Dragusanul - Blog - Part 1105

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

„E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!”

E primăvară! Să-nvie morţii, căci e primăvară!

*

Vasile GHERASIM:

*

Sunt om

*

Fugit-am de al vieţii zgomot surd,

Fugit-am când vârteju-i mă chema;

M-am smuls din braţe-i când vedeam că vrea

Vrăjit să râd, să hohotesc, să zburd.

*

Credeam că sunt menit a dezlega

Al veşniciei glas; credeam c-ascult

Cum florile-mi şoptesc şi tot mai mult

Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.

 *

Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,

Şi soare, lună se topeau în minte-mi:

Un zeu eram, căci totul eram Eu…

*

Sunt astăzi om şi-aşa voi fi mereu:

Deschisă-i cartea vieţii dinainte-mi

Şi-n ea citesc istoria vieţii mele…

 *

(1921)

*

Ochii tăi

 *

În cale mi-au ieşit doi ochi albaştri

Şi-atât de trist şi dulce m-au privit

Că sufletu-mi în taină nesfârşită

Cuprins de dor în sine i-a sorbit.

*

Azi, orice vreau şi orice simt c-aş face,

În toate-i vraja ochilor albaştri;

Şi-n mine e lumina fermecată

Ce o primim de la eternii aştri.

 *

Dar ochii cei albaştri nu-i mai văd,

Le simt numai văpaia lor nestinsă;

Şi mii de ani pe lume de-aş trăi,

Fiinţa mea de ea va fi cuprinsă.

*

(Gazeta Poporului, 1926, No. 47)

*

 Fără liman

*

Ca o cupolă nesfârşită de biserică

Se-ntinde cerul cel albastru

Deasupra orizontului gigantic.

E toamnă.

*

Un nour mic şi alb şi străveziu

Pluteşte fără ţintă prin văzduh,

E parcă o corabie pe-o mare fără fund şi fără margini,

Vântrelele-s lăsate-n jos

Şi cârma-i ruptă.

Corabia

Se pierde în adâncuri,

O-nghite Nesfârşitul.

 *

O, câte doruri n-au fost ca norul acela

Corabia, în care a plutit fiinţa mea

Pe-o mare de vise ne-mplinite.

 *

E toamnă

Şi cerul e albastru şi senin;

Şi toate parcă au un dor gigantic, ne-nţeles:

Şi norii şi cocoarele şi funigeii…

 *

Odată, după mii de ani,

Va fi, ca astăzi, toamnă!

*

Un strănepot

Se va uita şi el la nori şi la albastrul cer

Şi va visa ca mine.

Voi mai trăi atunci o clipă-n el,

Adăpostindu-mă din nou

Pe-un val al mării fără de liman

A veşniciei.

 *

(Poporul, 1922, No. 28)

*

Învie, suflete!

*

Văzut-am într-o zi

Cum soarele clipea de după o perdea de nor;

Şi raza ce din ochii lui veni

Era atât de blândă şi atâta dor

Trezea

În sufletul ce-1 atingea!

 *

Din ziua ceea simt

Că-n mine se petrece o minune:

Îmi pare Nesfârşitul că-i prea strâmt,

Neputincios cuvântul pentru-a spune

Ce-n adâncimea minţii se scufundă;

În oceanul bântuit doar ce-i o undă?

*

Şi încolţesc în mine gânduri

Ce parcă niciodată pân-acum nu le-am gândit,

Simţiri nepotolite ce-n viaţa mea nu le-am simţit;

Şi rătăcesc prin locuri unde pân-acuma n-am păşit.

Străini îmi par cocorii, care vin în cârduri.

*

E primăvară,

Şi toate se-nnoiesc şi toate-nvie:

Şi mugurii pe crengi şi iarba de sub glie…

E primăvară.

Prin lume trece Dumnezeu

Şi toate se cutremură când cuvântează glasul său:

„E primăvară!

Să-nvie morţii, căci e primăvară!”.

 *

Învie, suflete al meu, că doar e primăvară!

 *

(Poporul, 1923, No. 44)

*

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu

E primăvară. Prin lume trece Dumnezeu


Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos

Siminiceanu Ion*

Aflu îndurerat că ne-a mai părăsit un om: Ion Siminiceanu (n. 18.02. 1930, în Corni). O personalitate, un ctitor, care a durat, în goana vieţii, manifestări culturale de prestigiu, precum Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” sau Concursul Naţional de Interpretare „Lira de Aur”, dar şi zidiri temeinice, precum biblioteca Universităţii din Suceava sau cele 12.000 de apartamente din Zamca, George Enescu, Areni şi Cuza Vodă, ale mandatului său de primar al Sucevei.

*

Ion Siminiceanu ne-a fost dascăl, ne-a fost rector, ne-a fost lider cultural cu remarcabile realizări, ne-a fost primar, ne-a fost ambasador şi, mai presus de toate, ne-a fost un exemplu de demnitate şi de umanism. A fost comunist pentru că în comunism i-a fost dat să pornească pe drumul primejdios al vieţii, dar dacă toţi comuniştii ar fi fost precum Ion Siminiceanu, atunci orânduirea aceea nu ar mai fi căzut vreodată.

*

Filosof, şi prin formaţia universitară, şi prin atitudini faţă de viaţă, Ion Siminiceanu s-a întors cu capul sus în Suceava, în 1990, după ce-şi terminase mandatul de ambasador în Cuba, intenţionând să scrie o carte. Trăise intens, avea ce mărturisi.

*

Ion Siminiceanu, omul înnăscut pentru a trăi frumos, păşeşte în amintire. Ar trebui să ridicăm ochii spre cer şi să băgăm de seamă că s-a mai ivit o stea, aşa cum se întâmplă de veacuri, atunci când un om-om se întoarce în veşnicie. Fie-ţi senină odihna, domnule Ion Siminiceanu! (I. D.).


“Ce taină poate detrona chiar zeii”?

*

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Ultimul uriaş al culturii bucovinene, Mircea Streinul, visa să realizeze, în numele Bucovinei,

câte o carte de poezie a celorlalţi doi uriaşi: T. Robeanu şi Vasile Gherasim. Dar n-a izbutit, pentru că s-a prăbuşit şi el în uitare, străjuit doar de lacrimile lui Liviu Robeanu. Un prieten.

*

T. Robeanu încă exista în Ardeal, acolo unde îi adunase şi păstrase opera lirică, pecetluită sacru de omagiul lui Nicolae Iorga, vibrantul poet Şt. O. Iosif. Timp de două decenii am tot mers prin Ardeal, dar n-am mai găsit nici urmă din opera primului nostru mare poet.

*

Vasile Gherasim, invocat doar ca inegalabil eminescolog, inclusiv prin realizarea busturilor de la Cernăuţi şi de la Putna, se prăpădise cu totul.

*

Prin vechea presă bucovineană am întâlnit, ba ici, ba colo, câte un loc de popas şi m-am închinat, culegând din rouă urmele desculţe ale poeţilor T. Robeanu şi Vasile Gherasim, încredinţându-le, apoi, rafturilor bibliotecilor drept mărturii şi drept repere cosmice ale scrisului bucovinean.

*

În primăvara aceasta, am avut noroc, aflând, în aceeaşi zi, şi tezaurizarea săvârşită de Şt. O. Iosif, dar şi o penibilă broşură bucovineană, în care fuseseră aruncate dezordonat poemele uriaşului care a văzut lumina zilei la Marginea.

*

Îmi făceam speranţe că, până în Ziua Bucovinei (cea a unirii cu Ţara, nu cea a primei atestări documentare), voi izbuti să lucrez cărţile cu care Bucovina să îşi împlinească datoria faţă de memoria celor doi uriaşi ai identităţii ei. Prin urmare, lucrez, deşi tot mai fără speranţă. Lucrez ŞI încredinţez şi poezia lui Vasile Gherasim spaţiului virtual, convins fiind că în Bucovina Culturală a arendaşilor Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu mai e loc şi pentru memorie şi spiritualitate.

*

Lucrez şi vă încredinţez ceea ce vă aparţine. În fond, Varvaroi, Gonda, Brăteanu şi Băiţan nu sunt veşnici.

*

*

Primăvara

 *

Zvâcneau de zile-n trupul său puteri,

Titanice puteri ce îl mânau pe micul firicel

De iarbă tot în sus, în sus…

Şi capul îl durea de când se tot lovea

De piedica ce i-o punea

În mersul său, în sus, pământul.

*

Şi-a răzbătut… Era o noapte rece

De Martie – cu neguri grele ca de beznă –

Şi bietul firicel ar fi dorit să se întoarcă

De unde a pornit;

Îl străbăteau fiori de groază

Ştiindu-se atât de singur într-o lume

Străină, rea,

Ce l-a ademenit să vie-n ea

Din lumea-n care-a petrecut în nesimţire…

*

A doua zi, pe cer lucea un soare blând

Şi micul firicel

Văzu în jurul său pe alţi tovarăşi.

O, ce minune! Lumea îi păru frumoasă,

Viaţa, un izvor de farmec.

Un frate mai bătrân îi tălmăcea,

În graiul său ce-nseamnă asta, ici, şi ceea colo.

 *

Aşa trecură zile, săptămâni

Şi îi plăcea să zburde, – el spunea

Că viaţa numai astfel are preţ:

Se-mpotrivea chiar vântului

Ce fluiera în bezna nopţii;

Râdea de ploi şi de zăpadă,

Ştiind că iară o să vie soarele

Cu raze calde şi o să-l sărute,

O să-l dezmierde pe el, copilul…

*

Mă tem că într-o bună zi

Voi merge ca să-l văd cât e de mare

Şi nu l-oi mai găsi.

Mă tem…

Şi-n locul unde el a fost, va fi la anul altul. ..

*

(Poporul, 1921, No. 21)

 *

Lăcrimioarele

 *

Al vostru plâns e nevinovăţie,

Durerea vi-i aromă-mbătătoare;

Sunteţi simbolul jalei, lăcrimioare,

Şi veţi rămâne-ntreaga veşnicie.

*

Dar să-mi vorbiţi, să-mi spuneţi ce vă doare,

Să-mi povestiţi ce blestem, ce urgie v-a urmărit,

Încredeţi-vă mie

Nenorocita dragoste de floare!

*

„Suspine de fecioară ne-ntrupară

Şi din albaştri ochi am fost vărsate;

E mult de-atunci, de când întruna plângem

Şi în parfum durerea ne-o răsfrângem…

 *

Şi vrei să ştii ce dor ne mai străbate?

E dorul mare de lumină clară…

*

(Glasul Bucovinei, 1919, No. 126)

*

Iadul

*

Adesea simt în mine-un foc nestins:

Vârtej de patimi, doruri, de puteri

Titanice şi de blestem, de vreri,

De farmece, ce mintea n-a cuprins…

 *

Izvor de suferinţe, de dureri,

Eşti poate setea zeului învins:

O sete de himere – foc aprins

Să mistui gânduri şi simţiri şi vreri?

 *

Doar Lucifer cu mintea sa a vrut

Lumina s-o răpească şi să fie

El singur diavol, înger, Dumnezeu…

 *

Acelaşi demon e şi-n pieptul meu…

Şi-adeseori îmi picură şi mie

În suflet al său dor nepriceput…

*

(Poporul, 1921, No. 22)

 *

 *

Unde?

*

În orice dimineaţă,

O pasăre-mi cânta

Un cântec de iubire,

Şi inima-mi sălta.

*

Mă uit afară-ntruna

S-o văd, dar nu-i, s-a dus

Şi capăt bucuriei

Şi dragostei a pus.

*

Oh, unde-o să te aflu

Şi liniştea mea – unde?

Zburat-aţi amândouă

În depărtări, dar unde?

*

(Poporul, 1921, No. 23)

 *

*

Stânca

*

Stropi de stropi cădeau pe-un vechi granit

Care se credea etern în timp;

Soarele-i lucea din naltul său zenit

Stâncii din Olimp…

*

Ne-ntrerupt picat-a picuri, picuri,

Apa pe înalta piatră rece

Ce-n sumeţ ecou a râs de-aşa nimicuri:

„Eu rămân, iar stropul mic se trece!”.

*

Stropul mic dar s-a săpat în stâncă:

S-a cutremurat Olimpul şi de spaimă

Jupiter fugit-a, Venus, Amor şi încă

Astăzi fug a toate ştiutorii,

Neştiind ce taină
Poate detrona chiar zeii…

 *

Parcă simt în pieptul meu o stâncă

Neclintită-n viscolul nevoii;

Stropii mici de griji n-o mănâncă?

*

(Poporul, 1921, No. 22)

*

*

 Schimbări

 *

Aşa cum toate-au fost, de-acuma n-or mai fi;

Pe altul dară tu ca mâine vei iubi,

Căci frunzele ce cad, la anul, se-nnoiesc

Şi numai amintiri în suflet stăruiesc.

*

Nu clipele mă dor, ce-au fost şi au zburat,

Comete ce-au lucit pe cerul înstelat,

Mă doare doar ştiind că toate sunt aşa…

Şi cine-al vieţii rost să-l schimbe-ar încerca?

 *

(Poporul, 1926, No. 81)


Un poet poet: muzicianul Paul ARVA

Mina de gânduri existenţiale a muzicianului Paul ARVA

Mina de gânduri existenţiale a muzicianului Paul ARVA

*

L-am cunoscut la Gala Laureaţilor primei ediţii a Festivalului Naţional de Muzică Tânără “La Suceava, în Cetate”, ediţie organizată, în absenţa mea (coordonam un festival european de poezie), de fiul meu Andi şi de colega Oana Sîrbu. În anii care au urmat, Paul Arva a fost principalul meu sfătuitor pe probleme de muzică folk şi, împreună cu Mache şi Dinu Olăraşu, pe care îl diviniza, a dat consistenţă unui juriu de selecţie şi de concurs extrem de profesionist.

*

Muzica şi poezia ne-a unit până la prietenie (pe Dinu Olăraşu îl ştiam şi ca poet, drept pentru care, în timp, am lansat împreună nişte cărţi), iar discuţiile noastre despre viaţă şi despre poezie, din perspectiva neostenitei căutări de sine, au continuat la nesfârşit. În urmă cu vreun an sau poate că mai demult, mi-a citit, la telefon, câteva dintre prozo-poemele sale, care difereau, aparent, de poemele pe care le cânta în scenă, şi m-au tulburat mesajele dramelor existenţiale pe care Paul Arva le trăieşte dintotdeauna. Ca şi muzica lui, prozo-poemele sunt închinări ciudate, dar profunde, pe care doar în “Vede” le-am mai întâlnit. Paul Arva povesteşte, modelând o poveste-idee, Paul Arva este o pasăre captivă în rotundul buimac al planetei Pământ, Paul Arva încearcă evadări îndrăzneţe, dar se prăbuşeşte, de fiecare dată, în sine, acolo unde şi există libertatea şi sfinţenia (“Sinele particular şi Sinele Universal trăiesc împreună, ca lumina cu umbra, în grota inimii” – se spune în “Upanishade”).

*

Recent, am primit şi cartea, care, ca întreg şi numai întreg poate fi, aminteşte şi de “Cântarea Cântărilor”, dar cu o dramă existenţială care insinuează şi senzaţia de sensibilitate, deşi, din punctul meu de vedere, Paul Arva este un om puternic, un arc de oţel care vibrează cosmic în clipa în care îşi sloboade săgeţile-păsări spre veşniciile enigmatice ale Universului. De asta, din respect pentru vocaţia unui poet înnăscut poet, voi reproduce şi prefaţa cărţii, dar şi cinci poeme smulse din sufletul lui Paul Arva. În fond, poetul poet trebuie mereu şi mereu arătat cu degetul.

*

Arva prefata 1

Arva prefata 2

Arva prefata 3

Arva poem 1

Arva poem 2

Arva poem 3

Arva poem 4

Arva poem 5

 


Intrare gratuită la Concertul ZICĂLAŞILOR

Duminică, 7 iunie, orele 17-19, în Cetatea Sucevei

Duminică, 7 iunie, orele 17-19, în Cetatea Sucevei

*

Managerul Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu, m-a informat că, duminică, 7 iunie 2015, între orele 16,30 – 19,00, accesul în Cetatea de Scaun a Moldovei din Suceava se va face cu bilete… gratuite.

*

Cum ZICĂLAŞII, ca formulă inedită de revoltă culturală, nu pretind bani, ţelul nostru fiind doar o renaştere identitară, puteţi participa la lansarea-audiţia primului volum al Fonotecii muzicii vechi româneşti “Walachische Tanze und Lieder” şi la noua premieră de muzică medievală est-europeană “Chemarea Străbunilor” fără cheltuială de bani, ci doar păşind cu sufletele, împreună cu noi, pe potecile de pe care se aud, curate şi pline de prospeţime, respiraţiile străbunilor.