520 şi aşa mai departe, istoria satului fiind indisolubil legată de cea a călăraşilor de Coţmani.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Davideşti „57 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Dumitru şi Iacob, 1 dascăl, Costandin, 2 jidovi, Elesii şi Nusân, 6 văduve, Maria, Todosia, Marka, Odochia moscăliţă, Aiţa şi Palaghia, 4 case pustii şi 42 birnici, adică: Onofrei vornic, Cozma OLKSA, Ion SUHAR, Vasile COZLUC, Toader SUHAR, Mihail RUSĂSCHII, Neculai RUSĂSCHII, Ivan vătăman, Vasile COŞLIAN, Vasile PILAT, Costia, Ivan CRAVIUC, Hrihor scripcar, Fedot STROGI, Hrihor pânzar, Ivan BABIUC, Ştefan BABIUC, Mihai nepot popii, Michita LECA, Constandin zet popa, Vasile BELCIUC, Andrişka, Ilii VELCIUC, Hrihor dascăl, Matei sin ROMAN, Toader STRĂCHICI, Simion CIORNIC, Neculai ILCIUC, Pale BELCIA, Hrihor ANDRIICIUK, Vasile ZAZULĂ, Ianchii văcar, Hrihor FLĂCĂU, Andrei COBINSKI, Ivan CIORNE, Vasile BABICIUK, Toader VODOVEZ, Ivan morar, Onofrei PETRENCU, Ivan MAMICIUK şi Petro IVANCIUK.
În 1843, biserica Sfântul Mihail din Davideşti, înălţată, în 1781, de presviterul Dimitrie, Constantin şi Iacov TOMASCIUC, restaurată în 1824 şi în 1881, când a fost dotată cu un nou iconostas, hramul fiind sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cu 801 enoriaşi, îl avea paroh pe Constantin TOMASCIUC. În 1876, paroh era Mihail HNIDEI, numărul enoriaşilor ajungând la 1.074 suflete. În 1907, paroh era Ioan CARPIUC, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1897, cantor fiind, din 1900, George ZURKANOWICZ, născut în 1840.
În Davideşti funcţiona, din 1866, o şcoală cu două clase .

DĂRMĂNEŞTI

Până în 7 ianuarie 1403, când a fost dăruit Episcopiei Sucevei, satul Dărmăneşti, numit Hreţca sau Sârbi, a făcut parte din „ocina dreaptă” a voievodului Alexandru cel Bun, cel care adusese la Suceava, încă din 29 iunie 1402, moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Sfântul fusese depus în biserica de mir a Moldovei, care ţinea loc şi de episcopie, iar satele „Hreţca pe Suceavă şi Averăuţi pe Suceavă (Vereşti)” însemnau ofranda pe care o aducea voievodul, „la soborul Sfântului Ioan Botezătorului”, noului patron spiritual al capitalei Moldovei. Dărmăneştii aveau hotare „vechi şi dedemult”, formula aceasta certificând existenţa satului cu mult înainte de primul Descălecat, adică din vremurile în care „drumul ctitorea satul” (Iorga). Iar primul nume pe care l-a purtat în istoria mărturisită, acela de Sârbi, poate explica rolul Dărmăneştilor de paznic al Drumului Mare, care unea, comercial, Nordul şi Sudul, printr-o posibilă colonizare cu vlahi balcanici sau chiar cu sârbi, o colonizare conjuncturală, care, în ciuda aparenţei, nu întăreşte teoriile migraţioniste ale neprietenilor românilor. Pe vremea aceea, aşa cum se confirmă şi prin textele străvechi din „Rohonczi Codex”, vlahii stăpâneau munţii, începând din Balcani şi terminând cu crestele împădurite de pe malurile Rinului, urmând pe un „Vlad” (în slavă, „vlad” înseamnă proprietar de pământ, stăpânitor) sau altul „pe Calea Dacilor”, după „voia Căii Stelelor”, pentru a împlini destinul „şoimului”, după închinare pe înălţimile sfinte ale Rarăului. Din păcate, despre vremurile vechi noi n-am păstrat mărturii, iar atestările documentare nu sunt altceva decât un fel de cadastru primitiv, prin care se consemnează modificarea regimului de proprietate. Mai există, ce-i drept, „tradiţiile” sau legendele, care menţionează, de o parte şi de alta a apei Sucevei, pe un cioban aproape mitologic, Dediu, care şi-a înveşnicit numele în toponime („Dealul Dediului”, „Valea Dediului”, „Fântâna Dediului” etc.), într-un teritoriu întins, care începea dinspre Părhăuţi şi Dărmăneşti şi sfârşea dincolo de hotarele estice ale Vereştilor. Dar şi acest Dediu a fost uitat, în cele din urmă, ba chiar a fost substituit, toponimic, cu nume de proprietari vremelnici, precum Dolenciuc, Pomirki sau Solomia. Chiar şi amintirea celui care avea să dea numele durabil al satului (protopărintele, moş-strămoşul obştesc), Petru Dărman, avea să fie ignorată peste vremuri, tot aşa cum, printr-o ciudată confuzie administrativă, chiar şi numele Dărmăneştilor avea să fie substituit de numele unui cătun megieş, Hatna.
În 10 aprilie 1430, când Alexandru cel Bun, întărind Pătrăuţii lui Vlad Adiş, îi dădea acestuia uric şi pentru „al treile cot, tij di Pătrăuţi, unde au fost Grecii din Dărmăneşti, la Fântână”.
Şi, totuşi, dubla legendare, cea a unei descendenţe balcanice, grefată pe obştea neamului de păstori ai baciului Dediu, poate fi argumentată prin elemente aparent minore, care ţin de perioada de după recuperarea satului de sub tutela episcopească, în vremea lui Stoian, al cărui fiu, Petru, se va numi şi Dărman, adică omul care „dărma” (dobora) copacii pentru a-şi hrăni, pe timpul iernii, turmele. Că primii săteni ai Dărmăneştilor trăiau pe seama turmelor rezultă şi din faptul că ei mai aveau un sat, Dărmăneşti pe Jijia, care este întărit nepoatelor lui Stoian, Taţa şi Vasca, în 10 aprilie 1499, odată cu Dărmăneştii pe Suceava, ocina botoşeneană servind, probabil, pentru iernatul turmelor, cirezilor şi hergheliilor.
Şi ar mai fi o precizare, legată de toponimul „botuşani”, care desemnează, în româna veche, pe ciobanii oilor boteie, adică oile sterpe, inclusiv cârlanii, tot aşa cum „botuş” înseamnă locul pe care erau păşunate oile sterpe.
Data de 10 aprilie 1499 este considerată de cei mai mulţi istorici şi monografi, mai ales de cei care l-au creditat excesiv pe Daniel Werenka, drept cea a atestării documentare a satului Dărmăneşti. Atunci, în 10 aprilie 1499, Taţa, fata lui Petru Dărman şi nepoata lui Stoian, împreună cu verişoara ei, Vasca, fata Nastasiei, solicită întăritură domnească pentru trei sate, inclusiv „Dărmăneşti pe Suceavă”, moştenite de la bunicul lor, iar Ştefan cel Mare confirmă proprietatea, dar fără referiri la urice domneşti anterioare. Drept consecinţă, nu se cunosc condiţiile în care Stoian, tatăl lui Petru Dărman şi al Nastasiei, intră în stăpânirea fostului sat domnesc Hreţca, aflat, vremelnic, şi în proprietatea Episcopiei Sucevei. Apoi urmează un veac şi jumătate de tăcere.
În 3 decembrie 1642, Ieremie Busuioc, fiul fostului mare spătar Busuioc, lăsa, „cu limbă de moarte… a treia parte a satului Dărmăneşti, ţinutului Sucevii” lui Ieremie Murguleţ, moştenitor al unei jumătăţi din satul Părhăuţi, cel mai mare dintre fraţii boieri Murguleţ, toţi zvăpăiaţi şi veşnic implicaţi în desele schimbări de voievozi ai Moldovei.
Din 6 aprilie 1634, beneficiază de atestare documentară şi satul Măriţei, şi cătunul acestui sat, Hatna sau „jumătate de sat Măriţei, partea de jos”, cumpărată de Evloghie, pentru a doua oară episcop al Rădăuţilor, om hapsân, amestecat în fel de fel de afaceri oneroase şi care avea să cumpere Hatna pentru înzestrarea surorii sale, Ana. Pe Ana o va moşteni Toader Murguleţ, stăpânitorul unei obşti săteşti de neamuri străvechi, reprezentată, în 6 aprilie 1659, la o hotărnicire în Iacobeşti, de Ipatie Murguleţ, Lupul Dubnim, Ionaşco Pintescul şi de fraţii Gligorie, Loghin şi Simion Pintescul.
Satul lui Petru Dărman, cel menţionat de uricele voievodale, se afla, în vremurile vechi, pe malul apei Sucevei, până la pârâul Hatna. Cealaltă parte de sat şi de moşie, „de la părâul Hatna în sus, socotind pârâul mijlocul moşiei”, era proprietate răzeşească, menţionată ca atare şi în 12 aprilie 1708, când Iuon Abăza revendică, în divanul lui Mihai Racoviţă Vodă, o jumătate „parte de sat Dărmăneşti la apa Sucevii… care moşie i-a venit de la moşul său, răpusatul Dociul biv paharnic”.
Acest Iuon Abăza, moştenitor al părţii de sat desprinsă din trupul obştesc, ar fi îngropat, sub altarul bisericii din vatra veche a satului, o comoară, pe care urmaşii lui au tot căutat-o, vreme de vreo două secole, dar fără să o afle, pentru că nimeni nu-şi mai amintea unde anume s-a aflat, cândva, prima biserică, probabil din lemn, a dărmăneştenilor.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Dărmăneşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „37 – toată suma caselor”, însemnând 4 femei sărace, 1 popă şi 32 birnici.
La venirea austriecilor în Bucovina (ocupaţia s-a încheiat în data de 1 octombrie 1774), satul Dărmăneşti, care avea doar 41 de gospodării, îşi pierde numele, în favoarea celui al cătunului Hatna. Pe vremea întocmirii „Topografiei” lui Daniel Werenka, în 1895, deci, satul avea 2.236 locuitori, doi preoţi, pe Georgie Popovici şi pe Dumitru Burac, şi un cantor bisericesc, pe nume I. Masichevici, doi învăţători, pe Grigori Iacubovici şi pe Ecaterina Halla. Primarul, şi el ucrainean, se numea Nicolai Strilciuc.
Măriţeia avea, în 1774, 33 familii, dar satul creşte, până în 1784, la 114 familii, datorită colonizării cu 81 familii de galiţieni, pe care o va face noul proprietar, negustorul armean Ivan Capri.
În 15 iunie 1765, stăpân peste partea nerăzăşească a satului Dărmăneşti era Radu căpitan, un boiernaş care împresurase parte din moşiile stăpânite de mănăstirea Pătrăuţi. În 1808, jumătatea de lângă apa Sucevei a moşiei dărmăneştene aparţinea paharnicului Iuon Cârste, care o dăruieşte nepotului său Ioan, fiul lui Ilie Cârste. În 24 mai 1833, acel Ioan, ajuns baron al statului austriac, a dăruit a opta parte din sat nepotului său, Ienachi, şi el „baron Cârste”.
Satul megieş, Măriţeia, încăpuse, începând din 22 august 1785 şi până 8 decembrie 1786, pe mâinile negustorului armean Ivan Capri (Ioan Căprii, cum i se zice într-un alt document), care, ca să-şi exploateze eficient noua moşie, începe o masivă colonizare cu galiţieni. Din rândul acestor agricultori avea să se ridice, la 1848, deputatul-ţăran Dolenciuc, ales, în 14 iunie 1848, deputat de Suceava în Parlamentul din Viena cu 59 voturi din 74.
În 1843, biserica Naşterea Domnului din Hatna, cum erau numiţi Dărmăneştii, cu 1.515 enoriaşi, era slujită de parohul Ilie TARNOWIECKI, patron bisericesc fiind baronul Ennakaki von KRISTIE (Cârste). În 1876, biserica, cu hramul schimbat, din 1875 (Arătarea Domnului), aflată sub patronajul lui Nicolai de CÂRSTE şi a lui Bogdan de PRUNKUL, avea, în comuna Bisericească Hatna şi Măriţei, 3.604 enoriaşi, paroh fiind George POPOVICI. În 1907, patron al bisericii era evreul Iankel FISCHER, paroh fiind Eugen BODNARESCUL, născut în 1846, preot din 1871, paroh din 1876, ajutat de preotul cooperator Adrian BODNARESCUL, născut în 1879, preot din 1906, cantor fiind, din 1899, Clementie SCRIPCARIU, născut în 1864.
În Hatna-Dărmăneşti, funcţiona, din 1858, o şcoală cu 3 clase .
La doar trei ani de la inaugurarea primei linii ferate din Bucovina, Lemberg-Cernăuţi (primul tren a sosit la Cernăuţi în 15 septembrie 1866), s-a dat în funcţiune şi calea ferată Cernăuţi-Iţcani, primul tren sosind în gara Hatna în ziua de 28 octombrie 1869. Această cale ferată, proiectată de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuţi, urma să treacă prin oraşul natal al proiectantului şi să urmeze culmea dealurilor de pe malul drept al Sucevei, până în fostul oraş voievodal, Suceava. Nemţii din Rădăuţi, în frunte cu tatăl proiectantului, înspăimântaţi de „fantasma noului” (taman ca în romanul „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar), s-au pus pe întocmit jalbe, ajungând „până la împărăţie”, iar „drăguţul de împărat” Franz Iosif s-a milostivit de nemţii rădăuţeni, recomandându-i lui Adolf Marin să facă noul „drum de fier” departe de Rădăuţi, pe malul celălalt al apei Sucevei. Conform noului proiect, Dărmăneştii, cunoscuţi drept Hatna, căpătau statutul economic de „nod feroviar” important. Cealaltă cale ferată importantă a Bucovinei, Hatna-Câmpulung era în funcţiune încă de la începutul anului 1888 (în 5 februarie, între Cacica şi Soloneţ, a deraiat locomotiva unui tren cu 16 vagoane, încărcate cu prund, ucigându-l pe conducătorul trenului, un oarecare Milecki), inaugurarea fiind planificată pentru ziua de 1 februarie 1888, dar evenimentul festiv s-a petrecut, cu surle şi trâmbiţe, abia în ziua de 1 mai 1888, zi în care Dărmăneştii devin în mod real inima feroviară a Bucovinei.
În faţa gării din Dărmăneşti, s-a deschis, în primăvara anului 1896, „ospătăria românească” a lui Georgiu Roşul, „o ospătărie pentru orice drumeţ şi mai ales pentru Românii noştri, cari pot, în tot momentul, aici mâncări bune şi pat pentru dormit a căpăta” .
În primăvara anului 1904, înainte de Paşte, Nicolae Iorga a trecut, în două rânduri, prin Dărmăneşti, în drum spre Câmpulung şi la întoarcere, iar în vremea popasului în gara Hatna avea să noteze cu inconfundabil sarcasm:
„La Hatna, se îmbulzeşte tot felul de lume în gara joasă şi murdară. Trei familii cu înfăţişare distinsă s-au întâlnit în Restaurant. Recunoaştere, amintiri, glume… Bărbaţii au tipuri austriace desăvârşite, austro-iudaice mai bine, cu pălăriuţe, mustăţi cârligate, dungi de favorite. Mersul, căutătura, ifosul arată pe desăvârşitul funcţionar austriac. Femeile au vioiciunea, eleganţa, graţia Româncei, felul ei de vorbă felurită şi cochetă. Un copil, adus ca să-l cunoască şi ceilalţi, aleargă la cea mai tânără din Doamne, căreia ceilalţi îi spun Tuţa şi o cheamă „mamă”. Când va fi mare, acest copil oacheş va purta pălăriuţă, îşi va lăsa favorite, va încârliga mustăţile sale negre, va vorbi nemţeşte cu toţi ai lui ca şi cu străinii. Dar acum i se îngăduie, lui i se îngăduie să fie încă Român”.
Nicolae Iorga, prorocind simbolic, avea să se înşele asupra acelui copil dărmăneştean, care va rămâne Român până dincolo de moarte şi care se va afirma drept primul teoretician al „iconarismului” bucovinean, drept poet înzestrat, drept prozator inconfundabil, drept filosof strălucit, la care şi Lucian Blaga avea să caute cu admiraţie, şi drept celebru universitar cernăuţean. Apoi, după ce se va fi jertfit pe sine pentru cauza Românismului, dărmăneşteanul acela va cunoaşte umilinţe inimaginabile, va fi arestat, întemniţat, bătut şi golit de sine, va fi pus să cureţe rigolele Sucevei, şi i se va dărâma bustul, şi i se va călca memoria în picioare chiar şi atunci când se vor întoarce vremurile pentru care el a luptat, el a trăit şi tot el a murit.
Copilul acela-simbol, născut în 21 iulie 1906, la Dărmăneşti, s-a numit Traian Chelariu.
Tot la Dărmăneşti a văzut lumina zilei, în 29 mai 1935, folcloristul Ion Rebuşapcă, la Măriţeia născându-se, în 20 august 1913, pictorul Mircea Boşcoianu.

DORNA CANDRENILOR

Sat al câmpulungenilor Candrea, deci cu dreptul de a-şi revendica atestarea documentară în 14 aprilie 1411, ca şi Câmpulungul, Dorna Candreni exista ca vatră de sat şi nu doar ca risipire de gospodării de vară, încă din 20 noiembrie 1755, când ispravnicul de Suceava, Constantin Cantacuzino, paharnic, rânduia, în baza unei cărţi de gospod, pe bătrânii din Candreni, Gligorie Iuga, Gavril Cărnu şi Ion a Irinii, să măsoare şi să hotărască moşiile fraţilor Vasile, Lupul, Ursul şi Neculai Candrea, feciorii lui „Ioniţă Candrea din gura Coşnei”.
În 2 noiembrie 1756, Ion Candre şi alţi răzeşi ai moşiei Căndreni se jeluiesc lui Grigore Ghica Vodă că moşia lor „se hotărăşte cu ţara ungurească şi, pi dincoace, se hotărăscu cu o moşie, anume Todăşcanii”, cu care Căndrenii au multă gâlceavă, hotarele dintre cele moşii fiind mutate în defavoarea Căndrenilor, în baza unor mărturii mincinoase („pe gura acelui Constantin Pizdele”).
În 1 iunie 1765, Constantin Kogălniceanu, vornicul Câmpulungului, judecă pricina dintre Căndreni şi Floceni pentru stăpânirea muntelui Ouşorul. Bătrânii Căndreni, Constantin Vasile, Axente şi Donisă Candrea, susţineau că muntele Ouşorul ar fi al lor, iar „un Vasile Iuga, şi Chiruţă Todaşcu, şi Ursuţu Candre, şi Constantin Todereanu, şi un Toader Rogină” susţineau la fel, „aceştia jurând toţi cu suflitile lor că drept a Căndrenilor este muntele Ouşorul”.
În 11 iunie 1789, vornicii şi juraţii din Dorna Candrenilor, Toader sin Floce Candre, Maftei Candre, Ion sin Constandin Candre, Timofti Todaşcan, Constantin Toderel, Grigori Pardău, Grigori sin Vasile Iuga şi Ioniţă sin Rusul Ivan, întocmesc o „cvarte de împărtaştină lui Petre Prale a Lupului cu căt îi revine după tatăl său”.
Destinul Dornei Candrenilor se modifică, după 7 iulie 1807, atunci când Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinene, raportează Administraţiei cezaro-crăieşti unite a domeniilor şi salinelor din Lemberg despre constatările făcute cu ocazia vizitării izvoarelor minerale de la Dorna Candreni, vizitate la începutul lunii iunie, izvoare recent descoperite de către medicul districtual Pluschk pe pajiştea dirigintelui de poştă de lângă pârâul Negrişoara. Schubert propune amenajări strict necesare pentru utilizarea izvoarelor, inclusiv o „baie şi un hotel”, precizând că un meşter şi câţiva săteni pot înălţa construcţiile acelea într-o singură vară.
În 8 octombrie 1807, contele Karl von Zichy face cunoscută hotărârea Camerei Aulice din Viena de a nu se împotrivi amenajării unei staţiuni balneare la Dorna Candreni şi la Vatra Dornei, dar cere, iniţial, o investiţie de 200 guldeni pentru curăţirea şi podirea cu scândură a izvoarelor, astfel încât aceste ape medicinale să devină băubile.
În 1843, biserica ortodoxă Sfântul Nicolae din Dorna Candreni, care deservea şi Poiana Stampii, avea 1.742 enoriaşi, păstoriţi de parohul Georgie PROCOPOVICI. În 1876, biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, ctitorită între anii 1858-1863, ca şi cea din Poiana Stampii (la Poiana Negri), cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, era păstorită de parohul Isidor PROCOPOVICI, numărul enoriaşilor ajungând la 2.444. În 1907, comuna bisericească Dorna Candreni, Dealul Florenilor, Poiana Negri şi Smizi, cu 2.206 enoriaşi, era slujită de parohul Victor ZURCAN, născut în 1859, preot din 1886, paroh din 1905, preot cooperator fiind Emanuil PRELIPCEAN, născut în 1862, preot din 1893, iar cantori, angajaţi în 1887, erau Filip MOROŞAN, născut în 1866, şi Theodor SPÂNUL, născut în 1847.
La Dorna Candreni funcţiona, din 1862, o şcoală cu 3 clase, cea din Poiana Negri, cu 1 clasă, fiind dată în folosinţă în 1884, iar şcoala cu 1 clasă din Dealul Florenilor fiind inaugurată în anul 1900 .
Printre oaspeţii de mai târziu ai Dornei Candrenilor s-a numărat şi istoricul A. D. Xenopol, care, în 1887, susţinea, după o vacanţă de o lună, în 1886, în munţii Dornei, că „una din cele mai frumoase preumblări, ce poţi face nu departe de Dorna, este acea pe drumul de pe lângă casa răposatului preot Constantinovici, ce vine aproape de podul ce trece Dorna spre a merge la Candreni. Acest drum merge pe coasta a dealurilor din stânga râului, aproape la jumătatea înălţimei lor, şi slujeşte numai pentru aducerea fânului ce se face pe coaste. După el se vede necontenit Dorna, şerpuind la o mare adâncime, adeseori aproape verticală sub picioare. Şoptirea râului este întreruptă, din când în când, de strigătele plutaşilor, pe care îi poţi vedea coborând iute pe repedele curs al apei, cântând, adeseori, câte un cântec monoton, ce ajunge la auz ca un ecou îndepărtat. De cea parte a râului, se întinde câmpia, care, departe de-a înfăţişa ochiului un verde monoton, îl desfătează prin nuanţele cele mai deosebite. Cele mai închise provin din umbra aruncată de naltele piscuri, umbre ce par a isvorî din văile şi pădurile unde se ţin ascunse, cu cât soarele coboară spre asfinţit. Apoi vin pădurile de brazi, de un verde închis, care, lovite de razele soarelui, iau coloare albă în părţile luminate, care contrastează cu atât mai puternic cu cea închisă, rămasă în umbră. La poalele pădurilor se întinde imaşul verde ca smaragdul, întrerupt, în toate părţile, de fâneţe, în care fânul cel copt are o coloare verde-galben, mai deschisă, cât stă fânul în picioare, mai închisă, când a fost cosit” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Simion ILIUŢ, paroch în Candreni”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Teodor IUGA, Vasile ŢĂRAN, Jacob CANDREA, Vasile CARPEA, Grigori SPÂNU, Ilarion SPÂNU, Ion al Agafiei CANDREA, Gheorghi FLOREA, Cozma DONISI, Timofteiu CANDREA, Grigori alui Alecsa CANDREA, Luca PRALEA, Ion cu Porfira SPÂNU, Ion cu Maria CHELŞOIU, cantor Todiriţă SPÂNUL, Domiţian CANDREA şi Iosif MĂTU .
O altă listă de subscripţie, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată preotului I. VOROBCHIEVICI, menţionează următoarele nume de localnici: preotul Emanuil PRELIPCEAN, Cosma DONISĂ, Timoftei alui Ion CANDREA, Iosif FLOAREA, Toader alui George SPÂNUL, Mihai BUMBU, Teodor alui Vasile FLOAREA, Filip MOROŞAN, Iorgu alui Dimitrie ŞOARIC, Chiril FLOAREA, Ioan alui Nicolai FLOAREA, Leonte JUNCA, George alui Nicolai FLOAREA, Gavril IOAN, Nichita CHELSOI, Simion BUZILĂ, Titus AVRAAM, Vasile T. CANDREA, Leontie MOROŞAN, Ieremie FLOAREA, Vasile NEDELEA, Petru IOAN, Elena DONISĂ, Maria URSUŢ, Cornelia DRANCA, Paraschiva lui Georgi CANDREA, Leonti IRINESCU, Cosma PAŞCAN, Istratie DOROFTIESCU şi Ioan IURTEN .
„Ne oprirăm puţin la preotul din Căndreni, Iliuţă, de la casa căruia, aşezată lângă biserică, se vede cea mai frumoasă câmpie. Dâmbul pe care sunt clădite casele şi biserica este înconjurat ca un arc regulat de cerc de râul Dorna, care pare a-l încinge ca un „braţ dezmierdător”. Peste râu, se întinde o câmpie colorată cu cele mai bogate nuanţe ale verdelui” .
Cabinetul de lectură „Ouşorul” din Dorna-Candreni s-a deschis în 26 octombrie 1898, sub preşedinţia preotului Ioan Vorobchievici. Din comitetul de conducere făceau parte George Popovici (vicepreşedinte), Emanuil Prelipcean (secretar), Toader Spânu (cassar), Nichita Chelsoi (controlor), Foca Iuga (bibliotecar), George Doroftiesi (econom), Iorgu Şoaric, Filip Moroşan, George alui Costan Candrea, Simion Buzilă şi Vasile alui Tănasi Candrea (în juriu), Titus Avraam, Timoteiu Chelsoi şi Iacob Pardău (comisia de control) .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Calinic CAPRĂ (cântăreţ sătesc, 21 ani în 1913) din Dorna Candreni.
Preotul din Dorna Candreni s-a pronunţat, în 1910, împotriva alegerii ţăranului Gheorghe Boncheş ca deputat vienez, îndemnând din uşa altarului: „Să nu alegeţi un ţăran prost, butuc încălţat cu opinci şi să nu ascultaţi de căpăii vorniceşti!” .

DORNA-VATRA sau VATRA DORNEI

Ca şi Dorna Candreni, Vatra Dornei, numită, iniţial, Dorna, ca şi apa, nu-ţi poate despărţi rădăcinile străvechi de cele ale Câmpulungului Moldovenesc, data atestării documentare putând fi considerată cea de 14 aprilie 1411.
Întâmplările obşteşti dornene, deja localizate în acest ţinut, ţin de veacurile mai de tihnă şi poate de aceea abia în 13 septembrie 1688 au loc tranzacţii cu poieni şi prin munţii din partea locului, Mihăilă Dodul cumpărând poiana lui Bărnar şi muntele Bărnariul de la Gherasim Maleş şi de la Ionaşcu Porcul, cu 9 lei bătuţi, 2 boi şi 6 groşi de miţă albă, deci cu o sumă mai mult decât modestă.
În 9 iulie 1728, Petrea Cărnul şi fraţii săi, Vasile Păţilica şi Todaşcu Ştefănel, toţi din „satul Dorna”, dau mărturie lui Nil, egumenul Voroneţului, precum că moşia sa „de pe Bărnariu, din gura Plutoniului în sus”, pe care dornenii cică „au stăpânit-o pe nedrept”, ar fi a mănăstirii Voroneţ, după cum scrie uricul acesteia, şi se obligă să dea adetul cuvenit sfinţilor călugări pentru folosirea acestei moşii.
În 5 decembrie 1757, sunt menţionaţi „doi preoţi ce sunt la Dorna”, în „Uricul Cămpulungului”, Grigore Ioan Callimah Vodă scutindu-i pe cei doi de dări.
În 16 iunie 1768, când Vasile Todaşcu şi Candrenii îşi dispută Runcul Dornei, „fruntaşii satului Dorna”, Ion a Irinii, Constantin Todirean, Vasile Iuga, Ioniţă Negre, Toader Buzilă şi Gavril Rogină, decid că „acel runc este sătescu, ca să cosească cu toţii sau să-l pască cu toţi”
Între anii 1748-1774, se stabilesc la Vatra Dornei emigranţii transilvăneni Giorge DOŞOGAIS (Rodna), Gavril UNGUREAN (Berghia), Marin FAUN (Berghia), Vasile Gr. UNGUREAN (Berghia), Marin DANILĂ (Berghia), Nichifor UNGUREAN (Râpa de Sus), Petru UNGUREAN (Rodna), Vasile GOMA (Berghia), Constantin BERCU (Topliţa), Tudor MARE (Budacul Românesc), Iosif ŞTREANGĂ (Rodna), Gavril TRUŢĂ (Topliţa), Procop RACIOC (Topliţa), Chirilă FUAVAGUI (Topliţa), Vasile GILIANU (Căila), Ion BOMOHAZ (Rodna), George MORARIU (Budacul Românesc), Horea ARDINI (Jelna), Iacob şi Nistor FRÂNCU (Jelna), Tudor GOTHA (Rodna), Ion CĂTANĂ, Ion GHERMAN (Râpa de Sus), Filimon MOROŞAN (Budacul de Sus), Florea şi Mihai BROFORI (Şieuţ), Lupu UNGUREAN (Bistriţa), Matiaş MARIAN (Berghia), Mihai, Macovei şi Vasile UNGUREAN (Rebra Mare).
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Dorna „319 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi, 4 panţiri, 1 dascăl, 10 femei sărace şi 298 birnici, aceştia fiind: Gavril VÂNTU, Grigori MIEDRIA, Lupul PANGA, Vasile sin TĂNASEI, Ion CATANĂ zet COZAH, Nicolai CIOCÂRLAN, Giorgii IUGA, Toader, olar, Cârstea LOPATĂ, Vasile COZAH, Ion COZAH, Niţul sin COZAH, Andrieş sin Chiruţă MIEDRIA, Vasile DANDUL, Crăciun LĂSTUN, Ion TODERIANU, Grigori sin ŞTEFAN, Petrea sin ŞTEFAN, Chiriţă DOLHESCU, Timofte sin Dumitru TODOŞICO, Grigori sin Dumitru TODOŞICO, Toader MIEDRIA, Dumitru TODOŞICO, Iacob TODOŞICO, Ion CORNIA, ion sin Ion CORNIA, Vasile a IRINEI, Vasile zet lui, Grigoraş sin IRINEI, Miron sin Grigoraş a IRINEI, Chiruţă MIEDRIA, Andrieş CIOTÂRCĂ, Todosia, babă cu holtei, Simion MUSTEA, Ion MUSTEA, Petrea MUSTEA, Andrieş MUSTEA, Vasile BUDĂI, Nicolai NACUL, Vasile FLOREA, Alecsa DRANCA, Georgii DRANCA, Ştefania MIVOVANCA cu holtei, Ion sin ei (fiul Ştefaniei), Florea BIZUM, Toader sin Petrea IRINEI, Toader, ungurian, Nicolai DIACUL, Ion DIACUL, Georgii PIZDELE, Vasile sin PIZDELEI, Dumitru PIZDELE, Andrieş PIZDELE, Ion sin Dumitru PIZDELE, Toader PIZDELE, Iliana săracă cu holtei, Ion MIEDRIA, Nastasia IROAE cu Gavril holtei, Vasile sin IUGA, Nicolai sin NEGRII, Costandin TODIRIAN, Toader BUZILĂ, Grigoraş DRUGA, Irimia ODOCHIAN, Gavril ODOCHIAN, Ioana săracă cu Petrea holtei, Toader NACUL, Gavril NACUL, Dumitru, ungurian, Irina Florea holtei, Nicolai sin Petrea PALAGHEI, Toader MĂLĂEŞ, Gavril BONCHEŞ cu mamă, David BONCHEŞ, Vasile sin Nicolai, diac, Ion zet VARVARII, Grigori sin IUGA, Ion PORCU, Ion, ungurian, cârciumar, Andronache, jitar, Ion, olar, Ion SUBŢIREL, Petrea SUBŢIREL, Chiruţă SUBŢIREL, Dămian SUBŢIREL, Gavril ŢICŞA, Georgii DRANCA, Grigori sin NICHITUŞ, Nistor MAZGA, Vasile MAZGA, Vasile PÂNTEA, Nichita sin PÂNTEA, Ion MITITEL, Petrea zet Vasile PÂNTEA, Toader SUBŢIREL, Ion ZOIAN, Sandul MIVOVAN, Acsinte zet MIVOVANU, Filip IUGA, vornicel, Precopi DRANCA, Vasile IUGA, Nicolai URSACA, Toader a NICHITEI, Iosif DRANCA, Ion NICHITUŞ, Nicolai NICHITUŞ, Vasile URSACA, Lupul sin MARIEI, Costandin sin diacul, Ştefan brat lui, Andrieş tij brat lui (de asemenea frate lui), Dumitraşco sin MĂRIUŢII, Ion POMOGACI, Petrea sin Irinei NEGROAEI, Grigoraş ROGINĂ, Ilieş zet popei MIHĂILĂ, Chiruţă sin IRINEI, Petrea a IRINEI, Ion sin Petrea a IRINEI, Luca sin PARDĂU, Grigori brat lui (frate lui Luca PARDĂU), Ion PARDĂU, Simion PARDĂU, Maftei sin Gavril CANDREA, Gavril CANDREA, Acsinte CANDREA, Ion sin CANDREA, Miftodii sin CANDREI, Mihăilă, ungurian, Nistor CANDREA, Denisă CANDREA, Toader CANDREA, Constandin CANDREA, Manole, diac, Simion CANDREA, Dumitraşco sin CANDREA, Vasile brat lui, Nicolai brat lui, Vasile NICHITUŞ, Nicolai BOCA, Ion sin CELSIEI, Varvara PÂNTELOAE cu holtei, Rusul PINTELESCU, Grigori PINTELESCU, Chirilă PINTELESCU, Nistor PINTELESCU, Vasile BOCA, Petrea PÂNTESCU, Georgii JUNCĂ, Gavril, văcar, Ştefan CANDREA, Ion CANDREA, Vasile CANDREA, Ursul sin Lupul CANDREA, Nichita ODOCHIAN, Ursul CANDREA cel bătrân, Toader sin Ursul CANDREA, Grigore sin Acsinte CANDREA, Ion sin Carpia CANDREI, Grigori, cojocar, Ion ŞTEFĂNEL, Iacob ŞTEFĂNEL, Grigori ŞTEFĂNEL, Ion POPESCU, Petrea POPESCU, Toader POPESCU, Constandin ŞTEFĂNEL, Chiriţă sin ŞTEFĂNEL, Simion URDĂ, Ion CHIRUŢĂ, Ştefan POPESCU, Gavril, ungurian ot Straja, Vasile TODOŞICO ot tam, Mitrofan, ungurian ot tam, Florea sin Constandin CANDREA, Andrieş, vămăşel ot tam, Petrea PRALE ot tam, Nastasia, săracă, cu Toader holtei, Toader ROGINĂ ot tam, Gavril ROGINĂ ot tam, Filip RUSCAN ot tam, Palaghia CHIPĂROAE cu Toader holtei, Simion ROGINĂ, Ion, ungurian, Gavril NICOLA, Ion ODOCHIAN, Grigori COZAN, Petrea COZAN, Ion CIORAN, Paraschiţa COZĂNIASA cu holtei, Ion URTOAN, Ivan, rus, Constandin SIMIONESCU, Simion SIMIONESCU, Petrea SIMIONESCU, Toader URTOAN, Andronic URTOAN, Gavril URTOAN, Petrea FLOREA, Simion IUGA, Ion SIMIONESCU, Georgii SIMIONESCU, Simion sin lui (fiul lui George Simionescu), Ion ŢAMBRA, Toader MACSINTE, Vasile MACSINTE, Chirilă MACSINTE, Toader MACSINTE, Mihăilă CELSÂOIA, Petrea CELSÂOIA, Ştefan sin MACSINTE, Ion RUSCAN, vornicel, Simion sin lui, Georgii sin lui, Nichita sin lui (fiii lui Ion Ruscan), Ion RUSCAN, Gavril RUSCAN, Chirilă, tărnicer, Petrea morar, Dumitraşco, morar, Ursul sin Petrea (MORAR), Vasile sin URSULUI, Grigori sin MORAR, Andrieş sin MORAR, Matei, ungurian, Grigori BALICI, Vasile BALICI, Ion sin SANDEI, Nichita BALICI, Georgi BALICI, Ion ROGIN, Vasile NECULIŢĂ ot Şarul, Constandin NECULIŢĂ ot tam (tot de acolo), Toader NECULIŢĂ ot tam, Grigoraş NECULIŢĂ ot tam, Gavril MIHOC ot tam (deci, tot din Şarul), Chirilă BOSI ot Mitic, Precup HULPE ot tam, Vasile NEGRI ot tam, Ion sin Vasile NEGRI ot tam (tot din Şarul), Lupa NEGROAIA cu Pintelei holtei, Ion sin PETREI ot tam, Lupul TODERIAN ot tam, Ion, ungurian ot tam, Florea ot tam, Dănilă sin FLORII ot tam, Toader, ungurian ot tam, Ioana, unguriancă cu Toma fiul ei, Toader, olar ot tam, Toader hagiu ot tam, Gavril BOCA ot tam, Chirilă BOCA ot tam, Lupul LĂSTUN ot tam, Precup LĂSTUN ot tam, Grigori LĂSTUN ot tam, Pintelei LĂSTUN ot tam, Dumitru HUNIA ot tam, Chirilă HUNIA ot tam, Aniţa HUNEOAIA cu holtei, Ion, baci ot tam, Ştefan HĂU ot tam, Matei, ungurian ot tam, Ion HORIAN, Nichita MOROŞAN, Vasile sin Nichitei MOROŞAN, Simion HAGIA, Lupul, ţălar, toţi „ot tam”, deci din Mitocul Dornei, adică din partea cu fâneţe şi păşuni, Lupul zet MĂRIEI ot Iacobeni, ca şi toţi cei care vor urma, adică Grigori sin ANDRIEŞ, Simion IACOBAN, Grigori IACOBAN, Andrieş IACOBAN, Toader IACOBAN, Grigoraş IACOBAN, Palaghia IACOBOAE cu holtei, Macovei zet Lupul IACOBAN, Nastasia IACOBENIASCA cu holtei, Mihăilă, ungurian, Gavril PROFIR, ungurian, Gerasim COLBAN ot Vatra (Dornei), Georgii, salahor ot Pojorâta, din Pojorâta fiind şi Toader PORCU, Mihai sin Toader PORCU şi Andronic, morar, Istrati BUTA şi Lupul BUTA ot Sadova, din Vatra Dornei fiind Ion ŢANE, Vasile sin lui, Mihălachi GÂRVAN, Nicolai BURDUHOS, Simion sin lui, Nichita RUSCAN şi Costandin SIMIONESCU, din Gemenea fiind Petriţă sin FÂRDEI şi Ion SPĂTAR, din Bistriţa fiind Şteful BALICI, din Homor, Crăciun LĂSTUN, iar din Ruşii Moldoviţei, Ion PORŞTIOARĂ.
Rufeturile erau: popa Mihăilă MIVOVAN, popa Mihăilă BĂTRÂNU, popa Simion MOROŞAN, popa Nichifor zet PARDĂU, popa Simion, popa Larion, Ştefan BULEU, dascăl la biserica din Şarul, Gavril CHIRUŢĂ, panţir, Toader ŢICŞA, panţir, Toader BODRILĂ, panţir ce şade la Pojorâta, Maria IOGEOAE, săracă, Iftinca, săracă, Acsinia ŢICŞOAIA, săracă, Maria ODOCHIA, săracă, Paraschiva MĂLĂEŞOAE, săracă, Ştefania, săracă, Todosia PARDOAIA, Irina ZVĂRĂCIOAIA, Irina NEGROAE şi Irina, cojocăriţa.
În 1774, satul Vatra Dornei avea 236 familii, dar includea în numărul acesta, ca şi în recensământul din 1775, şi vetrele de sat din apropiere, von Spleny trecând în evidenţe „Dorna cu Iacobeni”, care aveau 4 popi şi 302 ţărani.
În 1778, se stabilesc în satele dornene şi alţi emigranţi transilvăneni, Ion ARAMĂ (Beclean pe Someş), Vasile STRUGARIU (Sf. George, deci Sângeorz, Bistriţa-Năsăud), Grigore MEŞ (Berghea pe Someş), Ioan CUREA (Berghea pe Someş), Ioan HOLERCARIU (Bungard pe Someş), Vasile şi Mihai SCAN (Bungard pe Someş), Ioan GAVRIL (Bungard pe Someş), Simeon a UNGUROAEI (Bungard pe Someş), Procop MAIOR (Bungard pe Someş), Dănilă ZACHARIA (Ompoi, din comuna Poiana pe Someş), Tudor ANDRA (Solnoc pe Bistriţa), Alexa CAVOIANU (Berghea pe Someş), Vasile PINTELEI (Berghea pe Someş), Petru IACOB (Berghea pe Someş), Horea MARCALI (Berghea pe Someş) şi George DOBREAN (Bistriţa).
Emigraţia transilvăneană la Vatra Dornei a continuat, desigur, şi în deceniile următoare, aşa cum a continuat şi modelul de viaţă preistoric, în paralel cu cel istoricizant, impus de austrieci după 1807.
În 30 mai 1790, Gavril, Ioan şi Grigore, nepoţii câmpulungeanului Gheorghe Dodul, revendică o moşie a bunicului lor, avându-l ca martor pe preotul Mihail Mivovanul din Dorna.
În 10 iunie 1818, bătrânii din satul Dorna, Vasile Cozan, Toader Urdan (80 ani), Ioniţă Todorean (90 ani), Gregori Todorean (100 ani), Chirilă Negre şi Mihai Pizdele dădeau mărturie că Runcul Dornei este proprietatea Candrenilor, deşi, în 16 iunie 1768, „fruntaşii satului Dorna” stabiliseră că „acel runc este sătescu, ca să cosească cu toţii sau să-l pască cu toţi”, la fel ca şi munţii din partea Ardealului, „adică fănaţurile şi Netedul, tij Perşan, tij Şuvărosu, tij faţa Cucuresii, din vărfu încoace; şi munţii înşiraţi şi cămpii Tătăraşului, şi prin dealul lui Frău, şi pănă în Măgura Calului, adică scursura apelor încoace, precum Coşna şi Cucureasa, şi Teşna împuţită, şi toate prelucile carele să ţăn de hotarul vechi”.
Biserica ortodoxă Sfântul Mihai, cum se numea în 1843, era slujită, în acel an, de doi parohi, Ioan ZURKAN şi Ioan CHIBICI, numărul enoriaşilor ajungând la 2.384. În 1876, hramul bisericii era Naşterea Maicii Domnului, iar cei 2.377 enoriaşi erau păstoriţi de parohul Mihail CONSTANTINOVICI şi de preotul cooperator Dimitrie VASILOVICI. În 1907, comuna bisericească Vatra Dornei, Agestru, Pietroasa, Roş, Gura Negrii, Moroşeni, Şarul Dornei, Chilia, Mireştea, Băliceni, Georgiţeni, Rusca şi Calineşti folosea biserica Naşterea Maicii Domnului, înălţată la Vatra Dornei, în 1749, de Ioan Theodor Callimah Vodă şi de Doamna Sa, Zoiţa, biserica din Agestru, zidită în 1840, cea din Roş, zidită în 1845, cea din Gura Negrii, zidită în 1842, cea din Şaru Dornei, înălţată în 1843, cea din Chilia, ridicată în 1890, cea din Miriştea, datând din 1889 şi cea din Georgiţeni, sfinţită în 1884. Paroh era Constantin ZBIERA, născut în 1844, preot din 1871, paroh din 1875, preot cooperator era Dimitrie GEORGESCU, născut în 1858, preot din 1886, al doilea preot cooperator fiind Ioan TOMOIAGA, născut în 1876, preot din 1903, iar cantori, Ioan PITICARIU, născut în 1853, angajat în 1897, şi Constantin IONESCU, născut în 1875, angajat în 1904.
În Vatra Dornei funcţiona, din 1845, o şcoală de băieţi, cu 4 clase, iar din 1846, o şcoală de fetiţe, tot cu 4 clase .
În 6 mai 1844, Nechifor Vornicu se angajează să-i facă două plute lui Gheorghe Pascal, ambii fiind din Dorna.
În 4 februarie 1849, generalul-locotenent Ignatz Malkowsky von Dammwalden, comandantul graniţei Bucovinei, se afla, în fruntea corpului de armată, la Dorna, pentru a respinge atacurile revoluţionarilor maghiari, care ajunseseră până la Mestecăniş.
„Aşezarea Dornei pierde întru câtva când te afli în mijlocul ei. Ea câştigă iarăşi îndată ce te ridici pe munţii ce o înconjură. Astfel, trecând podul Bistriţei, te poţi urca pe înălţimea cea mai mică din apropierea ei, pe dealul Miriştei, care coboară prăpăstios în apa Bistriţei, ce-i udă poalele într-o albie aşa de regulată ca şi cum ar fi săpată de mână omenească. De pe dânsul se văd ambele râuri, Bistriţa şi Dorna, cum curg cătră o laltă şi se unesc împreună. Din valea Bistriţei se vede numai o mică parte, orizontul fiind închis de nalţii munţi ce se ridică cătră Iacobeni. Dimpotrivă, valea Dornei se vede la o întindere îndestul de mare, cursul ei fiind drept şi fără cotituri. De ambele părţi ale râului se rădică două şesuri de munţi. Cel din dreapta este mai nalt, cu fânaţe până aproape de vârf, unde încep pădurile. Acel din stânga, pe lângă care râul este mai râpos, înfăţişând ponoase, irugi şi stânci rostogolite, acoperit de iarbă numai pe creştetul său şi cu totul desgolit de păduri în partea ce vine deasupra oraşului. Dorna, curgând pe sub poalele lanţului râpos, lasă în partea ei dreaptă un şes destul de întins, care se suie tărăgănat până în vârful munţilor ce îl mărginesc. Când te sui pe unul din acele dealuri, se desfăşoară o privire din ce în ce mai frumoasă. Natura începe a predomni asupra aşezării omeneşti, care, în curând, nu mai apare decât ca un cuib ascuns în poala munţilor. Apele Dornei şi ale Bistriţei şerpuiesc, cu sclipitoarele ei valuri, în văile adânci şi Ouşorul, muntele cel mai nalt din jurul Dornei, se desfăşură pe orizont în toată maiestatea lui; păduri de brazi se aştern ca o manta neagră pe verdea iarbă a imaşurilor, râpile şi ponoasele, care stricau armonia tabloului, dispar în sânul bogăţiei nespuse de forme ce se înalţă din toate părţile” .
„Cele mai multe petreceri, cari se întâmplă aici, Duminica şi sărbătorile, se fac la cârciume, unde se încinge danţul între cei tineri, pe când cei mai stătuţi se aşază la masă, în jurul paharului. Se bea şi la Dorna, dar cu cumpătare şi nu cu abus…
Iată cum petrec ei: vin, Duminica (căci în zilele de lucru nici vorbă nu poate fi de petrecere), din munţi, unde stau toată săptămâna, în orăşelul Dorna şi, după ce şi aici îşi caută de trebi la preot, la primărie sau la dugheni, se opresc, grupuri, grupuri, pe stradă, în toate părţile, şi stau de vorbă, glumind sau spunându-şi veştile ce le-au aflat pe unde au fost. Unii se pun pe băncile ce se află dinaintea magaziilor, alţii intră în ele pentru a târgui cele de trebuinţă la vreo nuntă sau vreun botez ca s-a brodit în timpul săptămânii…
La ospăţul pe care l-a dat primarul (Vasile Deac), pentru a-şi serba realegerea lui, stăturăm până la două din noapte şi, cu toate că era vin îndestul, nici un ţăran nu ieşi ameţit. Veselia era, însă, foarte mare. Se jucară diferite danţuri, însoţite de chiuituri caracteristice, cele mai multe glumeţe şi pline de haz. În ele se deosebea, mai ales, un fruntaş din Dorna, Ioan Nacu Odochianu, om ce are peste 140 de vite şi o întindere mare de pădure şi fâneţe.
Printre danţuri, lăutarii intonară o doină, pe versul căreia, jalnic şi tărăgănat, hazliul poet potrivea nişte strofe comice, cari contrastau de minune cu melancolia cântecului. Pe întorsătura finală, el întocmi versurile următoare:
Căci, zău, banii de pe muncă
Unde pot ei să-mi ajungă?
Iar din cei de pe hoţie
Beau şi-mi mai rămân şi mie!
Un râs general izbucni şi însuşi poetul nu şi-l putu stăpâni, când ultimul vers se termină” .
„În ziua de 18 Iulie (1886), fiind timpul frumos… plecarăm o societate îndestul de numeroasă cu plutele, ca să vizităm Cheile, locul cel mai periculos al plutirei pe Bistriţa şi cel mai măreţ din măreţul curs al acestui şuvoi de munte…
Cătră opt ore, plecarăm, deocamdată în trăsuri, până la Gura Negrei, unde ne aştepta pluta. Calea până la schele urma partea stângă a Dornei şi apoi a Bistriţei, de la vărsarea celei dintăiu în ea… Drumul merge chiar pe marginea râurilor, încât, la unele cotituri, zărea umbrele noastre fugind pe valuri; privirea, cu totul mărginită din partea stângă, se întindea pe dreapta, peste apele Dornei şi ale Bistriţei, până la Dealul Negru, care mărgineşte cursul lor cătră sud… Din dosul lui se ridică mai şters, mai aburos, muntele Calimanul, pe al cărui pisc se întâlnesc, astăzi, hotarele a trei ţări, pe care natura le-a unit prin legătura unuia şi aceluiaşi popor, Bucovina, Ardealul şi România, dar pe care formaţiunile istorice le ţin despărţite în trei corpuri deosebite.
Ajunşi la Gura Negrei, văzurăm, deodată, desfăcându-se, spre stânga, o parte din cursul Bistriţei, care străbate prin o vale largă şi măreaţă, mărginită, de ambele sale părţi, cu munţi înalţi, cari păreau a se întinde la o mare îndepărtare, înaintea noastră, prin muntele Rarăul, deasupra căruia se vedeau, albind ca două coarne uriaşe, Pietrile Doamnei.
Pe malul drept al Bistriţei se ridică, în Moldova, nişte dâmburi de forme foarte curioase, ce păreau ca nişte întărituri de cetate, admirabil aşezate într-un mic şes ce le desparte de apă şi nişte munţi nalţi ce formează un fund al tabloului. Aceste dâmburi se numesc Bâtcele Urtoaei, din care se scurge, ceva mai la vale, pârâul Urtoaea.
Pe malul stâng, în Bucovina, se ridică, în dreptul lor, Bârnărelul, coperit cu o pădure de brazi; dânsul îşi trage, ca şi Bârnarul din Moldova, numele de la bârnele ce se scot din brazii săi. Mai la vale de Bâtcele Urtoaei, începe a se înălţa masivul cel mare al Pietrosului, aşternut din trei trepte uriaşe. Cea din faţă, de lângă râu, este un dâmb, acoperit cu păşune, şi poartă, ca şi satul ce se întinde la poalele sale şi pârâul ce se scurge din el, numele de Rusca.
Deasupra şi dedesuptul lui se înalţă, dintr-o vale, un al doilea cat de munţi, acoperit în mare parte cu păduri, numit Slapăţul; iar al treilea rând, cel mai îndepărtat, închide ca un cadru vaporos încântătoarele forme ce le cuprinde în braţele sale şi înalţă mult mai sus decât ele pleşuva sa titvă, până în norii ce-l brăzdează cu fulgerele şi torentele lor. Cât ţine lungul lanţ al munţilor Pietrosului, pe dreapta râului, se înalţă, pe stânga lui, mai multe dâmburi mari, purtând numele de Bâtce, din cauza formei lor de moşoroale rotunde. Una din ele se numeşte Bâtca Vărăriei, din cauză că conţine cariere de var; alta poartă numele de Bâtca Dranca…
După ce se sfârşeşte Pietrosul, începe lanţul Osoiului… Osoiul se sfârşeşte printr-un dâmb înalt, numit Bogolnicul… După Osoiul, încep munţii numiţi Sunătorii, probabil din cauza unui ecou, pe care nu l-am putut adeveri… După Sunătorii, încep Zăgărenii, cu pârâul cu acelaşi nume, la picioarele căruia se aşterne satul Moroşeni, care se întinde pe ambele maluri ale Bistriţei; ceva mai departe, dai de satul Călineştii, aşezat numai pe partea Bucovinei, în faţa muntelui cu acelaşi nume, pe când, pe partea Moldovei, înaintează lanţul Zăgărenilor.
Cu cât ne apropiam de strâmtoarea de la Chei, cu atât clina râului devenea mai repede şi cursul apei mai pornit… Soarele nu se mai vedea, o răcoare pătrunzătoare te străbate şi, deodată, auzi un vuiet sălbatic şi îngrozitor, care-ţi îngheaţă sângele în vine. Ajunsem la Colţul Acrei…
Dibăcia plutaşilor stă în aceea de a se feri de curentul cel drept şi de a cârmi pluta pe acel ce înconjoară dâmbul. Pluta noastră, fiind mare şi încărcată, era greu de mânuit. Chiar în cursul călătorie până aici, bătrânul plutaş, ce sta la cârma de dinainte, numit Toader Buzilă, care de 43 de ani îşi făcea viaţa pe apă, îmi spuse că pluta noastră era ca un car prea greu pentru nişte cai slabi, care, la vale, poate fi dată peste cap. Când intrarăm în repeziş, ambii plutaşi îşi încordară puterile, îndemnându-se cu glasul spre a putea abate pluta de la curentul cel drept… După mult necaz, plutaşii izbutiră a da, cu încetul, pluta în curentul încunjurător dâmbului… Pârâul Colbului, care vine în cascade, din lăuntrul munţilor, aducea, cu un zgomot aproape mai mare decât al Bistriţei, slabul său tribut de apă reginei munţilor…
Ajunşi la Gura Colbului, ne coborârăm de pe plute pe un tăpşan de iarbă, aşternută ca un covor pe marginea pârâului” .
„Vechile trotuare de lemn au dispărut şi avem plăcerea de a păşi pe trotuare de piatră. „Curat ca în Europa”, a exclamat cuconul Ştefanachi. Şi, în adevăr, faptul acesta dă Dornei o poleitură urbană.
O novitate atrăgătoare, aş putea zice impozantă, prezintă edificiile cele noi, ridicate în faţa stabilimentelor balneare, cu banii Fondului Religionar. Feeric apare, în cadrele panoramei încântătoare, elegantul salon de cură, cu cafeneaua drăgălaşă şi cu ospătăria seducătoare, apoi pomposul hotel al Fondului… Faţa de către grădină a câştigat imens, prin o mică creaţiune de horticultură, o idee bine realizată a grădinarului Fondului, a domnului Boariu, transilvănean de origine.
Muzica cântă, actualmente, de trei ori pe zi. În anul trecut, scăldau valurile ei armonioase auzul nostru numai de două ori. Dimineaţa şi seara, e promenadă, ca înainte, dar la amiază, între orele 11 şi 1, orchestra concertează în pavilionul Falkenhayn, din faţa salonului de cură. Sărmanul Falkenhayn! De mult doarme el, uitat, în cripta familiară a unei capele, în Austria de Jos. Numai în fericita Bucovină numele său trăieşte şi e onorat…
Reuniune e în fiecare săptămână, în salonul de cură. Afară de această reuniune, mai e concert, o dată sau de două ori pe săptămână, la Hotelul Comunal. Apoi mai vin unele variaţiuni, care întregesc plăcut lista stereotipă. Astfel, un tânăr virtuos român a dat, nu de mult, un concert (pe vioară) în sala cea mare a Fondului. Altădată, comitetul oaspeţilor a aranjat o petrecere pe Runc.
Chiar ieri, comitetul Cabinetului de lectură „Sentinela” a aranjat o mare petrecere populară, tot pe Runc. Petrecerea a avut o reuşită foarte frumoasă.
La finea acestei săptămâni, va sosi aici, aşa se speră, muzica militară din Cernăuţi…
Familii române sunt foarte puţine, în anul acesta, la Dorna. Voi cita acele pe cari le-am întâlnit la promenadă. Am remarcat, mai întâi, pe venerabilul nostru deputat, Dr. Ioan Ţurcan, cu soţia, apoi pe dl consilier consistorial şi prezident al Societăţii pentru cultură şi literatură, dl Dionis cav. De Bejan, cu familia, pe dl consilier D. Isopescul, dl profesor Cosovici, dl consilier guvernial N. Balmoş, doamnele Adriene Şandru şi Aurora C. Popovici, dl consilier de administraţiune O. Ţurcan, cu familia şi alţii.
Dintre străini, notăm pe prezidentul ţării, baronul Bourguignon, cu familia şi cu întregul stat major guvernial (curat ca în anul trecut, înainte de alegerile crâncene; numai Pompe lipseşte), constătător din domnii consilier Balmoş, consilier Kluczenko, consilier Barleon, cu familia, apoi dl consilier aulic Szymonowicz şi alţii.
E de notat că şi Candrenii se bucură, în anul acesta, de o frecvenţă mai mare. Acolo petrec dl profesor Cărăuş, dl director C. Mandicevschi, dl inginer Gregor, dl căpitan Hadler” .
În 1888, la Dorna se prepar băile feruginoase în două institute: în Institutul Fondului religionar ortodox-oriental, care capătă ape minerale din izvorul de băut din sorgintea lui Valter şi a lui Saier, care sunt captate cu lemn şi a căror ape sunt duse la institut în ţevi de brad, şi în Institutul medicului Binder, care e nutrit de fântânile lui Otto şi a Amaliei” .
Deşi stabiliţi, în număr mic, la Vatra Dornei, încă din 1774, evreii ajung să aibă o comunitate a lor abia în 1896, deşi, conform recensământului din 1880, ei erau în număr de 494, dintr-un total al populaţiei de 3.980 locuitori.
Evreii se ocupau cu prelucrarea şi vânzarea de alimente (Sachter, Paecht, Rauchwerger şi Goth), cu administrarea hotelurilor, Hotelul comunal fiind arendat lui Mathias Neumann, Hotelul Central, lui Faust şi Drach, iar Hotelul Runc şi Hotelul Habsburgic, lui Nachum Braunstein. Prima şi singura tiparniţă din Vatra Dornei a aparţinut lui Pinkas Rosenstrauch, iar mai târziu, fraţilor Schaffer. Cel mai important industriaş evreu era Natan Klipper, urmat îndeaproape de evreii care, sub auspiciile Mitropoliei Bucovinei, Tăiau pădurile şi, după ce le prelucrau în fabrici, le exportau, aceştia fiind Schaje Pistiner, fraţii Schieber, Jakob Druckmann Mosses Paecht şi Aharon Katz.
Din Consiliul Orăşenesc făceau parte şi evreii Schloime Pistiner, Jankel Druckmann şi Meschulem Druckmann. Din rândul funcţionarilor guvernamentali făceau parte şi judecători evrei Rubinsohn, Drach şi Wender, oficialii Rubin, Pollak, Gershon Greif, în biroul fiscal fiind angajat H. Kassner, iar ca oficianţi poştali, F. Salzinger şi Max Frucht. Avocaţi au fost Gabriel Hauslich, Lipowitz, M. Dollberg, Kessler, Hochstaedt, E. Koenig, F. Schaffel, Isidor Hauslich, A. Langhaus, S. Rubinger şi M. Rosenstrauch.
În Staţiunea Balneo-Climaterică lucrau medicii evrei Loebel, Antler, Bergmann, Blechner, Bronstein, Druckmann, Gottlieb, Greif, Gruenfeld, Hart, Scheid şi Wohl, precum şi dentistul Mohr.
În urma alegerilor comunale din 15 iunie 1896, au beneficiat de sufragii, în Corpul III, George DEAC, Vasile DEAC, Toader ODOCHIAN, Vasile OLAR, Ioan alui Axenti NEGRI, Simeon IRINAR, Sava SPÎNUL şi Daniil VLEJUL; în Corpul II: Fridrich WORLACZECK, Mihai POP, Iacob ODOCHIAN, Iacob DRUKMAN, Samuel MEHLFARBER, Michail WLODKOWSKI, Berl TAUBER şi Leib ZUKERMAN; în Corpul I: George ISECESCUL, Dr. Iosif WOHL, Adolf APPEL, Antschel IACOB, George BALMOŞ, Pintea TÂRNAVEANU, Aron KATZ şi Mes. DRUKMAN .
În 1903, cu ocazia unei colecte pentru Internatul român de băieţi ort. or. din Siret, organizată se secretarul primăriei, Georgi I. BOTEZAT, sunt menţionaţi pe listele de subscripţie următorii locuitori ai localităţii Vatra Dornei: Maria CONSTANTINOVICI, Eugenia BARANOVSCHI, Efroim FLEISCHER, George SPÂNUL, Mehmet Abdulrahman KESSOGLU, Iancu CARAPEŢ, Dawid ZUKERMANN, Sigmund WOLFER, Emil LEWICKI, Solomon CAHAN şi Tit AVRAAM .
„Vatra, înzestrată cu strade pietruite şi împodobite cu cheiuri, e un mare centru evreiesc, numai evreiesc. Otelul comunal, clădit din banii unui proces câştigat de târgoveţii români, e ţinut de Evrei. Ei au şi băile Dornei, la care vin mai mult Evreii din România şi Bucovina. Ei au birjele care duceau, odată, când nu ajunsese linia până aici, la Iacobeni, ci casele lui de lemn, la Valea Putnei, aşezări mărunte de Munteni. Şi astăzi aceste birje înaintează în Ardeal până la Bistriţa.
Drumul se înfundă în munte prin Căndreni şi Poiana Stampei, printre căsuţe, biserici de lemn ale Românilor şi propinaţii evreieşti. Românii şi câte o ceată de Ruteni – cari nu lipsesc nici pe aice – străbat drumul din vale. Ţigani poposesc pe la crâşme.
Păduri dese, foarte bine ţinute, te înconjură pe alocurea” .
În 9 noiembrie 1940, în cadrul unor vandalisme şovine, au fost confiscate, de fratele primarului Paulescu, proprietăţile evreilor Simon Landau şi S. Zimmet.
În vara anului 1941, au fost deportaţi în Transnistria, din Vatra Dornei şi din satele din jur, 2650 evrei.
La Vatra Dornei s-au născut dramaturgul Ion LUCA (7 decembrie 1894), publicistul Ernest CARA (24 ianuarie 1902), prozatorul Platon PARDĂU (1 decembrie 1934) şi poetesa Cornelia Maria SAVU (4 septembrie 1954).

DORNEŞTI

În vreme ce biserica din Dorneşti este atestată documentar încă din 1490, odată cu închinarea bisericilor Episcopiei de Rădăuţi („la Iuga cel Prost”, în slavonă „Juga Durnyj”), satul „Durneşti, partea de jos, cu loc de moară în apa Sucevii şi în sat”, este atestat abia în 12 noiembrie 1605, când Ieremia Movilă schimbă nişte moşii ale fratelui său, Toader, pentru acea jumătate din satul Dorneşti.
În 7 decembrie 1612, Anastasie, mitropolitul Sucevei, solicită aprobarea Divanului Domnesc pentru construirea unor mori la Durneşti, sat care, conform izvodului de documente al Mitropolitului Moldovei, Teofan, alcătuit între anii 1617-1619, ar fi fost dăruit Mitropoliei de Alexandru cel Bun.
Partea de sat a lui Toader Movilă, cea „de jos”, a fost schimbată, în 12 februarie 1627, cu alte moşii, noii proprietari fiind Toader Petriceico şi jupâneasa Ileana. Toader Petriceico îşi va construi curtea boierească la Dorneşti, intrând şi în stăpânirea celeilalte jumătăţi de sat, prin schimb de moşii, în 13 februarie 1636.
În 3 iulie 1645, cu întăritura lui Vasile Lupu Vodă, Mitropolia Moldovei face hotarnica moşiei sale, Durneşti, dar, ceva mai târziu, în 20 iunie 1637, Ştefan Petriceicu, ajuns Domn, dăruieşte satul, curţile boiereşti şi moşia sa mănăstirii Sf. Onufrie, de lângă Siret, ctitorie a sa, dania fiind întărită, în 1708, şi de Mihai Racoviţă Vodă, care precizează, în uric, cum că „satul Durneşti… i-a fost moşie, cu vecini şi heleşteie, şi o vie lângă via lui Dumitru paharnic… şi patru sălaşe de Ţigani, anume Simeon, fiul lui Creţul, cu copiii, doi feciori ai lui Zaharia, cu copiii săi, Vasile căldărarul, fratele lui Simeon, un bucătar, cu copiii săi”.
În 1775, satul Dorneşti avea 1 popă şi 26 ţărani. După o masivă colonizare cu unguri, Dorneştii se vor numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc.
În 1787, câteva familii germane din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg se stabilesc la Dorneşti, formând colonia Kriegsdorf.
În 1843, parohia ortodoxă Satul Mare şi Dorneşti (Hadikfalva), cu 867 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie POPESCUL. În 1876, aceeaşi parohie, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, comuna bisericească Satul Mare, „Dorneşti vel Hadikfalva”, „Zibeni vel Istensegits”, cu poştă în Hadikfalva, îl avea paroh pe Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, cantor fiind, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.
În Hadikfalva funcţiona o şcoală cu 4 clase, din 1787 .
În 1890, satul Dorneşti, numit Hadicfalva, avea 3.539 locuitori. Primar era ungurul Paul Marton, iar învăţător – Anton Szabo.
La Dorneşti s-au născut poetul Corneliu ŞERBAN (8 martie 1937) şi publicistul Liviu PAPUC (6 iulie 1950).

DOROŞĂUŢI

Situat pe malul drept al Nistrului, între Vasilău, Cincău, Tăutri, Ocna şi Brodoc, satul Doroşăuţi este întărit, în 15 ianuarie 1517, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron, fiind cumpărat, în 12 martie 1622, de Gavrilaş Mateiaş, starostele Cernăuţilor. În 1 ianuarie 1670, Alexandra, fata lui Gavrilaş Mateiaş, jupâneasa lui Iordachi Cantacuzino, moşteneşte satul, care, din 1680, după o dispută la Divanul Domnesc, revine, în părţi egale, lui Miron Cocoranul şi Grozavei, văduva lui Constantin Cocoranul.
În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate de Doroşăuţi”.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „parte ce să va alege din sat de Durăşăuţi”.
În 25 martie 1704, descendenţii lui Miron Cocoranul, Ilie şi feciorii Lupei (jupâneasa lui Constantin Turcul) împart între ei moşia şi satul Doroşăuţi.
În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.
În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.
În 1752, la împărţeala moşiilor Goianeştilor, fraţii Toader, Nacul şi Ion Goian, şi surorile lor, Măriuţa, jupâneasa lui Vasălce, Irina, jupâneasa lui Andrei Marcu, şi Gafiţa, jupâneasa lui Sandul Tăutul, primesc a opta parte din Doroşăuţi, baştină.
În 28 iulie 1757, Ştefăniţă Iamandi paharnic se jeluieşte, la Divan, împotriva lui Ion Mustiaţă, „care are a patra parte de sat Doroşăuţi” şi-i împresoară lui moşia.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Doroşăuţi, moşie a lui Vasili IAMANDI, „71 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Timofti, 2 dascăli, Ivan şi Necolai, 4 scutelnici ai lui IAMANDI, Iacob ŢURCAN, Lupaşco şi Ivan morar, 7 văduve, Vasilca, Erina, Paraschiva, Paraschiva, Catrina, Vasilina şi Aniţa, 2 jidovi, Ilia şi Boroh, 1călăraş, Ion, şi 53 birnici, şi anume: Vasili NUŢULIAC vornic, Ion ACSENTI, Vasili sin lui ACSENTI, Ivan GAVRILIUC, Toader sin lui ACSENTI, , Ştefan brat lui ACSENTI, Ivan LISCO, Petrea zet lui ACSENTI, Gligoraş CUHCIUC, Mihailo pânzar, Ivan CRIVACHIJA, Toader salahorul, Mihail BIJCANUL, Simion LONICU, Hrihor pânzar, Vasile ANGHELACHI, Toader BUJENIŢĂ, Dumitru rus, Ivan DEHA vătăman, Alecsa pânzar, Vasilco văcar, Necolai sin lui CORULAC, Ivan HUBCA, Onofrei pânzar, Vasili ARIPIACU, Anton TIMCIUC, Andrei TIMCIUC, Petru TRICAC, Ivan COZONAC, Vasile DUMITRACHI, Ivan sin lui IACHIŞ, Vasili sin lui Ivan ŢUHAI, Timco COVAL, Iacob BURILAC, Andrei BĂZVERNI, Dumitru sin lui ŢIAN, Luchian VEHNAVCIUC, Vasili ONOFREI, Hrihor MIHALIUC, Andrei MIHALIUC, Vasili BOHONOS, Andrei BOIKO, Ştefan sin lui PANCO, Ştefan morar, Pricop CURILIAC, Ivan pânzar, Alecsa ROMANIUC, Nichita ROMANIUC, Panco zet BĂTRÂN, Ilie sin lui PANCO, Fodor morar, Iurie argat şi Lupaşco PAUŞ.
În 1775, satul Doroşăuţi, din Ocolul Nistrului, avea 2 popi şi 46 ţărani.
În 7 iulie 1808, Tribunalul din Stanislau înscrie jumătate din moşia şi satul Doroşăuţi pe numele Paraschevei Iamandi şi al feciorilor lui Toma Iamandi, Mihai, Alexandru şi Vasile.
Biserica ortodoxă Sfântul Vasile din Doroşăuţi, cu 985 enoriaşi, în 1843, era patronată de Joseph von ABRAHAMOWICZ, paroh fiind Leon MOROZIEWICZ. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 1.745, patron bisericesc era Christof von PETROWICZ, iar paroh, Eusebie ANDRICIUC. În 1907, când hramul bisericii din Doroşăuţi, ctitorită, în 1779, de Theodor CAUTIŞ şi de Ioan MASEC, era sărbătorit la Adormirea Maicii Domnului, patron bisericesc fiind evreul Kalman SCHLESINGER, preot era Arcadie BOCANCE, născut în 1877, preot din 1903, iar cantor, angajat în 1892, Theodor DRABIK, născut în 1850.
O şcoală cu 2 clase funcţiona la Doroşăuţi din 1887 .
În 1910, o treime dintre sătenii din Doroşăuţi încă mai vorbeau româneşte, dar au fost asimilaţi, ulterior, de majoritatea ruteană.

DOROTEEA

Satul are o istorie relativ recentă, care începe cu câteva case împrăştiate, menţionate în 1785, într-un izvod al mănăstirii Voroneţ. Unul dintre primii locuitori ai satului de mai târziu pare să fi fost Ion Lucanul, care, în 2 iulie 1737, îi vindea o moşie, „di sus de Doroteşti”, lui Nichita Holuţă.
În hărţile cadastrale din 1787 şi din secolul următor, în toponimică sunt incluse şi nume ale unor băştinaşi (Fânaţele lui Mardarie, Poiana lui Ionică Balan, respectiv ţarinile Şandru, Gâleleu, Mordei etc.).
Biserica Arătarea lui Isus Cristos din Doroteea a fost construită, din banii Fondului Religionar, între anii 1872-1875, fiind sfinţită în 1881 şi slujită, în 1907, de parohul din Bucşoaia, Dimitrie POPESCUL, născut în 1845, preot din 1883, paroh din 1899, şi de cantorul Ilie SĂHLEANU, născut în 1858, angajat în 1897.
În Doroteea funcţiona, din 1887, o şcoală cu 2 clase .
O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în „Plotoniţa-Dorotea”, următorii localnici: Mihai GEMENAR, Petru GEMENAR, Dimitrie CORLICIUC, George CRĂCIUN, Simion LEHACI, Toader GEMENAR, Nicolai GEMENAR, Constantin IANOVICI, Petre STRUGAR, Petre RUS, Ioan POPA, George STRUGAR, Dumitru BRADAŢAN, Toader PAVEL, George FORMINTE, Vasile CRĂCIUN, Petru GEMANAR, Ioan BRADAŢAN, Petru LEHACI, George GEMENARI, Ioan LEHACI, George GEMANAR, Vasile GEMANAR, Petru GEMANAR, Mihai SECRUAN, Ioan PAVEL, Haralambie GEMANAR, Ioan GEMENAR, Petru LEHACI, Dumitru alui Toader RUSU, Ioan GEMENAR şi Ilie NACU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Maria a lui Dumitru ROŞU (23 ani în 1908) din Doroteea.
„Comuna Dorotea Plotoniţa a numit pe părintele Adrian Boca cetăţean de onoare pentru meritele ce le-a câştigat, în tot decursul războiului, pentru părţile muntelui, organizând cu multă jertfă de muncă alimentarea muntenilor cu porumb şi alte cereale, dându-le în împrejurările cele mai grele sfat şi ajutor” .
La Doroteea s-a născut pictorul Mircea HRIŞCĂ (23 noiembrie 1938).

DRACINEŢ

Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Hliniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi SF. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Draceniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”, supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.
Satul Dracineţ pare să fi fost atestat documentar încă din 1459, după cum rezultă dintr-o hotarnică din 1762, în care se face trimitere la uricul lui Ştefan cel Mare.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Draciniţa, moşie a mănăstirii Pobrata (Probota sau Sfântul Niculae din Poiană), „49 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Tănasă şi Ion, 4 văduve, Maria, Aniţa, Irina şi Catrina, 1 jidov, Herşco, şi 41 birnici, şi anume: Fedor CIORNEI, Hrihor CIORNEI, Ion CIORNEI, Iacob HUŢUL, Ihnat HUŢUL, Dumitru COROCICA, Ivan sin lui, Ion PURŞEGA, Iacob SAPEHA, Iacob VERCICI, Gavrilaş CIORNEI, Tănasă CIORNEI, Mihalachi POPACIOC, Ion ungurian, Iacob sin GRIGORI, Toader SAUCIUC, Georgiţă SAUCIUC, Andrieş SAUCIUC, Iacob scripcar, Ştefan BIŢIC, Dumitru VĂMANUL, Andrieş CERIMIHO, Onofrei PANTIICIUK, Andrei CADOBEICIUK, Ion MACSINCIUK, Ion SADOVENCO, Simion AVRAMIUC, Andrei AVRAMIUC, Andrei RIBACA, Ion ARICI,Andrieş CUŞURBA, Ion CUŞORBA, Andrieş văcar, Alecsa PROCOPIUC, Andrieş sin LUNGUL, Ion PRICOPĂŢ, Vasile HIŞCIUK, Vasile olar, Vasile CRECIUC şi Ion DIACONESCU.
În 1775, satul „Draciniţa”, de pe pârâul Hliniţa, în Ocolul Cirimuşului, avea 2 popi şi 95 ţărani, pe teritoriul moşiei lui aflându-se şi mănăstirea lui Calmuţchi.
În 9 mai 1793, patriarhul de Ierusalim Antim, care primise satul Dracineţ de la mănăstirea Probrota, l-a arendat armeanului Todori Mustaţă, care, la rândul lui, l-a rearendat fraţilor armeni Nicolai şi Iacob Miculi.
În 19 septembrie 1825, baronul… Teodor Mustaţă lasă, prin scrisoare de danie, „moşia embaticară Dracineţ” fetei sale, Anica Mustaţă.
Biserica Sfântului Nicolai din Dracineţ, ctitorită, în 1812, de negustorul armean Theodor MUSTAŢĂ şi de preoţii Nicolai ZACHAROVICI şi Theodor NOSIEVICI, cu 1.993 enoriaşi ortodocşi, patronată de armeanul „Joann Freiherr v. Mustatza”, era slujită, în 1843, de parohul Constantin ZAHAROVICI, al doilea post de paroh fiind vacant. În 1876, când deja exista poştă în Dracineţ, patron bisericesc era acelaşi negustor armean Ion Mustaţă, paroh era Ignatie SZPOINAROWSKI, iar preot – Ştefan IVANOVICI, parohia ortodoxă fiind una mare, cu 2.478 enoriaşi. În 1907, paroh era protopresviterul Mihail LUCESCUL, născut în 1828, preot din 1854, paroh din 1860, preot fiind Cornel cavaler de BARBIER, născut în 1872, preot din 1902, iar cantor, angajat în 1899, Alexandru LEVIŢCHI, născut în 1860.
O şcoală cu 5 clase funcţiona, la Dracineţ, din 1879, iar una cu 3 clase, din 1899 .
În 1890, comuna Dracineţ avea 3.100 locuitori,în proporţie de 80 % ruteni. Primar era Alexie Piţul, parohi – Mihail Lucescul şi Ioan de Mintici, cantor bisericesc – Alexandru Leviţchi, iar învăţători – George Rohatinovici şi Isidor Hodowanski.

DRAGOMIRNA

Pe locul unor vechi selişti pustii, precum Unguraşii şi Dragomireştii, exista, în 24 februarie 1587, satul Dragomireşti şi „locul pustiu Unguraşii”, întărite, de Petru Şchiopul Vodă, diacului Ilie Crimcovici („fiul Crimcoaiei din Suceava).
În 16 septembrie 1761, la jeluirea stareţei din Pătrăuţi, s-a făcut hotarnica între Pătrăuţi şi Dragomireşti: colţul pădurii dinspre Dragomireşti, drumul mare, Poiana Comăndaşului.
Satul Dragomireşti a fost dăruit mănăstirii Dragomirna de ctitorul ei, Anastasie Crimca, dar uricele cele vechi au fost arse de cazacii lui Timuş Chmielnicki.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Mitoc, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „123 – toată suma caselor”, însemnând 37 scutelnici vechi ai mănăstirii Dragomirna, 21 ţigani, 1 dascăl, 3 popi, 2 nevolnici, 3 femei sărace şi 56 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.
În 1775, mitocul Mănăstirii Dragomirna, mitocul cuprinzând satele Dragomireşti şi Ruşciori, tăiat în două de linia de hotar, din Ocolul Mijlociu, avea 4 popi şi 81 ţărani.
În 20 august 1795, Catrina Macri, care devenise stăpână peste jumătate de sat şi moşie, dăruieşte acea jumătate din Dragomireşti nepotului său, Ioniţă Başotă.
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Mitoc, înălţată între anii 1820-1825 şi dotată cu un nou iconostas în 1849, avea 1.357 enoriaşi, paroh fiind Vasile GRIGOROVICI. În 1876, numărul enoriaşilor ajunsese la 2.136, paroh fiind Ştefan COMOROŞAN. În 1907, paroh era Nicolae TOTOESCUL, născut în 1844, preot din 1874, paroh din 1889, iar cantor, angajat din 1905, Dimitrie BUCATAR, născut în 1864.
Din 1864 funcţiona, la Mitoc, o şcoală cu 5 clase .
La Mitocul Dragomirnei s-au născut Silvestru MORARIU-ANDRIEVICI (29 noiembrie 1818), teologul Ştefan SAGHIN (6 decembrie 1860), pictorul Ioan COCLICI (19 mai 1909) şi coregraful Viorel VATAMANIUC (17 noiembrie 1932).
„Un sat de Români e presărat înaintea mănăstirii Dragomirna, care ni arată, în marginea unei rarişti de brazi întunecaţi, turnul cel mare de la poartă, căruia i s-a tuflit peste cap, în vremile noastre, o mare căciulă de tablă, şi biserica, din care se deosebeşte turnuleţul subţiratec şi un coperiş roş ca o cămaşă de Lipovan. Satul nu are nici o însemnătate; în el locuiesc mulţi urmaşi ai Ţiganilor de altă dată ai mănăstirii. Ţigani de casă şi de vatră, aşezaţi pe loc” .

DRĂGOIEŞTI

Satul poartă numele ctitorului său, Drăgoi cel Bătrân, deşi se revendică, destul de timid, din Drăgoi Viteazul, amintit la curtea lui Petru Muşat, drept „Draguy Marscalus”, vornic de Tulova, dar care îşi avea curţile la Drăgoieşti, în 6 mai 1389.
Satul în sine este atestat documentar abia în 3 decembrie 1462, când, pentru că se pierduseră uricele lui Drăgoi Viteazul pentru satele Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani, Ştefan cel Mare întăreşte aceste moşii lui Laţco, ginerele lui Romaşco şi, deci, nepotul lui Drăgoi Viteazul. De la Laţco, moşia trece la Vasutca, sora lui, jupâneasa lui Stanciul aurarul, care obţine uric în 24 septembrie 1498.
În 5 aprilie 1558, nepoţii Vasutcăi şi ai lui Stanciu aurarul, monahul Teodosie şi sora lui, Odochiţa (copiii lui Drăgoi, feciorul Vasutcăi), dăruiesc mănăstirii Voroneţ „un sat, anume Drăgoeşti, după uricele de întărire pe care le-a avut moaşa (N.N.: în sensul de bunică) lor, Vasutca, precum şi satele Lucăceşti, Boteşti şi Căcăceani.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Drăgoeştii, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „53 – toată suma caselor”, însemnând 47 panţiri isprăvniceşti, 3 popi, 2 femei sărace şi 1 casă pustie.
În 1774, satul Drăgoieşti avea 47 familii ţărăneşti, iar în 1775 – 1 popă şi 48 ţărani, dintre aceştia 10 fiind emigranţi transilvăneni, stabiliţi la Drăgoieşti între anii 1756-1773: Mihai COSUŢ (din Argalia), Ion UNGUREAN (Lumpert), Costin OLARIU (Chintelnic), Vasile MOROŞAN (Chişfalău), Vasile IOSOP (Chintelnic), Dragoş VASCĂ (Sf. Ioan), Ştefan UNGUREAN (Lumpert), Ion EREMIE (Uifalău) şi Mihai HORVAT (Chintelnic).
În 1778, se mai stabilesc la Drăgoieşti încă 10 familii de emigranţi ardeleni, Ion RUSU (Chintelnic), Grigore SOMEŞAN (Vinda), Gavril şi Iacob SABADIŞ (Bungard), Dumitru şi Ion NIŢAN (Archid), Grigoraş BUZIAN (Sf. Ioan), Grigore MOROŞAN (Bungard), Ion NIMIGEAN (Rus, Cluj), Tudor POPA (Varviţ, Cluj) şi Gligore BĂEŢAN (Şintereag pe Someş).
În 1784, satul Drăgoieşti avea 61 familii.
În 1843, biserica Naşterea Maicii Domnului din Drăgoieşti, construită între anii 1816-1818, dotată cu un nou iconostas în 1829, care deservea şi „Joseph Falva” (Vorniceni), avea 1.049 enoriaşi, paroh fiind Constantin VOROBCHIEVICI. În 1876, paroh era Petru de ANDROHOVICI, numărul credincioşilor ortodocşi ajungând la 1.683. În 1907, paroh era Gavriil BOCA, născut în 1877, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Ilie PETROAIA, născut în 1866.
În Drăgoieşti funcţiona, din 1871, o şcoală cu 6 clase .
În 1890, comuna Drăgoieşti avea 1.734 locuitori. Primar era George Cepoi, paroh – Atanasie Procopovici, cantor bisericesc – Ilie Petroaia, iar învăţător – Leon Vasilovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la drăgoieştenii Ghiţă POPĂSCU (cioban, 52 ani în 1907), Ana DEAC (fără vârstă menţionată, în 1907) şi Iustina DOBREA (26 ani în 1907).
Eroul Bucovinei Vasile Popescu din Drăgoieşti a căzut, la Valea Spinului, în Argeş, în ziua de 1 Noiembrie 1916, el fiind combatant al Regimentului 54 Infanterie al Armatei Române.
La Drăgoieşti s-au născut pictorii Gheorghe BRĂDĂŢEANU (9 mai 1929) şi Constantin BUTOI (17 ianuarie 1955).

DRĂGUŞENI-SIRET

Dăruit de Ilie şi Ştefan Voievozi, în 24 februarie 1437, lui Şteful Jumătate, împreună cu satele Văşcăuţi pe Siret, Muşineţ şi Batcouţi, satul „Dragoşani”, menţionat şi în 1623, „pe din sus de târgul Siretului”, este cumpărat, pe un sfert, în 20 iunie 1673, de Ştefan Petriceicu Vodă pentru a o dărui ctitoriei sale, mănăstirea Sf. Onufrei, cu 80 galbeni, de la Nacul Volcinschi, care, la rândul lui, o cumpărase de la Costin, Nicolae şi Paraschiva Caraşinul.
Unit, în perioada Bucovinei istorice, cu satul Sf. Onufrie, Drăguşeni de lângă Siret a devenit, încet-încet, un cătun al cartierului siretean Mănăstioara (fostul Sf. Onufrie).

DUBĂUŢ

Aflat în stânga Prutului, în vecinătatea satelor Hliniţa, Zeleneu, Revacăuţi, Berhomete şi Lujan, „Dubovăţul” a fost întărit, împreună cu Ciortoria şi Oşilibul, de Ştefan cel Mare, în 2 noiembrie 1464, lui Andreico Ciortorâischi, fiul lui Nemircea Ciortorâischi (lituanianul Nemirski, amestecat în disputele dintre Ilie şi Ştefan, feciorii lui Alexandru cel Bun.
În 10 martie 1591, Petru Şchiopu întărea satul Dubovăţ lui Pepele diac, fost cămăraş. Dubovăţ, „peste apa Prutului, cu un vad de moară pe pârâul Sipeniţului”, şi el ascultător, odinioară de Sipeniţ, era loc pustiu, iar Pepele era recompensat „pentru că a făcut bine visteriei noastre, ajutând-o cu 15.000 bani turceşti, fiind Turcii răi cu noi, şi a dat banii aceştia Turcilor pentru ajutorul ţării noastre Moldova”.
În 8 aprilie 1617, Radu Mihnea Vodă avea să întărească satul Dubăuţi lui Necoară Prăjescul, fost vistiernic.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Dubovăţ, moşie a vistiernicului Ioniţă STURZA, „47 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Andrei şi Ion, 1 dascăl, Andrei, 8 văduve, Gafiţa, Cârstina, Aniţa DUMINTIASĂ, Nastasia, Maria, Aniţa ANDRIASĂ, Catrina şi Lupa, 1 jidov, Mendel, 3 case pustii şi 32 birnici, adică: Iacob DELIICIUC, Neculai COSTAŞCO, Ştefan ŢIRUC, Pelachii sin COŞTAŞ, Andrei ARCEPCIUC, Andrei BUCOVEI, Vasile COSTAŞCIUC, Nechita HODOVANEŢ, Dumitraşco TODORICIUC, Ştefan HODOVANEŢ, Vasile VASALENCIUC, Fodor SOROCOPUD, Vasile SOROCOPUD, Toader SOROCOPUD, Acsintii FURLUCIUC, Iacob COZTAŞUC, Andrieş TOFAN, Ion GELUTA, Simion SODCO, Anton ANDRABURA, Vasile RUSNAK, Hrihor ŞCAVCO, Vasile zet lui ARHIP, Toma FOCIOC, Gavril RUSNAK, Alecsandru ŢOPA, Toader zet COŞTAŞ, Matei sin STASII, Hrihor VASILESCU, Iacob TUMAC, Petro PIRINCHIC şi Ion SOROCOPUD.
În 1774, satul avea 36 familii ţărăneşti, iar în 1784 – 94 familii.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Dubăuţ, construită în 1785, aflată, în 1843, sub patronatul lui Simion von SIMONOVICZ, în avea preot administrator pe Theodor NOSIEVICI, parohia având 872 credincioşi ortodocşi. În 1876, patron al bisericii era Iakob von SZYMONOVICZ (!), preot fiind Grigorie LIPEŢCHI, cel care păstorea peste 1.011 suflete. În 1907, patron era acelaşi Iakob, dar „von SZYMONOWICZ”, paroh fiind Ilarion KADESZCZUK, născut în 1865, preot din 1893, paroh din 1897, iar cantor, din 1900, Emanuil RUSNAK, născut în 1864.
Din 1856, funcţiona, la Dubăuţ, o şcoală cu trei clase .
În 1890, comuna Dubăuţ avea 1.105 locuitori. Nicolai Rusnac era primar, Leon de Vlad era paroh, Emanuil Rusnac era cantor bisericesc, iar Onufrei Iliuc (socrul cărturarului Alexandru Bocăneţu), învăţător.
În 1910, 9 din 10 săteni vorbeau limba ucraineană.


e

EISENAU

Capătul dinspre Câmpulung Moldovenesc al satului Vama, în lunca împădurită de sub culmea Hurghiş, de la Prisaca Dornei, a fost colonizat, în 1807-1808, cu mineri germani din Grundler (Slovacia), în noua lor colonie, Eisenau, stabilindu-se, ulterior, până pe la 1848, şi alţi colonişti, mineri sau muncitori pentru fabrica de cherestea. În 1810, se înregistrau 38 familii de ţipteri în Eisenau.
Prima biserică din Eisenau a fost ridicată în 1821, comunităţile luterană şi catolică (doar 10 %) convenind, în 1825, s-o folosească în comun.
Laminorul lui Manz din Eisenau a continuat să funcţioneze şi după anul 1870, producţiei iniţiale (cuţite de plug, lopeţi, târnăcoape, ceainice, variate tipuri de tablă şi de oţel-balot, precum şi sârmă) alăturându-i-se producţia de şine de cale ferată, pentru liniile Lemberg-Cernăuţi şi Burdujeni-Iaşi.
În 1880, după darea în funcţiune a liniei ferate, au sosit şi lucrători italieni, din Tirolul de Sud, precum Battista, Borduzzo, Giacomelli, sau Stefanelli. Cioplitori în piatră talentaţi, ţipterii din Eisenau au lucrat ornamentele de piatră şi monumentele funerare din toate oraşele Bucovinei, ba chiar şi din Moldova (Iaşi, Botoşani), cei mai renumiţi meşteri pietrari fiind Battista, Dürner, Gartner, Handl, Oberländer, Petri, Schmegner, dar şi mai vechii Adolf Nowak, Ambrosius Katani, Adolf Gotsch, Albin Borduzzo, Ferdinand Awram şi Johann Spiske.
În 1890, Eisenau avea 786 locuitori şi doi învăţători, Eduard Kohler şi Sabina Holzstein.
Şcoala din Eisenau a fost dată în folosinţă abia în 1902, la îndemnul lui Franz Neuhauser, cu profesorii Heinrich Frambach, Johann Hawelka, Wilhelm Hehn, Josef Sachelan şi Robert Ziehaus.
Un tabel larg al familiilor mai noi şi mai vechi din Eisenau ar cuprinde, pe lângă vechile familii, Adam, Awram, Brandauer, Christofori, Dürner, Gartner, Geitz, Gollner, Götsch, Gundl, Hönig, Jung, Keil, Knoblauch, Kripinsky, Köhler, Koller, Kretschmader, Kuchar , Lerch, Loy, Luka, Müller, Nowak, Petri, Sawetzky, Schmegner, Schneider, Selitzky, Spitzschuh, Steinbach, Theiss, Tomaschek, Wagner şi Wojkowsky, pe coloniştii veniţi din nordul Bucovinei, Dutschak, Lukeniuk, Neumohr, Ruschak, Ruszcinjak şi Skrikuljak, pe emigranţii galiţieni Frambach, Hochhauser şi Ripsky), pe şvabul Oberländer, pe boemienii Hawelka, Materna, Zehatschek, Bartsch, pe tirolezii amintiţi, dar şi pe ţipterii Brandauer, Hennel, Müller şi Wagner. Şi-ar mai fi germanii veniţi din Suceava, Lasarowitsch, Laufensweiler, Mitsch şi Mitschka.
„Pe vale, casele satului Prisaca mărginesc drumul, şi vederea se coboară, fermecată, asupra şerpelui de oţel ce se iveşte în vale şi care e Moldova. Apoi nu mai sunt sate. Drumeţii se întâmpină rar, în cară ce lunecă şterse, ca nişte umbre” .
În timpul Primului război mondial, la Eisenau au fost cazate ba armate ruse, ba austriece, într-o alternanţă înspăimântătoare, încrustând cu adânci tranşee dealul Hurghiş.
În anul şcolar 1923-24, învăţământul, la Eisenau, s-a desfăşurat numai în limba română.
Pe la 1930, Prisaca Dornei îşi căpătase porecla „Rosendorf”, deci „Satul Trandafirilor”, datorită superbelor grădiniţe din faţa casei localnicilor.
În 1940, Baronul von der Goltz ordonă repatrierea germanilor din Eisenau, iar mai bine de jumătate dintre săteni urcă în tren, cu o brumă de bagaje şi, după un drum chinuitor, cu escale în Budapesta, Bruck, şi Viena, ajung în Bavaria, fiind adăpostiţi în mănăstirile St, Magdalena, în Altötting, St. Ottiliensis şi Algasing, lângă Dorfen.
Vocaţia de cioplitori în piatră a meşterilor din Eisenau s-a păstrat până în timpurile noastre, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare, amplasată în Suceava, fiind executată de meşterii pietrari din Prisaca Dornei, Nowak, Katani şi Spiske.


f

FALCĂU

Localitate relativ recentă, care, în 1785, avea doar câteva case huţăneşti, risipite pe coaste de munte. Simion Florea Marian povesteşte, într-una din celebrele sale „tradiţii”, că la Falcău ar fi văzut rămăşiţele de ziduri ale unei „cetăţi dacice”, îngropată, încet, încet, în pământ de rădăcinile copacilor.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii, venite în Bucovina din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Falcău.
Ulterior, adică prin 1939, Falcău avea şi un cătun, Frasin.

FÂNTÂNA ALBĂ

Satul numit, de austrieci, Fontina Alba, a fost înfiinţat, în 1784, în poiana Varniţa, din apropierea Climăuţilor, de o localitate de ruşi lipoveni.
Ales, de călugării Pavel şi Gherontie, drept loc al unei viitoare, în 1838, şi înzestrat cu o mănăstire şi cu un preot, Ieronim, în 1844, pus sub ascultarea unui mitropolit, în 28 octombrie 1846, adus de la Constantinopol, Ambrosie Popovici, fostul mitropolit al Bosniei, satul Fântâna Albă a devenit, curând, vatra autorităţilor ierarhice din întreaga lume a ortodocşilor ruşi de rit vechi.
Între anii 1900-1908, a fost construită superba Catedrală „Uspenia”, întru pomenirea lui Alexandru Ovsiannikov, banii necesari construcţiei fiind donaţi de părinţii lui Alexandru, Gleb şi Olga, Gleb Ovsiannikov fiind unul dintre cei mai renumiţi negustori moscoviţi ai vremii.
Renumele spiritual al localităţii Fântâna Albă avea să fie substituit brutal, după 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă nordul Bucovinei, de o simbolistică a tragismului şi a bestialităţii fiinţei umane.
Obligat de sovietici (nu de ruşi, ci de sovietici), mitropolitul ruşilor stavroveri, Siluan Kravţov, deşi bolnav, s-a bejenit la Brăila, iar mănăstirea de la Fântâna Albă a fost desfiinţată.
După mai puţin de un an, români şi ucraineni de prin satele nordului bucovinean au încercat să scape din uriaşa temniţă roşie, încercând să treacă în România, pe la Fântâna Albă, în 1 aprilie 1941, când vreo două sute de oameni, care mărşăluiau în căutarea speranţei, au fost ucişi de grănicerii bolşevici.

FOGADJISTEN – IACOBEŞTI

Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten.
În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.
În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri.

FRANZTHAL

Colonia germană Franzthal a fost înfiinţată, pe moşia Cosminului, în 1783, lângă Mologhia.

FRASIN

Menţionat ambiguu în „sămile” mănăstirii Voroneţ din 1745, drept „Frasănii”, apoi, odată cu arendarea Stulpicanilor şi a cătunelor din jur, în 17 iulie 1782, unor evrei, Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului, prin avertizarea acestora că „la Frasin nu se va vinde nici o băutură”, satul Frasin avea, totuşi, în 1774, 21 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, 1 popă şi 15 ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 73.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frasin „12 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici, şi anume: ruşii Cozma DRELCIUC, Fodor UTAŞCIUC, Hrihor DRELCIUC, Ivan BUHANIUC, van KARACIUC, Iacob TANILCIUC,Hrihor PARIGINIUC, Vasile TANILCIUC, Ştefan TANILCIUC, Iacob BUHANIUC, Matei OBLIZNIUC şi Istrati, ungurian.
În 1820, exista, la Frasin o „rafinărie de potasă”, la care valorificau lemnul coloniştii germani de prin satele din apropiere.
În 24 iunie 1888, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi din Suceava, se îndrepta, cu trenul, spre Vatra Dornei.
În gara Frasin, arhiducele a zărit un cor de o sută de copii din Bucşoaia, cor dirijat de învăţătorul lor, care purta o medalie de război în piept, şi a ordonat oprirea trenului.
Coborând pe peron, arhiducele Rainer a aflat că învăţătorul se numea George Sidorovici şi că dobândise medalia de război în Bosnia. „Apoi, întrebându-l ce fel de populaţiune locuieşte prin părţile acestea şi răspunzându-i-se că Românii, Alteţa Sa s-a bucurat şi îndatori pe dl. Sidorovici ca să mulţumească tuturora pentru primirea ce i s-a făcut” .
În 1890, comuna Frasin avea 1.008 locuitori, primar fiind Ioan Caraciuc.
O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Frasin, doar un singur donator, pe Ilie CRACIUC .
La Frasin s-au născut scriitorul George SIDOROVICI (13 februarie 1920), sculptorul Vasile PÎNZAR (19 decembrie 1926) şi prozatorul Radu MAREŞ (3 martie 1941).

FRĂTĂUŢI

În 18 noiembrie 1393, Roman Vodă şi fiii săi, Alexandru şi Bogdan, întăreau fiilor lui Dragomir Albul, Giurgiu, Mihail, Petru, Dumitru şi Todor, „un sat pe Suceava… iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, Suceava, de la obârşia Sucevii drept la Movilă, la satele lui Radomir, de acolo drept peste câmp la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la marginea dumbrăvii, şi de la stejar drept peste câmp la o movilă, de acolo, prin mestecăniş, la altă movilă, de acolo drept la plop, de acolo drept la Suceava”.
Numele satului lui Dragomir Albu şi, ulterior, al fiului său, Giurgiu (Gheorghe, adică), apoi de Mihail, care devine staroste, nu este menţionat în uric; abia în 14 octombrie 1489, când Ştefan cel Mare dăruieşte satul, cumpărat de la nepoţii lui Mihail, Stanciul, Ivanco şi Isaico, fiii lui Fedco, mănăstirii Putna, numele Frătăuţilor apare în uric: „Frătăuţi cu mori pe Suceavă, unde au fost curţile lui Giurgiu de la Frătăuţi şi ale fiului său Mihul Starostescul”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla şi „a 3-a biserică, la Frătăuţi, cu popă”.
Ajunşi iobagi mănăstireşti, „toţi meşeaii noştri ţărani din Gicove şi de Frătăuţi”, cum scria Duca Vodă, în 20 aprilie 1701, au „început a fugi” cât mai departe de jugul sfânt al opresorului în sutană. Se vede treaba că „meşeaii” frătăuţeni nu citiseră pompoasele noastre cărţi de istorie, în care se demonstrează, negru pe alb şi viceversa, cum că brava cultură română s-a făcut, pe slavoneşte, în tinda mănăstirească (taman cât şi îndumnezeirea), aşa că au dat bir cu fugiţii, fără să se mai lase ademeniţi de promisiunile de „ruptoare” ale lui Duca Vodă, care îi anunţa proclamativ: „Iată că domnie mea m-am milostivit şi v-am tocmit ruptoare să daţi precum veţi vide… deci iată că vă scriem domnie mea nimică să nu vă spăimântaţi şi să vă răsipiţi, ce toţi să-i aduceţi la urmă, pentru că domnie mea v-au lăsat să fiţi de posluşanie acei svinte mănăstiri şi pentru paza potecilor ce sănt în prijma voastră precum au fost din veac”.
Mult amar au mai îndurat, de-a lungul veacurilor, bieţii frătăuţeni, sub sfânta lăcomie călugărească. Într-un singur secol, cel care începe cu risipirea şi promisiunile lui Duca Vodă, numai de belele au avut parte frătăuţenii. În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă le-a cerut „să dea goştina cu cisla”, adică 450 lei pe an pentru sipetele mănăstireşti. Când nu mai suporta, frătăuţenii îşi iau, iar, lumea în cap, împreună cu vicovenii, şi-atunci egumenul se plânge domniei, să trimită ispravnicii pe urmele lor, să-i întoarcă şi să le mai ia încă 2 lei pe an de fiecare om, cum s-a întâmplat, de pildă, în 2 iulie 1742, în vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, voievod care, pentru că ţăranii nu se întorc, iar ispravnicii nu-i pot găsi, proclamă, peste câteva zile, în 13 iulie 1742, că sunt „ertaţi de conace, de podvoz şi de cai de olac, şi de solărit, şi de folărit, şi de pelceale, şi de alte ce ar cere folarii”.
În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei al Putnei cere lui Racoviţă Vodă ca ispravnicii să-i „înfrâneze şi să-i supue ca să slujească la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii” pe ţăranii din Frătăuţi şi Vicove, iar în 16 octombrie 1784 arendează satele unor lipoveni. Cam târziu, pentru că, prin edict imperial, averile mănăstireşti fuseseră secularizate, iar frătăuţenii, asemeni tuturor sătenilor din Bucovina, au beneficiat de o primă reformă agrară, fiecare primind cât avea în lucru, iar obştea primind imaşuri şi păduri comunale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frătăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „147 – toată suma caselor”, însemnând 107 scutelnici ai mănăstirii Putna, 7 femei sărace, 4 preoţi cu salvogvardie.
Primul administrator al Frătăuţilor Vechi a fost, din 1 mai 1785, Haas von Grunwald, satul fiind aşezat pe domeniul fondului religionar .
Odată cu constituirea averii comunale şi particulare în Bucovina (1783), frătăuţenii încep să se dovedească a fi gospodari de frunte, iar numele lor încep să apară prin documente, prin presa de mai târziu şi prin cărţile Bucovinei (în 1774, satul avea 138 familii, deci era un sat mare, iar în 1784 – 318 familii)..
Primul frătăuţean al cărui nume apare într-un document (o plângere către Consistoriul Ortodox, din 1791) este preotul Gheorghe Acsăntievici. Apoi, în 1816, apar, într-o mărturie în favoarea lui Ioan Luchian, căruia i se furase un cal, vândut, cu 82 lei, la Bălcăuţi, numele consătenilor lui, Dumitru Ciotău, Ilie Ivanciuc şi Ioan Luchian.
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Frătăuţii Noi, cu 1.890 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail ONCIUL. Biserica din Frătăuţii Vechi, închinată, de asemenea, Maicii Domnului, avea 2.024 enoriaşi, paroh fiind Artenie ANTONOVICI, iar preot administrator, Constantin ISOPESCUL. În 1876, paroh la Frătăuţii Vechi, parohie cu 2.863 enoriaşi, era Ioan GRIBOVSCHI, preot cooperator fiind Petru BOCA, iar la Frătăuţii Noi, parohie în plină înflorire, cu 2.675 enoriaşi, preot cooperator era Titus ONCIUL. La Frătăuţii Vechi s-a construit, între anii 1877-1880, cu sfinţire în 1883, biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril, slujită, în 1907, de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873, paroh din 1884, de preotul cooperator Mihail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi, din 1906, de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876. La Frătăuţii Noi, paroh era Ioan GRAMATOVICI, născut în 1837, preot din 1863, paroh din 1864, preot cooperator fiind Vespasian REUŢ, născut în 1876, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Grigorie BODNARIUC, născut în 1846.
O şcoală românească, cu 5 clase, funcţiona, la Frătăuţii Vechi, din 1858, în 1894 deschizându-se şi o şcoală secundară, cu o clasă. Şcoala germană, cu 3 clase, a fost inaugurată în anul 1800 .
„În anul 1885, a început preotul din Frătăuţul-nou, Iraclie Porumbescu, a pune fundamentul unui fond pentru ajutoarea copiilor nevoeşi de la şcoala poporală de aici. Spre acest scop, a hotărât o despărţitură a lăzii discosului; a introdus ca, la prohoade, să se pună în acea ladă câte 4 creiţari, de la nunţi – 20-40 creiţari… Când au fost adunaţi la 5 florini, atunci s-au luat şi s-au dat cu dobândă. În acest chip, a crescut acest fond, până-ntr-al 11 Decemvre 1887, la cota de 68 florini 20 creiţari.
În mai 1886, Nicuţă a Iftincăi, din Frătăuţii Vechi, „un băiat oacheş şi frumuşel”, era judecat de Curtea cu juraţi din Suceava pentru că o răpise pe Varvara Istrati, „o copilă negricioasă şi frumuşică, de 15 ani, care, cu toată tinereţea sa, avea deosebit gust să se mărite” şi care, în prealabil, se logodise cu Niţucă. Cum lui Niţucă îi venise recrutarea, iar focoasa frătăuţeancă tocmai îşi aflase un alt logodnic, Niţucă, întovărăşindu-se cu nişte prieteni, „pe la Câşlegi”, o răpeşte pe fată, „o pune în săniuţă, o acoperă cu o manta ca să nu răcească” şi o duce la Frătăuţii Noi, la casa unui prieten, o pune pe cuptor, o mustră, apoi o iubeşte. Instanţa suceveană socoteşte că toată povestea este „o şagă de Câşlegi” şi pronunţă „verdictul de achitare”.
În acelaşi an 1886, dar pe 15 iunie, câinele turbat al unui ungur din Andreasfalva (Dorneşti) a nimerit în Frătăuţii Vechi şi, până să fie împuşcat, a muşcat doi bătrâni, şase copii şi mai mute vite. Parohul Teodor Patraş a solicitat Căpitănei ca victimele să fie trimise la „Pasteur”, în Franţa, pe cheltuiala statului, dar, din fericire, victimele s-au însănătoşit .
În luna Decemvre 1887, s-au cumpărat cu aceşti bani 12 părechi de ciorapi de suman, 10 părechi de opinci, pănură de 8 spigniţe şi 7 tulpănele, cu preţul de preste tot de 17 florini 78 creiţari. Toate acestea le-a împărţit Dl. Gavril Reuţ, dirigintele şcoalei poporale din Frătăuţul-nou” .
„Cursul de împletire şi albinărit, proiectat a se ţine prin trei ferii anuale şcolare, la Frătăuţul-nou, s-a început, acolo, în ziua de 22 Juliu curent, sub conducerea instructivă a domnului învăţător Candid Muşlea şi a unui coajutor al său, domnul Joan Murăroiu, absolvent de şcoală comercială şi absolvat de cursul de împletire, ambii din Braşov.
Participanţii la acest curs sunt patruzeci şi doi, şi anume doi preuţi tineri, patru învăţători, patru învăţătoare june, doi elevi de pedagogie, patru cantori bisericeşti, patru gimnazişti, şase damicele adulte, doi săteni, şapte şcoleri poporali şi şapte şcoleriţe, toţi aceştia din comune româneşti ale Bucovinei, iar un studinte chiar din Butuşeni, în România.
Învăţământul de împletire cu pae, cu papură şi cu nuele se preda într-un despărţământ al şcoalei poporale de acolo, iar învăţământul albinăritului, în grădina casei parochiale, la stupii preotului de loc, şi o lecţiune demonstrativă şi instructivă s-a ţinut, până acum, şi în ţarină, la stupăria încă primitivă a unui sătean din Frătăuţul-nou şi în prezenţa nu numai a elevilor şi elevelor cursului, ci şi a mai multor gospodari, ce posed albine, din Frătăuţul-nou şi din Costişa” .
„Cursul de industrie casnică şi albinărit din Frătăuţul nou, carele e primul de atare feliu în Bucovina, s-a încheet, pentru anul acesta, în ziua de 10/22 Iuliu 1889…
Nu voim să prejudecăm judecata altora, carii vor fi competenţi întru apreciarea asemenelor lucruri şi carii vor pute să aibă ocasiune a le vede obectele lucrate la Cursul din Frătăuţul nou; căci se vor trimite spre expunere atât la Cernăuţ, în localele „Societăţii pentru cultura română”, cât şi la Suceava, la Societatea „Şcoala română”, fiindcă aceste Societăţi au subvenţionat numitul curs, într-un mod destul de mărinimos. Dară nici acum şi aice nu putem să nu amintim, şi încă cu o emfasă justă, pălăria de dame şi de moda cea mai nouă, lucrată din pae de domnişoara Elena Brăilean, care a atras admiraţiunea obştească şi din partea celor străini… Vine, apoi, o pălărie de pae pentru bărbaţi, lucrată de Domnişoara soră a susnumitei, de Melania Brăilean, învăţătoare din Bilcă, apoi o pălărie, tot de pae şi pentru bărbaţi, împletită de Domnişoara Lucreţia Reuţu, fiică adultă a învăţătorului din loc. Aspazia Tofanel, învăţătoare din Frătăuţul vechiu, Emilia Lentovici, fiica învăţătorului Lentovici din Rădăuţi şi mai departe aşa… Dară o domnişoară de 12 ani, din sat, din Frătăuţul nou, anume Reveca Nicoară, a lucrat un paner de papură care îţi cere toată lauda!
Tot în rândul prim sunt, şi încă de intonat cu laudă, obiectele, lucrate din paie, din papură şi din nuiele ale preoţilor, părintelui Epaminonda Dracinschi din Igeşti şi a părintelui Isidor Zavadovschi din Camenca; să stai şi să te tot uiţi la aceste lucruri, coşuleţe de lux şi altele, şi nu te poţi sătura!
Aşa şi între alţii, un sătean din Frătăuţul nou, Dumitraş Jacotă, a făcut un coş de albine, sistema Berleps, împletit din nuiele, şi o corfă (coşorcă) de mână; apoi, cantorii bisericeşti Lomuş şi Busneanu şi toţi domnii învăţători, Bocance din Botuşana, Isopescu din Frătăuţul vechiu, Gorcea din Costişa şi Nicoară din Pătrăuţi, pe lângă Suceava, până şi şcoleraşii din Frătăuţul nou, Todorică Maiereanu şi Ştefănică Bogianu. Multă laudă şi chiar admiraţiune s-au dat lucrărilor lui Ion Nistreanu, sătean din Igeşti” .
Teodor Patraş din Horecea era paroh la Frătăuţii Vechi încă din 1890, avându-l ca preot cooperator pe Mihail Dolinschi. Satul avea doi învăţători, pe Emilian Isopescul şi Ioan Colibaba, primar român fiind Dimitrie Pauliuc, iar primar german, Franz Fritz.
La sfârşitul anului 1894, de Crăciun, preotul Iraclie PORUMBESCU a organizat, în Frătăuţii Noi, o colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, la care au subscris, pe lângă fiul lui, Ştefan („măestru postal”), următorii localnici: preotul Ilie BERLINSCHI, învăţătorul superior Gavril REUŢ, învăţătorul Emilian HRENIUC, primarul Vasile Şt. JACUTA (în altă ştire, JACOTA), Ilie P. ŞERBAN, Emilian HURJUI, Constantin CHIRAŞ, Grigori BODNARESCU, Dumitru V. MOISAN, Ilie Const. BOGHIAN, Simion MOISAN, Pavel T. UNGUREAN, Ion FRANCIUC, Ilie C. MOISAN, Costea T. UNGUREAN, Ion P. BOGHIAN, Ion CERBAN, Ilie CAPRĂ, Ilie G. NICOARĂ, Dumitru I. PÂNTESCU, Constantin G. ŞERBAN, Dumitru G. NICOARĂ, Constantin G. UNGUREAN, Ştefan ONU, Toader G. GALAN, Ion DAVIDEAN, Dumitru HOPILĂ, Constantin V. ISOPESCUL, Vasile G. NICOARĂ, Toader BUCESCHI, Ion Const. MUNTEAN, Constantin I. ANDRIŞAN, Vasile DAVIDEAN, Dumitru N. JACUTA, George MAIDAC, Iftimie CAPRĂ, Constantin DAVIDEAN, Ion S. ANDRIŞAN, Niculaiu ŞTREANGĂ, Simion ŞTREANGĂ, Ilie ŞTREANGĂ, Ion T. ISOPESCUL, Georgi D. NASTASI, Toader STICHI, Vasile S. MOISAN, Gavril NASTASI, Iftimie BOGHIAN, Georgi STRUGARIU, Ilie GEORGIŢĂ, Gavril CAZAC, Toader DAVIDEAN, Georgi CAPRĂ, Andrii CREŢAN, Dumitru V. ŞERBAN, Toader I. DAVIDEAN, Ilie CONFEDERAT, Zaharie JACUTA, Simion GALAN, Ion MAEREAN, Petru FODORAŞ, Tanasă PUHA, Dumitru BUCESCHI, Niculaiu IONESI, Iftimie ŞTREANGĂ, Georgi MOLOCI, Dumitru G. JACUTA, Gavriil V. MOISAN, Georgi GAIE, Vasile D. FODOR, Toader D. GHEORGHIŢĂ, Iftimia C. BERHOLSCHI, Catrina D. OLARIU, Casandra P. CONIAC, Samfira CUCIUREAN, Eudochia I. UNGUREAN, Ileana V. PANCIUC şi Toader ŞERBAN .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Teofil PATRAŞ, protopresviter în comuna Frătăuţul-vechi”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Dimitrie PAULIUC, Simion IURESCU, învăţător Ioan COLIBABA, proprietarul Vasile MARCO, Gavril BUZILĂ, Ştefan SARCINSCHI, George IFTIUCHI, Constantin BUZILĂ, Ioachim PRELIPCEAN, George ANDRUCHOVICI, Ilie SFIECHI alui Simion, Ilie DREHUŢĂ, secretarul comunal Iustin BORCEA, Teodor IONESI, Ioan BUJDEI, George HURJUI, Damian ŢIGANAŞ, Constantin IONESI, Constantin VĂTĂMAN, Constantin LUCHIAN, Alexandru IACOVIŢĂ, Samson IURESCU şi Simion alui Ilie IURESCU .
Biblioteca din Frătăuţii Vechi s-a constituit, în mod oficial, drept Cabinetul de lectură „Silvestru”, în anul 1896, în casa lui Nicolai Luchian, cu 64 membri, cu 131 cărţi, cu 2 abonamente la gazete şi cu un capital de 88 florini şi 10 creiţari. Preşedinte era parohul Teodor Patraş, cel care, ca şi Iraclie Porumbescu, parohul din Frătăuţii Noi, va ajunge egumen al Putnei, dar, spre deosebire de Porumbescu, îşi va exercita mandatul, fiind „singura figură luminoasă” a Putnei, în primăvara anului 1904, când Iorga vizitează Bucovina. Vicepreşedinte al Cabinetului era Vasile Marcu (adesea grafiat Marco), iar secretar era Ioan Todosan.
„Cor de plugari. Prin neobosita stăruinţă a tânărului cantor bisericesc Ioan Ursachi, s-a alcătuit, în Frătăuţul-vechiu, un mândru cor de plugari, cari ridică, prin ale sale cântări frumoase, măreţia cultului dumnezeiesc. Numele cântăreţilor – mai târziu” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ileana ISTRATI (17 ani în 1909) din Frătăuţii Vechi şi de la Ilie a lui Toader NICOARĂ (67 ani în 1909), Dumitru FĂDĂRAŞ (62 ani în 1909) şi Alexandru FĂDĂRAŞ (27 ani în 1909) din Frătăuţii Noi.
În 14 ianuarie 1902, s-a înfiinţat, la Frătăuţii Vechi, banca raiffeisiană, sub direcţiunea preotului Mihai Dolinschi, cu Gheorghe Pojoga – preşedinte şi cu Dumitru Nedelcu – vistiernic.
Însoţirea de păstrare şi credit din Frătăuţii Noi s-a înfiinţat în 15 noiembrie 1902, sub direcţiunea lui Ilie Berbinschi şi sub preşedinţia lui Nicolai Hurjui, vicedirector fiind Samuil Maghior, iar vistiernic – Ioan Popovici.
În epoca Bucovinei istorice, când ţinutul Rădăuţilor era cel mai bogat şi mai dezvoltat ţinut din întreaga provincie, frătăuţenii au ajuns la o bunăstare incredibilă, care culminează cu gestul generos al ţăranului Vasile Marcu, membru fondator al Societăţii „Internatul de băeţi români ort.or. din Rădăuţ”, în 20 iulie 1902, „cu suma de tot considerabilă de 17.000 coroane”. Gestul ţăranului frătăuţean fără copii fusese motivat de faptul că Vasile Marcu şi-ar fi dorit ca toţi copiii ţinutului să devină, în acest fel cu adevărat creştinesc, şi ai săi.
În 1906, evreii din Frătăuţii Noi şi-au deschis, cu sprijinul financiar şi material al evreilor Berl, Seide şi Markus Dechner, familia Schamschon şi Hersch Wucher, Uscher Engler şi Chaim Breuer, propria lor casă de rugăciune, „Tefilath Bet-Jeschurim”. Moara satului aparţinea lui Markus Dechner.
În Frătăuţi s-au născut publicistul Dumitru C. ISOPESCUL (3 octombrie 1839), profesorul gimnazial şi autorul de manuale şcolare Samuil ISOPESCUL (9 decembrie 1842), sculptorul Ioan GHEORGHIŢĂ (5 ianuarie 1886), pictorul Vespasian LUNGU (21 iulie 1927), doctorul în metalurgie Laurentie SOFRONI (23 noiembrie 1928), cercetătorul ştiinţific Gheorghe SIREŢCHI (5 februarie 1932), pictorul Doru Vasile ULIAN (30 ianuarie 1944), scriitorul Mihai TATULICI (3 august 1948) şi regretatul fost preşedinte al CJ Suceava şi primar al Sucevei, Constantin SOFRONI, sociolog, caricaturist înzestrat – printre altele şi un prieten de nădejde al artei şi al celor care o făptuiesc.

FREUDENTHAL

Colonia germană de ţipteri de la Vatra Moldoviţei, Freudenthal, a fost înfiinţată, pe Valea Stânii, în anul 1809.
În 1890, satul german avea 174 locuitori şi o şcoală primară, cu poetul Heinrich Kipper învăţător.

FRUMOSU

Satul îşi trage numele de la monahul Teodosie, fiul lui Drăgoi, nepotul Vasutcăi, strănepotul lui Drăgoi Viteazul, egumen al mănăstirii Moldoviţa şi care, în 1534, cu întăritură domnească în 5 aprilie 1558, moşteneşte şi această ocină de la mama sa, Vasutca, jupâneasa lui Stanciu aurarul, pe care o dăruieşte mănăstirii, în vreme ce sora lui, Odochiţa, moşteneşte moşia de lângă Tulova (Vorniceni). Probabil că amândoi copiii lui Drăgoi erau nespus de frumoşi, din moment ce, în memoria locurilor, moşia feciorului se va numi, pentru restul veacurilor, Frumosu, iar moşia fetei, Frumoasa
Sub stăpânire mănăstirească, primele nume de localnici apar abia în 2 iunie 1709, când Ioan Faraon, Ursache Nuţul, Petre Timul şi alţi nepoţi ai Cojocarului dau zapis egumenului Afanasie şi arhimandritului Andrei prin care îşi împart locurile de la Frumosul, cu runcuri, cu tot, luându-le în seama lor şi obligându-se să dea mănăstirii Moldoviţa adetul lor de 3 lei pe an. Martori ai tranzacţiei au fost Gheorghe Măndrilă, Petre lui Balan, Toader Păşcan şi Vasile Păşcan.
În 13 septembrie 1767, exista, pe valea pârâului Frumosul, un schit, iar sihastrul Nechifor Ţeliboc făcuse curături (despăduriri, „locul curat” din urătură), în vale, lângă curătura lui Pahomie Laza, iar fânaţul şi imaşul astfel obţinute (pe imaş avusese şi o casă de lemn) le-a vândut, pentru 3 lei, lui Ştefan Checheriţă. Martori au fost Vasile Negură, Pahomie Laza şi Ion Şuhane din Frumosul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frumosu „25 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl şi 23 birnici, şi anume pe: Simion NIGA, Chiruţă NIGA, Georgie LIPAN, Ion NIGA, Petrea NIGA, Ion, ungurian, Simion NEGURĂ, Mihăilă, crâşmar, Ion ŞUHANE, Ion, ungurian, Vasile VĂMANU, Vasile HUŢULIAC, Nichita, rus, Lupul CHECHERIŢĂ, Ştefan CHECHERIŢĂ, Mihăilă, rus, Mihăilă NIGA, Dumitru HUŢULIAC, Ivan HUŢULIAC, Matei HUŢULIAC, Măriuţa cu holtei, Dochiţa cu holtei şi Măriuţa cu holtei.
Rufeturile erau: popa Simion şi dascălul Luca, rus.
În 1774, satul Frumosul avea 43 familii, iar în 1775, 2 popi şi 33 ţărani, numărul familiilor sporind la 60 până în 1784.
În 5 februarie 1843, bătrânii satului Frumosul, vornicul Nicolai Cobilenschi, Dumitru Văman, Ifrim Negură, Toader Ţăbrian, Vasile a Petre Niga, Grigore Buga şi Petre Mandicevschi, dădeau mărturie câmpulungenilor referitoare la vechile lor privilegii „ab antiquo”.
În 1843, biserica ortodoxă Naşterea Maicii Domnului din Frumosu, cu 887 enoriaşi, era slujită de parohul Petru MANDICEVSCHI. Între anii 1863-1870, s-a construit, pe locul vechii bisericuţe din lemn, o biserică nouă, prin jertfa materială a lui Vasile CRĂIUŢU din Frumosu şi a lui Ciril URSESCU din Fundu Moldovei. În 1876, parohia cu 1.220 enoriaşi era slujită de parohul Amfilochie BOCA. În 1904, a fost sfinţită şi biserica Sfântului Dimitrie din Deea, Frumosu fiind centrul comunei bisericeşti Frumosu, Dragoşa şi Deea. În 1907, paroh era Dimitrie BRĂILEAN, decorat cu Ordinul „Steaua României”, născut în 1843, preot din 1870, paroh din 1884, cantor fiind, din 1899, Constantin COTLARCIUC, născut în 1874.
Din 1860, funcţiona la Frumosu o şcoală cu 3 clase, în Deea fiind deschisă o şcoală secundară, cu o clasă, abia în 1899 .
În 1890, comuna Frumosu avea 1.639 locuitori. Ioan Negură era primar, Emilian Ţurcan era paroh, Anatolie Popescul era învăţător, iar Pamfil Pojar – cantor bisericesc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Emilian ŢURCAN, paroch în Frumosul”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ioan alui Chirilă NIGA, Constantin CREFELEANU, Neculai SCRIPCĂ, Dumitru CHICHIRIŢĂ, Neculai NEGURĂ, Ştefan LAZA, Darie NIGA, Casian ŢEBREANU, Neculai HUŢULEAC, Nastasia MIRONOVICI, Ioan HUŢULEAC, Vasile ŢEBREANU, Irimie ŢEBREANU, Teodor SOLCAN, Ioan HUŢULEAC, Simion BUGA, Doroftei NIGA, Istratie LAZA, Simion CREFELEANU, Samuil NIGA, Andrei NIGA, Teodor NIGA, Ioan SOLCAN, Nichita NIGA, Vasile LAZA, Vartolomei ŞUŢU, Vasile CAILEANU, Nastasia NEMCIUC, Vasile MOLDEŢCHI, Iacob Niga şi Iacob CREFELCANU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica a lui Gavril POJAR (47 ani în 1908) din Frumosu.
La Frumosu s-au născut publicistul Simeon COBILANSCHI (25 mai 1842) şi artizanul în lemn Coriolan ŢEBREAN (2 octombrie 1912).

FUNDU MOLDOVEI

Una dintre cele mai vechi sărbători ale străbunilor, „Amuţitul Cucului”, prin care se omagia, cu ocazia Echinocţiului de primăvară, văzduhul – ca legătură între Cer şi Pământ, prin regăsire în jurul vetrei părinteşti (şi-atunci înstrăinatul, aidoma cucului, nu-şi mai strigă singurătatea), sărbătoare numită, în creştinism, „Buna Vestire” s-au „Blagoveştenia”, prilejuieşte, de vreo optsprezece ani, organizarea unui impresionant Festival Naţional de Muzică Religioasă, la care participă, într-un interesant concurs, coruri parohiale, seminariale şi laice.
Această regăsire creştină, prin cântec imnic, în jurul vetrei străbunilor se petrece în inima munţilor, la Fundu Moldovei.
Fundu Moldovei face parte din formaţiunea răzăşească a Câmpulungului Moldovenesc, împreună cu „satele înfrăţite” Sadova şi Pojorâta, iar numele localităţii vine de la statutul pe care l-a avut în vechime de ultimă aşezare moldovenească pe drumul spre Maramureş.
Tradiţia spune, iar mărturiile călătorilor străini de mai târziu confirmă, într-un anume fel, această tradiţie, că prin Fundu Moldovei au început cele două aventuri ale descălecării de ţară: „Dragoş Vodă… când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el, cât şi tovarăşii săi, se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l peardă din vederi, urmărindu-l necontenit atât pe vârvurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase, atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poeni şi preluci, până ce ajunseră la apa Moldovei”.
Accesibilitatea dintre Maramureş şi nordul Moldovei, pe care doar cu multă imaginaţie o putem numi drum, făcea legătura între Borşa şi Fundu Moldovei, trecând prin pustietăţile periculoase ale Gârlei Babei (Cârlibaba). Primii care par să fi descris această accesibilitate par să fie solii lui Francisc Rakoczi la hanul Gazi Ghirai, Michaly Bay şi Gaspar Papay, care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie 1705, au pornit din Borşa spre Câmpulung, pe un „drum de 15 mile bune”, pe care îl descriu în amănunţime:
„Pe la trei după miezul nopţii, am plecat şi noi şi, pe la prânz, am trecut apa Cibou, pârâu care desparte Munţii Maramureşului de Munţii Moldovei. Am mers pe al patrulea munte, al cărui nume este Ţapul. Trecând şi pe acesta, am luat-o pe al cincilea munte, care se numeşte Cârlibaba. Pe sub muntele acesta curg două pâraie, unul se numeşte, după munte, Cârlibaba, al doilea Licav. Al şaselea munte pe care l-am urcat se numeşte Găina, la poalele acestuia curge râul Tătarca. Al şaptelea munte pe care l-am urcat este Glodul, râul acestuia se numeşte Tătărcuţa. Al optulea munte pe care a trebuit să-l urcăm se numeşte Tâmpa, apa care curge pe sub el se numeşte Moldova; ajungând pe întuneric, de la ora 3 am poposit aici, pe zăpadă, şi, aici, toată noaptea a bătut viforul.
În 4 decembrie, vineri, sculându-ne până în ziuă, am ieşit din munţi, mergând de-a lungul râului Moldova… Munţii Maramureşului au, de la Borşa până la Câmpulung, 15 mile bune, în care nu se găsesc nici sate, nici nimic altceva”.
Aparenta nepopulare a văii Moldovei, de la Câmpulung în sus, este contrazisă, la sfârşitul lunii august a anului 1709, de suedezul Johann Wendel Bardili, care se întorcea din tabăra lui Carol al XII-lea de la Bender, şi care mărturiseşte că, deşi „sate întregi nu se găsesc aici”, de-a lungul apei Moldovei, „pe munte, pe amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ încât să poată hrăni câteva capete de vaci. Spre seară, am poposit lângă o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat sub streaşină, de jur împrejur… Ni s-a spus că aici ar fi ultima locuinţă din Moldova”. De la această căsuţă, până la a începe traversarea munţilor, suedezul a mai „trecut râul şi apoi l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o dimpotrivă, spre stânga… Sus de tot începe o pădure… După aceea am ajuns la o stână de oi, care atunci era goală şi părăsită. Am aflat de la moldovenii noştri (călăuzele) că locuitorii de la multe mile distanţă îşi mână oile aici, la păşune, pentru o vară întreagă, iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Fundu Moldovii „88 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 3 femei sărace şi 83 birnici, şi anume: Dumitru, ungurian (UNGUREAN), Grigori, şălvar (ŞALVARI), Ion sin lui (Grigori ŞALVARI), Toader, ungurian, Petrea sin ungurian, Gavril sin şălvar, Petrea sin şălvar, Iacob sin şălvar, ion sin Nicolai ŞUIUL, Constantin ŞUIUL, Georgii ŞUIUL, Ion ŞUIUL, Ştefan sin Ion STURZA, Gavril RUSANUL, Grigori ŞUIUL, Grigori TONIGAR, Ştefan HAGHIA, Vasile HAGHIA, Simion, dornian (DORNIAN), Grigori CHECHERIŢĂ, Grigori sin Ion CHECHERIŢĂ, Nichita CLIM, Petrea ŢIMPĂU, Simion ŢIMPĂU, Petria ŢIMPĂU, Simion zet Petrea ŢIMPĂU, Ion sin Dumitraş ŢIMPĂU, Vasile ŢIMPĂU, Iacob GEORGIESCU, Toader LEHACI, Ion LEHACI, vornicel, Ion CAZAC, Vasile MEDRIHAN, Grigori LEHACI, Toader CAZAC, Ion URSACHE, Ion ANDRONICESCU, Grigori ANDRONICESCU, Nichita ANDRONICESCU, Nistor GAVRILEI, Toader FÂŞCU, Ion FÂŞCU, Gavril zet FÂŞCU, Nichita LIŢUL, Ion, ungurian, Simion, ungurian, Toader CAZAC, Gavril CAZAC, Ilie GLIGA, Petrea GEORGIESCU, Gavril, ungurian, Vasile, ungurian, Ştefan LIŢUL, Miftodi LEHACI, Grigori URSACHI, Ion GLIGA, Petrea GLIGA, Vasile GLIGA; Petrea POENARU, Pintelei POENARU, Ion sin NICHITEI, Grigori HOLUŢĂ, Pintelei, ungurian, Ion STURZA, Grigori ŢĂRAN, Ion DOROFTEI, Gavril HOLUŢĂ, Roman HOLUŢĂ, Ion sin popii, Petrea HOLUŢĂ, Andronic DOROFTEI, Ion MIŞINĂ ot Pojorâta, Simion PÂŢUL ot tam, Toadir MEDRIHAN ot tam, Nicolai BOGATU ot tam, Simion sin TĂPŞOAII, Vasile MÂNDRILĂ ot tam, Ion ŞUIUL, Nistor URĂTAR ot Sadova, Toader ŞUIUL ot tam, Petrea CRAINIC ot Vatră (Câmpulung) şi Lupul TONIGAR.
Rufeturile erau: popa Georgiţă HASNĂŞ, Ion ŞĂLVAR, panţir ot Vatră (Câmpulung), Porfira, săracă, Lupa, fată săracă, Măricuţa, săracă.
Documentele câmpulungene, toate scrise în limba română, dar cu buchii slavone, deci monumente de limbă română veche încă neconştientizate ca atare, menţionează multe proprietăţi montane ale câmpulungenilor, până în hotarul moşiei mănăstirii Putna, la Moldova Suliţa, unde, pe creasta muntelui, Ursu Mănăilă îşi ridicase „casă din brad verde”. De altfel, aşa apar toate satele din Ocolul domnesc al Câmpulungului: celui mai mare dintre feciorii unui câmpulungean i se făcea casă în vecinătatea unei „moşii”, a unui loc defrişat (laz, în limba vremii) de neamul lui. Când vor veni „vremuri de tihnă şi linişte” (Grămadă), adică după ocuparea Bucovinei de către austrieci, cei din munţi se vor grupa pe malul Moldovei, dar aproape de „locurile de hrană”, adică de poienile şi lazurile lor. Aşa se face că primul document explicit despre Fundu Moldovei datează abia din 16 august 1783, când Franz von Kollowrat propune constituirea şi exploatarea de către Aerariu a minelor din Fundu Moldovei, odată cu cele din Pojorâta şi din Iacobeni.
Toate cărţile de privilegii pentru câmpulungeni, emise de cancelariile voievodale, îi vizau pe muntenii din toate satele aflate sub judecia Câmpulungului, satele acestea având o origine comună şi o aceeaşi atestare documentară, adică hotarnica uricului de danie din 14 aprilie 1411, prin care Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa „Vama Moldaviţei”. Deci şi Câmpulung, şi Fundu Moldovei, şi Pojorâta, şi Sadova pot şi trebuie să-şi asume aceiaşi sărbătoare.
Biserica Sfântului Dimitrie din Fundu Moldovei „de jos”, ctitorită între anii 1819-1822 (cea veche, din lemn, fiind ulterior dăruită nou înfiinţatei comune Breaza) de Nistor DOROTEI, dotată cu un iconostas nou, în 1837, de Miron CIUPERCĂ, Vasile HASNAŞ şi Parascheva TONIGARIU, apoi, în 1890 cu o clopotniţă nouă, era slujită, în 1843, de Grigorie CIUPERCOVICI, numărul enoriaşilor fiind 692. Biserica Sfântului Nicolai, din „Fundu Moldovei de sus”, construită în 1809 de Ioniţă ŞUIU, de George ŞALVARI şi de protopresviterul Gavriil CIUPERCĂ, dotată cu un iconostas, în 1836, de Ioniţă ŞALVARI, era slujită, în 1843, când avea 736 enoriaşi, de Vasilie CIUPERCOVICI. În 1876, cele două biserici din Fundu Moldovei, cu 1.934 enoriaşi, îl aveau paroh pe protopresviterul Dimitrie ŢURFCAN, preot cooperator fiind Ilie de ANDROCHOVICI. În 1907, comuna bisericească Fundul-Moldovei de sus şi de jos, cu Handal (Luisenthal) şi Tatarca, îl avea paroh pe Ioan POPOVICI, născut în 1861, preot din 1891, paroh din 1906, preot cooperator fiind Ioan MACOVEI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Grigorie TONIGARIU, născut în 1864.
În Fundu Moldovei funcţiona o şcoală, cu 5 clase, din 1862, şcoala nemţească din Luisenthal, Handal – cum îi spuneau românii noului sat, fiind înfiinţată în 1805 .
Din acelaşi calendar aniversar al satului nu pot fi excluse zilele de 12 februarie 1888, care este cea a naşterii pictorului bucovinean Haralambie Mercheş, feciorul primarului de atunci, 16 iulie 1891, ziua în care s-a născut pictoriţa Eufrozina Lipeţchi, precum şi zilele de naştere ale celor doi mari rapsozi bucovineni: 14 aprilie 1892 – Sidor Andronicescu, 19 iunie 1903 – Ilie Cazacu.
În „Topographie der Bukowina”, apărută la Cernăuţi, în anul 1895, Daniel Werenka nota: „Fundul-Moldovei: 2.500 locuitori, parochi – Dimitrie Ţurcan şi Modest Avram, învăţători – Samuil Maghior şi Ioan Blându, primar – Ioan Mercheş, cantori – Grigorie şi Costan Tonigariu.
În 1774, satul avea 93 familii, iar în 1784 – 130”.
Fundu Moldovei avea, din 1895, şi un cabinet de cetire, „Lumina”, în casa lui Simion Mândrilă, cu 143 membri, 250 cărţi, 6 abonamente la gazete şi o avere de 266 florini şi 46 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci din sat era Samuil Şindilar, vicepreşedinte – Toader Leuştean, iar secretar Nicolai G. Ţăran.
Despre traiul muntenilor din Fundu Moldovei a povestit, extrem de convingător, primarul Ioan Merchiş, într-o replică la o delaţiune săvârşită de preotul din Colacu, în 1886:
„De ar da Dumnezeu să fie în toate satele gospodării şi gospodari ca în Fundumoldovii, apoi bine ar fi!
Poftim! În anul 1880, s-au scris la noi vitele cornute şi s-au aflat la 3.000, şi în anul acesta (1886) s-au scris iarăşi şi s-au aflat peste 4.000, fără de viţei. La noi sunt gospodari care au 100 fălci de loc.
Rânduială ca la noi nu-i nicăiri; şcoala noastră a fost şi este cea dintâi din tot ţinutul; 135 copii umblă la şcoală; catechisaţii cu tineretul se ţin în şcoală în toată Duminica şi sărbătorile şi care din tineret nu umblă la şcoală îl globesc, îl împlinesc, că am izvod de la preoţi. Tineretul nu joacă, la noi, la crâşme, ci la case de gospodari, sub priveghiare.
Atât că oamenii ţin şi sărbătorile cele mici, dar nu merg atuncea la crâşme, ci dau ajutor cu clacă unul la altul”.
„Comuna Fundu-Moldovei începe îndată ce treci podul amintit mai sus. Ea formează, mai întâi, o vatră între râul Moldova, cătră amiazăzi, între muntele Dealul-Negru, spre nord-vest, şi-ntre muntele Răchitişul, spre nord-est. Mai departe, se-ntinde comuna aceasta spre nord-vest, pe râul Moldova, în sus, printr-o vale îngustă, de ambe părţile râului, atât de departe, încât trebuie să călătoreşti cum se cade, până ce ajungi în capătul de sus al său. Totuşi, măsuri lungimea comunei cu plăcere şi fără a o simţi, deoarece te vezi petrecut, de o parte şi de alta, cu deosebire, însă, în partea stângă a râului, de culmi de munţi impozanţi, atât prin nălţimea, cât şi prin variele lor forme. Acele culmi şi piscuri sunt parte coperite de codri, până la picioarele lor, parte având coaste fără pădure, ci coperite numai de iarbă, de flori admirabile şi de stânci de feliurite mărimi şi chipuri.
Fundul Moldovei are două biserici române, din cari cea din jos e de piatră, o şcoală cu un învăţător şi o învăţătoare…
Comerţul cu lemne, trecute prin ferestee, seamănă să fie şi aice foarte însemnat, fiindcă se află în mişcare o mulţime de ferestee, dintre care îl amintim pe acela al fruntaşului român Mercheş.
În Fundul Moldovei se află, mai de mult, în lucrare băi de aramă şi de fier, cari lăsară multe semne în urma lor. Cercetat-am, cu părintele Avram, unele ştoluri (galerii de mine), cari fug adânc în coasta muntelui. Movile şi jirezi colosale de zgură şi de feliurite pietre metalice zdrobite şi încă netopite stau lângă găurile minelor.
În comuna aceasta, sunt mulţi români cu averi însemnate, ce constau, mai cu samă, din moşii de sute de fălci” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Dimitrie ŢURCANU, paroch în Fundul-Moldovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Costan POPOVICI, Ioniţă HERLE, Dumitru ŢIMPĂU, Pinteleiu TONIGARIU, Costan MÂNDRILĂ, Dumitru DOROFTEIU, Gavril ŞANDRU, Mihaiu COCÂRŢĂ, Vasile FLOCEA, Gavril CAZAC, Nichita CIUPERCOVICI, Chifor MOROŞANU, Ioniţă ŢARAN, Vasile RUSANU, Anna URSU, Mihaiu SAMSON, Dumitru ŞANDRU, Chifor URSESCU, Pavel ŞALVARIU, Vasile URSU, Mihaiu LEHACI, Ilie GRADINSCHI, Gheorgiu BOMEIU, Costan GRIGOREANU, Teoder MIHALI, Teoder COCÂRŢĂ, Mihaiu FRÂNCU şi Dumitru CAZAC.
O altă listă, întocmită de preotul cooperator Modest AVRAM, cuprindea numele altor săteni: Iftemi LIŢU, Costan URSESCU, Dumitru GLIGĂ, Mihaiu MOROŞANU, Spiridon ANDRONICESCU, Teodor URŞESCU, Iacob ŢARAN, Teodor CAZAC, Costan ŢÂMPĂU, Dumitru ANDRONICESCU, Grigori GAVRILEIU, Iacob ANDRONICESCU, Simion ŢÂMPĂU, Casandra ŢÂMPĂU, Ioniţă CIUPERCOVICI, Varvara CIUPERCOVICI şi Teodor LEHACI .
O a treia listă de subscripţie, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de preoţii Dimitrie ZURCAN (Dimitrie Ţurcanu) şi Simion ŞINDELAR, cuprinde următoarele nume: S. FRÂNCU, D. GLIGA, C. URSESCUL, Maria ANDRONICESCU, Constantin TONIGAR, George ŢIMPĂU, George LEUŞTEAN, Pentelei TONIGAR, Iftimie LIŢUL, Teodor POMOHACI, Dimitrie ANDRONICESCU, învăţător superior Simion MAGHIOR, George TONIGAR, Axenia alui D. CAZACU, George NUŢESCU, George CAZACU, Ilie I. ŢĂRAN, Constantin BURDUHOS, Nicolae ŢĂRAN, Grigore TONIGAR, Simion ŢIMPĂU, Petru ANDONICESCU, Dimitrie URSESCU, Iacob ŢĂRAN, Grigore GAVRILEI, Constantin RAŢU, Artemie POIENARIU, Maria C. URSESCU, Nicolai URSESCU, Vasile COCÂRŢĂ, Teodor ŞALVAR, Petre ANDRONICESCU, Grigore UŢA, Chifor GLIGA, Ilie ŢIMPĂU, Dimitrie COCÂRŢĂ, Teodor RAIA, Teodor I. CAZACU, Ioan I. RUSU, Teodor ŢIMPĂU, Nicolae LIŢUL, Ambrosie POIENARIU, Ioan FĂŞCU, Petre I. FĂŞCU, Constantin LEHACI, Ioan I. URSU, Teodor ANDRONICESCU, Vasile CAZAC, Teodor POIENARIU, Ioan GLIGA, Spiridon ROPCEANU, George CAZACU, Nistor ANDRONICESCU, Dumitru TONEGARI, Simion alui Neculai POIENARIU, Ilie MÂNDRILĂ, Ilieana lui Ion LEUŞTEAN, Minodora lui Teodor LEUŞTEAN, Areta lui Teodor LEUŞTEAN, Luca lui Teodor LEUŞTEAN, Veronica lui Teodor LEUŞTEAN, Glicheria lui Teodor LEUŞTEAN, Dimitrie T. LEUŞTEAN, Ioan T. LEUŞTEAN, Mihai SAMSON, Ioan HAGHIA, Constantin MÂNDRILĂ, Dumitru COTLEC, Mihai DORNEAN, Ştefan ANDRONICESCU, Teodor V. CAZACU, Dumitru G. ANDRONICESCU, Petrea NUŢESCU, Nicolai DORNEANU, Ioan D. CIUPERCĂ, Ilie POMOHACI, Dumitru C. ŢIMPĂU, Ioan GRĂMADĂ, Nicolae HASNAŞ, Filip I. ŢĂRAN, Ileana C. URSESCU, Grigore UŢA, Maria T. LOSU, George I. ŞUIU, Constantin POIENARIU, Dumitru G. MÂNDRILĂ, George ANDRONICESCU, Vasile MÂNDRILĂ, Spiridon CAZACU, Dumitru COMAN, Petre COMAN, Constantin BACIU, Nicolae TONIGAR, Iacob şi Eufrosina DORNEANU, Dumitru MÂNDRILĂ, Petrea ŢIMPĂU, Ioan MEDRIHAN, Alexandru RUSU, Ioan G. ANDRONICESCU, George RUSU, Constantin GRĂMADĂ, Simion ZUGRAV şi Constantin URSESCU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Simion PITICARI (27 ani în 1908), Rahila a lui Vasile CIUMĂU (32 ani în 1908), Acsânia CIUMĂU (74 ani în 1908), Maria TEODOROVICI-FRANCIUC (38 ani în 1908) şi Aniţa HASNAŞ (52 ani în 1908) din Fundu Moldovei.
„În luna lui Faur (februarie 1911) s-a revizuit banca sătească din Fundu Moldovei. S-a aflat o lipsă totală de 20.000 coroane. Vina o poartă directorul, prezidentul, consiliul de control şi visternicul” .

FURSTENTHAL

Colonia germană de la Suceviţa, de pe valea Voivodesei, înfiinţată în 1792, cu germani din Boemia, s-a numit Furstenthal.
În 1802, la Furstenthal s-a înfiinţat o fabrică de sticlă, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi: Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber.
Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Furstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.
După 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.
În 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Furstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor.
Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, aparţineau lui Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani),
Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz .
În 1890, comuna Furstenthal avea 1.000 locuitori. Primar era Iohann Baumgarten, iar învăţători, la şcoala în care învăţase şi Iraclie Porumbescu, Iosif Hustyn şi Maria Bacinsca.


g

GĂLĂNEŞTI

Gălăneştii par să însemne o localitate relativ nouă în istoria românilor bucovineni, menţionată, drept cătun al Vicovului de Jos, abia în harta cadastrală a anului 1783, când, după secularizarea averilor mănăstireşti (ale Putnei, în cazul acesta), s-au constituit domeniile obşteşti (pădure comunală, imaş comunal, fâneţe) şi s-a pus în practică o primă reformă agrară, ţăranii bucovineni fiind împroprietăriţi cu „cât aveau în lucru“, o împroprietărire săvârşită de ocupantul austriac şi, tocmai de aceea, despre care nu se prea vorbeşte în istoriografia românească, decât în formule esenţializate, dar derutante, de genul „domenii composesorale”. Moşia obştească, proaspăt constituită, era numită, în harta cadastrală, „Gallinestie”, iar cătunul – Galaneşti, de la neamurile care, prigonite de călugării putneni, au întemeiat vatra de sat, după 21 aprilie 1786.
Iobagii mănăstirii Putna, din rândurile cărora se trag şi gălăneştenii, au avut mult de suferit, de-a lungul timpului, datorită asupririi şi prigoanei la care-i supuneau egumenii, aşa că mulţi au fugit unde au văzut cu ochii, în căutarea libertăţii, răzbind până la cazaci, până la Ţarul Rusiei sau până la Regele Poloniei, cum a fost acel Apostol Chirgheci, din Putila, care, însoţit de 500 de iobagi, a fugit la Moscova, apoi, când iobagii aceia ajunseseră un corp militar de elită, s-a pus în slujba lui Ian Sobiecki, pe care l-a însoţit şi în incursiunea din Moldova, luând în stăpânire şi guvernând Câmpulungul Moldovenesc, în vremea ocupaţiei polone.
În anii anteriori „adunării” vetrei de sat a Gălăneştilor, denunţurile egumeneşti, la domnie, s-au ţinut lanţ. În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei Herescu, viitorul episcop, s-a plâns voievodului Racoviţă, cerându-i să trimită ispravnicii de ţinut pe urmele iobagilor neascultători, ca „să-i înfrâneze şi să-i supue ca să slujască la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii, pe obiceiu vechiu”.
Un iobag din Vicovu de Jos, Gligoraş Calance, a izbutit să păzească poala codrului şi să trăiască în linişte, dar a fost, iarăşi, pârât la domnie, în 19 octombrie 1954, iar ispravnicii vin şi îi risipesc casa, ajutându-i pe cucernicii călugări să smulgă, de la familii, câte doi lei pentru fiecare membru al unei familii, care îl urmase pe Grigoraş Calance.
În 12 octombrie 1765, egumenul Putnei s-a plâns divanului domnesc de disperarea unui alt iobag din Vicovul de Jos, Vasile Savul, care „i-a rupt barba proigumenului de Putna, care a plecat la Vicovul de jos pentru posluşanie”, apoi a luat calea codrului.
În 27 martie 1766, anticipând parcă înfiinţarea vetrei gălăneştene de sat, egumenul Pahomie s-a jeluit împotriva iobagilor care locuiau la marginea fânaţului mănăstirii, producând, cu vitele, „mare pagubă şi stricăciune”. Ispravnicul Sucevei, primind poruncă să ia măsuri, i-a avertizat să se mute urgent în vetre de sat pe „Grigore Coroamă, Ion Coroamă, Ghenie baba, Grigor şi Vasile Motrescu, Odochia baba şi Nastasia baba Motrescu”, din Vicovu de Jos, şi pe „Pătraş Urmă, Grigore fiul lui Urmă, Chirilă Răuţu cu feciorul său, Ivan Rusu, Ştefan Rusu, Schiporenii şi Motreştii din Vicovul de Sus, care, având case lângă fănaţurile mânăstirii, fac mare pagubă şi stricăciune. În 10 octombrie 1766, Ilie Savul, „ţăran din Gicovul de Jos… l-au tras de barbă şi l-au necinstit cu batjocură” pe proegumenul Putnei, care ţăran, ca şi Vasile Savu, cel care a smuls barba proegumenului, părea să moştenească un bun obicei de familie împotriva prigonitorilor în sutană.
În 18 iunie 1767, egumenul Putnei s-a jeluit şi voievodului Grigore Callimah (descendent al neamului câmpulungean al Călmaşilor) împotriva iobagilor din Frătăuţi, Gicove şi Straja „care nu s-au obişnuit a trăi la vatra satului, unde este sălişte şi biserică, ce trăiesc împrăştiaţi pe aceste moşii, aducând cu bucatele lor stricăciune şi pagubă mănăstirii”.
Fără voia lor ctitori de vatră de sat, Petre Gălan, Toader Gălan, Pavel – fiul lui Toader, Lupul Botnar – ginerele lui Petre Gălan „şi tot cutul Gălăneştilor”, deci întregul cătun, pun degetul pe zapisul întocmit de ispravnicul de Suceava, în 21 aprilie 1768, confirmând că au luat cunoştinţă de „porunca lui Vodă” de a se aşeza în vatra satului, ieşind din arături şi din fâneţe, dar cer păsuire, fiind aşezaţi acolo „de câtăva vreme”. Desigur că ei veneau de pe vetrele risipite pe uriaşa moşia a mănăstirii Putna, a cărei biserică era, pe atunci, o ruină, cu ziduri de până la un metru şi ceva, înnegrite de vreme şi nepăsare.
După reforma agrară din 1783, înfăptuită cu păduri, păşuni, fâneţe şi ţarini confiscate proprietarului ecleziast, încep să fie consemnate şi toponimele, unele vechi, poate din vremea acelui Herman, fratele lui Iaţco, de la care avea să cumpere Ştefan cel Mare Voitinelul, „unde este casa lor, la Voitinu, unde aceasta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”. Iar dintre toponime, cele mai interesante şi mai tăinatice par să fie cele care se referă la ţarini, care pot permanentiza nume de oameni de demult (Barc, Bărcuţ, Boicu sau Dealul Ungureanului) sau pot sugera diverse înţelegeri funciare în timp (Lanul Tocmitură, Locurile nemţeşti, Ţarina Popii sau Unghiul Popii).
Biserica din Gălăneşti a fost construită, între anii 1849-1850, de Mihail BODNARESCUL, fiind sfinţită în 1852 şi împodobită cu un iconostas în 1857. În 1876, parohia avea 1.343 enoriaşi, paroh fiind Mihail GRAMATOVICI. În 1907, preot era Leon ABAGER, născut în 1873, preot din 1897, iar cantor, din 1902, Gavriil SPÂNUL, născut în 1865.
Din 1882, funcţiona, la Gălăneşti, o şcoală cu 2 clase .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Samuil SAUCIUC, preot în Galaneşti”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ermolaie PRELIPCEANU, Gheorghi CÂRSTEANU, Ştefan CÂRSTEANU, Dimitrie BĂBĂLEAN, Alexandru GALAN, Ioan CUCIUREANU, Ioan BODNARIU, Ostafie BODNARIU, Meliton BUJDEIU, Simion HRIŞCA, Ioan CÂRŞTEANU, Iftemi BUJDEIU, Mafteiu GALAN, Niculaiu BODNARIU, Ioan alui Constantin BUJDEIU, Ioan UNGUREAN, Gavril SPÂNU şi Andrei PRECOP .
În 1895, Gălăneştii aveau 1.341 locuitori, conduşi de primarul Nicolai Bodnariu şi îndrumaţi spiritual de parohul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de cantorul Gavril Spânul.
Banca raiffeisiană din Gălăneşti a fost înfiinţată, în anul 1900, de preotul Lazăr Grigorovici, de învăţătorul Iftimie Prelipcean şi de primarul Nicolai Bodnariu.
În 1902, „având comuna Gălăneşti, situată pe moşia Fondului ort. Or. religionar, o bisericuţă de tot îngustă şi disolantă şi nefiind cu putinţă o activitate religionară-morală fără o biserică potrivită, din iniţiativa parohului Ambrosie GRIBOVICI, sătenii au pus bani pentru construirea unei noi biserici şi, astfel, sunt menţionaţi gospodarii Gălăneştilor de la 1902, aceştia fiind: Ioan BODNAR, George CĂRSTEAN, Vasile BUJDEI, Agrepina GALAN, Maria GALAN, Petru HRIŞCĂ, George GALAN, Ioan alui Filip BUJDEI, Simion BODNAR, Alexandru GALAN, Petrea UNGUREAN, Andrei PRECOP, Eugen GALAN, Teodor BUJDEI, Teodor CĂRSTEAN, Meliton CĂRSTEAN, directorul şcolar Iftemi PRELIPCEAN, cantorul bisericesc Gavril SPÂNUL, Ioan alui George CUCIUREANU, Simion CUCIUREAN, Ştefan CĂRSTEAN, Maxim GALAN, Teodor GALAN, Vasile UNGUREAN, Elisei GALAN, Ioan UNGUREAN, Miron GALAN, Ioan CĂRSTEAN, Mihai CUCIUREAN, Constantin GALAN, Petrea BODNARIU, Ioan GALAN, Alexandru alui Gavril GALAN, Titus BODNARI, Gavril alui Precop GALAN, Simion alui Ilie BODNARI, Anton GALAN, Andrei BUJDEI, Marco GALAN, Iftemi BUJDEI, Iftemi ŞORODOC, Petrea CUCIUREANU, Vasile UNGUREAN, Nicolai GALAN, Grigorie ILIUŢ, Pamfil alui Vasile GALAN, Ilie BABALEANU, Onufrei HURJUI, Parftemi HURJUI, Constantin GALAN, Trifon GALAN, Spiridon BODNAR, George ROTARI, Ilie BODNARI, Ioan alui Simion GALAN, Teodor PRECOP, Iftemi GALAN, Meliton BUJDEI, David GALAN, Lazăr BODNAR, Mihai CĂRSTEAN, Eufrosina CĂRSTEAN, Zaharie GALAN, Pentelei alui Andrei GALAN, Vasile UNGUREAN, Maxim ILIUŢ şi Ioan BODNARI .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la gălăneşteanul Vasile CUCIUREAN (cantor, 24 ani în 1909).
„Fiul învăţătorului din Gălăneşti, cadetul George Prelipcean, de la Batalionul 18 de vânători, şi-a aflat moarte în 8 Noiembrie 1915… La 1 Aprilie, a fost rănit la Dobronăuţ, în Bucovina… După vindecarea rănii, fu iarăşi trimis la front. În noapte din 7 spre 8 Noiembrie, pe când se afla în tranşeu, un glonţ îl nimeri, prin braţul stâng, în piept. În dimineaţa zilei de 8 Noiembrie 1915, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului” .
Gălăneştii de astăzi, aidoma Gălăneştilor din perioada Bucovinei istorice, este perla celui mai bogat ţinut al Bucovinei, ţinutul Rădăuţilor. Un amestec interesant de tradiţie şi de modernitate, de sat tipic bucovinean şi de „oraş agro-industrial”, schiţat pe planşele arhitectului sucevean Florin Duduţă, definesc o localitate relativ nouă, dar cu resurse inepuizabile de înnoire.

GAVRILEŞTI

Întărit, în 2 iulie 1445, de Petru Aron Vodă, lui Mihail logofăt (cel care va negocia tributul cu turcii), care-l cumpărase de la Manea globnicul, Gavrileştii, „un loc din pustie, aproape de graniţa leşească, anume seliştea Gavrilouţi, ca să-şi întemeieze sat”, a fost populat până în 1446, când logofătului Mihail îi este confirmat „satul la graniţă, aproape de Sneatin, anume Gavrilouţi, ce el însuşi l-a întemeiat în pustie”, o reconfirmare primind şi din partea Alexandru Vodă, în 20 iunie 1453, pentru „un sat lângă Sneatin, anume Gavrilăuţi”.
În 7 mai 1473, când Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, în hotarnica satului se menţionează şi Gavrileştii ( „la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”).
Gavrileştii, sat pe Şoviţa, în Ţinutul Coţmanilor, megieş cu Cliveşti, Ivancăuţi, Davideşti, Stăuceni şi Malatineţ, încape sub stăpânire călugărească, din 26 august 1503, atunci când Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi mai multe sate din acel ţinut, inclusiv Coţmanul.
Din 9 mai 1682, când Stroescul face un schimb de moşii cu Episcopia Rădăuţilor, Gavrileştii scapă de jugul mănăstiresc, dar sunt vânduţi, în 15 februarie 1685, lui Vasile Volcinschi. Peste vremuri, adică în 9 octombrie 1744, Episcopia Rădăuţilor strică schimbul de moşii, făcut în 1682, şi Gavrileştii redevin proprietate episcopală.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Gavrileşti „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 văduve, Maria preutiasă şi Sinka baba, 1 ţigan, Hrihor, 4 case pustii şi 23 birnici, şi anume: Ioniţă vornic, Fedor TUNCIUK, Ilii CIORNEI, Ivan MARTINIK, Iacob MANGIOC, Mihail MANGIOC, Toader dascăl, Vasile pânzar, Tudose CARALAŞCIUK, Iacob MELOVANSKI, Petrea TUDOSIICIUK, Marchin MANOILCIUK, Ivan SĂMENUC, Ivan ONICIUK, Vasile BĂLAN, Alecsa MANGIOC, Martin TULESCHII, Vasile MUTKO, Fedor MALANCIUK, Dămian BOIKO, Vasile PRISUNSKI, Alecsa LIUŞINKA şi Petro vataman.
În 1774, Gavrileştii aveau 33 de familii, iar în 1784, 58 familii ţărăneşti.
Biserica din Gavrileşti a fost construită între anii 1888-1889, fiind sfinţită abia în 1891. În 1907, paroh era George de TEUTUL, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1894, cantor fiind, din 1905, Nicolai GUTOWSKI, născut în 1871.
Din 1862, funcţiona, la Gavrileşti, o şcoală cu 3 clase .
În 1890, comuna Gavrileşti avea 1.341 locuitori. Teodor Marteniuc era primar, Georgie de Teutul – paroh, Georgie Aniuk – învăţător, iar Ilie Nuţul – cantor bisericesc.

GEMENEA

Amintit în izvodul moşiilor mănăstirii Voroneţ din 24 iunie 1775, drept cătunul Gemine, Gemenea avea, în 1774, 21 familii ţărăneşti, iar în 1775, menţionat drept Gemenea, din Ocolul Câmpulung Moldovenesc, era un sat populat cu 2 popi şi 83 ţărani, trei familii ţărăneşti provenind din Ardeal, cea a lui Iosif UNGUREAN, sosit din Sângeorz, în 1761, cea a lui Titian UNGOCI, venit din Maier, în 1763, şi cea a lui Istrate UNGUREAN, sosit din Borşa, în 1765. Sporul uriaş de populaţie se datorează colonizării, din acel an, 1775, cu populaţie ruteană.
În perioada 1782-1787, câţiva agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din Bavaria, se stabilesc la Gemenea.
Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Gemenea a fost construită, în 1874, de Costan MAZERE şi Nistor FLOCEA, dar a fost sfinţită abia în 1890. În 1907, paroh era Policarp POPESCUL, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Ilie HUTU.
O şcoală cu o clasă a funcţionat, la Gemenea, din 1894 .
În 1890, satul „Gemine” avea 673 locuitori, păstoriţi de parohul Policarp Popescul şi de cantorul bisericesc Samuil Şindilariu. Primar era Iosif Bucovschi, iar învăţător – Georgie Gramatovici.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Policarp POPESCU (paroh, 45 ani în 1908) din Gemenea.

GRĂNICEŞTI sau CRAINICEŞTI

În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 30-a biserică, la Crăiniceştii, cu popă”, numele de Crainiceşti sau de Criniceşti al Grăniceştilor fiind folosit şi în 13 martie 1615, când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, îşi înzestra ctitoria cu satul Criniceşti (ulterior, Crainiceşti), satul numit, din secolul al XVIII-lea, Grăniceşti avea să se pustiească, devenind selişte, pe la 1730, cam tot pe atunci întemeindu-se un sat nou, cu 23 de familii.
Uricul sângerosului Ştefan Tomşa al II-lea: „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, fiul prealuminatului domn Ştefan… cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul rugătorilor noştri, arhierei ai bisericii lui Dumnezeu, părintele nostru Anastasie, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, părintele Aftanasie episcop de Roman şi părintele Pavel episcop de Rădăuţu, a început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca, unde este hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi al celorlalţi sfinţi apostoli, şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta biserică şi mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci. Şi cine ar cuteza să răstoarne această a noastră danie, ce am dat-o din mila noastră, la rugămintea sfintei noastre mănăstiri, să fie blestemat de trei ori de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de maica precesta, de Iisus Hristos isbăvitorul de păcate, de cei 12 apostoli, de cei 4 evanghelişti şi de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea şi Aria procletul să vie peste capul lui şi să aibă parte cu Iuda, sângele lui peste noi şi copiii noştri şi toţi Iudeii, în veci amin.
Însuşi domnul a poruncit. / Scris în Iaşi, 7123 (1615), luna Martie 13. / Ştefan Voievod. Dumitru”.
Hotarnica satului, înspre Calafindeşti, făcută în 15 decembrie 1737, la cererea egumenului Solcăi, începe cu „sămnele despre hotarul Calafindeştilor, purcegând din sămn în sămn, de la făntăna reace, în Scurta, pe la capul Barcului, şi pogoară în părăul Horaeţului; şi apucă Horaeţul, în sus, păn în heleşteul popei; şi lasă Horaeţul şi apucă piscul, la deal, păn în zarea dialului despre Calafindeşti, şi dă în stălpul cel de peatră; şi apucă, pe supt zarea dialului, păn în piscul dialului, şi pogoară, la vale, drept în iaz, în Strămbul; şi apucă matca heleşteului, în sus, păn în coada heleşteului; şi apucă cracul despre apus, păn în balta rotundă; şi sue în stăjeraşi şi, pe la capătul stăjeraşilor, pe din sus, treace drumul cel mare şi apucă părăuţul în gios, păn în apa Sucevii”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Crăiniceşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat şi 25 birnici.
În 1774, satul Grăniceşti avea doar 32 de gospodării, iar în 1784, 63. Un singur emigrant ardelean, Paul ION, plugar din Mintiu, s-a stabilit, împreună cu soţia, în 1775, pe proprietatea mănăstirii Solca, Grăniceştii.
Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Crainiceşti, ctitorită, în 1768, de Gherasim şi Theodor UNGUREAN, avea, în 1843, 651 enoriaşi, preot administrator fiind Georgie CIUNTULIAC. În 1876, când este menţionată în evidenţele mitropolitane drept a satului „Graniczestie”, în care exista şi un oficiu poştal, paroh era Ioan BALEANU, care păstorea peste 993 suflete. În 1907, paroh era Mihail PERCEC, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1900, Ioan ZURCAN (Ţurcan), născut în 1834.
O şcoală cu 4 clase avea să fie deschisă la Grăniceşti abia în 1891 .
Însoţirea raiffeisiană din „Crainiceşti” a fost înfiinţată în 8 martie 1903, sub direcţiunea lui Mihai Percec, vicedirector fiind E. Nemeş, iar A. Nastasi – secretar.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Iordachi BULIGA (31 ani în 1907) din Grăniceşti.

GURA HUMORULUI

Localitatea bucovineană cu cea mai veche menţionare, cea a unui călugăr franciscan, care, trecând prin viitoarea Bucovină, în 1286, spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus , întâlneşte un castru tătar, la confluenţa Homorului (Repedea, în tătară şi maghiară) cu Molda (Valea, în celtică), localizează acel castru prin reperele toponimice (scrise în latină) „Ymor, filius Molday”, beneficiază, totuşi, de o atestare documentară târzie, cea din 26 noiembrie 1490, Ştefan cel Mare înzestrând ctitoria sa, mănăstirea Voroneţ, cu „siliştea numită Poiana la gura Homorului”, vatră de sat părăsită, pe care voievodul o obţinusese, la schimb cu satul Glodeni, de lângă Stăuceni.
Vechea Cetate a Homorului încă se mai vedea, în 1896, fiind, ulterior, înghiţită de vegetaţie, de ignoranţă şi de nepăsare, iar descrierea ruinelor ei o datorăm lui Dimitrie I. Mitric-Bruja: „Ceva cătră nord-ost de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortăreţe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puţin, în locul lor, numai rămăşiţe, acoperite de piatră sfărâmată şi crescută cu vegetaţiunea montană, se representă ochiului privitor.
Acest munte este aşezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu şi o fi măsurând, de la poalele sale şi până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortăreţe cavalereşti, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortăreţe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei şi seamănă să fie şi mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc şi astăzi ziduri de o tărie uriaşă, pe-atunci acestea stau, în privinţa aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreţei nu este atât de bine conservată ca privitorul să-şi poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici.
Din cauza aceasta, şi ruinele zăcânde ale cetăţuii zise sunt distruse cu totul de mulţimea anilor expiraţi. Materialul constă din piatră, nisip şi var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii şi apei, s-au descompus în părţile lor cele mai fine.
Cu toate acestea, păreţii cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea şi astăzi (în 1896 – n.n.), bineînţeles, în urma mai multor modificări suportate.
În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămăşiţele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic.
Zidul nordic = 44 paşi în lungime;
Zidul ostic = 64 paşi în lungime;
Zidul sudic = 99 paşi în lungime;
Zidul vestic = 77 paşi în lungime.
Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 paşi moderaţi. De observat este că unele părţi din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puţin. Aşa măsură:
Zidul nordic – 12 paşi în înălţime;
Zidul ostic – 13 paşi în înălţime;
Zidul sudic – 11 paşi în înălţime;
Zidul vestic – 10 paşi în înălţime.
Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi şi ridicături neregulate, prin urmare o suprafaţă diferită, nenivelată.
Din toate părţile, ruinele fortăreţei acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă şi frumoasă. În partea nordică, însă, un şanţ (canal) de 12 paşi, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreţei cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreaţa de pădure şi de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesneşte trecerea în pădurea nordică ”.
Hotarele siliştii şi al moşiei, dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Voroneţului, erau formate din pârâul Voroneţ, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor şi poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menţionaţi, practic, şi doi moşi-strămoşi ai locurilor humorene, Dumitru şi Andronic.
O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăceşti ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.
Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanţa economică pe care i-o putea conferi poziţionarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia şi Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaţ întins, împărţit între mănăstirile Homor şi Voroneţ, pe care îl împresurau răzeşii, şi-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei şi stâlpirea hotarelor moşiei mănăstireşti Derţca, Gura Homorului, Ostra, Măgura şi Bucovăţul, de către dumnealor, slujitorii domneşti Vasile Başotă, Ion Melghi şi Constantin Lină, sau îşi vedea stogurile cu fân prădate de către răzeşii câmpulungeni, şi-atunci Antonie, egumenul Voroneţului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeşi, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, şi el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, acelaşi Vasile Balş, să cerceteze pricina şi să ia măsurile care se cuvin.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de ţigani ai mănăstirii şi 30 familii de birnici.
În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstireşti, 15 familii fiind
Formate din emigranţi transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OŞTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OŞTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaş din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OŞTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) şi Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău).
Alte cinci familii de emigranţi transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuţă MOLDOVAN (Şieuţ), Teodor DUMBA (Şieuţ), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Şieu pe Someş) şi Tudor TAMBĂ (Şieu pe Someş).
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia, Bavaria şi chiar din Austria se aşează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se şi puternica colonie nemţească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii şi un oficiu de poştă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârşitul intervalului 1782-1787.
În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuţe din lemn şi circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum şi 5 familii evreieşti. Târgurile se ţineau la Gura Humorului în fiecare zi de marţi şi de vineri.
În 1848, după cum menţionează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, şi un primar român, Dumitru Daşcovici, din elita localităţii făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniţă Balan, Bogdan Găină „şi alţi 36 locuitori români şi germani”, care, împreună cu sătenii români, germani şi evrei din Ilişeşti şi Braşca, formulează şi îşi asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.
În 1867 Gura Humorului a devenit, datorită pieţei sale, un orăşel, ridicat, în 1893, la rangul de reşedinţă de judeţ pentru 12 sate. Orăşelul şi cele 12 sate aveau împreună 2.703 locuitori; în 1869, 2.539; în 1880, 2.959; în 1890, 3.502; în 1910, 5.320; în 1927, 4.393; în 1941, 5.883.
În 1869, a fost construită sinagoga evreiască, din vecinătatea bisericii armeneşti, pe drumul care duce la Mănăstirea Humorului.
Orăşelul se afirmase, deja, drept interesantă staţiune balneară, printre oaspeţii săi aflându-se, în vara anului 1875, scriitorul berlinez Carl Emil Franzos (1868-1904), care şi-a descris sejurul la Hotelul Schapira în cartea sa „Micul Martin” (Der Kleine Martin”), publicată la Berlin, în 1896.
Cele mai vechi familii evreieşti din Gura Humorului sunt cele ale morarilor Kissman, Scharfstein, Berl şi Chaim Schieber, Jucki Braun, Popper, Gottlieb, Fischer, Schlesinger, Greiner, Anhauch, Kreindler, Schapiria , Wagner, Adelesberg şi Wiznitzer. Cele mai bogate şi mai importante familii erau Kleinberg, Kahn şi Schieber.
În 1869, s-au pus bazele învăţământului la Gura Humorului, deschizându-se o şcoală elementară de băieţi şi fete, cu doi profesori şi 249 şcolari înscrişi, şcoala fiind frecventată de doar 93 copii, dintre care 69 germani şi evrei, 15 români şi 3 armeni.
Prima bancă românească de credit din Bucovina a fost înfiinţată la Gura Humorului, în 1876, de preoţii Simion Cobilanschi, Onufrei Mironovici şi Gavril Paşcovici, dar menirea ei avea să fie alterată după vreo 18 ani de funcţionare, când cei trei preoţi, mult prea lacomi după averi lumeşti, o vor transforma într-o bancă de tip cămătăresc, violent contestată în spaţiul românesc de după anul 1900.
Biserica sfinţilor Mihail şi Gavril din Gura Humorului, care deservea comuna bisericească Gura Humorului, Bouri, Vârvata şi Codru, a fost construită între anii 1876-1883, până atunci târguşorul beneficiind de slujbele din biserica mănăstirii Humorului. În 1907, paroh era Ambrosie GRIBOVICI, născut în 1864, preot din 1892, paroh din 1906, iar cantor, din 1903, Ioan PORIUC, născut în 1878.
În Gura Humorului a funcţionat o şcoală germană de băieţi, cu 6 clase, din 1873, şcoala germană de fetiţe, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1885. O şcoală românească, cu 2 clase, a fost deschisă în 1905, cea din Bouri, tot nemţească, dar cu o clasă, funcţionând din anul 1862 .
În 1886 a început construcţia căii ferate Hatna-Câmpulung, cu staţie în Gura Humorului, fiind finalizată în 1888. Calea ferată Câmpulung-Valea Putnei a fost dată în folosinţă în ianuarie 1901, fiind extinsă până la Vatra Dornei în octombrie 1902. Tunelul Mestecăniş, lung de 1.621 metri reprezintă opera inginerească a inginerului evreu Emanuel Ziffer.
„Humorul se întinde de-a lungul ambelor laturi ale şoselei de ţară, pe-o distanţă însemnată; totodată, se răsfiră el de-a latul său, şi anume pe partea sa despre nord. Regiunea aceasta cuprinde locuinţele meseriaşilor, ale industriaşilor şi economilor din opid.
Spre partea sudică, adică despre râul Moldova, lăţimea sa este neînsemnată şi anume din cauza conflictului cu apa.
Întreg orăşelul este situat pe şes, numai în regiunea sa cea nordică o parte din case şi livezi se urcă pe coasta muntelui.
Şesul său cel gol, despre apa Moldovei, se întinde până la râu, pe o distanţă de câteva minute în curmeziş. Acest loc se serveşte de păscătoare (imaş, rât, toloacă) şi constă dintr-un prundiş neted.
Trecând peste toloaca aceasta, ajungi la râul Moldova, care spală talpa munţilor din dreapta sa, făcându-şi, ici, colea, loc pe sub rădăcinile brazilor şi fagilor, ce acopăr culmile şi coastele munţilor, până jos, la şesul râului.
Poporaţiunea Humorului este tot aşa de amestecată ca şi în celelalte oraşe şi orăşele din Bucovina. Clădirile sale constau din case partere, cele mai multe de-o culoare foarte albă, adică necolorate, ci numai date cu var.
Trei biserici frumoase de piatră, respectiv de cărămizi, îşi ridică cupolele lor deasupra celorlalte edificii şi se văd dintr-o depărtare însemnată.
E, într-adevăr, o plăcere a privi la curăţenia stradelor şi a caselor, cari formează spalirul cel lung, de ambele părţile şoselei. Albeaţa pereţilor şi verdeaţa şaluziilor mai multor case căuzează un aspect plăcut şi atrăgătoriu.
Fiind Humorul situat, îndată cum intri în munţi, pe un şes neted, de-o lăţime destul de mare şi de-o lungime care ajunge de-ncoace de Câmpulung, e orăşelul, ca şi împrejurimile sale, dominat de-o climă purure proaspătă, prin urmare plăcută şi învioitoare, o climă mijlocie, de munte şi de ţară.
Ieşind din Păltinoasa şi năintând cătră Humor, despre ost, spre vest, treci prin ţarinele sale, cele acoperite de feliurite semănături şi adăpate de pârâul Bucovăţ, carele, nu departe de Humor, se revarsă în Moldova. Pe gârla aceasta, se află o moară, construită după un sistem din cele mai noi. Nu vorbesc mai departe despre moara aceasta, fiindcă-mi lipsesc cunoştinţele tehnice. Ceea ce m-a interesat mai mult este o scaldă cu duş, alcătuită cu multă îndemânare de la vale de moară…
Pe lângă scalda cu duş de la moară, are şi râul Moldova locuri potrivite pentru scăldare, pe toată distanţa sa de lângă Humor…
Humorul este o staţiune excelentă pentru a-şi petrece timpul feriilor în el şi-n jurul lui şi a face scalde atât în râul Moldova, cât şi la duşul perfect de sub moară. Inteligenţa de acolo are o casină foarte bine adaptată şi-o popicărie tot atât de îndemânatecă” .
Duminică, 10 iulie 1887, a sosit la Gura Humorului Prinţul de Coroană Rudolf. „Sosind la oraşul Gurahumorului, unde se schimbau caii, Alteţa Sa Imperială se coborî din trăsură, lângă arcul al doilea de triumf, unde-l întâmpină poporul adunat cu „Să trăiască!”.
Alteţa Sa binevoi a vorbi cu protopresviterul oriental greco-ortodocs al Humorului, Iliuţ, informându-se câţi preoţi subalterni posedă, care este numărul locuitorilor Români din această protopresviterie, câţi Români sunt în Humor, câte şi ce fel de biserici.
Dintre preoţii oriental-ortodocşi adunaţi, în interesă unul, decorat cu medalia de resbel; îl întrebă pe proprietarul acestei medalii, părintele I. Berariu din Stroieşti, la care campanie a participat, la care regiment a servit şi de câţi ani serveşte ca preot. S-a mirat apoi mult, aflând că preotul prezent a participat la război ca combatant voluntar.
Amândoi preoţii armeano-orientali, cu mitrele pe cap, îl interesau mult şi se interesă în detaliu despre armenii din Suceava şi Humor.
Alteţa Sa Imperială a vorbit, apoi, cu parohul catolic Preisentanz, informându-se câţi Germani se află sub păstoria sa şi ori de se află şi Ruteni în Humor şi, întrebând Alteţa Sa câţi, i s-a răspuns cum că se află două familii de Ruteni în Humor.
Mulţumind apoi primarului german Campani pentru primirea loială şi primind de la institutoarea Decher un buchet de flori, porni mai departe, spre Câmpulung” .
În 1890, Gura Humorului avea 3.502 locuitori şi 6 învăţători: I. Chodakowski, Dimitrie Kolomiski, A. Ryz (la şcoala de 4 clase de băieţi), Rebeca Ehrlich, Vladislava Tebinca, Eugenia Adelseberger (la şcoala de 4 clase copile). Primarul românilor era Gavriil Paşcovici, iar paroh – Dimitrie Brăilean, care-l avea drept cantor bisericesc pe Ilie Moldovan.
O interesantă monografie-mărturisire despre acele vremi humorene a lăsat, în „Gazeta Bucovinei”, învăţătorul Dimitrie Mitric-Bruja: „în acest orăşel sunt binişor cultivate şi unele ramuri de industrie şi comerciu. Mai ales conservarea şoselelor, în cea mai bună stare, a contribuit la cultivarea acestora şi la comunicaţia cea atât de vie a tuturor comunelor învecinate. Ţi-e mai mare dragul să vezi cum, în Marţea fiecărei săptămâni, încă des-de-dimineaţă şi până spre ameazi, lumea trece şi aleargă, necontenit, pe jos şi cu trăsuri, cu cai, cu boi, viţei, cu porci etc., ducând la bâlciu fiecare din ceea ce are sau merge ca să cumpere cele necesare pentru familia sa. Mai ales negoţul cu vite cornute, cu cereale şi nutreţ pentru animale se efectuează în majoritate precumpănitoare.
Pe lângă acestea, calea ferată, care-şi are şi o staţiune în centrul orăşelului, înlesneşte mult comunicaţia şi comerciul în ramurile industriei indigene.
În orăşelul acesta, se află reşedinţa prefecturei i.r., un tribunal, o perceptorie, o şcoală de băieţi şi fetiţe cu câte 4 clase, oficiul postal, casarma i.r. de finanţă şi cea de gendarmerie, mai multe biserici, casa comunală şi alte clădiri mai însemnate.
Poporaţiunea o constituie Nemţi, Români, Armeni, Evrei etc. şi se ocupă, cea mai mare parte, cu meseria, agricultura, cu cultura vitelor, cu prelucrarea lemnului etc.
Situaţiunea topografică a orăşelului montan Gura-Humorului este de o importanţă mare pentru acest ţinut, din care causă asupra ei s-a discutat şi în dieta imperială, la anul 1892, în urma căreia acest orăşel, prin un decret al curţii imperiale, s-a şi proclamat la rangul de căpitanat (prefectură, district), la 5 Iulie 1892. Prin emisul imperial din 12 August 1893, în toamna anului 1893, la 1 Octombrie, regimul a trebuit să-şi înceapă, şi aici, în acest centru, activitatea, prin instituirea unui şef politic-administrativ districtual, ceea ce s-a şi întâmplat prin inaugurarea Palatului Prefecturii, în prezenţa mai multor preoţi şi a unei mari mulţimi de popor. Cu 1 Octombrie 1893, s-au sistemisat toate afacerile prefecturii, şi ca cel dintâi prefect pentru acest nou district fu denumit dl Friedrich Roller” .
Vechiul oraş Gura Humorului a fost transformat în cenuşă, în urma incendiului devastator din 11 mai 1899, când au ars peste 400 de case şi anexe lor. Incendiul a izbucnit într-o zi de joi, în jurul orei 13,00, „în şopronul locuitorului Gerschon Scahachter, din centrul oraşului, unde două femei ce spălau rufe fierbeau rufele într-un cazan şi, în 15 minute, datorită vântului puternic, întreg oraşul a fost cuprins de flăcări. Printre altele, a ars Oficiul poştal şi telegrafic, ceea ce a făcut ca oraşul să fie izolat. Primele ştiri au sosit de la oficiul telegrafic din Păltinoasa, care a alertat pompierii din Câmpulung Moldovenesc, Ilişeşti, Suceava, dar focul cuprinsese deja întregul oraş. Neatinse de flăcări au rămas biserica ortodoxă, casa parohială ortodoxă şi locuinţa silvicultorului Fondului Religionar. A mai putut fi salvată biserica armenească, deşi începuse să ardă. Cu eforturi extrem de mari au fost salvate actele funciare ale Judecătoriei şi ale Percepţiei din clădirile în flăcări. Au fost distruse de foc clădirea Căpitănatului, poşta şi telegraful, precum şi celelalte clădiri publice”.
„E aici în adevăr o „gură”, o căldare ferită între înaltele dealuri împădurite, un golf de vale între înălţimile de brad şi fag. Puţine aşezări vor fi având un loc aşa de prielnic, de sănătos şi de plăcut. Dar Israel rătăcitorul n-a ştiut să folosească bine aceste daruri. Căci ale lui sunt mai ales acele câteva strade şi ulicioare drepte, împănate cu clădiri mai mari, ce poartă scutul cu pajura stăpână, care fac la un loc „Gurahumora” al străinilor. Sărbătoarea a curăţit stradele: prăvăliile sunt închise în faţă, dar negustorii, cari înşală astfel şi pe Iehovah, îşi fac daraverele pe furiş şi „Herr Goldner” (vizitiul evreu, tocmit de Nicolae Iorga, la Solca, pentru o călătorie la Gura Humorului – n.n.) ştie aceasta şi cumpără ca într-o zi de lucru. Trec femei foarte gătite, domni în cilindru şi pălărie tare, şi iar naţionaliştii intransigenţi cu perciuni lungi, caftane de mătasă neagră şi „ştreamăle” de coadă de vulpe.
Domnul Goldner e foarte vesel: întreabă pe cutare negustor gros şi mulţămit dacă e adevărat că toţi Evreii din „Gurahumora” s-au umflat, cercetează dacă în acest orăşel, unde el vine aşa de des, „sunt mulţi Evrei”. Şi ei nu se supără de ce zice bădăranul cu căciula spartă şi cu trei rânduri de peteci la genunchi – pentru ca să nu vorbim decât de genunchi. „Da,. Mulţi Evrei!”. „Aici, mă rog, nu este nici-o boală”.
Spre capătul celălalt, sunt tot case creştineşti: Românii sunt destui în Gura-Humorului, şi ei au frumoasa biserică nouă, în care slujeşte părintele Brăileanu, un bun bătrân, care cunoaşte şi iubeşte România şi nu-şi ascunde părerile. Dar pe aici sunt tot Nemţi meşteri, cu case curăţele, înflorite de flori şi de copii şi de iconiţe şi altaraşe catolice. Coşarul are un adăpost ca un cuib de poet amorezat. Multe case evreieşti însă, şi stradele sunt de o nespusă murdărie noroioasă.
La stânga, pe o muchie de deal, e satul şvăbesc. Iar înainte, drumul de ţară, cu hopuri sălbatece şi podeţe şubrede, duce peste apa Magherniţei şi peste ape pâraie limpezi, printre culmi şi rostogoliri de pietricele, spre muntele Pleşul, trecând prin Humor” .
În 1908, a fost înfiinţată o nouă şcoală publică, cu 91 şcolari, dintre care 48 evrei. În 1927, şcoala a avut 636 elevi.
În 1911, „o tovărăşie de ţărani din Humor, cu Ardelean şi Netea în frunte, a voit să dea oferta cu 3 coroane şi 45 creiţari la metru pentru manipulaţia lemnului din Humor… Peste câteva zile, Schapira capătă manipulaţia” .
Odată cu izbucnirea primului război mondial, câţiva colonişti germani din Gura Humorului ucid familia comerciantului evreu Erler. În 1916, Gura Humorului a fost ocupată şi devastată de trupele ruseşti, care au pârjolit 120 case şi dughene.
În 1931, trei străzi din Gura Humorului purtau numele unor fruntaşi evrei: Israel Ellenbogen, Avraam Fischler şi Leib Schattner.
Deportarea evreilor humoreni, 2.945 de evrei, din care aveau să se mai întoarcă doar o sută, s-a făcut în 10 octombrie 1941, în Transnistria murind şi fruntaşul oraşului, Feiwel Laufer, şi doi tineri, Moscovici şi Hersch Geller, care au fost ucişi de germani. În anii războiului, peste 110 de case din Gura Humorului au fost distruse, 360 au fost grav avariate, iar alte 640 doar avariate uşor.


h

HADICFALVA

O masivă colonizare cu 40 familii de secui, pe moşia Dorneşti, înfăptuită în 1785, a condus la întemeierea unui adevărat sat secuiesc, numit Hadicfalva, în onoarea guvernatorului Galiţiei, generalul Andreas Hadik. În acelaşi an 1785, harta cadastrală a satului înregistrează, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc., numărul populaţiei secuieşti ajungând, în 1786, la 685 locuitori.
Sâmbătă, 9 iulie 1887, Principele de Coroană Rudolf sosea la Dorneşti, în parcursul său bucovinean. „La gara Hadicfalva, care era foarte frumos decorată, îl aşteptau pe Înaltul oaspe, pe lângă deputaţii din districtul Siret şi Suceava, ministrul de agricultură Falkenhany şi alţii.
Precis la 8 ore sosi trenul separat le secţiunea drumului de fier Hadicfalva. Aici se coborî Alteţa Sa Imperială din tren, dimpreună cu suita Sa, fiind întâmpinat cu „Să trăiască!”, răsunând din mii de glasuri.
Alteţa Sa Imperială schimbă câteva cuvinte cu conducătorul clerului catolic din loc, din Siret şi Cibeni (Ţibeni), vorbi apoi cu episcopul stavrofor D. Seleschi, cu Ioan Mandaşeschi şi Dimitrie Onciul, protopresviterii oriental-ortodocşi ai Sucevei, Siretului şi Vicovelor. Un agricultor german din comuna româno-germană Sf. Onufri, Nargang, îi oferi pâine şi sare, cu o cuvântare scurtă în numele Siretului. Alteţa Sa Imperială se informă, apoi, despre domiciliul vorbitorului şi despre naţionalitatea comunei Sf. Onufri, la care îi răspunse delegatul cum că este comună locuită de germani şi români.
Primarul din Bosanci, Vasile Blândul, îmbrăcat în costum naţional, ţinu apoi o cuvântare în limba română, oferind Alteţei Sale pâine şi sare.
Alteţa sa răspunse, apoi, germăneşte:
– Meinen innigsten Dank den edlen, treuen und liebel Rumanen!
Adică:
– Mulţămita mea cea mai intimă nobililor, credincioşilor şi iubiţilor Români!
După aceea, privi Alteţa Sa în special la fiecare spalier, ce era compus de Unguri – ca cei de casă, apoi de mai la 1.000 Români.
Atât fetele, cât şi flăcăii, erau postaţi după costume şi naţionalităţi: mai întâi, Germancele, apoi Româncele – în număr foarte mare, după aceea – Lipovencele şi, în fine, Unguroaicele; de-asemenea şi flăcăii din ţinutul Siretului şi al Sucevii.
După aceea, trecu Alteţa Sa frontul banderiilor. Mai întâi defilară, în trap repede, flăcăii Români, strigând „Să trăiască!”, sub conducerea D-lui cavaler Miculi, îmbrăcat în costum naţional românesc, apoi Ungurii, Lipovenii, Huţanii şi, în fine, Germanii, în număr foarte mic.
Mulţumind Alteţa Sa la toţi, de pe pragul pavilionului, se sui în trăsură cu Excelenţa Sa ministrul de agricultură Falkenhayn, urmând calea spre Rădăuţi, precedat fiind de prefectul Rădăuţilor, Dl. Keschmann” .
În 1890, după câteva valuri de migraţie nenorocoasă spre regiunea confluenţei dintre Tisa şi Dunăre, Hadikfalva încă mai avea 3.593 locuitori, Paul Marton fiind primar, iar Anton Szabo – învăţător.
În Hadikfalva s-a stabilit, încet-încet, o importantă comunitate evreiască, prima sinagogă fiind construită de industriaşul Awner Rosenwald. Medicul satului Szabo, era tot evreu, ca şi farmacistul Metsch. Berl Terner a deschis un depozit de cherestea, aproape de gară, iar Jehuda Leib Kraft, din Siret, a construit, la Hadikfalva, două mori, dar toate au ars în 1914, odată cu începerea războiului. După război, moştenitorii Jehuda Leib Kraft au construit moara cu cea mai mare şi mai modernă turbină din Bucovina. Evreii Margosches, Adelstein, Wassermann şi Blum au construit ferme agricole, pomicole şi zootehnice model, principalul exportator al produselor fermelor lor fiind Lipa Laufer şi Mosch Braunstein.
În 1939, Compania Kraft a construit, la Hadikfalva, o modernă fabrică de amidon şi dextroză, care putea procesa 50 vagoane de cartofi pe zi.

HLIBOCA

Menţionat, pentru prima dată, drept sat cu biserică şi un popă, în 1438 şi în 1490, dar întărit fraţilor Babici, care-l cumpăraseră de la Pavel Iudca, în 1493, Hliboca are o istorie frământată şi plină de culoare.
În 8 februarie 1595, părţi din sat aparţineau lui Ilea, vătaf de Bărbeşti, şi lui Fădor Orbul, care-şi disputau proprietăţile în faţa Divanului Domnesc. În 4 mai 1607, hatmanul şi pârcălabul de Suceava Orăş primea întăritură, de la Simion Movilă, pentru a patra parte de sat Hliboca, pe care o cumpărase de la Vidraşco al lui Ionaşco Mundre, vătaf de Bănila, căruia i-a plătit 120 taleri.
În 8 martie 1641, Onaca şi rudele ei vindeau lui Toader Grama de Călineşti părţile lor din Hliboca, Pănceşti, Lucavăţ şi Stăneşti. După moartea lui Toader Grama, care-şi zălogise moşia, pentru 500 lei turceşti, vistiernicului Ursache, o bună parte din Hliboca trece în stăpânirea acestei rubedenii a lui Vasile Lupu, dar şi Ursache vinde părţile de sat, în 7 iunie 1670, lui Ştefan Petriceicu, pentru 700 lei, jupâneasa viitorului voievod fiind Marica, fata lui Gheorghe Catargiu. În 10 aprilie 1673, Ştefan Petriceicu dăruieşte moşia sa din Hliboca cumnatului său, Apostol Catargiu.
În 2 iulie 1762, când se face o nouă hotarnică a satului Hliboca, cea mai mare parte din sat şi din moşie aparţinea lui Ghiorghi Turculeţ, care se plângea, în 15 februarie 1762, lui Grigori Calimah Vodă, că moşiile sale, Hliboca şi Pătrăuţii, sunt în hotar cu moşiile mănăstirii Putna, iar la facerea hotarului, paharnicul Vasilie Buhăiescul a împresurat bucăţi din moşiile sale, o nouă hotarnică, de data asta bună, fiind făcută de stolnicul Vasilie Başotă, în 2 iulie 1762, printre reperele toponimice aflându-se: fântâna Hlina, lângă Beretche, la fântâna Vârpca, la hotarul Camencei, la fântâna Bezvodna la hotarul Petricenilor, hotarul Fărcenilor, opcina Siliciului la hotarul Cuciurului, hotarul Mihucenilor, pârâul Derehlui, hotarul Trestianei, la Vorâta, fântâna putredă, la fântâna Hlina.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hliboca, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „24 – toată suma caselor”, însemnând 1 rupaş, 1 popă, 2 văduve şi 20 birnici.
În 1774, Hliboca avea 30 familii, iar în 1775, 2 popi şi 47 ţărani. Datorită colonizării cu ruteni, populaţia satului ajunge, în 1784, la 87 familii.
În 12 octombrie 1782, în faţa Comisie cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina s-a prezentat Thadeus Turkul, declarând că a moştenit satul Hliboca de la părinţi şi moşi, bunicul său, Constantin Turcul, primind satul ca zestre a soţiei, născută Catargiu, dar adoptată de Duca Vodă. Constantin Turcul, care primise satul drept zestre a soţiei, l-a lăsat moştenire lui Gheorghe Turcul. Plecând Turculeştii în Polonia, toate moşiile lor au fost stăpânite de Gheorghe Turcul, iar după moartea lui, un oarecare Bachninski, ginerele acestuia, a stăpânit satul, până s-au întors în ţară feciorii lui Gheorghe, Ilie şi Vasile Turcul. Tadeus Turkul stăpânea satul de 7 ani.
În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia şi din Bavaria se stabilesc şi la Hliboca.
În 20 iulie 1785, în urma morţii lui Elias Turkul şi a Teclei, născută Wezyk, moşiile din Bucovina ale Turculeştilor au rămas lui Anton Turkul, el despăgubind pe ceilalţi moştenitori cu 90.000 florini, plus 10.000 florini pentru Agnes Turkul, căsătorită Slonecka, iar a doua oară, Malinowska.
În 10 octombrie 1801, Iohann Turkul, fiul lui Elias, vindea fratelui său Anton Hliboca şi celelalte moşii moştenite, Pohorlăuţi, Zastavna, Horoşăuţi, Culeuţi, Pătrăuţi, Bănila, Boianciuc, Costiula, Budeniţa sau Bacuma, Putila cu afinenţele Uscie Putila, Mariniţa, Dihteniţe şi Plosca, dar şi Anton Turkul vinde acele moşii, pe care le cumpărase cu 10.000 florini, în 26 noiembrie 1801, lui Gregor Simon Turkul, cu 160.000 florini.
În 23 august 1802, Hliboca se află în proprietatea lui Michael Popiel, ca şi celelalte moşii ale Turculeştilor, dar în 27 decembrie 1811, Tribunalul din Cernăuţi îl recunoaşte pe Tadeus Turkul drept moştenitor universal al lui Simion Turcul şi, deci, proprietar al moşiilor bucovinene ale Turculeştilor.
În 1803, un grup de colonişti slovaci s-a aşezat la Hliboca, ei urmând să părăsească satul, pentru a primi loturi de colonizare în Soloneţul Nou, în 1834, când 30 de familii de slovaci părăsesc Hliboca.
Biserica Sfânta Maria din Hliboca a fost ctitorită, în 1794, de Ioan VASILOVICI, Ioan MAXIMIUC, Procopie ZAZULEAK şi Daniil HORODESKI. În 1843, biserica avea 1.341 enoriaşi, fiind slujită de parohul Marko OLINSKI, patron bisericesc fiind armeanul Cristoph von ABRAHAMOWITZ. În 1876, patronii bisericii cu 2.169 enoriaşi erau Alexie şi Xenophon von MUSTAZZA, paroh fiind Constantin SBIERA. În 1907, comuna bisericească Hliboca şi Cinstea, cu biserica patronată de Alexander cavaler de SKIBNIEWSKI, îl avea paroh pe Ilie WERBOWSKI, născut în 1870, preot din 1897, paroh din 1904, iar cantor, din 1874, pe Emilian NOSIEVICI, născut în 1852.
Din 1882, funcţiona, la Hliboca, o şcoală cu 6 clase .
În 1857 s-a construit, în comună, o distilerie de alcool.
În 30 noiembrie 1886, s-a inaugurat linia ferată Hliboca-Berhomet-Carapciu, primii călători… festivi fiind Baron A. Vasilco, căpitanul ţării, Baron Mustaţă, reprezentant al comitetului ţării, Baron Eugen Stârcea, consilier guvernamental, colonelul Seracsin, Baron Eudoxiu Hurmuzachi şi N. Balmoş – căpitani districtuali, Baron A. Petrino, Dr. I. cav de Zotta etc .
În 1890, comuna Hliboca avea 3.825 locuitori şi 4 învăţători: Mihail Ronguş, Nicolai Bendac, Carol Werker şi Sofia Mlodicka. Paroh era Mihail Tarnavschi, iar cantor bisericesc – Emilian Nosievici.

HLINIŢA

Un zapis al lui Ştefan cel Mare, din 13 martie 1459, la care aveau să facă recurs Flondorenii, în 1777, dar care nu s-a păstrat, atesta documentar satul Hliniţa, precizându-i hotarele, în care era inclusă şi Poiana Spasca, motiv de gâlceavă peste veacuri.
Aflat pe malul drept al Prutului, la confluenţa acestuia cu pârâul Hliniţa şi în hotar cu satele Zeleneu, Revacăuţi, Dubăuţi şi Dracineţ, satul Hliniţa, împreună cu Dracineţul, „care au fost sub ascultarea Sipinţilor” a fost dăruit, în 1582, de Iancu Sasul, mănăstirii Probata.
Dăruit de Iancu Sasul Vodă, împreună cu Draciniţa, în 22 august 1582, călugărilor de la mănăstirea Pobrata, care „au dat domniei noastre 100 ughi, fiind noi datori Turcilor, cari 100 ughi au fost dăruiţi sf. mănăstiri de Petru Varticovici, fost pârcălab”, şi reconfirmat, în 7 ianuarie 1608, în folosinţa aceleiaşi mănăstiri, satul „Hliniţa”, fost „sub ascultarea Şipinţilor”, supravieţuieşte anonim de-a lungul veacurilor, sub umbra groasă a călugărimii.
În 12 iulie 1737, în faţa Divanului lui Grigori Ghica Vodă se prezintă „stolnicul Alistarh cu Gheorghie Turculeţ postelnicul pentru giumătate de sat Hliniţ de la ţinutul Cernăuţilor, zicând du-lui Alistarh stolnicul precum acea moşie este dreaptă moşie în partea maicii sale, domniţii Saftii, şi făr dreptate este dată acea moşie, de mătuşa du-sale, domniţa Iliana, lui Turculeţ, cu zapisul său pentru 180 lei datorie soţului său, răpăosatului Nicolaiu Costăn logofăt”. Alistarh rămâne stăpân peste jumătate de sat. Înţelegerea va fi reparafată în 9 iulie 1751.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Hliniţa, moşie a lui Toader FLONDOR, „54 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 dascăli, Necolai şi Luchian, 5 văduve, SIMIONEASA, Titiana, Paraschiva, Maria şi Aniţa, 7 scutelnici ai lui Ioniţă FLONDOR, respectiv Simion MANCĂŞ, Simion ILAŞCIUK, Dămian pânzar, Fedor pânzar, Iacob rusul, Grigoraş TUMANCIUK şi Costandin, 6 ţigani, adică Anton, Moisei, Hortoluţi, Ion FURNICĂ, Mihailo FURNICĂ şi Necolai, 2 jidovi, Zendel şi Herşko, şi 31 birnici, adică: Ivan jitar, Toader rus, Toader GAVRILIUK, Ştefan PORFIR, Simion GLIGORCIUK, Ion GLOGORCIUK, Andrei SPĂTARU, Toader moldovan, Arsenie rotar, Andrieş SARION, Andrieş păsărar, Ivan HUŢAN, Georgiţă ZURA, Manul bărbierul, Georgie CURCANUL, Ion MANCHEŞ, Ştefan LUNŢUC, Alecsa prisăcar, Ion butnar, Vasili RUSNAK, Ion PAVLIUC, Tudosii PAVLIUC, Tănasi rus, Luchian ILUC, Ştefan sin popii, Dumitraş sin popii, Chiriac SPÂNUL, Tudosi vornicul şi Vasile RUSNAK.
În 1774, Hliniţa avea 54 familii, adică 1 mazil şi 53 familii de ţărani, după cum rezultă din recensământul lui von Spleny, din 1775. În 1784, în urma colonizării cu ruteni, numărul familiilor ajunge la 93.
În 17 august 1777, feciorii lui Şerban Flondor, Ioniţă şi Toader, se plâng Divanului Domnesc împotriva împresurării, pe care o comitea egumenul Pobratei, Hrisant, dar egumenul a arătat o hotarnică din 1736, prin care dovedea că Poiana Spasca ţinea de Draceniţa, nu de Hliniţa. Uricul lui Ştefan cel Mare, pe care Flondorenii îl aveau, includea Poiana Spasca între hotarele Hliniţei, pe care Flondorenii o vor păstra.
În 20 septembrie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, Toader şi Ioniţă Flondor (care va fi vornic de Câmpulung Rusesc, până în 1787) declarau că stăpânesc satul Hliniţa, pe care îl obţinuse, la schimb, tatăl lor, Şerban Flondor.
După Ioniţă Flondor vor rămâne 9 copii, cei majori, Vasile şi Gheorghe, primind jumătate din satul Hliniţa în 16 noiembrie 1784. Doi ani mai târziu, în 14 iunie 1786, Toader Flondor, care nu avea copii, lăsa, prin testament, jumătate din Hliniţa nepotului său, Vasile Flondor, apoi revine cu un alt testament, în 12 februarie 1798, când, „cunoscând cum că aproape este hotarul vieţii sale”, lăsa jumătatea sa din satul Hliniţa soţiei sale, Iniţa. Aceeaşi voinţă o exprimă testamentar Toader Flondor şi în 22 ianuarie 1800, dar precizând că după moartea Iniţei, moşia va reveni nepoţilor lui, Vasile, feciorul lui Ioniţă, Iordachi, urmaşul lui Gheorghie, şi Dumitrache.
Vasilie, Dimitrie şi Iordachie Flondor înscriu jumătatea de sat Hliniţa a lui Teodor şi Aniţa Flondor, la Tribunalul din Cernăuţi, abia în 23 aprilie 1807, dovadă că „hotarul vieţii” a fost suficient de îndepărtat pentru bolnăviciosul Teodor Flondor.
În 20 iulie 1819, Vasile… von Flondor, simţindu-se slab, în ciuda tăriei particulei nobiliare austriece, şi-a făcut testamentul, lăsând nepotului său Iordachie, fiul lui Gheorghe Flondor, o optime din Hliniţa şi toată gospodăria din acest sat.
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Hliniţa, ctitorită, în 1776, de mazilul Theodor FLONDOR, se afla, în 1843, sub patronatul bisericesc al lui Iordachi de FLONDOR, parohul Ioan DANISCHEWSCKI păstorind 1.332 suflete. În 1876, patron bisericesc era Alexandru baron de FLONDOR, cei 1.817 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Ioan WEISSMANN. În 1907, când patroni bisericeşti erau Emanuil cavaler de FLONDOR şi Miecyslaw WEGRZYNOWICZ, cumnatul său, paroh era Ştefan IVANOVICI, născut în 1839, preot din 1872, paroh din 1879, iar cantor, din 1888, Archip CUŞNIRIUC, născut în 1857.
Din 1888, funcţiona, la Hliniţa, o şcoală cu 4 clase .
În 1890, satul Hliniţa avea 2.317 locuitori. Primar era Alexandru cavaler de Flondor, paroh – Ioan Waismann, învăţător – Sevastian Şerbanovici, iar cantor bisericesc – Archip Cuşniriuc.

HLUBOCA

În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 7-a biserică, cu popă, la Hluboca”.
În martie 1491, fiul lui Iudca cel Bătrân, care primise Hluboca de la Alexandru cel Bun, Pavel Iudca, vindea jumătate de sat fraţilor care stăpâneau şi Vicovul, lui Stan şi lui Ioachim Babici, pentru 150 zloţi tătărăşti, iar cealaltă jumătate, celuilalt frate Babici, Andriaş.
În 8 februarie 1595, Ilie, vătaf de Barbeşti, şi Fădor Orbul, disputau nişte părţi din Hluboca şi din Bănila pe Ceremuş, dar s-au împăcat prin cedarea unor părţi din Şişcăuţi, care aparţineau lui Fădor Orbul, vătafului Ilea.
În 8 martie 1641, prin care „Petre, fiul lui Isac, fratele său Toader şi surorile sale Ana, Gaftona şi Toader, copiii lui Grama de Călineşti”, cumpără, cu 150 galbeni, părţile Onacăi, fiica Vasilinei, ale Mariuţei şi ale lui Gheorghie, copiii Saftei, şi ale lui Ionică, fiul lui Constantin, toţi nepoţi ai Vasilinii, din satele Lucavăţ, Bănila, Igeşti şi Hliboca.

HORECEA

Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horecea „62 – toată suma caselor”, însemnând 1 baran, Toader sin GĂINĂ, 1 umblător, Vasile VORONCA, 1 popă, Dumitru, 1 dascăl, Mihalachi, şi 58 birnici, şi anume: Andreiu FUTILĂ, Toader sin GAVRILĂ, Nechita ŢIVORIGĂ, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOBOAI, Ilaş ŢIVORIGĂ, Grigoraş hotincian, Onofreiu ŞCHIOPU, Vasile COSTAŞ, Dănilă, Dumitraşcu zet TUDOR, Andronic ungurian, Simion sin ego, Chirilă zet VERINCA, Mihail SOFRONII, Mihalache ruptaş, Vasile ruptaş, Tănasă sin ego, Ion ruptaş, Tudosie sin VASILE, Pinteleiu HALUNGA, Toader HALUNGA, Ion sin VASILE, Grigore sin VASILE, Vasile FUTILĂ, Iacob hotincian, Toader VASLIN, Ştefan VERENCU, Vasile brat ego, Constandin VORONCĂ, Sandul sin GĂINĂ, Andrei VORONCĂ, Savin brat scripcar, Costandin scripcar, Grigori sin IVAN, Nechita ŢIVERIG, Sandul sin MIHAIL, Vasile sin IACOB, Iliş ŢIVERIG, CARPU, Petrea brat ego, Toader PĂCINTĂ, Andrei rus, Andrei RUSNAK, Vasile ANCIER, Andrei ŢIRIG, Neculai MAZUR, Petre pânzar, Andrei zet cojocăriţii, Ivan PACIUK, Onofrei vătăman, Andrei BOSEAS, Andrei blănar, Anton SURDUL, Hrihor sin MIHAIL, Ivan morar, Iuri RUSNAK şi Mihaiu COVALUC.
„Acest suburbiu e spre răsărit de Cernăuţ.
Aici se află două biserici: una în suburbiul ce-i zice Horecea-veche şi alta, fostă, mai înainte, mănăstire, în Horecea-mănăstirii vel Ludi-Horecei (Ludi e un cuvânt rutean şi înseamnă oameni, Oamenii Horecii), lângă o văleică, pe un dâmb, în cornul unei pădurici, pe după care trece Prutul, curgând, nu tocmai lin, la vale.
Mănăstirea Horecei, după Pumnul, se crede să fi fost întemeiată de un călugăr, pe la 1712. Numele lui nu-i cunoscut.
Pe la 1737, se chema egumenul ei Ion, care a cumpărat, pentru mănăstire, şi un fânaţ lângă Cernăuţ, cu 6 florini de argint.
Călugării care locuiau în mănăstire, auzind că are să se desfiinţeze, au trecut mai adânc în Moldova, cu averea mişcătoare şi cu hrisoavele ei.
Când s-a împreunat Bucovina cu Austria, s-a înfiinţat, în mănăstirea Horecea, un curs teologic, după metodul vechiu, rămânând, pe acest loc împodobit de frumuseţile naturii, pe malul drept al Prutului, până la 1809. În acest an, fu el strămutat la Cernăuţ, unde, apoi, se înfiinţă, în 1826, Institutul Teologic.
Pe uşa mănăstirii sta scris că zidirea mănăstirii s-a dus la capăt în anul 1767, dată ce are să se înţeleagă sub această zidire, căci mănăstirea exista şi mai înainte, după cum se poate cunoaşte din cele amintite mai sus. Sub această zidire are să se înţeleagă zidirea de a doua oară şi se spune că, la această zidire, ar fi dăruit Catarina II, împărăteasa Moscalilor, şi Grigore Ghica Vodă, în anul 1766, o sumă de 40.000 de ruble.
Clopotul cel mare al mănăstirii are însemnătate istorică.
Ruşii, în războiul cu Turcii, 1769-1774, înfiinţară o fabrică de bătut bani, în nişte grădini, pe partea stângă a Prutului, lângă Cernăuţi. Din spija ce se afla în fabrica aceea, s-a vărsat clopotul amintit, sub generalul Gartenberg, prin clopotarul Cristian Valentin, la anul 1773, pe spesele mănăstirii, plătite prin egumenul Artemon.
Mănăstirea avea 14 proprietăţi, şi anume: Săzomnişca, pământul în jurul mănăstirii; Hreblea, un loc lângă Horecea; un fânaţ lângă Horecea, de la Hârtop, până-n malul Prutului; Terebiş, un fânaţ lângă Horecea, un fânaţ de 12 odgoane, în hotar cu Cernăuţul; un fânaţ de 12 odgoane pe malul drept al Prutului, de la Horecea, până la Ostriţa; nişte fâneţe şi pomete în Cernăuţ; o casă şi arături în Cernăuţ; o casă şi pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ în Cabeşti; o parte din Horecea; 1/8 parte din Cabeşti; o bucată de pământ în Cernăuţ; o bucată de pământ lângă mănăstire.
După protocolul împărătesc, făcut de comisarul Metzger, în 16 Februar 1782, mai avea mănăstirea Horecea încă 4 proprietăţi: o moară în Cernăuţi, numită Moara Călugărilor; Mogoşeşti, sat în Moldova; trei locuri de casă în Cernăuţ, lângă Fântâna Turcească; a treia parte din Nahoreni, sat în Moldova” .
În 1890, Horecea avea 1.119 locuitori şi trei învăţători: Mihail Pitei, Georgie Hreniuc şi Nichifor Şcraba. Michail Humailo era primar, Vasile Iliuţ era paroh, iar Simion Guga – cantor bisericesc.
O listă de colectă pentru Internatul de studenţi români din Cernăuţi, alcătuită, în septembrie 1896, de Vasile ILIUŢ, cuprinde următoarele nume de localnici: Michail PITEI, Nichifor ŞCRABA, George HRENIUC, Simeon GUGA, Nicolai COSTAŞ, Toader FLOREA, Iacob VORONCA, George PAULOVICI, Dimitrie SVRID, Toader VEREHA, Anton CAULEA, Ioan alui Constantin VORONCA, Nichita VORONCA, Lazar VORONCA, Moisi VORONCA, Daniil VASILOVICI, Maftei VORONCA, Ieremie GĂINĂ, Alexandru alui Petru VORONCA, Gavril VORONCA, Georgi FLOREA, Andreiu FETILĂ, Mihaiul FLOREA al Eudochiei, Georgi GĂINĂ, Ilie HUMAILO, Nicolai HUMAILO, Ilie TERLEŢCHI, Maxim alui Petru VORONCA, Gavril PLĂCINTĂ, Vasile GĂINĂ, Maxim alui Ştefan VORONCA, Dimitrie HURGHIŞ, Mihaiu PRIDIE, Dimitrie alui Gavril VORONCA, Nistru CHIŢAC, Chiril VORONCA, Simion alui Georgi GĂINĂ, Toader alui Nicolai. VORONCA, Daniil TOMNIUC, Nicolai FLOREA, Varvara lui Ioan PODEŢ, Toader HUMAILO, Constantin SMOLENCIUC, Ilie DANCIUC, Nicolai alui Ioan VORONCA, Flor HROMIUC, Fluor alui Maftei VORONCA, Ştefan HUMAILO, Alexandru FLOREA, Michail ANTONOVICI, Georgi SVIRID, Cozma PAULOVICI, Tanasi MELNICIUC, Filip SVIRID, Simeon COSTAŞ, Nicolai CALANGIU, Tit COZUBEAC, Vasile CALANGIU, Ioan HUMAILO, Ioan MARTINIUC, Nicolai SVIRID, Onufrei SMOLENCIUC, Alexandru VORONCA, Cozma GĂINĂ, Nichită CAULEA, Catrina alui Gavril VORONCA, Domnica SPENGEAC, Maria RUPTAŞ, Domnica alui Grigori SVIRID, Simeon VORONCA, Catrina GEORGIAN, Irina lui Codrat VORONCA, Vasilina lui Ştefan VORONCA, Domnica lui Ioan FETILĂ, Domnica lui Neculai FLOREA, Irina lui Ştefan TUDUREAN, Raifta PLĂCINTĂ, Michail ZACHIPNEI, Michaiu CRAUCIUC, Petru GĂINĂ, Nicolai CASIAN, Magdalina GĂINĂ, Mafteiu COTOMAN, Petru COSTINIUC, Axenti PAULOVICI, Maria lui Ioan VORONCA, Varvara ANTONOVICI, Maria ZVONETCHI şi Maria CARPIUC .
„Ioan Magior, abiturent al gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a căzut pe câmpul de onoare contra Italiei, în 10 Septembrie 1915. El e fiul exarhului arhiepiscopesc din Horecea, al părintelui paroh Vasile Maghior. Dulce et decorum este pro patria mori” .

HORODNIC

Pornind de la sugestia toponimică, adică de la faptul că „horod” (gorod) înseamnă, în limbile slave, oraş, cetate, târg, austriecii au angajat un arheolog slav, al cărui nume îmi scapă, să facă săpături pe vatra celor două sate Horodnic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu speranţa că se vor găsi urmele presupusului oraş-cetate. Un pictor austriac, Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), l-a însoţit pe arheolog, realizând, cu acea ocazie, o frumoasă panoramă a Horodnicului de Jos, în prim-plan zărindu-se ceramica descoperită de săpătorii ţărani, care trudesc într-o groapă considerabilă, situată pe un deal, supravegheaţi, îndeaproape, de domnul de la Împărăţie, care umbla după oale şi ulcele. Charlemont a desenat, apoi, piesă cu piesă, toate obiectele descoperite în vatra Horodnicului de Jos, ceramică celtică şi, mai ales, bastarnă, toporişti, vârfuri de arme, toate din secolele III-II înainte de Cristos. S-au mai găsit, desigur, ca peste tot în România, Basarabia şi Ucraina, şi piese care ţin de cultura cucuteniană, dar oraşul-cetate nu li s-a arătat şi pace. Poate că nici nu a existat, poate că, taman ca la Rădăuţi, „horodul” se referă la un posibil târg de animale şi produse agricole, organizat în vecinătatea Mănăstirii Horodnic, săptămânal sau cu ocazia mai multor sărbători anuale. E posibilă, totuşi, şi varianta existenţei, cândva, a unei întărituri de pământ şi lemn, condusă de o căpetenie locală (horodnic), pe care s-o fi măcinat, prin vremuri, brazda pământească, dar nu trebuie exclusă nici varianta unei străvechi cetăţui din piatră, precum cele despre care vorbeşte, după ce le văzuse, Simion Florea Marian, în „Tradiţiile…” sale, cetăţuie pe care, deocamdată, pământul nu voieşte să ne-o dezvăluie.
N-ar fi exclus ca temelia acelei cetăţi să se afle nu la Horodnicul de Jos, ci la Horodnicul de Sus, în pădurea „Cetate”, pe Pârâul Cetăţii, localizare sugerată şi de reperele menţionate în uricul lui Roman Vodă, din 18 noiembrie 1393, în care se spune că hotarul Frătăuţilor porneşte „de la obârşia Sucevei, drept la Movilă, la satele lui Radomir”, care sate pot fi cele cunoscute, în viitor, drept satele Horodnic, Rădăuţii reprezentând, aşa cum este sugestia generală, o parte din acest ocol, cea poziţionată „de acolo (de la satele lui Radomir), drept peste câmp la o movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir”, în capătul cărui ocol se află „cornul de jos”, dinspre Suceava. Dar, deocamdată, totul este doar o sugestie, deşi reperele hotarnicei Rădăuţilor, din 19 şi 20 iulie 1782, deşi împănate cu foarte multe toponime, par să respecte, în megieşia Frătăuţilor cu Horodnic şi Rădăuţi, aceleaşi indicii ale dispunerii movilelor. Dar, despre asta, cu un alt prilej, după o documentare mai amănunţită.
Cele două sate Horodnic, „unde a fost curtea lui Petru Vrană”, deşi locuite din antichitate, au fost atestate documentar abia în 15 iulie 1439, ca proprietăţi ale mănăstirii Horodnic („unde este Antonida stareţă”), împreună cu satul dispărut Balasinăuţi, şi sunt, alături de Frătăuţi, pietre de temelie ale spiritualităţii bucovinene, datorită numelor mari, aduse prinos culturii române.
La Horodnicul de Jos s-a născut, în 1 noiembrie 1836, I. G. Sbiera, iar în 26 august 1884, publicistul Calistrat Şotropa, autor al unor interesante tablete literare despre atmosfera idilică a satului natal, publicate prin vechile reviste bucovinene. Din Horodnicul de Jos a plecat şi Eroul Umanităţii Ioan D. Popescu, autorul unei mărturii zguduitoare, publicată, alături de mărturia câmpulungeanului Ilie Ilisei, sub titlul „Dosarele suferinţei”, de Grupul editorial „Muşatinii – Bucovina viitoare”, în 1999, dar şi neîntrecutul fluieraş Silvestru Lungoci, născut în satul Călugăriţa, în 9 ianuarie 1939. Bădiţa Silvestru a copilărit în satul natal al vigurosului prozator bucovinean Vasile Ţigănescu (13.01.1898 – 18 august 1971), sat frumos, risipit pe un platou întins, la poalele obcinilor, în care încă trăiesc şi cântă doi mari rapsozi bucovineni, Gicu şi Vasilică Lungoci, fraţii lui Silvestru. Şi mai există, la Horodnicul de Jos, un prieten al nostru statornic, hâtrul dascăl Gică Sbiera, cel cu suflet clădit drept temelie a memoriei. Şi tot din Horodnicul de Jos se trage şi poetul contemporan Nicolae Prelipceanu, născut în 10 august 1942, dar şi mama celebrului om de televiziune, poet, prozator şi publicist Mihai Tatulici, dar care s-a născut la Frătăuţi, în 3 august 1948.
De Horodnicul de Sus se leagă numele lui Em. Grigorovitza (15.02.1857 – 06.12.1915), „cronicar duios al Bucovinei” (Constantin Loghin), născut la Rădăuţi, dar puternic ataşat de „baştina părinţilor şi a mamei copilului” său, căci „sat frumos românesc ca acesta greu să găseşti cât ai căuta”.
Şi tot la Horodnicul de Sus s-au născut doi mari poeţi iconari, Iulian Vesper, în 22 noiembrie 1908, şi E. Ar. Zaharia, în 24 ianuarie 1911.
Întărituri domneşti pentru satele Horodnic se mai obţin în 1 august 1444 şi în 8 iulie 1453, ambele în beneficiul mănăstirii stareţei Antonida, mănăstire dispărută, dar cu temeliile adăpostite, probabil, de vatra fertilă a satului Călugăriţa. Este de presupus că mănăstirea aceea veche a dispărut şi s-a risipit înainte de urcare pe tron a lui Ştefan cel Mare, din moment ce, în 26 august 1474, se judecă, în faţa Sfatului domnesc de la Suceava, pricina dintre Ivanco, fiul lui Vasco de la Horodnic, şi Măruşca, fiica lui Ivan Cupcici. Procesul, judecat după dreptul valah (valaskim), „cum este drept şi lege, după obicei, ca să vie Ivanco însuşi cu 24 de jurători şi să jure cu ei Ivanco şi cu fraţii săi că sunt nepoţii lui Cupcici, după mama lor, de asemenea că sunt nepoţi şi ai Maruşcăi, şi ai lui Mihno” (fiul lui Grozea Cupcici, nepotul Maruşcăi”.
În ziua judecăţii, deci în 26 august 1474, „Ivanco şi cu fraţii săi s-au lepădat de jurământul lor şi nu au vrut să jure cu jurătorii lor, ci au lăsat pe Măruşca, fiica lui Ivan Cupcici, ca să vie ea singură şi să jure, zicând aşa: Că Ivanco, fiul lui Vasco din Horodnic, şi cu fraţii săi nu sunt nepoţii lui Cupcici, nici ai ei, ai Maruşcăi, nici ai lui Mihno”.
Ştefan cel Mare şi sfatul său domnesc, „văzând Maruşcăi”, i-a întărit ei toate satele lui Cupcici, stabilind, pentru eventualitatea altor pâre mincinoase la domnie, o amendă usturătoare pentru cei din neamul lui Ivanco, adică „să plătească atunci zavească 60 de ruble de argint curat”.
Dar, în vremurile care au urmat, nici un urmaş din neamul Vasco al sătenilor horodnicani nu a mai revendicat străvechile moşii, care, după o întăritură, din 1530, a lui Petru Rareş, referitoare la cumpărarea satului Horodnicul de Jos, „cu livada, mai jos de Osoe”, şi după o alta, din 14 februarie 1582, prin care Iancul Sasul Vodă, în baza uricelor din vremea lui Ştefan cel Mare, întărea celor două sate fraţilor Ion, Trifon, Ştefan, Sturza, Vasutca, Parasca, Fădora şi Anuşca Cupcici, sunt vândute, la 1577, lui Ieremia Movilă, care le dăruieşte Mănăstirii Suceviţa, „cu iazuri şi cu mori pe Părăul Horodnicul şi pe Părăul Pozinul şi cu poiene şi curături într-a lor hotară”. Mănăstirea stăpâneşte cele două sate, aflate într-un acelaşi hotar până în 1785, până la confiscarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea cu pământ arabil, fâneţe şi păduri, pe seama averilor confiscate de la călugări, a obştilor săteşti şi a ţăranilor, în 1786.
În acel an 1786, al primei reforme agrare în Bucovina, sunt menţionate, pentru prima dată în nişte hotarnice, toponime precum Coliba, Dealul Horodnicului, Dealul Pietros, Dealul Voitinului sau Viţău, Fântâna Voloca, La Mărul Roşu, Mesteceni, Opcina, Pădurea Corhana, Piscul Murelor, Pârâul Boşneanu, Pârâul Pozinul, Pârâul Valea Sacă, Poiana Haiciunca, Poiana Pietroasă (fostă pădure), Sub Codru, Traian şi Vadul Pietros (Nicolai Grămadă, Toponimia minoră a Bucovinei, I, pg. 299).
La Horodnice se stabiliseră, între timp, şi trei familii de emigranţi transilvăneni, cea a lui Vasile Moroşan, plugar din Bârgău, sosit, în 1748, împreună cu nevasta şi cu doi băieţi şi două fete; cea a bodnarului din Rodna George Ungurean, stabilit la Horodnic în 1766, împreună cu soţia, un băiat şi cinci fete; cea a plugarului din Rodna Nicuţă Buenţa, sosit tot în 1766, împreună cu soţia şi două fete.
În 17 martie 1782, nişte ţărani din Horodnic, în frunte cu vornicul lor de atunci, Ioniţă Ţigănescu, au fost invitaţi să participe, împreună cu ţărani din Volovăţ şi din Rădăuţi, la juruirea şi hotărnicirea moşiei satului Rădăuţi. Ceilalţi „oameni buni şi bătrâni” erau Toader, fost protopop, Grigore Prilipcean, Ioan Morar, Simeon Crisenco şi Grigoraş Calancea.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horodnic, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „81 – toată suma caselor”, însemnând 8 popi, 13 femei sărace şi 60 scutelnici ai spătarului Enăkaki.
În 1774, când austriecii ocupă Bucovina, satele Horodnic aveau 72 familii, dar numărul lor creşte, până în 1784, la 186 de familii, din 1785, cele două sate cu rădăcini comune devenind comune distincte.
Biserica Sfântului Ioan Teologul din Horodnicu de Jos a fost ctitorită, în 1814, de Nicolai POPESCUL şi de preotul Dimitrie POPESCUL, fiind restaurată în 1853. Biserica din Călugăriţa, ctitorită în 1591, avea să fie restaurată în 1871.
Biserica Sfântului Dimitrie din Horodnicu de Sus fusese construită în 1790, din banii Fondului Religionar, renovată, în 1853, de preotul Dimitrie SOSNOVICI, apoi în 1871.
În 1843, parohia Horodnicu de Sus, cu 1.656 enoriaşi, era slujită de parohul Dimitrie SOSNOVICI, iar cea din Horodnicu de Jos, cu 1.240 enoriaşi, de parohul Dimitrie POPESCUL şi de preotul cooperator Nicolai POPESCUL.
În 1907, paroh la Horodnicu de Sus era Epifanie BACINSCHI, născut în 1845, preot din 1869, paroh din 1879, cantor fiind, din 1901, George POPESCUL, născut în 1867. În acelaşi an, la Horodnicu de Jos, paroh era Epaminondas PRELICI, născut în 1847, preot din 1873, paroh din 1882, iar cantor, din 1900, Dimitrie HALIP, născut în 1858.
Câte o şcoală cu 5 clase funcţionau în ambele comune Horodnic din 1861, la Horodnicu de Sus fiind deschisă, în 1902, şi o şcoală cu 3 clase .
În 1890, când Daniel Werenka îşi publică celebra „Topographie”, Horodnicul-de-jos avea 2.148 locuitori, păstoriţi de parohul Dimitrie Popescu şi de cantorul bisericesc Petru Lomoş. Primar al satului era Onufrei Teleagă, iar învăţători, Vasile Mihalescul şi Fevronia Velehorschi.
O colectă, pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Zaharie ZUB, primar în comuna Horodnic de sus”, menţionează următoarele nume de localnici:paroh Titus TURTUREAN, învăţător Toader GUGA, Titus COMOROŞAN, Simion ZUB, Artemie ZUB, Toader MACOVEI, Ion CALANCEA, George ICHIM, Dumitru POPESCUL, Maftei PRELIPCEAN, Constantin GRICENCO, Casian MACOVEI, Vasile JACOTA, Constantin MACOVEI, Ion GROSUL, Iftim POPESCUL, George ANICA alui ZAHARIE, Constantin LUŢA, George LUŢIA, George GROSUL alui Gavril, Constantin GROSUL, Vasile ANICA, George MACOVEI şi Spiridon POPESCUL . În Horodnicul de Jos era primar, în 1896, Onufreiu TELEAGĂ .
Din Horodnicul de Jos, lista de colectă întocmită de parohul Dimitrie POPESCUL cuprinde numele localnicilor: primarul Onufrei TELEAGA, Gavril TELEAGA, Petru PRELIPCEAN, Dumitru alui Lupu TELEAGA, Dumitru alui Alexandru TELEAGA, Ion alui Silion PRELIPCEAN, Antip PRELIPCEAN, Ilie ANDRIEŞAN, George LUNGOCI, Pancratie POPESCUL, Ion POPESCUL, Ifrim OLENICI, Rachila lui Simion TELEAGA, Gavril ŢIGANESCU, Alexandru POPESCUL, George PRELIPCEAN, Ioan PISCUC, Ioan ŢIGANESCU, Laurenti ŢIGANESCU, George PRELIPCEAN şi Dionisie SOROCEAN .
O altă colectă, demarată în 18 Decembrie 1897, în folosul aceluiaşi internat cernăuţean, făcută de primarul Onufrei TELEAGĂ, de proprietarul Petrea alui Archip TELEAGĂ şi de preotul Dimitrie POPESCUL, menţionează următoarele nume din Horodnicul de Jos: proprietarul Ion ONICA, proprietarul şi negustorul Gavriil TELEAGĂ, Ion alui Simion TELEAGĂ, Simion alui Vasile TELEAGĂ, Casian alui Georgie TELEAGĂ, Vasile TELEAGĂ, Dumitru TELEAGĂ, Simion alui Alexandru TELEAGĂ, Rachila TELEAGĂ, Pavel TELEAGĂ, Ion PRELIPCEAN, Dimitrie POPESCU, George BOGHIAN, Nistor COLBAN, Pentelei PRELIPCEAN, Ion alui Damian LUNGOCI, Ion PISCUC, Dumitru alui Vasile PRELIPCEAN, David ANDRIŞAN, Ion ANDRIŞAN, Nistor PRELIPCEAN, Toma PRELIPCEAN, Ion alui Artemi PRELIPCEAN, Ion alui Precop PRELIPCEAN, Ifrim PRELIPCEAN, Casian POPESCUL, Pentelei PRELIPCEAN, Anton PRELIPCEAN, Petre alui Anton PRELIPCEAN, Grigori alui Varlaam PRELIPCEAN, Chiriac PRELIPCEAN, Toader PRELIPCEAN, Efrim COLBAN, Dumitru alui Vasile COLBAN, Simion ŞOTROPA, Aniţa lui Simion ŞOTROPA, Ion alui Vasile LUŢA, Anton RAICO, Ion TIRON, Andron LUŢA, Vasile POPESCUL, Pentelei VLADEAN şi rădăuţenii Iankel ŞAPIRA, Leiser KIRMAYER, Calman FIŞER, Nathan HARTH şi Chaim MENŞEL, precum şi arendaşul morii din Horodnicul de Jos, Franz REITMAIER, burger în Rădăuţi .
În 1899, de Sf. Dumitru, „părintele episcop Repta” a sfinţit biserica din Horodnicu de Sus, cu un sobor de 18 preoţi, în prezenţa a câtorva mii de credincioşi. Printre ctitori se află, în primul rând, primarul de atunci, Zaharie Zub, care a dat 4.500 florini .
Horodnicul-de-sus avea 2.595 locuitori, păstoriţi de preotul Tit Turturean şi de cantorul Casian Şindilaru. Şcoala din sat avea patru învăţători, Teodor Guga, Tit Comoroşan, Glicheria Comoroşan şi Panora Senculeţ, iar primar al satului era Zaharia Zub, unchiul lui Em. Grigorovitza, care avea să scrie, mai târziu:
„Am mai povestit, cu alt prilej, cititorilor mei despre Horodnicul de Sus şi o mai zic o dată că sat frumos românesc ca acesta greu se mai găseşte cât aţi căuta. Nu că-l laud, fiindcă-mi e acolo baştina părinţilor şi a mamei copilului meu, dar aşa-i. Şi n-ar fi numai atâta, dar treizeci de ani de-a rândul, de când am trecut dincoace, în Ţara Românească, tot de casa noastră strămoşească a ţinut vornicia acestui cuib de Români. Şi numai la biserica veche din sat, dacă aş fi vrut să merg să mă închin, tot de tata socru, preotul satului, era să dau.
Cum nu era să-mi fie drag Horodnicul de Sus? E şi satul cel mai lipit de marginea târgului, scăldat de apa albăstrie şi rece a Topliţei, ce curge ascunsă până spre piaţa mare a Rădăuţului.
Şi ce mândru e aşezat Horodnicul de Sus, la un capăt al şesului, chiar în spatele târgului, având faţa îndreptată spre munţii Carpaţilor, parcă ar fi fost pus strajă pe valea mare a Sucevei, ce se deschide de aicea înainte.
Poate de aceea se va fi trudit aşa strămoşul meu, de a venit fugar din ţara muscălească, să-şi regăsească scumpa lui Moldovă, pe care o părăsise ca flăcău de 17 ani, luat cam cu sila de cetele generalului rusesc Munich, la anul 1739. Păţise şi el ce li s-a întâmplat, în urmă, la mulţi feciori de casă bună moldovenească. Că mi-i ademeneau Ruşii în tot felul şi-i luau cu dânşii, în ţara lor, unde o samă ajungeau la slujbe înalte, cum a fost, de pildă, şi cu Onu de la Miroslave.
În familia noastră s-au păstrat şi azi hârtii cari spun multe. Dar cine să apuce a scormoni din nou lucruri uitate… şi la ce? Cu gânduri trufaşe, că ce şi cum era să fie, dacă veneau lucrurile altfel şi nu cum au venit, nu mi-am bătut niciodată capul. Destul de scump plătise tatăl meu, cum îmi povestea adeseori, tradiţia din familie, cum că ne-am trage din neam. Face să o spun şi altora.
Moşul meu, Irmolai, om cu multă socoteală, văzând că învăţătura era lucru scump, a lăsat pe cei doi băieţi ce-i avea, adică pe tatăl meu şi pe frate-său, primarul Horodnicului de azi, să înveţe ce cam se putea învăţa pe vremurile acele aşa, prin apropiere, mai la mănăstirea Suceviţei, mai la Rădăuţi. Tatălui meu îi băgase însă în cap, încă mai dinainte, un unchiu, călugăr ce tot se abătea pe la casă, fumuri de boierie. Şi-ntr-o zi, prin postul mare, când moşul meu l-a fost trimes pe tata cu boii în ţarină, să o cureţe de spini, el ce s-a gândit, ce a făcut, dar atât că a tulit-o drept în Moldova, la mânăstirea Neamţului, unde un fel de frate al moşului meu, arhimandritul Serafim, se găsea stariţ. Ce va fi învăţat pe acolo bietul meu tată e greu de spus. Destul că, după moartea unchiului, s-a întors băiat cam răsărit, dar fără nici un rost, adică nici bun de gospodărie, nici prea îndemânatec pentru carte nemţească, ce se cerea pe la noi, în Bucovina. Cu mare greu şi-a cârpit, în urmă, învăţătura, încât să poată intra învăţător şi, astfel, să scape de slujba grea de opt ani a oştirei.
Dar să mă întorc înapoi, la firul amintirilor mele, şi, părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale şi să dau de drumul mare ce duce, la stânga, spre Rădăuţi, iar, în dreapta, apucă spre vestita mânăstire a Suceviţei, cea durată de neamul domnesc al Movileştilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Probaj (Probaj se zice în popor la sărbătoarea Schimbării la Faţă), toate satele de prinprejur, mai ales, însă, Horodnicenii noştri.
În partea aceea se îmbie, pe la jumătate de cale, şi un drum destul de bunicel al satului nostru. La ieşirea din sat, însă, nu mă pot răbda să nu-mi întorc, încă o dată, privirea la frumoasa şcoală cu şase clase, ce au clădit-o oamenii de câţiva ani încoace. Unde, acum douăzeci de ani, nu prindeai copiii Horodnicenilor nici cu arcanul ca să-i aduci la învăţătură, şcoala asta nouă, cât îi de încăpătoare, geme de băieţi şi fete cari, învăţând cu schimbul, unii dimineaţă şi alţii după amiazăzi, nu dovedesc să se lumineze de ajuns. Acum comuna a cumpărat şi cele două crâşme, de devale din sat, unicele cari mai rămăseseră încă neînchise, după izgonirea Jidovilor de către unchiul meu, vornicul. Astfel, se mai fac două şcoli deosebite, pentru sătenii împrăştiaţi unii pe aşa-zisa toloacă a Braniştei, iar alţii tocmai hăt, dincolo, pe sub pădurea Fondului. O! dacă s-ar putea pune în locul fiecărei crăşme câte-o şcoală, cum s-a făcut la Horodnicul de Sus, tu, neam ales al Israilului, oare ce te-ai mai face?
Drumul satului din partea asta îi pietruit, ba încă, pe ici, pe colo, s-a sădit câte un pom alăturea şanţului, lucru de minune, care arată că vreau oamenii să facă cum face stăpânirea şi tot parcă li vine greu să-şi întinză ei înşişi umbră pe ogoarele lor. Şi ogoarele sunt muncite bine şi făgăduiesc, ca în toţi anii, rod şi bucate îmbelşugate. Unde prinde, însă, drumuleţul satului a se sfârşi şi vine de se închiagă cu drumul împărătesc, zărim o fântână mare, cu ghizduri şi cu brâu înalt de peatră. În dosul stâlpului sumeţ al cumpenei cu ciutură ferecată, se înalţă o cruce frumoasă de pomenire, cioplită din două lespezi întregi de stâncă adevărată. Nu trece om, de unde va fi venind, ca să nu se oprească, o clipă, şi, făcându-şi cruce, să nu mulţămească celui de sus pentru băutura răcoritoare, şoptind, în acelaşi timp, şi numele acelora ce s-au gândit să facă aşa binefacere însătaţilor de la drum. Îmi vin lacrămi în ochi, căci ctitorii însemnaţi cu slove vechi pe latul crucei sunt moşul meu, Irmolai, şi Solomina, bunică-mea. Să-i aibă Dumnezeu în împărăţia sa!” (Cum a fost odată, Bucureşti, 1911).
Horodnicul de Jos beneficiază de o succintă descriere, aşa cum fusese prin anul 1848, din partea lui Ion alui Gheorghe Sbiera:
„Satul Horodnicul de Jos era aşezat în vale, lângă părăul Pozănul, şi pe coasta miazăziuală a unui colnic lungăreţ. Din vatra satului, cercul de vedere, adică discul pământului (orizontul) îmi părea foarte restrâns, îngust. Când mă suiam, însă, pe gruiul (vârful) colnicului, unde era pusă o ciuhă (bornă) de cătră ingineri, când au fost măsurat moşiile oamenilor, mi se mai lărgea încâtva cercul de vedere, dar tot credeam că acolo unde se împreună cerul cu pământul este marginea lumii” (Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ, 1899).
Prima bibliotecă publică a Horodnicului de Jos, Cabinetul de cetire „Vatra”, s-a înfiinţat, în casa comunală, în anul 1896, cu 326 membri, cu 79 cărţi şi 4 abonamente la gazete, dar şi cu o avere de 26 florini şi 20 de creiţari. Preşedintele „Vetrei” era preotul Dimitrie Popescul, secondat de legendarul învăţător Vasile Mihalescul şi de secretarul Dionisie Sorocean.
Horodnicul de Sus a preferat să-şi facă, mai întâi, bancă cooperatistă, a cincia bancă rurală de tip Raiffeisen din Bucovina, după cele din Crasna, Fundu Moldovei, Solca şi Stroieşti, înfiinţată în anul 1898, cu 139 părtaşi, sub preşedinţia lui Epifanie Bacinschi şi sub directoratul primarului Zaharie Zub, cu învăţătorul Teodor Guga vistiernic, cu George Luţă şi Filip Macoveiu în Consiliul de control, şi cu Emilian Hreniuc, Dimitrie Popescul şi Simeon Zub în direcţie.
Folclorul pare să se fi simţit mai bine la Horodnicul de Jos, unde şi Ana, şi Giorgi Sbiera, aveau, în anii de după 1841, câte un cântec al lor, „Of, loziţă înfrunzită” şi, respectiv, „Hai să bem, să bem să bem!”. Şi se mai cântau, la Horodnicul de Jos, veselele cântece „Care fete-s mai fudule”, „Pus-am şeaua pe doi cai” sau „Tinereţe, haine scumpe”, ultimul chiar şi în perioada interbelică, de către un rapsod celebru pe atunci, Ion Prepeliţă.
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ana IFTINCA (20 ani în 1914), Dimitrie a lui Maftei POPESCUL (26 ani în 1912) şi Onofrei TIRON (factor poştal şi gospodar, 30 ani în 1912) din Horodnicu de Jos.
Deşi comune diferite, cele două sate Horodnic cu rădăcină comună, cu oameni la fel de gospodari şi de sensibili, înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre noi, o vatră de o frumuseţe tulburătoare şi o anume parte din identitatea românismului în Bucovina. Şi asta, pentru că din Horodnic au pornit grupuri, grupuri de tineri, pentru a umple cu cărţi măcar rafturile unei încăperi dintr-o bibliotecă. Nici un oraş al Bucovinei nu a oferit patrimoniului nostru naţional atâta zestre spirituală cât cele două Horodnice, ambele purtând cu vrednicie aura fiilor lor, care au biruit curgerea vremurilor.

HOROŞĂUŢI

Megieş cu Dobronăuţii, Boianciuc, Cuciurul Mic şi Vaslăuţii, satul de pe Pârâul Negru, Horoşăuţi, a fost întărit, în 15 ianuarie 1617, Antimiei, văduva lui Dimitrie Lenţa, şi copiilor ei, Marica, Anghelina, Magda şi Miron.
În 3 iunie 1640, după moartea Antimiei, moşia şi satul se împart între ginerii lui Dumitru Lenţa, Onciul Iuraşcovici, Isac Cocoranul şi Gliguţă, şi nepotul lui Dumitru Lenţa, Dumitraşcu Lenţa.
În 25 februarie 1663, Isac Cocoranul lasă copiii lui, Lupa şi Miron, „întreg satul Horoşăuţi… care i-a fost parte cumpărătură, parte baştină, cu un heleşteu bun, cu moară şi cu alte locuri”. Lupa Cocoranul se va căsători cu Turcul, iar copiii lor moştenesc o jumătate de sat, în 25 martie 1704. Unul dintre aceşti fii, Constantin Turcul, s-a căsătorit cu Antimia, cea care primeşte în dar, în 5 aprilie 1723, partea de sat care revenise Ilenei, fata lui Vasile Turcul. O altă parte de sat, care aparţinuse lui Buculei, s-a împărţit, în 5 iulie 1750, între copiii acestuia, Safta, Aniţa şi Angelina Drace.
În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „giumătate de sat Horoşeuţi”.
Partea de moşii din Horoşăuţi a lui Buculei s-a împărţit, în 5 iulie 1750, între Gheorghi Turcul şi Raifta Vlăiculeasa şi copiii ei, iar sfertul de sat Horoşăuţi al lui Buculei s-a ales „să se împartă în trii părţi, pi surori, Saftii şi Aniţii şi Anghelinii (fetele Vlăiculesii), dar Aniţa au văndut partea ei nipotului său, lui Ilie Drace, ficior Saftii, şi de la Ilie Drace au cumpărat Andrieş Turcul, iar partea Dracii, ce-i de la maică-sa, Safta, au rămas să să înpartă Vlăiculeasa cu Turcul”. Zece ani mai târziu, în 16 martie 1760, când Raifta Vlaiculesii împarte moşiile copiilor ei, „lui Ilie i-a venit a tria parte de Horoşăuţi ca să o stăpânească singur”.
În 3 octombrie 1762, Vlăiculeştii revendică, la Divanul Domnesc, posesia unui sfert de sat, partea lui Buculei, în dauna lui Gheorghe Turcul, şi are câştig de cauză.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Horoşăuţi, moşie a postelnicului TURCULEŢ şi a răzeşilor, „60 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ion, 2 dascăli, Gavril şi Vasile, 2 ruptaşi, Ilie VLAICO şi Costandin VLAICO sin lui Ilie, 1 umblător (agent fiscal), Sofronii FUŞTEI, 4 văduve, Salinca, Nastasia, Catrina şi Maria, 2 jidovi, Davidu şi Froim orândar, 17 case pustii şi 31 birnici, adică: Onofrei MURAVESKI, Ştefan ŢURILO, Dumitraş GRUMEZA, Vasili GRUMEZA, Pântei FUŞTEI, Mihailo sin PÂNTELEI, Toader dulgheriul, Ştefan GAVRILIUC, Mihailo FUŞTEI, Simion GAVRILIUC, Vasili MUSTOVEIU, Prodan MICHICIUK, Ion BINTUL, Macsim rus, Pintelei LUNICI, Vasili MANICU, Andronic CIOBOTARCIUK, Mihailo CIOBOTARCIUK, Sirbin CREŢUL, Giorge DASCALCIUK, Andrieş GRAUR, Vasili CIOSU, Simion zet ŞEPTILICI, Gligoraş CIOBOTARCIUK, Vasili PITHIRNIAK, Nechifor ciobotar, Gavril sin BEICIUK, Vasili CAŞCAVAL, Alecsandru CHIRILIUC, Vasili VACARCIUK şi Iftodi GRUMEZA.
Cătunul Dobrinăuţi, moşie a lui Postolachi CÂRSTE, avea 42 „toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasilii, 1 dascăl, Toader, 2 jidovi, Şmilo şi Zălman, şi 38 birnici, adică: Ion RUDIN vornic, Alecsa morar, Fedor brat ego, Georgie sin RABCIUC, Andrei CROCIAC, Hrihor HUŢUL, Vasili DRĂGUŢAN, Sandul sin MACSIM, Ion LAVRINCIUC, Vasilii a moşneguţului, Ignat BRÂNZEI, Petru cumnat lui BRÂNZEI, Necolai sin GAVRIL, Toader brat ego, Moisa CROCIAC, Tănasă BEŞICĂ, Ursul sin BEŞICĂ, Vasilii STARI, Ion zet BĂŞICĂ, Ion RABCIUC, Ursul ŞTEFIUC, Vasilii CIMPOEŞUL, Hrihor ILIUC, Nechita rus, Matei sin GAVRIL, Sofronii sin ZAHARII, Tănasă sin DARII, Petre rus, Ion DREBOT, Toader moldovan, Ion sin ego, Vasili sin ego, Grigoraş LEFTER, Ivan PIANIŢA, Ion SALAPAI, Nichita văcar, Dănilă ŢAMPUL, Iacob TĂTARUL, Ştefan strugar, Mihai DELE, Ion sin CRUCIAN, Macsin STARI, Coste sin ego, Palii rus, Andrei TREBUHINSKI, Ignat RABCIUC, Dumitru sin IGNAT, Tănasă LAVRINCIUC, Ştefan HUŢUL, Vasile GERILĂ, Zaharie, Toader sin ZAHARII şi Fedor morar.
În 1774, Horoşăuţii aveau 67 familii ţărăneşti, iar în 1775, 1 mazil, 2 popi şi 84 ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 130.
Biserica Naşterii Maicii Domnului din Horoşăuţi a fost ctitorită, în 1858, de Mihail cavaler de WARTARASIEWICZ şi de Micolai de VLAICO, pe locul unei biserici vechi, aflată, în 1843, sub patronatul baronului Wartan WARTARASIEWICZ şi slujită de preotul administrator Constantin TARANGUL, care păstorea 905 suflete. În 1876, patron bisericesc era Severin von WARTARASIEWICZ, paroh fiind Ilie CUŞNIRIUC, numărul enoriaşilor ajungând la 1.456. În 1907, sub acelaşi patronaj, biserica îl avea paroh pe Ilie CUŞNIRIUC, născut în 1837, preot din 1868, paroh din 1871, iar cantor, din 1888, pe Eustachie LASTIUCA, născut în 1859.
O şcoală cu 4 clase fusese deschisă în comună în anul 1884 .
În 1890, Horoşăuţii aveau 1.631 locuitori, parohi fiind Ilie Cuşniriuc şi Grigorie Laza, învăţător – Panora Senculeţ, iar primar – Ferdinand Drvota.
O listă de subscripţie pentru biserica ortodoxă din Cacica, încredinţată, în octombrie 1891, lui „Ilie CUŞNIRIUC, paroch în Horoşăuţi”, menţionează următoarele nume de localnici: Dorimedont CUŞNIRIUC, preoteasa văduvă Reghina HNIDEIU, Eufrosina HNIDEIU, proprietarul Constantin de VLAICO, Catinca de VLAICO, antistele comunal Ferdinand DRWOTA, Maria DRWOTA, proprietarul Andronic de VLAICO, răzeşa Maria ZEBACINSCHI, răzeşul Ioan ZOTTA, Pulcheria ZOTTA, răzeşul Petru MISICHIEVICI, răzeşul Niculai VLAICO, răzeşul Vasile TOMIUC, Maria TOMIUC, răzeşa Elisaveta VLAICO, răzeşul Dimitrie BALASINOVICI, răzeşul Iancu BALASINOVICI, răzeşul Teodor COCEALA, Maria COCEALA şi răzeşa Ana MALINESCUL .
În 1910, 90 % din populaţia satului Doroşăuţi era ucraineană.


Pagina 1.110 din 1.118« Prima...102030...1.1081.1091.1101.1111.112...Ultima »