Suceava şi teoria fundurilor de mare
Râul Suceva, între “malurile” Zamca şi Pătrăuţi
Mă întrebam, într-un material anterior, şi sub impresia informaţiilor din legenda “Zâna Iazului”, de Dimitrie Dan, dacă nu cumva dealurile Zamca şi al Pătrăuţilor formau, cândva, un zăgaz comun în calea apelor râului Suceava, “iazul” din poveste întinzându-se, în vremurile primordiale, până dincolo de Rădăuţi. Şi-abia după prăbuşirea dealului, râul şi-ar fi aflat cealaltă albie, spre vărsarea în râul Siret.
*
Suceava, pe la 1870, vătută de Franz Xaver Knapp
*
Ideea mi-o sugerase copia acuarelei lui Franz Xaver Knapp despre Suceava, aflată în biroul lui Emil Ursu, cu sugestie tranşantă de “mălurire” a râului Suceava, iar trucajul pe care îl propusesem, odată cu publicarea “Zânei Iazului”, arăta aşa:
*
Suceava, aşa cum o fi arătat înainte de cataclism
*
Trucajul după fragmentul de fotografie, făcută de pe zidul Cetăţii Sucevei, e şi mai convingător, dar tot o speculaţie rămâne, chiar dacă unii dintre cititorii mei propuneau culegerea de eşantioane de structură geologică din valea râului Suceava, în amote de târgul care îi poartă numele.
*
Dealul prăbuşit, odată cu scufundarea lacului Zânei
*
Eşantioane s-au tot cules, de-a lungul anilor, iar teoria fundului de mare, pe care l-ar fi reprezentat, cândva, şi teritoriul României este asumată de toată lumea.
*
Dar dacă lucrurile au stat altfel? Se ştie, doar, că munţii Carpaţi reprezintă un bazin hidrografic incredibil de bogat, din care s-au desprins o puzderie de râuri. În calea izvoarelor s-au ivit, în vremuri imemoriale, ba poate că şi în vremurile post-totemice, tot felul de baraje, care aveau să fie spulberate anevoios, iar “mările interioare”, cum păreau pe atunci, în efect de potop biblic au spulberat împotrivirile, săpând făgaşuri definitive pentru râurile pe care le cunoaştem.
*
În “Texte Taoiste” se vorbeşte despre scufundarea iezerelor din “munţii în formă de arc de ochi” (Lao Tse numea aşa Carpaţii), deci ale unor întinderi uriaşe de ape, care s-au transformat în curgeri, în concreteţi ale veşniciei. Informaţiile acestea, coroborate cu legenda înveşnicită de Dimitrie Dan, pot îndemna un geolog să caute perechi de posibile “maluri”, care “afişează” spre văzul oricui informaţii, iar dacă se poate proba şi ştiinţific ipoteza, deocamdată fantezistă, a grupării primordiale a izvoarelor carpatice în “mări” continentale, care s-au “spart” odată cu alunecările de terenuri într-un trecut diluvian (cel din clipa înclinării axei polare), atunci multe legende, inclusiv cea a potopului, şi-ar putea dezvălui adevărurile pe care încă nu am îndrăznit să le întrezărim.
