Tradiția mitei electorale în Bucovina

Tradiție politică bucovineană

În ianuarie 1867, în Bucovina aveau loc alegeri pentru Dieta de la Cernăuți, iar principalii manipulatori ai voinței electoratului erau, ca și astăzi, slujitorii bisericii și funcționarii publici. Două astfel de cazuri au fost prezentate, la zi, în ”Albina”, corespondentul plin de umor, pe care îl semnalam de curând fiind ”Simion Marian”, cum semna, pe atunci, dar numai ca folclorist, reputatul Simion Florea Marian.

La Coțmani, ”preoți, cam la 12 inși, se sfătuiesc între ei cum ar putea să aducă pe săteni ca să se învoiască a alege pe un consilier consistorial”, ”agenții pretorului, mai cu seamă diurniștii, care, aici, funcționează în multe comune ca scriitori (copiști – n.n.), precum și unii amploaiați și servitor ai oficiolatului informează pe alegători, măgulindu-l cu fel de fel de promisiuni extravagante, în favoarea patronului lor Procopovici (pretorul, adică – n.n.). În fine, venise treaba într-acolo cum că majoritatea, prin influența preoților, se uni a vota pentru un țăran din Lujeni”.

Dar de câștigat a câștigat pretorul, cu 42 de voturi din 80 de votanți, ”în următorul chip:

Părintele Prodan, exarh și predicator slav la Catedrala din Cernăuți, fu denumit de către pretor membru în comisia alegătoare”, ba chiar ca președinte, și, printr-un discurs meșteșugit, obținu realegerea pretorului Procopovici, un armeano-polon din Berejeni (Galiția). ”Dintre preoți, au mai votat pentru pretor încă goi, și anume Ia Iavorovschi din Davidești și Tarnoviețchi din Stăuceni”.

La Gura Humorului, pentru alegerile dietale pentru ținutul Humor și Solca, Mihalachi Florea din Solca și Niculai Stiru din Arbore au declarat că ar fi fost plătiți de Haim Siber, spre a-și ”da glasul pentru domnul Bezirksvorsteher Tustanowski”, pretorul ținutului, dar care nici măcar nu a fost ales, pierzând în fața secretarului consistorial Anton Schonbach (Albina, Anul II, nr. 14, 3 februarie 1867, p. 1).

Urmărind alegerile dietale din ianuarie 1867, am notat, pentru uzul politicienilor de astăzi (deja sunteți amintiri, chiar dacă nu vă dați seama), ”victoriile” de atunci, doar așa, din nostalgie:

Până în 9 februarie 1867, se cunoșteau următorii câștigători ai alegerilor dietale:

Cernăuți (oraș): George Hurmuzachi și avocatul polon Anton Kochanowski

Cernăuți (sat): țăranul ruteanul George Kruczko

Sadagura: Dumitraș Ilasciuc (Illaszczu), țăran rutean neștiutor de carte

Rădăuți: Orest Reni, ctitorul liceului rădăuțean, care poartă numele lui Eudoxiu Hurmuzachi

Humor: Anton Schonbach, secretar consistorial

Câmpulung: Eudoxiu Hurmzachi

Storojineț: țăranul român Grigore Iliuțiu

Dintre marii proprietari: cav. Eugen Stîrcea, ”cav. Nico Vasilco, un bărbat dintre cei mai devotați cauzei naționale”, Iancu de Lupu, Alexandru Hurmuzachi, Otone Petrino, germanul cav. de Ferro, armeanul cav. de Petrovicz, plus reprezentanții Fondului Religionar, Bendella și Andrievici.

Alți aleși, preluați din nr. 15, din 5 februarie 1867, p. 1:

Vijnița: ruteanul Cușnir

Zastavna: țăranul rutean Simon Traci (Tracz)

Suceava (ținut): țăranul român Vasile Croitoriu

Rădăuți (oraș): adjunctul de tribunal Trompeteur, german

Suceava (oraș): Alessandru Petrino

Siret (oraș): consilierul de tribunal provincial Pompe

Siret (ținut): fostul pretor Voinarovici (Ioan Woinarovicz)

Din partea Camerei Comerciale: președintele ei, germanul Wilhelm de Alth, și avocatul evreu Fechner

După supervizare (nr. 16, din 8 februarie 1867, p. 2), Dieta Bucovinei era formată din țăranii George Kruczko, Dumitraș Illaszczuk, Grigore Iliuțiu, Vasile Croitoru și Simon Tracz, din foștii pretori Iosif Prokopovicz și Ioan Woinarovicz, și din Orest de Renney, Anton Kovats, Anton Schonbach, Eudoxiu de Hurmuzachi, Anton Kochanowski, George de Hurmuzachi, Ph. Pompe, Trompeteur, Alessandru baron Petrino, Wilhelm de Alth, Fechter, Teofil Bendella, Samuil Andrievici, Iacob de Petrino, Nicolai de Vasilco, Eugen de Stircea, Otto Petrino, Iancu de Lupul, de Ferro, Alessandru de Hurmuzachi, Iacob de Symonowicz.

Românii cîștigaseră, în vara anului anterior, 1866, o importantă victorie ortodoxă, de care erau tare mîndri: Sprijinit de preotul Alexandru Pleșca (ulterior trecut administrator parochial în Dorna), ”Ioane a lui Luci Iacobanu, un bărbat onorat, diligent și energic, care, deși n-a fost norocit a umbla la școli, totuși știe scrie și citi românește”, a fost ales primar al Iacobenilor, de către cei 12 consilieri comunali români și 6 germani, în alegerile din 13/25 august 1866 (Albina, nr. 72, 28 septembrie 1866, p. 3). În rest, deșertăciunea deșertăciunilor!

Mihai Eminescu, la Sibiu și la Viena

Mihai Eminescu, în 1873

Datorită Bibliotecii Universitare ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, instituție de cultură care a digitalizat majoritatea publicațiilor vechi românești, accesul larg la paginile importante ale culturii române este asigurat. Într-o astfel de publicație, ”Rândunica” ( Anul I, nr. 1, Sibiu, 30 martie 1894, p. 5, și nr. 2, 10 aprilie 1894, pp. 17, 18), a apărut, sub semnătura lui Jeronim G. Barițiu, un articol interesant, ”MIHAIL EMINESCU”, în care fiul lui George Barițiu povestește, cam în maniera lui Stefanelli, întâmplări ciudate, prin care să-și lege numele de nemurirea poetului unic al spiritualității românești. Cât adevăr există în astfel de narațiuni urmează să stabilească fiecare singur, funcție de ce-l îndeamnă sufletul. Eu reiau textul din 1894, rămânând la convingerea că între Em. Grigorovitza, care, deși declarase că nu s-a împăcat niciodată cu Eminescu, i-a tradus și publicat opera în germană, și încă în două ediții, și ceilalți ”prieteni” doldora de fabulații, doar Grigorovitza i-a fost prieten lui Eminescu (I. D.).

Eminescu

”Eram student la gimnaziul de stat din Sibiu, când, în primăvara anului 1865 sau 1866, nu-mi aduc tocmai bine aminte, sosi în acel oraş trupa teatrală a lui Mihail Pascali, ca să dea, în teatrul orăşenesc, un ciclu de reprezentaţiuni. Bucuria nostra, a tuturor, şi mai ales a acelora care nu mai văzuseră în viaţa lor teatru românesc, era nemărginită. În serile de reprezentaţiune, teatrul era plin de un public curat românesc, mulţumitor şi în stare a se entuziasma până la frenezie, auzind pronunţându-se limba românească pe o scenă de teatru şi cântându-se ca la București. Mare minune şi mare însufleţire naţională!

Pe la sfârşitul ciclului de reprezentaţiuni, societatea româneascăa din Sibiiu decise ca, în semn de mulţămită, se dea un banchet în onoarea directorului Mihail Pascali şi a trupei sale, care, cu modestele sale mijloace şi cu şi mai modestul său repertoriu melo-dramatic, știu să încălzească inimile românilor din loc şi din jur, până la înfierbântare şi uitare de sine. Având consimţământul autorităţii poliţienești, banchetul se ţinu, într-o vineri, în sala de la hotelul „Împăratul romanilor”, sub preşedinția fericitului Iacob Bologa, pe atunci consilier aulic în pensie. La acel banchet au participat ca la vreo sută cincizeci de persoane de ambe sexele. Animaţiunea şi însufleţirea era nedescriptibilă şi ea ajunse la culme când directorul Mihail Pascali pronunţă un discurs-toast, cu oarecari discrete aluzii politice. Însă, oricât ar fi fost de discrete, ele au fost prea bine înţelese prin viul instinct de rasă al celor prezenți, a căror ţinută şi purtare probau că unitatea sentimentelor între fraţi de acelaşi sânge nu e şi nu poate fi la români, oriunde s-ar afla ei, o iluzie deşartă şi trecătoare.

Între studenţii români admişi la acel banchet memorabil eram şi eu, un junişor între 15 şi 16 ani. Nu aici locul să descriu agitarea veselă de care simţeam că e cuprinsă întrega mea fiinţă, în mijlocul acelei societăţi mari şi în faţa actorilor şi actriţelor române , care, în naivitatea-mi studențească de pe atunci, îmi păreau ca niște semizei şi zâne admirabile. Mă simţeam transportat într-o lume de mult visată, simţeam un imbold irezistibil de a vorbi şi eu ceva. După câteva momente de frământare internă, avui curajul să mă apropii de venerabilul preşedinte al banchetului şi să-l rog să-mi dea voie să vorbesc şi eu câteva cuvinte.

„Da, poţi vorbi, nepoate, numai să nu faci politică!”, îi fu părintescul răspuns şi sfat.

„Nu fac politică, voi vorbi despre artă” , îl asiguram eu, plin de bucurie junească.

„Bine, bine, să te vedem!”.

Ajuns la locul meu, aşteptai momentul favorabil şi începui a îngâna, cu mai mult curaj decât pricepere, primul meu toast despre artă, poezie şi teatru. Nu mai știu cum am vorbit atunci, știu însă că eram foarte înfierbântat, pulsul pe la tâmplele capului îmi băteau alarmant, ochii îmi ardeau şi-mi erau împăienjeniţi, şi că, după ce am terminat vorbirea, pe care publicul o ascultase cu seriozitate şi tăcere, eram mai aprope de plâns, decât de râs. Nu mult după aceea, ne-am ridicat de la masă şi se formară diferite grupuri, între care se discutau cele auzite, văzute şi nevăzute, după cum se întâmplă la astfel de ocaziuni.

Eram şi noi, tineretul, într-un grup şi văd că vine înspre noi un tânăr, ce semăna a fi şi el actor din trupa lui Pascali, cu părul lung şi de culoare negră foarte frumosă, cu niște ochi mari, de tăietura migdalelor, plini de o veselie melancolică, niște ochi expresivi, vorbitori şi, totodată, misterioşi. Erau niște ochi din cei mai periculoşi pentru inimile neexperte de fete, iar pentru femeile experte erau ochii dorului. În capul unei femei frumose şi tinere acei ochi ar fi spus de la prima vedere: ”I-ai văzut şi nu-i vei mai uita niciodată, cum nu uită călătorul undele azure ale „Fontanei trevi” din Roma veche!”. În capul acelui tânăr, de statură mijlocie, dar bine legat, ei îţi făceau impresia unui om predestinat, unui om fatal. Erau ochii despre care fericitul Vasile Alecsandri zice că ”sunt ochi mari, fără de noroc”.

Acel tânăr interesant, cu „ochii mari, fără de noroc” , ni se recomandă ca Mihail Eminovici, actor în trupa lui Pascali. Aveam, deci, în faţa noastră pe viitorul luceafăr al poeziei române moderne, pe mult regretatul şi mult sărbătoritul poet Mihail Eminescu, mort în 29 Iunie 1889 (data reală a morții – n.n.). Fiindcă nu-l văzuserăm jucând niciodată pe scena deschisă, întrebarăm, a doua zi, pe unul din actorii trupei, ce roluri jocă domnul Eminovici şi acela, apoi, ne-a spus că dânsul propriu-zis nu e actor, ci că s-a alăturat numai la trupa domnului Pascali, că deocamdat ă e sufleurul trupei, dar că se ocupă foarte mult cu poezia şi că e foarte talentat, dar nefericit.

Am mai văzut, apoi, pe Eminovici încă o data, la o cafeneaua din Sibiu, în preziua plecării trupei de acolo. Aceasta a fost prima întâlnire şi cunoscinţă a mea cu Mihail Eminescu, pe care aveam, apoi, să-l reîntâlnesc şi cunosc mai de aprope, în toamna anului 1869, la Viena, ca student înscris la Facultatea filosofică de la Universitatea de acolo.

După ce am sosit la Viena, mă duc la vechea Universitate, ca să mă înscriu la Facultatea filosofică, cu specialitatea știinţelor naturale.

Prima persoană cu care mă întâlnesc, urcând treptele, e Mihail Eminescu, care le scobora. Fusese şi el de se înscrie tot la Facultatea filosofică. Străini fiind amândoi în acea capitală vastă, revederea ne-a fost pe cât se poate de căldurosă şi de prietinească. De atunci şi pană în primăvara anului 1871, am stat cu Eminescu în cele mai bune relaţiuni, uneori chiar intime. Zic uneori, pentru că Eminescu nu era o natur ă expansivă, ci mai mult meditativă şi rezervată. Despre trecutul său, despre relaţiile sale familiale şi personale el nu vorbea bucuros şi nu cu oricine. El era discret faţă de alţii, dar mai vârtos faţă de ceea ce privea persoana sa.

În punctul acesta, era dificil şi la întrebări directe el sau nu răspundea deloc, sau în mod foarte laconic și brusc.

„Ce-ţ i pasă?” erau cuvintele stereotipe ale lui, când voia să se scape de un interogatoriu ce-l incomoda.

Locul stabil de întâlnire al universitarilor români, reprezentanți din mai toate provinciile locuite de români, al căror număr întrecea, pe atunci, cifra de peste 120 studenţi, era cunoscuta cafenea ”Troidel”, pe Wollzeile, în apropiere de Universitate. Acolo era clubul studenţilor români. Situaţiunea politică europenă, cât şi, în special, a românilor era, pe timpul acela, foarte agitată şi încordată, şi, prin urmare, aveam materie abundent ă de discuții. Acolo se încingeau, adesea, fără ca să se fi sfârşit vreodată în mod definitiv ori cu vreun rezultat pozitiv, nenumărate discuții şi, nu arareori, destul de înfocate, de natură politică, științifică, literară ş. a.

La început, Eminescu lua, mai totdeauna, parte activă la dezbatere şi era în stare să uite de timp şi de sine, când obiectul discutat îl pasiona. Admitea şi părerea adversarului, cu oareşicare amendamente restrângătoare sau extinzătoare, în materia politică, bisericescă şi socială, era însă implacabil, până la fanatism, în materie de istorie, filosofie şi estetică. Citea mult, acasă, în cafenea şi în biblioteca universităţii; citea cantitativ şi calitativ atât de mult şi de diferite materii şi discipline, încât oricât de genial ar fi fost, nu i-a fost posibil a prelucra cu creierul său puternic materialul încărcat, nici a-l sistemiza. Acesta a şi fost cauza că productivitatea sa nu putea avea un curs continuu, ci numai intermitent şi vulcanic. Dezechilibrarea gradată a funcţiunilor sale spirituale, căreia apoi avea să-i urmeze, inevitabil, paralizia totală, a fost, între altele, hipertrofia crescendă a știinţei aglomerate în creierul său fără saţ şi fără măsură. Cu toate acestea, ceea ce s-a cristalizat din creierul său vulcanic şi din inima sa generosă, care a fost atrofiată de „nostalgia necunoscutului”, l-a făcut nemuritor.

Adesea el absenta, cu săptămânile, din societatea noastră. Unde e Eminescu? Ce face ? E bolnav sau a plecat? Acestea erau întrebările ce ni le adresam, văzând că el nu mai vine între noi. Nimenea nu putea da un răspuns botărât. Apoi, fără de veste, el apărea iar între noi, mai rar vesel, mai adesea obosit, abătut, palid, cu ochii arzători şi din ce în ce mai tăcut.

”Unde ai fost, de atâta timp, Eminescule?”.

”Ce-ţi pasă?”, îi era răspunsul apăsat şi îndesat.

Celor mai intimi, însă, le spunea, între patru ochi, că a căpătat parale, că şi-a petrecut şi că acum iar e rău. Ceea ce înţelegea el prin petrecere era un fel de viaţă de boem, cum a descries-o, în mod aşa de interesant, scriitoriul francez Henri Murger. Din ce în ce individualitatea lui Eminescu începu a arăta niște particularităţi tot mai bizare. Ducea o viaţă neregulată şi dezordonată, avea capricii curiose, cădea dintr-o extremă în alta şi, ce ne punea pe unii dintre noi pe gânduri, era că începuse să-şi neglijeze exteriorul şi îmbrăcămintea. Ne era milă de el şi-l compătimeam, delicateţa, însă, știindu-l foarte simţitor, nu ne permitea a-i face observări.

Într-o zi de martie, după-amiază, în anul 1871, căutând scrisori cu dor aşteptate, la Universitate, primesc sub cuvertă un bilet, îl am încă şi azi, pe care era litografiat, în avers, numele unui coleg al nostrum, bucovinean, Alecsandru Prociukievicz, iar deasupra numelui scris: ”Lui Bariţiu”. Pe aversul biletului, sunt scrise cuvintele: ”Moriturus te salutat. După cum ţi-am promis. Adio”.

Acest tânăr, cu un temperament foarte vesel şi fericit (Alecsandru Prociukievicz – n.n.), se împuşcase, în dimineţa acelei zile, pe o bancă dosnică din parcul de la Dornbach, de lângă Viena, cu un revolver, drept în mijlocul frunţii.

În momentul când citeam biletul, iată că vine şi Eminescu. Îi arăt biletul, îl citește şi el şi, redându-mi-l, îmi zice:

”Bine a făcut Prociukievicz. Viaţa e un moft, o prostie!”.

De aici, apoi, s-a încins o discuție forate vie despre viaţă şi moarte. Atunci avui ocazia de a mă convinge că Eminescu devenise înfocat adept al lui Arthur de Schoppenhauer şi că era un pesimist incurabil. Spiritul, pe care, după zisa lui Goethe, îl înţelesese Eminescu, prin afinitate, îi făcu lui asemenea şi-l consumă moralicește şi trupește.

Nu mult după aceea, el dispăru din Viena şi eu nu l-am mai văzut niciodată”.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 16

Fonoteca ZICĂLAŞII: Văleanca

ZICĂLAŞII, o nouă poveste muzicală suceveană

4.valeanca

Fonoteca ZICĂLAŞII volumul I No Comments Jun 11

SUCEAVA, 1866: „o ruină, în jurul unui sfânt”

„BUCOVINA / Suceava, 2/14 iunie 1866, în ziua serbării numelui marelui martir Ioan cel Nou, patronului Ţării.

Oricare naţiune e mândră dacă posedă oarecare monumente, ce-s mărturii ale vieţii sale trecute. Acestea îi sunt, apoi, mult preţuite, pe acestea se reazemă fala sa naţională, pe temeiul acestora pretinde ea la recâştigarea drepturilor sale celor uitate sau părăsite, sau călcate de alţii în picioare, şi-şi cere locul cel cuviincios între celelalte naţiuni de pe pământ.

Naţiunea noastră română încă nu este lipsită de atari monumente străvechi. Moldova, Ţara românească, Ardealul, Banatul şi toate locurile unde au venit Romani şi unde încă vieţuiesc, sunt semănate cu monumente istorice, care le dau mărturie despre viaţa, nobleţea şi curajul Romanilor, în timpurile cele mai cărunte, şi despre faptele măreţe şi eroice ale străbunilor lor.

N-avem de cuget ca să înregistrăm, aici, toate monumentele ce se află pe întinsul teritoriu al Romanilor, nici avem de scop ca să amintim, aici, de vreun monument belic, ci de unul care ne aduce aminte de religiozitatea străbunilor noştri romani şi de zelul lor întru răspândirea, apărarea şi susţinerea mântuitoarei credinţe creştine, ce-i cu sânge câştigată de către întemeietorul ei, Iisus Cristos, şi lăţită, prin lipaşii acestuia, demni şi conştienţi de chemarea lor apostolească.

Voim să amintim, aici, de sfântul marele martir al creştinătăţii Ioan Noul, ale cărui oseminte se află depuse, spre păstrare, în biserica Sfântului Gheorghe din Suceava sau în vechea biserică a mitropoliei moldave.

Biserica Sfântul Gheorghe

Aceste monumente sunt mărturisitoare de religiozitatea şi moralitatea străbunilor noştri, ne străpun pe noi în timpurile cele mai vechi ale vieţii naţiunii noastre romane. El ne aduce nouă aminte de prea fericitul domnitor al Moldovei, Alexandru cel Bun, şi de prea fericitul Mitropolit al Moldovei, Iosif, care, amândoi unindu-se ei în spiritul creştinătăţii, au adus monumentul acesta, de la Trapezunt, la Suceava, ca să fie chiar în reşedinţa domnească şi mitropolitană un monument al religiozităţii şi moralităţii lor înşişi, cât şi ale celor ale urmaşilor lor.

Osemintele Sfântului Ioan ne recheamă în memorie strălucirea bisericii celei domneşti, numită „la Mirouţi”, în care fură ele, întâiaşi dată, depuse, care, însă, în ziua de astăzi, e părăsită şi mult risipită, fiind ea numai o relicvă mărturisitoare de religiozitatea Romanilor antici moldavi. Despre această biserică, una dintre cele mai frumoase în privinţa stilului (gotic) zidirii, şi care se află în preajma ruinelor cetăţuii lui Ştefan cel Mare, către nord, spune tradiţia populară că ea a fost, din cauza văii, legată cu cetăţuia printr-un pod, pe care Domnii şi Doamnele mergeau la biserică.

Monumentul osemintelor Sfântului Ioan ne reproduce în memorie fapta cea mărinimoasă a lui Ioan Paleologul, împăratul Constantinopolului, care, socotind dauna închinării Mitropoliei Moldave celei de la Ohrida, din Bulgaria, cu puterea sa cea împărătească a convocat, în reşedinţa-şi imperială, sinodul celor patru patriarhi ai lumii şi a declarat Mitropolia Moldovei independentă de cea de la Ohrida, ridicând-o încă şi la rangul cel onorific de patriarhie.

Încă ne aduce aminte acest monument sfânt de ridicarea Iaşilor la rangul de reşedinţă a Domnitorilor şi a mitropoliţilor moldavi, când şi el fu într-acolo transportat; ne aduce aminte de prea fericitul şi cel dintâi compozitor al Romanilor, de mitropolitul Dosoftei, care, la anul 1686, de groaza avariţiei turceşti, după ce turcii fuseseră respinşi la porţile Vienei, voind să scape de pierzăciune odoarele cele mai scumpe ale mitropoliei, se refugie sub escorta de asigurare căpătată de la regele Sobieschi, la Polonia, ducând, între altele, şi osemintele Sfântului Ioan la Folchiev (Zolkiew – n.n.).

17 iunie 1866

Osemintele Sfântului Ioan ne aduc aminte de toţi Domnitorii dreptcredincioşi ai ţării moldave şi ne recheamă în memorie timpurile cele viforoase, când Romanul se lupta pentru apărarea vieţii sale naţionale şi pentru acest odor da piept chiar cu moartea.

Pentru această însemnătate a monumentului osemintelor Sfântului Ioan fu şi este locul păstrării acestora recunoscut de către toţi Romanii drept un loc sfânt şi bogat de memorii cărunte naţionale. De aceea, fu locul acesta, în toate timpurile, vizitat de către Romani şi de către cei mai din depărtare, care, împreunând în inimi simţul religiozităţii cu cel naţional, ieşiră de sub mausoleul Sfântului Ioan mângâiaţi, alinaţi, încurajaţi contra luptelor lumii acesteia şi împrospătaţi întru conştiinţa şi simţul lor naţional. De bună seamă că nici un Roman inteligent, aflându-se în Suceava, nu poate să nu fi fost şi sub mausoleul martirului Ioan, care, pe lângă torturile ce le pătimi el pentru constanţa sa în religia cea adevărată, ştie şi torturile bravilor Romani, ce le pătimiră aceştia pentru năzuinţa lor, pe mare şi pe uscat, cu scop de a-şi păstra naţionalitatea şi a respinge de la ei toată influenţa străină, cea care ar fi putut să le împiedice progresul şi să-i arunce în braţele cele sugrumătoare ale amorţelii spirituale.

Dar biserica vechii mitropolii din Suceava nu este numai pentru Romani de această însemnătate, ci, pentru că în dânsa se află osemintele Sfântului Ioan, se cercetează ea şi de către cei străini de credinţa şi de naţionalitatea romană, şi nu numai de acei străini ce se află în Bucovina, ci şi de străinii din ţările megieşite. Din toate unghiurile Bucovinei, din Moldova şi din Ţara românească, din Galiţia, de la Folchiev, din Ardeal, vin cete numeroase de străini la Sfântul Ioan – bolnavii cerând, prin el, vindecare, păcătoşii – iertare dumnezeiască, şi toţi – atingere şi căpătarea mântuirii sufleteşti.

Deci nu sunt osemintele Sfântului Mare Martir Ioan un odor prea scump pentru Romani? De aceasta nu se folosesc numai ei înşişi, dar încă şi cei străini. Aici ni se pare a fi locul de a aminti de referirea cea duşmănoasă, în care străinii îl cugetau pe Roman, faţă de ei, şi din propria-ni experienţă trebuie să mărturisim că străinii, deşi nu pentru alta voiesc să-l aprecieze pe Roman, cugetându-l de pururi antagonist şi împiedicător intereselor lor egoiste, aflându-se ei lângă osemintele Sfântului Mare Martir Ioan, care este un odor numai al Romanilor, pentru că numai aceştia l-au păstrat în contra pierderii, în timpurile cele mai grele şi mai furtunoase, se însufleţesc de respect creştinesc către Romani şi li se înmoaie ura contra acestora, având ei înaintea ochilor lor un document real despre religiozitatea şi moralitatea Romanului şi despre puterea de viaţă a acestuia.

Moaştele Sfântului Ioan, aflătoare în sânul ţării ortodoxe a Bucovinei, sunt, pentru credincioşii ei, de însemnătate mare încă şi din punctul de vedere al năzuinţelor iezuite, care au scopul de a smomi de la credinţa strămoşilor noştri, în care aceştia şi-au aflat atât mântuirea cea sufletească, cât şi cea a patriei lor; căci ştiind bătrânii şi propagându-se junimii că Sfântul Ioan a pătimit şi a murit pentru credinţa ortodoxă, care a fost şi a străbunilor noştri, apoi să se ridice asupra lor chiar şi porţile iadului, şi nu-i vor birui.

După ce am auzit că monumentul osemintelor Sfântului Ioan este de importantă însemnătate pentru Romani, şi chiar pentru cei străini, să vedem, acum, ori de corespunde şi exteriorul localităţii demnităţii însemnătăţii acesteia. Exteriorul locului aceluia, adică, unde sunt depuse, spre păstrare, osemintele numitului mare martir. Cu durere trebuie să mărturisim că exteriorul locului nici măcar pe departe nu corespunde demnităţii şi însemnătăţii odorului ce-l cuprinde în sine.

Din oricare parte numai priveşti, te cuprinde mâhnire adâncă. Biserica frumoasă, măreaţă şi cuprinzătoare, oarecând biserică mitropolitană a Moldovei, instalându-se în dânsa, după ceremonialul ortodox, principii domnitori, este acum peticită cu draniţă, deşi zidurile îi sunt bine conservate, promiţând vieţuire încă de multe veacuri, dacă s-ar prevedea un acoperământ solid (avea să-l facă, până în 1904, vienezul Karl Adolf Romstorfer – n.n.). Turnul clopotelor este în mare parte stricat. Chiliile dinspre răsărit sunt sfărâmate, ruine întru înţelesul cel adevărat al cuvântului; iar cele dinspre apus seamănă cu bordeiele, nefiind nicidecum demne de a adăposti oaspeţi. Chiar locuinţa proistosului nu cu mult se deosebeşte de acelea.

Amar se înşeală călătorul cel creştin şi pătruns de credinţă şi de intenţie mângâioasă. Cugetând, de acasă, că va afla o zidire demnă de renumitul martir Ioan, trebuie să-l cuprindă jalea, văzând în jurul bisericii numai ruine. Cugetând el, de acasă, că va afla adăpost şi, venind, n-are unde să-şi plece capul. Cugetând el, de acasă, că, sosind aici, va fi întâmpinat de ospitalitate, se vede înşelat, văzând ruinele.

Nespusă mâhnire îl pătrunde pe bietul Roman la vederea aceasta, dar el o ştie şi năduşeşte în sine, cunoscând împrejurările în care s-a aflat şi din care vitrega soartă nu-l mai eliberează. El se mângâie, deci, cu aceea că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns la locul dorinţei sale cele sufleteşti şi se simte, la urmă, îndestul de mulţumit de a se afla lângă racla osemintelor sfinte, rugându-l pe martirul Ioan pentru mijlocirea rugii sale la Majestatea cerească, ca el şi soţia-şi să fie sănătoşi, copilaşii să propăşească întru cunoştinţele cele bune religioase, morale şi naţionale, şi ca naţiunea-şi să revină iarăşi la drepturile pe care nesăţiosul interes străin i le-a răpit, depărtându-se, după atari rugăciuni din inimă, de racla Sfântului Ioan, mulţumit că, cu adevărat devotament creştinesc, şi-a îndeplinit datoria ca creştin şi sperând, cu încredere evanghelică, la succesul rugăciunii sale.

Românul va şti, aşadar, a-şi explica ruina cea diversă, care înconjură un odor atât de sfânt şi pe care şi l-a serbat el chiar şi în timpurile cele mai viforoase; el cel mai puţin se va scandaliza de aceasta, deoarece el, bietul, vede şi ştie din propria experienţă că şi lucrurile sale, nu arareori, trebuie să se prefacă în ruine.

Dar nu astfel va cugeta cel care este străin de credinţa şi de naţionalitatea Romanului. Avem dovezi prea destule şi experienţa de toate zilele ne convinge că străinul tot numai caută ocazie ca să ne cârtească şi numai arareori, adică atunci când este convenabil interesului său propriu, află şi el cauza pentru a ne lăuda întocmai ca din bunăvoinţă şi din sinceritate.

Străinul, văzând ruinele acestea în jurul bisericii, deasupra cărora, în întunericul nopţii, cucuvelele îşi trâmbiţă răsunetul cel prevestitor de moarte, ce va zice?, te-ntreb, Romane, care, cu sângele tău ai apărat patria, ţi-ai apărat de nimicire odoarele şi mijloacele tale cele susţinătoare de viaţa-ţi naţională şi de adevărat creştin. Străinul, biete Romane, va zice precum e învăţat a zice. Străinul ce te va critica n-are, de bună seamă, un trecut atât de strălucit precum ai tu, după nepărtinitoarea istorie, dar orişicum să fie el, fie chiar ca unul dintre heloţi, nu te va critica cu nepărtinire, ci, pentru că eşti străin de dânsul, te va judeca după măsura cea străină cu împrejurările trecutului şi ale prezentului tău.

Spre lămurirea celor în urmă zise, amintim că toate sunt constatate în toată amănunţimea; căci aici, în Suceava, se află mulţi străini inteligenţi, care, înainte de venirea-şi încoace, au petrecut, mai mult sau mai puţin, în oraşe mari, unde încă au văzut asemenea mănăstiri, în care se păstrează relicve ale martirilor, şi aceia chiar în faţă ne-au spus că aşa o ruină, în jurul unui atare sfânt renumit ei nu şi-au putut închipui, dacă n-ar fi văzut-o înşişi.

Acea persoană morală, care din antichitate a avut dreptul de a-şi rezerva titlul şi onoarea de patron asupra locaşului acestuia, când Bucovina veni sub sceptrul Austriei, şi care şi-a şi rezervat parte din reverenţa creştinească către osemintele Sfântului Ioan, era parte pentru că de biserica vechii mitropolii sunt legate multe reminiscenţe politice şi naţionale – acea persoană morală este Prea Sfinţita Mitropolie din Iaşi.

Am comite păcat mare dacă am acuza-o pe aceasta că nu şi-ar fi îndeplinit îndatoririle faţă de un drept atât de onorant, precum este cel al patronatului asupra vreunei biserici. Din contra, noi trebuie numai să mărturisim cu mulţămire că Mitropolia din Iaşi, în toate timpurile, a fost preocupată de locul acesta şi nici un episcop n-a şezut, încă, pe scaunul mitropolitan ieşean, care să nu-şi fi ţinut drept datorie sacră de a se informa despre împrejurările şi starea locului acestuia, ori în persoană venind însuşi încoace, ori prin credincioşii săi. Aşa, numita mitropolie a fost, întotdeauna, preocupată de buna primire a oaspeţilor şi, în scopul acesta, a dat ea proistoşilor de mai înainte câte 200 de galbeni pe an, iar acestuia de acum, chiar 600 de galbeni. Afară de aceasta, tot în scopul acesta, acum numit, oferă mitropolia ieşeană vechii biserici mitropolitane 50 de falce de pământ, spre producerea fruptelor celor necesare, folosindu-se proistoşii încă şi de tot venitul ce curge din toate părţile, de la cei dreptcredincioşi şi evlavioşi.

Toate acestea sunt fapte şi contribuţii demne de numele de patronat. Dar, cu toate acestea, Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană încă n-a întreprins nimic spre a ridica valoarea cea exterioară a locaşului Sfântului Ioan prin zidiri noi şi demne de numele acestuia şi de acel al naţiunii romane. Prea Sfinţita Mitropolie a şi promis cheltuieli pentru această zidire şi, în scopul acesta, s-a făcut şi planul care, de bună seamă, de mult s-ar fi realizat, dacă bunurile bisericeşti din ambele Principate nu s-ar fi secularizat, făcându-se bunuri ale statului. Cu această catastrofă neaşteptată pentru mănăstirile din Principatele Româneşti, au luat toate trebile bisericeşti de acolo altă faţă, şi mitropolia ieşeană nu şi-a putut împlini promisiunea. Sub aceste împrejurări ale bunurilor mănăstireşti este învederat cum că de la guvernul României atârnă, acum, ca să împlinească promisiunea cea de repetate ori dată proistosului de acum al sfintelor moaşte ale Marelui Martir Ioan. Dar guvernul României, după cum ne demonstra istoria anilor trecuţi, încă nu a avut putinţa ca să întreprindă împlinirea acestei datorii sfinte, pe care a luat-o asupra-şi, pentru că în decursul domniei principelui Alexandru Ioan I a fost ocupat de regularea trebilor celor dinlăuntru; aşijderea, şi lupta cu Grecii, în cauza bunurilor mănăstireşti, care a ţinut atât de îndelungat, mult a împiedicat pe guvernul României de a face rânduială la sfintele moaşte ale Marelui Martir Ioan. Iar cum că nobilul guvern al României s-a interesat de starea bisericii şi a chiliilor de la Sfântul Ioan, aceasta a dovedit-o el, în vara anului trecut, când fu trimisă, de către dânsul, o comisie de doi bărbaţi la faţa locului, care comisie a constatat starea deplorabilă. Iată, aşadar, că cu aceasta s-a făcut, acuma, întâiul pas spre realizarea dorinţei noastre, numai că trebuie să aşteptăm timpuri mai fericite, timpuri liniştite, căci, acum, cine nu ştie că şi România, cu guvernul său, este încărcată de griji pentru soarta sa venitoare, precum alte state europene. Să fim, aşadar, siguri, dreptcredincioşilor, că ceea ce de mult dorim să vedem în jurul Sfântului Mare Martir Ioan se va îndeplini, din dorinţa nobilului guvern român şi din zelul lui pentru susţinerea dreptei credinţe străbune şi a tot ce este spre fala Românului; numai să ne rugăm la Tatăl Ceresc, prin mijlocirea Sfântului Ioan, ca să treacă aceste timpuri viscoloase şi România să se consolideze, sub nou alesul principe Carol Ioan I şi să-şi asigure un viitor ferice, când, apoi, credem că nici prea onoratul nostru Consistoriu bucovinean nu va întrelăsa de a face paşii cei cuviincioşi către Prea Sfinţita Mitropolie ieşeană şi, prin aceasta, către prea nobilul guvern al României, spre realizarea cauzei despre care s-a vorbit aici” (Albina, Anul I, No. 30, Viena, vineri 17/29 iunie 1866, pp. 2, 3).