Dragusanul - Blog - Part 1100

Istoria muzical-dramatica a Sucevei 1

 

Istoria muzical-dramatică

 

a Sucevei

 

         „Cântarea este de o vârstă cu genul omenesc”, înţelegea, în 1865, cu aproape un secol înainte de Lucian Blaga, Ştefan Nosievici sau cărturarul bucovinean Ambrosiu Dimitroviţă[1], stabilind, astfel, caracteristica de fapt stilistic preistoric a cântecului ţărănesc, iniţial unul şi acelaşi în tot cuprinsul Europei, când, „înainte de cunoaşterea literelor, legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel, 427-347 înainte de Hristos). Iar unicitatea sacramental-ritualică a vechiului cântec obştesc, specific preistoriei şi continuând preistoria în coexistenţă durabilă cu istoria, a consacrat şi un inventar instrumental, care se păstrează, odată cu cântecul obştesc, peste milenii, drept inventar al tarafurilor ţărăneşti al diverselor popoare europene şi mai ales ale popoarelor pe deplin şi mimetic conservatoare, precum românii.

         Inventarul tarafului ţărănesc est-european cuprindea, în jurul anului 1100 î. H., „fluiere şi alăute (care) ţin hangul… cântăreţului (ce) zice din cobză-ntre ei”[2], în vreme ce în anul 401 î. H., taraful ţărănesc era format din fluiere, cimpoaie şi buciume, numite de Xenofon (Anabasis) „trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

         Înainte de toate, trebuie reţinut faptul că preistoria satului românesc, menţinută până astăzi, reprezintă, de fapt, preistoria europeană boreală, cealaltă civilizaţie, polară, având să influenţeze oarecum[3] matricea stilistică boreală abia după coborârea nordicilor ionieni, înspre Mediterana, cu consecinţa ciocnirii de civilizaţia boreală agrară (de aici, mitul Cain şi Abel).

         Instrumentarul ritualurilor religioase ancestrale, păstrate prin Datină, s-au menţinut în lumea rurală moldovenească, dar iarăşi trebuie să precizez că lumea rurală cuprindea două culturi, cea răzeşească şi cea ţărănească (a iobagilor, numiţi „vecini” în Moldova, pentru că fuseseră aduşi din ţările vecine[4].

         Pot fi consideraţi răzeşi, datorită privilegiilor de care s-au bucurat de-a lungul timpului, şi locuitorii din ţinuturile grănicereşti, cei risipiţi prin „munţii huţăneşti”, începând cu arealul Câmpulung, Vatra Dornei, Putila şi, urcând spre nord, de-a lungul întregii văi a Ceremuşului. Tocmai de asta se întâlnesc elemente ale datinii răzeşeşti (încondeierea ouălor, coacerea de păşti, folclor muzical-coregrafic, precum şi elemente de port asemănătoare)[5].

        Mărturiile româneşti (documentele voievodale) şi străine (mărturiile călătorilor străini) nu menţionează, vreodată, petrecerile rurale, ci numai pe cele urbane. În fond, în ruralitate (un sat avea 10, maximum 20 case) nici nu existau tarafuri, ci doar prin târguri (nu oraşe, cum am înţelege astăzi, ci localităţi cu zile de târg periodice), unde se stabileau muzicanţii şi de unde erau angajaţi pentru a cânta şi la petreceri rurale (nunţi, hramuri, strânsuri). Răzeşii şi huţanii obişnuiau să angajeze tarafuri de lăutari evrei de la Kolomeea, care cântau „kolomeici”, precum „Arcanul”, „Huţulca”, „Leşeasca”, „Ruseasca”, „Ţigăneasca”, „Ardeleneasca”, „Moldoveneasca”, „Ungurieneasca”, „Ovreicuţa” şi o mulţime de „Sârbe”, care descind din cântecele hasidice evreieşti (la fel se întâmplă şi cu snoavele, care nu sunt, în marea lor majoritate, altceva decât povestiri hasidice.

        Existau, de asemenea, tarafuri de lăutari ţigani, robi boiereşti, voievodali sau mănăstireşti, care se stabileau prin păduri sau la răscruci de drumuri, pentru a practica şi alte meşteşuguri, în afară de cel lăutăresc, moştenit din tată în fiu. Lăutari români nu existau, iar scripcarii şi cobzarii slavi aveau să se ivească în localităţi din nordul Moldovei abia pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, fiind înregistraţi, puţini, atâţia câţi erau, abia în listele recensământului generalului rus Rumeanţiev, din anii 1772-1774. Desigur că, dintre urmaşii „vecinilor” slavi, care se stabiliseră cu mult înainte în nordul moldav, doar câţiva sunt menţionaţi cu nume de scripcari români, dar cu statut de birnici, deci de iobagi „vecini”.

        O cronologie a lăutăriei în nordul moldav, inclusiv în perioada Bucovinei istorice, menţionează:

        „Alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti”[6], şi care acompaniau mai ales cântecele bătrâneşti, deci baladele, care se cântau şi la Curtea Domnească. „Cronicarul polon Matei Strykowski încă ne povesteşte că el însuşi a văzut şi auzit, când călătorea prin Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, în anul 1574, cum, prin adunările poporale de acolo, se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi, prin cântece cu acompaniere de vioare, alăute, cobze şi harfe, şi că păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici”[7].

        În 1591, „după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării!”[8], singurul voievod evreu din istoria românilor iubind, ca şi Ştefan cel Mare, care-şi compusese singur o baladă, ca şi Matei Corvin, cântecul bătrânesc, acompaniat, în acele vremuri, mai ales de cimpoi şi de cobză.

        În 1633, înaintea petrecerii strânsurii, „se cântă, mai întâi, din diferite instrumente ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”[9]. Desigur că în rândul „fluierelor” intrau şi cel mai vechi fluier, tilinca, şi trişca, şi cavalul.

        Pe la 1710, la petrecerile ţărăneştii şi, mai ales, la nunţi, gospodarii „aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani”, care cântă din gură şi din instrumente”[10], adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (pag. 215).

        Mai precis decât Dimitrie Cantemir, suedezul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel scrie, în 1712, despre „muzica alcătuită din unul-doi sau mai mulţi ţigani… cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”[11].

        Dintre emigranţii transilvani, se stabilesc la Ilişeşti scripcarul Papa LUCA din Topliţa, muzicantul Petru OBITAŞ, din Bârgău, ambii în 1773.

        Recensământul lui Rumeanţev[12], din 1772-1773, înregistrează la Voloca, pe Andrieş scripcar; la Horecea, pe Savin brat Andrei VORONCĂ, scripcar, dar şi pe Constandin scripcar; la Boian, moşia lui Alecsandru NECULCE, pe Ion cobzar, la Coţmani, pe Procop scripcar, la Davideşti, pe Hrihor scripcar, la Cuciurul Mic, pe Ion scripcar; la Onut, pe Vasilii scripcar; la Mosoriuca, 2 ţigani, unul dintre ei fiind Ion scripcar, dar şi un ţăran muzicant, Alecsa scripcar; la Chisălău, pe Foca scripcar; la Draciniţa, pe Iacob scripcar; la Stăneşti, pe Vasile scripcar, scutelnic al diaconului Nicolai; la Văşcăuţi pe Ceremuş, pe Costin scripcarul.

        În noiembrie 1784, „ţiganii orăşeni muzicanţi depun pentru libertatea de a cânta duminica în cârciumi 19 florini 55 creiţari”, după cum rezultă din „Socoteala veniturilor şi a cheltuielilor Municipalităţii Suceava, începând cu 1783, ca an de înfiinţare a municipalităţii şi până la sfârşitul lui octombrie 1784”[13].

        Vasile Pletosu, plugar din Pintic, sosit la Brăeşti, în 1772, împreună cu soţia, doi băieţi şi patru fete, s-a mutat, ulterior, la Suceava, aşa că, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn de vânătoare şi un clarinet”[14]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”.

        În 1815, „cimpoieşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ”[15] cânta prin pădurile Solcii.

        În 1829, „veni, într-o zi, la mănăstire şi un taraf de lăutari Solcani, adică din Solca, ştiuţi şi chiar vestiţi, pe atunci, ca cei dintâi, după taraful muzical al Pletosului din Suceava… lăutarii, vreo zece la număr, cu scripce, cu cobze, cu naier, cu ţimbale şi cu un bas puternic”[16]. Pletosul din Suceava, care cânta de pe la 1800, era român, dar avea un taraf asemănător, cu viori, cobză, nai şi contrabas.

        În 1848, vornicul Câmpulungului, Andrii Burduhos, însoţit de trei câmpulungeni, s-a întâlnit cu Vasile Alecsandri, la Cernăuţi (Hotel de Paris). „Alecsandri zise „Îmi pare bine!”, dete mâna la vornic, apoi la toţi ceilalţi, care mai erau trei, îi pofti să şadă şi, dându-se în sfat cu ei, ba despre alta, cum şi din ce trăiesc ei acolo, la munte, şi cum le merge; aduse, pe-ncetul, vorba la stâni, la ciobani şi, în fine, la de au încă cântece vechi, bătrâneşti, şi de le cântă la întâlniri vesele, la nunţi, la hramuri şi altele.

        Vornicul Andrii zise că da, cântă; numai, acum, mai rar, că nu prea le vine a cântării şi a veseliei. Atunci, unul din ceilalţi trei, cu numele Ioniţă Sabie, unul şi mie cunoscut şagaci şi glumeţ, ca întrerupându-l pe Vornic, zice:

        – Ba acum cântăm mai în toate zilele, dar cântăm cântecul acesta, dacă n-aţi bănui să vi-l zic…

        – Poftim, poftim, zi-l numai!, răspunse Alecsandri râzând.

        Se puse pe scaun, în preajmătul lui Sabie, dară cam departe, ca să nu-l jeneze, şi badea Ioniţă Sabie începu pe melodia „Doinei”, în glas nu tare şi nici slab:

Cântî cucu’ sus pe ciung,

Oi, rea veste-n Câmpulung,

Din Rarău până-n Bârgău

Şi din Runc până-n Muncel,

Câmpulungu-i vai de el.

Că de când (un nume pe care Porumbescu nu l-a reţinut) au intrat în Câmpulung,

Şi de când (acelaşi nume, dat imperialilor) au venit,

Câmpulungu-au sărăcit.

Cu-nvârteli, cu protocoale,

Au rămas satele goale,

Satele şi casele

Şi strungile, bietele…”[17].

        Pe la 1850, la Rădăuţi, „lăutarii ţigani, aduşi înadins de la pădurea Ulevei, trăgeau din cobză, nai şi ţimbal nişte arcane şi căzăceşti, de se ridica numai cât colbul ogrăzii. Şi jucau fetişcanele Moldovenilor noştri, cu cosiţele în vânt, de le scăpărau salbele de sorcoveţi pe la gât. Iar flăcăii sminteau pământul, tropăind, până o schimba scripcarul cărunt Buşan, deodată, mai pe domol şi se lănţuiau toţi, tineri şi bătrâni, în horă legănată şi molatică”[18].

        La Storojineţ, „se vorbea nemţeşte, leşeşte şi mult de tot româneşte, mai ales când se întâmpla de le chema şiretul (crâşmar) Simon, domnilor celor porniţi pe chef, pe Ionică, lăutarul din dealul Crivei, cu ţiganii săi, care trăgeau, apoi, străinilor, un cântec bătrânesc după altul, de se înduioşau Leşii şi Nemţii şi cântau – parcă îi aud şi astăzi –, pe toate glasurile, „Scumpă ţară şi frumoasă, of, Moldovo, draga mea!”. Şi dă, la adică, tot din atingerile cu oamenii ţinutului, aproape curat românesc, li se trăgeau, la aceşti venetici, traiul şi slujba”[19].

        Consemnate în presa anilor 1890-1900, sunt „sunetele cele desfătătoare ale lăutarilor din Storojineţ”[20], „vestita musică a lui Boghian din Pătrăuţi”[21], adică „musica vestitului pătrăucean George alui Niţă Boghean, care aşa a plăcut oaspeţilor din Suceavă, încât au făgăduit că vor lua-o şi la petrecerile ce le-or face dumnialor”[22], şi „muzica vestitului Bidirel din Stupca”[23].

        Începând cu „vara anului 1851 sau 1852… la Lăpuşna, staţiune climaterică şi hidro-terapeutică lângă Berhomete” cânta, cu stagiuni permanente „banda de lăutari a vestitului violonist şi capelmaistru Nicolai Picu, căruia i se zicea numai „Moş Niculai”. Banda aceasta consta din vreo 12 oameni, între care un naiargiu, unul sau doi cobzari, un violoncelist, încolo numai scripcari şi poate unul cu viola…

        Moş Neculai, om de statură mijlocie, bălan, în portul vechi moldovenesc, cu zobon, anteriu, brâu, pe cap cu un fes mic, roşu, cu canaf albastru, era un măiestru pe vioară…

        O amintire dragă de la Moş Niculai îmi este o horă, pe care am învăţat-o şi deprins-o de la el însuşi; este Hora în G-moll (sol minor), publicată în colecţia lui Carol Miculi, intitulată „12 (48) avit nationaux roumains” (nr. III, din fascicola dedicată Doamnei Catherine de Rolla)…

        Trebuie să adaug că Picu nu era Ţigan, ci Român, de legea greco-otodoxă, cetăţean din Suceava; el se bucura, oriunde, de cea mai mare stimă, pe care o merita pe deplin, atât prin arta sa, cât şi, mai ales, prin ţinuta şi purtarea sa foarte cinstită şi plină de nobleţe.

        A murit, în Suceava, cam pe la anul 1867”[24].

        „Profesorul Leca Morariu, în lucrarea sa „Ce-a fost odată”, precizează că Neculai Picu s-a născut în anul 1789 şi moare la 2 Octomvrie 1864; trăieşte, deci, 75 de ani”[25].

        Stănică, fiul lăutarului Trifu din Horodniceni, mutat la Stupca, ţiganul care îi vinde lui Iraclie Porumbescu, în iunie 1866, violina lui Ciprian („Fecit Cremonae Nicolaus Amati 1626”).

        „La Siret, între anii 1850-1870, era vestitul taraf al lui Kir Ionică Doboş, format din trei viori, o clarinetă sau un flaut şi un bas”[26].

        „În 1855 sau 1856, se afla, în banda lui Picu, un prim-violonist destoinic, Grigori Vindereu, Român, pe care l-am aflat, în 1868, în Suceava, capelmaistru al unei tovărăşii de lăutari, înfiinţată de el, şi cu care, mai târziu, m-am întâlnit adesea în muzicalibus…

        Era un om frumos, inteligent, cu maniere fine; niciodată nu era supărat, totdeauna era mulţămitor, fie şi pentru un dar cât de mic. Avea tehnică frumoasă, deşi nu tocmai deplin dezvoltată; îl tulbura nervozitatea, care se manifesta mai ales în anii din urmă, stricând efectul, mai ales la compoziţiuni line. El ştia, încă, întreg repertoriul lui Picu. Mie îmi cânta, cu taraful său, de Paşti, de Crăciun şi de anul nou; la prilejuri de aceste, luam şi eu vioara mea, de cântam, cu Grigori şi cu oamenii săi cântecele care îmi erau dragi, reamintindu-mi de anii copilăriei.

        Capela aceasta, fiind unicat în Suceava şi jur, era foarte căutată: baluri, serate, onomastice şi alte petreceri nici că se puteau închipui fără Grigori; îl chemau în toate părţile, fie în oraş sau la ţară. Se înţelege că el cânta mai ales dansuri, foarte bine, cu multă vervă; cânta şi „Carnavalul în Veneţia”, a lui Paganini, dar variaţiunile şi le potrivise după ştiinţa sa, căci era autodidact şi nu ştia notele.

        În anii 1868/69 şi 1870, pe când se construia calea ferată Cernăuţi-Iaşi, se aflau în Suceava mai mulţi Englezi, ca antreprenori, şi mai mulţi Poloni din Galiţia, ca tehnicieni. Mai ales Britanii ascultau cu mare plăcere ariile româneşti.

        Ca să se poată bucura, în voia inimii, de plăcerile muzicale, dar şi de cele luculice, Englezii hotărâră, pentru convenirile lor, localul de dejun al magaziei de coloniale Samuel Gewolb; în toată după-amiaza, după ce-şi isprăveau lucrul, se adunau toţii Englezii acolo şi nenea şi Grigori, cu taraful său, având ordin o dată pentru totdeauna. Se înţelege că mai venea şi altă lume şi, apoi, începea a curge în pocale vinul de Ale şi Porter, şi cei de faţă se desfătau la sunetele muzicii româneşti. Nu mai încape vorbă că convenirile acestea erau foarte profitabile pentru Grigori, căci, adese, căpăta câte un galben, mai ales de la Briţii cei totdeauna generoşi”[27].

        „A murit…  la 12 mai 1888, de 58 ani, în urma unei boli de inimă”[28].

        „La Solca, Bucovina, e colaborator lăutarul Gheorghe Gorovei credincios al academicianului Simion Florea Marian, la culegerea cântecelor”[29].

        Rapsozii bucovineni cunoscuţi, păstraţi evaziv în colecţiile ziarelor vechi, sunt:

 

1893:

Archip TELEAGĂ, Horodnicu de Jos

Nicolai BODNAR, Sf. Onufrei

George TIMCU, Roşa

Leon GABOR, Tereblecea

 

1896:

Alexandru BODNAR, Gălăneşti

George IEREMIE, Bosanci

Ioan POLIOVEIU, Ciocăneşti

Nicolae GÂLCĂ, Ciocăneşti

Eugenie GEORGIAN, Sf. Onufrei

Iustin PALAGHIOI, Pojorâta

Arsenie GHEORGHIAN, Muşeniţa

Ioan HURGHIŞ, Câmpulung

Miron şi Ilarion MOLOSI, Crăiniceşti

Dimitrie SIDORIUC, Tişăuţi

Teodor alui Trifon TODAŞCU, Dorna-Candreni

Vasile alui Petre MORAR, Udeşti

Eufrosina GHIŞAN, Mitocu-Dragomirnei

Ioan IHNĂTESCU, Părhăuţi

 

1900-1929

Maria CHIŞ, Măzănăeşti

Rariţa POIENAR, Drăgoieşti

Nicolai DUMBRAVĂ, Doroteea

Sidor ODOCHIAN, Călineşti-Dorna

Eugenia NASTASI, Pătrăuţi-Suceava

Ion URICIUC, Pătrăuţi-Suceava

George a lui Ion MARCU, Buninţi-Mihoveni

Lazar al lui Istrate POPESCU, Ciudei

Pintilei ŞOTROPA, Prevorochia, judeţul Rădăuţi

 

        Fanfara bucovineană, apărută în satul românesc după anii 1900 şi, mai ales, în perioada interbelică, îşi are originea în fanfara satului german din Bucovina, cea mai reprezentativă şi singura rămasă popularizată în spaţiul publicistic românesc, fiind cea de la Roşa, formată din „alămuri” şi clarinete, ale cărei cântece, „în nopţile cu vremea senină, de toamnă, mai ales, străbăteau prin văzduhul subţiatec bufăielile surde ale bombardoanelor şi ţipetele ascuţite ale clarinetelor, de credeai că crapă şvăbimea de atâta chef şi ţupăială”[30].

        „Fraza melodică a cântecului poporal român este, în cea mai mare parte, frază regulară, adică melodia constă din 8 şi 16 tacte, arareori se află melodii de 10 şi 12 tacte, semi-colonul muzical stă, mai ades, pe tactul al 4-lea şi al 8-lea. Finalele sunt, de regulă, cadenţe de tonice complete, foarte rar provine o cadenţă necompletă sau un final pe dominantă sau pe terţă.

        Ce se atinge de mişcarea ritmică sau de tact, apoi, în cântecele poporane române, sunt reprezentate numai tactele ordinare, adică 4/4, 2/4,3/4, 6/8, şi 3/8, deşi adese se întâmplă cum că unele tacte din melodia unei doine sau a unui cântec se repetă de atâtea ori, încât e foarte cu anevoie a le înşira într-o măsură de tact hotărâtă.

        În melodia poporală română predomneşte modul tonului moll, deşi provine în multe şi dur. Adese, cele 8 tacte dintâi din o frază de 16 tacte se mişcă în dur, cele 8 tacte din urmă – în modul moll afin sau viceversa.

        Fenomenul acesta al melodiei, adică urmarea tonului moll după dur, urmarea umbrei muzicii după lumină, produce un farmec extraordinar în inimile auzitorilor.

        În fine, modul melismatic şi silabic al cântării este împărţit foarte frumos, mai în toate cântecele poporale române. Modulaţiunea se face, îndeobşte, după modul dur sau moll paralel, deşi nu arareori provine modulaţiunea după subdominantă sau după modul dur sau moll corespunzător”[31].

        Dansuri bucovinene, mărturisite în timp, sunt:

        În 23 octombrie 1894, după sfinţirea şcolii din Pojorâta, „tineretul juca, în curtea şcolii, „Hora” şi „Arcanul”, chiuind şi şuguind”[32].

        La petrecerea organizată de Cabinetul de lectură din Fundu Moldovei, în vara anului 1897, „au jucat toată ziua, pănă sara tărziu, au jucat şi „Arcanul”, condus de Grigori ZBRANCĂ, şi „Corăbeasca”, de Ştefan ŢÎMPĂU”[33].

        În 15/27 februarie 1898, la Gura Humorului, în cadrul unei petreceri populare, „jocurile cari s-au jucat au fost: Hora-mare, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Corăbeasca, Ciofu, Bătuta, Sârbeasca, Arcanul, Rusasca, Ungureasca, Vals, Ţigăneasca şi Polca; cu Hora-mare s-a început jocul şi cu Hora-mare s-a încheiat; iar Cioful, Arcanul, Corăbiasca şi Ardeleneasca s-au jucat de mai multe ori, pentru că tare le-au plăcut Domnilor”[34].

        „La serbarea iubiliară din Volovăţ, ce s-a dat în aducerea aminte a 50 de ani de domnie a Prea Luminatului nostru Împărat Francisc Iosif I”, duminică, 28 august 1898, „jocul s-a început cu Bătuta, s-a jucat, apoi, Arcanaua şi Hora”[35].

        În 20 iunie / iulie 1902, la Volcineţ, „tinerii români conduceau cu deosebită vioşitate şi ghibăcie jocurile naţionale, horele cele mari, în mai multe rânduri arcanul, chiar şi cadrilul n-a fost trecut cu vederea”[36].

        Pe larg mărturisită, dar încă rămasă necunoscută, există, până în 1906, următoarea Cronologia muzical-artistică a Sucevei:

        1867, 20 noiembrie: se constituie Societatea muzicală ,,Suczawaer Gesangverein”, condusă, din 4 decembrie, de filo-românul Dr. Josef Marek, directorul liceului, ca preşedinte, de Ştefan Nosievici, ca vicepreşedinte, şi de Morariu-Andrievici, Ilie Botezat, şi Iosef Rohrmoser, ca membri în comitet, din cei 117 membri activi, 69 fiind doamne şi 48 domni din elita Su­cevei, din care 19 românce şi 10 români.

        1868, 2 iunie: corul Societăţii muzicale ,,Suczawaer Gesangverein”s-a manifestat cu o primă producţie muzicală, în păduricea de lângă mănă­stirea Mitocul-Dragomirnei, având în program 14 cântece, unele acompaniate de taraful lui Grigore Vindireu, altele – de orchestra societăţii. S-au cântat şi două piese de Ştefan Nosievici, „Sub o culme” şi „Pe album”, pe versuri de Alecsandri.

        1868, 27 iulie: concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, aproape de Cetatea de Scaun, cu 12 cântece, între care două româneşti, „Tătarul”, „Pe album” (pe un text de Alecsandri), ambele de Ştefan Nosievici.

        1869, 12 noiembrie: Moare Ştefan Nosievici, la nici 36 ani împliniţi.

        1887, 23 ianuarie: trupa teatrală din Câmpulung, înfiinţată de curând, joacă, în târgul de sub Rarău, „Cinel-cinel”, iar la 23 februarie „Rusaliile”, tot de Alecsandri, dar cu muzica lui Tudor Flondor.

        1887, martie: Se întemeiază, la Suceava, „Clubul Român”, societate de lectură şi de petrecere, 80 de membri, iar pe masa de lectură, 35 de foi, condusă de Constantin Cosovici, Clubul fiind nucleul din care va ieşi, apoi, Reuniunea „Ciprian Porumbescu”.

        1887, 2 iunie: Concert al Societăţii „Clubul Român” în păduricea de lângă mănăstirea Dragomirna.

        1887, noiembrie: Concert al „Clubului Român” în Suceava, la care a mai cântat şi „Moşul Grigori  cu taraful său”.

        1887, decembrie: La Suceava vin cu un spectacol „artişti bătrâni din România”, printre care Chirimescu, dar şi tânărul dramaturg N. A. Bogdan.

        1888, 12 ianuarie: concertul cântăreţului Constantin Georgescu, acompaniat, la pian, de Josefine Morwitzer, şi al cântăreţei Paulina Binder, fiica  renumitului medic Dr. Otto Binder.

        1888: Constantin Procopovici întemeiază „Gesangklub” (1888), care va deveni, mai târziu, „Musikverein”, cu Leon cav. de Goian ca preşedinte.

        1891, 6 iulie: concertul, la Suceava, al „Academiei ortodoxe” din Cernăuţi, încheiat cu „Cisla” lui Ciprian Porumbescu.

        1891, octombrie: turneu, la Suceava, al unei trupe armene, cu patru spectacole. 

        1892, 6 iulie: la Suceava, se joacă, sub egida „Doamnelor Române”, vodevilul „Rusaliile”, de Alecsandri, cu Aurelia Mandicevschi, Aglaia Creţu, Zenovia Mleşniţă, Ion Berhang, Vasile Tudan, Epaminonda Voronca şi Dimitrie Galin (Răzvrătescu).

        1893, 1 februarie: Sub egida „Doamnelor Române”, la Suceava se joacă lui Alecsandri, „Rămăşagul” şi „Cinel-cinel”, piese „lucrate în fuga condeiului, pentru un teatru în faşe”, între actorii diletanţi remarcându-se Aurelia Mandicevschi, Elena Lazăr, Ion Berhag, Ştefan Hnidei.

        1893, 6 iulie: Aceeaşi trupă suceveană joacă „Cinel-Cinel” şi „Nuntă ţărănească”, alt vodevil al lui Alecsandri.

        1893, 18 octombrie: la Suceava, cântă baritonului Traian Mureşanu, acompaniat tot de pianista Josefine Morwitzer.

        1894, 6 iulie: la Suceava, diletanţii joacă „Drumul de fier”, de Vasile Alecsandri.

        1896, 6 iulie: „Clubul Român” organizează, la Suceava, un „concert de promenadă”, la care sunt invitaţi violonistul Iancu Filip şi recitatorul Dionisie Zaharescu din Fălticeni.

        1897, octombrie: turneul trupei de operetă a lui Al. Bobescu, din Craiova, cu „Orfanul de la Dorna”, pe text de Miclescu şi pe pretinsă muzică de Ciprian Porumbescu.

        1898, 6 iulie: Suceava găzduieşte concertul Corului Mitropolitan, al lui Gavril Muzicescu.

        1899, 5 iulie: diletanţii suceveni, în frunte cu Aurelia Mandicevschi şi Filip Siretean, joacă în  comediile „Mademoiselle Mephistophele” şi ,,Cărăbuşul”, de Constantin de Stamati-Ciurea.

        1899, 6 iulie: concertul corului „Însoţirii orăşenilor români din Suceava”

        1902, 1 martie: concert al corului Clubului Român, cu piese de Muzicescu, Moszkovski, Timotei Cipariu, Karasz şi Vorobchievici.

        1902, 6 iulie: la Suceava are loc un concert al muzicii militare a Regimentului 16 Infanterie din Fălticeni, precum şi un concert al corului Societăţii „Doamnele Române”, cu piese de Gavril Muzicescu, Ion Vidu şi Constantin Şorban.

        1903, 12 aprilie: concert al corului „Clubului Român”, cu piese de Kiriac, Nelli de Cornea, Fr. Chopin, C. Dumitrescu, A. Rubinstein, Gavril Muzicescu şi G. Scorpan.

         1903, 16 iulie: în localul Clubului Român din Hotel Langer, se înfiinţează Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”

        1904, 24 martie: primul concert al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

        1905, 7 iulie: S-a jucat „Baccilul amorului”, farsă de Constantin de Stamati-Ciurea.

        1906, 4 aprilie: S-a jucat „Suprema forţă”, de Haralambie G. Lecca, cu domnul Lecca însuşi, Aristiţa Romanescu şi Maria Filotti, şi cu diletanţi din trupa Reuniunii „Ciprian Porumbescu”.

        Istoria muzical-dramatică a Sucevei şi, indirect, a Bucovinei, a fost mărturisită de Ion alui Gheorghe Sbiera, de Rudolf Gassauer, de Leon cavaler de Goian, de Victor Morariu şi de Ştefan Pavelescu.

        O voi reda, în paginile care urmează, pentru că ea constituie o probă exhaustivă a degenerării fenomenului muzical-dramatic sucevean, în lunga noapte a comunismului şi a democraţiei sud-americane româneşti, Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu” devenind, în ultimii ani, cei ai managementului anti-culturalului cântăcios Filip Sorin, mai curând o finanţare bugetară dubioasă a cântăcioşilor la nunţi şi la petreceri, decât o instituţie de cultură.

 

 


[1] AMBROSIU DIMITROVIŢĂ, Despre cântecul poporal român, în „Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, Anul I, Nr. 4, Cernăuţi 1 Aprilie 1865, pp. 115-120).

[2] HOMER, Iliada, XVIII, 483, 592

[3] Conform relatărilor lui Herodot, menţionate, cu trimiteri, în volumul III al Poveştii aşezărilor bucovinene, valurile de migraţiune nordică au preluat elementele de religie naturală ale civilizaţiei boreale, personificându-le şi stabilindu-le nume şi porecle omeneşti, fapt favorizat de prezenţa, în Peninsula Balcanică, a „numeroşilor pelasgi”.

[4] Amănunte şi tratarea pe larg a subiectului, în ION DRĂGUŞANUL, Povestea aşezărilor bucovinene, vol. III, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2013.

[5] Ibidem

[6] MACIEJ STRYJKOWSKI, Călători străini despre ţările române, II, pag. 454

[7]  I. G. SBIERA, Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării / în / răstimpul de la 1504-1714), Cernăuţi 1897, pag. 273

 

[8]  GRIGORE URECHE, Pentru limba noastră moldovenească, Letopiseţul ţării Moldovei

[9] NICCOLO BARSI DI LUCCA, Călători străini despre ţările române, V, pag. 77

[10] Dimitrie cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti  1967, pag. 212

[11] Călători străini despre ţările române, VIII, pag. 360

[12] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 379

[13] IGAS, Suceava / File de istorie / Documente privitoare la istoria oraşului / 1388-1918, vol. I, Bucureşti 1989, p. 477

[14] DGAS, Suceava / File de istorie…, Bucureşti 1989, p. 566

[15]  Din scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898, pag. 69

[16]  Din scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898, pp. 87, 88

[17] IRACLIE PORUMBESCU, Zece zile de haiducie în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898, p. 61

[18]  EM. GRIGOROVIZTA, Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pag. 30

[19]  EM. GRIGOROVITZA, Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pag. 51

[20] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 66/1891, p. 3

[21] DEŞTEPTAREA, Nr. 13/1898, 9. 106

[22] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1898, p. 114

[23] DEŞTEPTAREA, Nr. 76/1903

[24] LEON CAV. DE GOIAN, Viaţa mea musicală, în „Viaţa Nouă”, Anul IV, Nr. 163, 3 Octombrie stil nou 1915, pp. 1, 2

[25]  M. GR. POSLUŞNICU, Istoria muzicei la Români, Bucureşti 1928, pp. 624

[26]  M. GR. POSLUŞNICU, Istoria muzicei la Români, Bucureşti 1928, pp. 624

[27]  Vremea Nouă, Nr. 169/1915, pag. 3

[28]  LECA MORARIU, Cum a fost odată, Bucureşti 1926, pag. 64

[29]  M. GR. POSLUŞNICU, Istoria muzicei la Români, Bucureşti 1928, pp. 625

[30]  EM. GRIGOROVITZA, Cum a fost odată / Schiţe din Bucovina, Bucureşti 1911, pp. 115-117

[31]  AMBROSIU DIMITROVIŢĂ, Despre cântecul poporal român, în „Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina, Anul I, Nr. 4, Cernăuţi 1 Aprilie 1865, pp. 115-120

[32] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1895, p. 33

[33] DEŞTEPTAREA, Nr. 20/1897, p. 158

[34] DEŞTEPTAREA, Nr. 6/1898, p. 50

[35] DEŞTEPTAREA, Nr. 19/1898, p. 159

[36] DEŞTEPTAREA, Nr. 54/1902, p. 3


Coruperea lui Dumnezeu

Coruperea lui Dumnezeu

 

     Nu ştiu cum să vă spun, dar nici să vă mint nu mă lasă mintea şi inima, deci am să vă aduc la cunoştinţă faptul că, după experienţe şi observaţii de aproape o viaţă de om, am putut constata că şi bunul Dumnezeu ia şpagă.

     Şi tot e prea puţin spus, pentru că, dacă aveţi răbdare cu mine, veţi pricepe singuri că bunul Dumnezeu e titanul corupţiei universale, atât în cer, cât şi pe pământ.

     În România, cel mai aprig corupător al bunului Dumnezeu este evlaviosul erudit patriot oriental-ortodox Gigi Becali, cel care, după cum singur, de bună voie şi nesilit de nimeni – vorba vechilor hrisoave, bătea şeaua DNA-ului, ca să priceapă sfinţii, înaintea partidei Chelsea-Steaua, pentru gloria şi victoria românismului milenar şi daco-romaniuk era dispus să-i livreze bunului Dumnezeu, pe Sfântul Munte Athos, nici mai mult, nici mai puţin decât două milioane de euro.

     În mod stupefiant de surprinzător, bunul Dumnezeu pare să fi luat şpaga cu cosmică bucurie, pentru că, la pauză, românismul milenar şi daco-romaniuk triumfa printr-un 1-1 formidabil, de care aflase, telefonic, şi evlaviosul prea fericit Becali. Numai că, la pauză, după cum se pare, bunul Dumnezeu a pretins încă două milioane de euro, pentru menţinerea victorioasei egalităţi şi în a doua repriză, dar, cum Becali o făcu pe niznaiul, ca niznaiul i-a răspuns şi bunul Dumnezeu, prăvălind, spre finalul sfintelor negocieri coruptive eşuate, o înfrângere decisivă peste românismul milenar şi daco-romaniuk.

     Dar nu numai Gigi Becali, ci şi majoritatea românilor îl corup pe bunul Dumnezeu, oferindu-i şpagă ba pentru obţinerea unui dar neprevăzut în infailibilul Plan Divin (şi-atunci, Dumnezeu dă sau nu dă câte o rectificativă, după modelul guvernelor Boc şi Ponta), ba pentru nemiloasa pedepsire a unui blestemat de duşman al corupătorului ortodox de credincios.

     Iar bunul Dumnezeu, prin filialele lui pământeşti, inclusiv idolatrele relicve, adună şpaga munte lângă munte şi rezolvă traficul creştin de influenţă în funcţie de consistenţa şpăgii.

     Că-aşa-i românul daco-romaniuk: păcătuieşte în zilele de muncă şi cumpără sfântă bunăvoinţă şi iertare de sărbători.

     Pe corupătorii de Dumnezeu îi puteţi identifica mai ales în Săptămâna Luminată, când se toţi înfăţişează pe micul ecran, la radio sau pe pagina întâi a ziarelor (dacă-s oameni cu stare, mai ales politicieni), dar şi în banalul spaţiu civic, pledând ca „în Săptămâna Mare” sau „în Sfintele Zile de Paşti să fim mai buni”, adică se ne prefacem, timp de maximum zece zile, că am fi mai buni, iar în restul anului – la jaf, cruzime şi viol public, tataie!, precum ni-i firea noastră daco-romaniukă.

     De ce n-am încerca să fim mai buni, de la clipă la clipă, de la zi la zi, de la an la an, pe parcursul întregii vieţi?

    Gata, deja văd că am luat-o razna social, moral şi daco-romaniuk…


Bursa spagii, la Suceava

Bursa şpăgii, la Suceava

 

       La Suceava, bursa şpăgii funcţionează aprig şi necondiţionat, atât de necondiţionat încât proştii şmecheri ai PDL încă nu au fost înlocuiţi din funcţii decizionale de către proştii şmecheri ai USL, pentru că ultimii proşti şmecheri încă n-au izbutit să strângă şpaga care să-i propulseze în moţul unor instituţii judeţene sau descentralizate.

       Conform informaţiilor de largă circulaţie publică judeţeană (doar DNA, Parchetul – de lemn, Tănase!, securitatea totalitaristă, Prefectul Sorin Sinescu şi Preşedintele C.J. Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, n-au auzit nimic), un post de cârmaci USL al unei instituţii bugetare costă 60.000 euro, plus un cal de rasă sau echivalentul lui în altă natură (mai ales natura terenurilor urbane, inclusiv cele de veci), pentru că noua burghezie proletaro-ţărănească adoră să-şi vadă progeniturile făcând echitaţie.

       Conform aceloraşi informaţii publice şi folclorice (investitorii în şpăgi se laudă, ca să se impresioneze sărăntocii de votanţi devotaţi cât de potenţi sunt domniile lor – domn însemnând, în fond, stăpân), un post de demnitar se adjudecă doar cu 120.000 euro, şpăguiţi prin „pierdere” la bambilici, adicătelea la „table” (judeţ sărac, deh!, Bucovină în faliment ascendent), în vreme ce un post de domn bugetar (leafă mare, muncă ioc!) se adjudecă ori cu 5.000 euro, direct la cucoana cadristă, ori prin relaţii de rudenie sau de încuscrire-încumetrire, ori cu o stagiune de evlavioase cântări în campania electorală.

       Ca şi în trecut şi, mai ales, cu aceleaşi personaje, şpăguirile în posturi  se fac „prin concurs” discret, ba chiar secret de stat, şi fără nici o abatere de la puhoiul de prevederi legale.

       Singura necunoscută pare a fi numele mahărului sucevean care adună şpăgi graţioase, cu aerul că nici usturoi n-a mâncat, nici politica nu-i miroase. Necunoscut rămâne bişniţarul politic doar pentru DNA, Parchetul – de lemn, Tănase!, pentru securitatea totalitaristă a ălora (şi a lui Băsescu, dar şi a USL), Prefectul Sorin Sinescu şi Preşedintele C.J. Suceava Ioan Cătălin Nechifor, nu şi pentru mulţimile aduse la sapă de lemn, dar care, entuziaste şi disciplinate, aţi mers la vot, pentru a vă asuma, în locul recentului coşmar portocaliu, un viitor galben de umilinţe.


Splendida epopee a umilirii politicienilor

 

Splendida epopee

 

a umilirii politicienilor

 

 

       Habar n-am de unde s-au ivit peste noapte în noaptea veşnic născătoare de monştri a televiziunilor, radiourilor şi ziarelor judeţene, unul mai simplu îmbrăcat şi mai rudimentar vorbăcios decât celălalt. 

       Semănau atât de mult cu cerşetorii profesionişti ai Sucevei, mai ales în repertoriul persuasiv, încât, indiferent de ce le ieşea pe gură, poporenii electori nu auzeau decât replici de genul: „Agiutî-ma cu un vot, să-mi ieu o pâne!”, „Dă şî mie, dă şî mie!” sau „Cie-va milă, agiutaţi cu un vot pi un biet ninorocit!”.

       Prin urmare, poporenii electori, şi ţăranii de târg, dar şi târgăii de la ţară, au prins să se simtă, tot pe neaşteptate, domni adevăraţi şi respectaţi, adică stăpâni deplini, în sensul semantic al creştinescului Dominus. Prinseseră toţi mâncărimi la limbă şi deveniseră atât de deştepţi în bună tradiţie românească (la noi există prostul satului doar ca etalon pentru deşteptăciunea suficientă a celorlalţi), încât numai la viitorul şi binele ţării se gândeau.

       Din nefericire, gânditul la români (mărturii, în: Cantemir, Balş, Spleny, Budai-Deleanu) este, în mod tradiţional, şi mai sărăcăcios decât nivelul de trai, aşa că domnii, adică stăpâni, ţărani de târg şi domnii, tot stăpâni, târgăi de la ţară, dorind instinctual să evite toxiinfecţiile intelectuale, gândeau la binele ţării retoric şi cu ţârâita („Da’ cu viitoru’ ţării ce facem?”), iar vorbăcioşii (Băişanu, Donţu, Onofrei şi ceilalţi, ale căror nume îmi sunt total necunoscute – de Mîrza, Flutur, Ilie fac abstracţie, ei fiind, cu calităţi şi defecte, chiar politicieni), gângureau savant, academic şi cu mare responsabilitate naţională şi patriotică: „Dumneavoastră îmi daţi un vot, iar eu vă dau viitorul şi binele ţării!”. Un răspuns mai frumos, mai înţelept româneşte şi mai convingător nu se putea da, aşa că toţi vorbăcioşii, de la Băişanu, până la cotizanţii disperaţii ai poporului Diaconescu, promiteau otova, identic, la fel şi la unison.

       Brava, să vă trăiască!

       Straşnic m-am mai simţit eu, ca ţăran urban ce mă aflu, stând cu ochii şi auzul ventuze pe micul ecran al beznei născătoare de monştri al televiziunilor locale, atunci când electorii români din judeţ se răfuiau pentru umilinţele din anii care urmează umilindu-i pe vorbăcioşi, ba mi-i şi închipuiam pe acei români aruncând mărunţişul votului democratic în cutia milei electorale, susurând printre dinţi: „Na şi ţie, bă! Să fie de sufletu’ tatii!”.

       Ce-a urmat nici că mai urmează. Vorbăcioşii şi-au tras costume şi raglane lungi, de firmă, s-au urcat în limuzine şi duşi au fost – Dumnezeu să-i odihnească în pace!


Luna


Pagina 1.100 din 1.102« Prima...102030...1.0981.0991.1001.1011.102