Dragusanul - Blog - Part 1100

anthology of poetry from bucovina: Ciprian Porumbescu

 

 

Ciprian Porumbescu

 

Porumbescu Ciprian

 

(14.10.1853 – 06.06.1883)

 

 

Elegy

 

Nightly wind gently creasing the surface of the sea,
The sun is sinking in it, in gold and scarlet incandescence.
Breezes warm and so mild,
Blowing freshly and leaving without the slightest murmur,
The orange-trees’ branches only
Will keep soughing so sweetly and delicately,
So solemnly sacred;

 

The park and the sea are enjoying their peace,
A seagull’s scarcely touching the waves in his flight,
He is sure to ignore what pain is, and misery.

 

Traducerea: Ioana Carp, Olanda

 

 

Elegie

 

Vântul serii încreţeşte aşa de uşor suprafaţa mării,
Soarele, în dogoare de aur şi purpură, se scufundă în ea.
Adierile sunt aşa de călduţe şi line,
Ele bat răcoros şi pleacă mai departe fără cel mai mic zgomot,
Numai rămurişul portocalilor
Freamătă atât de gingaş şi intim,
Atât de solemn şi plin de sfinţenie;

 

Odihnesc în linişte parcul şi marea,
Un pescăruş abia atinge, în zbor, valurile,
Desigur că el nu ştie ce-i durerea şi suferinţa.


Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti (2)

 

B37 

De la vlădică, la contrazicerea sfintelor porunci

 

         În partea de ţară românească pe care, de mai bine de două veacuri, o numim Bucovina, creştinismul are o îndelungată tradiţie. De dragul speculaţiei, am putea admite ipotezele susţinute, printre alţii, de Nicolae Dcnsuşianu, că pelasgii, cei care au devansat, trăind pe teritoriile actualei Românii, civilizaţia sumeriană, aveau ca supremă divinitate, adorată pe vârfurile munţilor, Omul, iar „cuvântul OM reprezenta, în antichitate, o înaltă putere divină”, preluată de sumerieni (AUM), apoi, de la aceştia, de evrei. în baza speculaţiei, anticii trăitori pe aceste locuri ar fi fost precreştini, adică au crezut în acelaşi Dumnezeu în care credem şi noi, aslâzi, primind înereşlinarca prin vestirea făcută de Sfântul Apostol Andrei cum că Fiul Omului a coborât pe pământ. Pentru că pelasgii (mocsii, geţii, dacii, carpo-goţii, cum au fost cunoscuţi, datorită vecinătăţilor, mai târziu în istorie) nu credeau în Zalmoxis, care a fost doar Mare Preot, ci „într-unui bunul Dumnezeu”. Numai că astfel de speculaţii, chiar şi demonstrabile, pot servi doar unei inutile făloşenii. Suntem, ce-i drept, trăitori pe străvechile pământuri pelasge, dar memo¬ria etnică a fiecăruia dintre noi este o imensă pată albă şi, prin urmare, ne este imposibil să precizăm prin câte neamuri şi prin câte graiuri ne-au pribegit străbunii. Ştim cu certitudine, cu referire la locuri, nu şi la fiecare individ în parte, că viaţa creştină a trăitorilor din Carpaţi a durat, începând cu secolul al III-lea, până astăzi. Cale de aproape un mileniu, cei pe care îi numim şi poate că-i şi avem străbuni s-au închinat bunului Dumnezeu în limba lor, în „latina vulgară”, preoţii fiind cu adevărat lideri spirituali, care iniţiau în libertate, dispreţuind făloşeniile terestre şi, în primul rând, relaţia stăpânire-supunere.

        Existau, deci, în afara sistemului de dominare prin credinţă, iniţiat de Roma şi de Constantinopol. Credeau pur şi simplu, fără să se simtă obligaţi cu recunoaştere şi, implicit, cu supunere unuia din cele două centre de putere creştină şi, tocmai de asta, sunt suspectaţi de lipsă de credinţă şi de unii, şi de ceilalţi. În 1165, de pildă, când îi cunoaşte, marele călător evreu Beniamin de Tudela spune despre ei că „nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti” (Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, I, 1995, pg.3). Acest „nu aderă” se referă tocmai la intrarea în sistem, prin supunere, într-un sistem care, pentru a domina suprastatal, preferă ruperea Bisericii lui Iisus în două.

        Viaţa creştină a românilor nu putea rămâne, totuşi, în afara celor două sisteme feudale cu suport religios. Aşa se face că, la începutul secolului al X-lea, doi ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, Zandow şi Moznopon, vin între ei, cu speranţa că-i vor convinge să renunţe la limba latină, în favoarea celei slave ca, limbă liturgică (cf. „Sacra Morava, Historia sive vita SS Cyrilli et Methodi”, apud. IonNistor – Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, tir.VI, 1929-1930, pp.261 urm.). Numai că eforturile acestea dau greş şi, conform Cartvelnic-ului de la Buda (Nistor, op.cit.), înainte de anul 1150, „părintele Teofilact a invitat pe împăratul Asan de a trece în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezul roman, care, până atunci, citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în limba bulgară, şi s-a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi, de atunci.

        Vlahii au început a citi bulgăreşte”.
        Paisie, autorul Cartvelnic-ului, cu intenţie sau nu, se înşeală, pentru că în teritoriile locuite de români până târziu, după întemeierea statelor feudale româneşti, nu se semnalează supunerea faţă de unul din cele două sisteme de dominare a lumii prin credinţă. Ei îşi alegeau vlădici, pe care papa îi numea, în 14 noiembrie 1234, „falşi episcopi” (în cele două Valahii „sunt nişte oameni care se numesc Walati, care, deşi după nume se socotesc creştini, îmbrăcând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce nu sunt potrivite acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor, care e diocezan al acestui ţinut, ci de la nişte pseudoepiscopi, care ţin de ritul grecilor, iar unii, atât unguri, cât şi teutoni, împreună cu drepteredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi, astfel, alcătuiesc un singur popor cu pomeniţii Walati” (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a României, „Documenta Romaniae Histórica”, I, pp.20-21).

        „Aceşti episcopi, de bună seamă, recunoşteau pe unul dintre dânşii de primul, adecă de mitropolit. Se înţelege că acest mitropolit nu avea nici un fel de recunoaştere din partea patriarhului constantinopolitan”, susţine Dimitrie Dan, în „Cronica Episcopiei de Rădăuţi” (Viena, 1912, Editura Fondului Gr.Or. al Bucovinei, pg. 17). Numai că intenţia marelui cărturar bucovinean este aceea de a demonstra existenţa unei vieţi religioase organizate în Bucovina de mai târziu, începând, cel mai târziu, cu anul 1164. Prin urmare, ca şi Papa, ca şi Patriarhul, Dimitrie Dan vede în acei vlădici nişte episcopi, deşi Melchisedec, în „Chronica Romanului” (pg.58), preferă titulatura aceasta şi pentru mitropolit.

 

B35

 

        Şi, într-adevăr, până la recunoaşterea constantinopolitană a conducătorului spiritual al românilor, lui i se cuvenea mai curând titlul de vlădică, măcar spre a-l individualiza în lungul şir al celor care, îndepărtându-se de menirea lor, devin nişte feudali care, prin persuasiune, iau în stăpânire două treimi din Ţara Românească a Moldovei – cum obişnuia să o numească Alexandru cel Bun.

        Primul vlădică de care avem ştiinţă a fost „un oarecare Teoctist”, pentru care, în 1371, Mitropolitul Haliciului, Antonie, cere binecuvântarea Patriarhului de la Constantinopole. „Lui îi urmă Iosif I, o rudă de a lui l’elru Muşat Vodă, care era cu metania de la mănăstirea Neamţ. Acest mitropolit fusese hirotonisit de Antonie, mitropolitul Haliciului (1371-1391) din Galiţia, în anul 1374, întru episcop pentru Cetatea Albă, pe care Iurg Vodă a alipit-o, înainte de 3 Iunie 1374, la Moldova şi apoi a supus aceasta Episcopiei şi partea de nord a Moldovii Arhidiecezei Haliciului” (Dimitrie Dan, op.cit, pg. 19).

        Iosif ajunge mitropolit în 1384, dar Mitropolia Moldovei este recunoscută de Patriarhia de la Constantinopole anterior anului 1381.

        De la această recunoaştere, prin care românii subscriu la o anume parte a Bisericii lui Iisus, pornesc deturnările spre vanitate, aristocratism, lux exorbitant; deturnări de care se fac vinovaţi numai oamenii, contaminaţi fiind aceştia de bizantinism, contaminarea în exces săvârşindu-se mai târziu, adică după anul 1550.
        Odată cu tendinţele de a juca un rol, şi prin organizarea religioasă, în această zonă a Europei, începe regresul creştinismului prin făptuire.


Ţara lui tercea-Bercea: potăile

 

B 02

 

În mod onest făcând bilanţul,

 

vom observa că, la români,

 

potăile preferă lanţul

 

din… dragoste pentru stăpâni!

 

Caricatură de

Bercea sigla

Radu Bercea

 

Epigramă de Ion Drăguşanul

 

În acest site, se postează de 5-6 ori pe zi.


BOA(la) la români: Fiscul

 

BOA Fisc

 

 

Un acrobat, sfidând destinul,

chiar dacă-nfruntă la vedere riscul,

nu se compară, totuşi, cu românul

ce se confruntă, anual, cu… fiscul!

 

 

Desen de

BOA Autportret sigla

Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA

 

Epigramă de Ion Drăguşanul

 


Nadia, Năstase şi pigmeul turcescu

 

                                                                                                                                                     Nastase 3

Nadia 3        Nadia Comăneci şi Ilie Năstase n-au fost şi nu sunt decât materializările visurilor noastre. Visuri transmise din generaţie în generaţie, dar pe cale de a se ofili în umilinţa istorică, dar nepăsătoare şi nerecunoscătoare, în care ne tot irosim de vreo câteva sute de ani.

 

         Apoi s-au ivit ei, Nadia şi Năstase, pentru a ne reda şi încrederea, şi demnitatea. Şi am început să existăm prin ei, să visăm şi să fim mândri prin ei. E drept, erau împliniri de împrumut, la o primă vedere.

Nastase 1                                                                                                 Nadia 2

        Nastaz, cum îi spueau francezii, artist înnăscut şi sportiv fără vârste, semăna, inclusiv pentru noi, cu un spadasin medieval, cu un cavaler rătăcitor, căruia toţi îi purtam mantia victorioasă, prin turniruri.

 

         Nadia, mugurul acela de copiliţă răsfăţată, sigură pe sine şi dezinvoltă, era însăşi poezia, era însăşi muzica, era însăşi transparenţa cosmică a culorii revărsată pe pânză sau în spaţiu.

Nadia 1

                                                                                                           Nastase 2

        Nadia şi Năstase se transformaseră în identitatea noastre dorită şi, în bună parte, cuvenită, cu care, pentru o întreagă eternitate, ne preafericea bunul Dumnezeu. Ei continuă să existe acolo, în eternitate, veşnici învingători şi risipitori fericiţi de bucurii în sufletele românilor.

 

         Ei nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt, ar putea zice românii, parafrazându-şi POETUL, împlindu-i spusele prin închinare recunoscătoare şi prin desluşirea metaforelor lui sfinte în inflorescenţele viguroase şi durabile, care s-au numit, se numesc şi se vor numit Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

Turcescu 1

                                                                                                 Turcescu 2

        Dar apare ăsta, invidiosul, măruntăciosul, pupăciosul, cântăciosul, nimicniciosul şi zvârle cu noroi în icoanele identităţii noastre. Ăsta, pupbăsecu şi pupoglingiosul, ăsta, fără nume, fără identitare, care atârnă ca saliva jegoasă a păianjenului ba de un microfon, ba de un pix, ba de griful unei chitări, încercând, dându-se de ceasul morţii să pară alteceva decât saliva fetidă a unui păianjen, şi salivează din haznaua creieraşului lui direct pe icoanele identităţii noastre, pe sufletul nostru, cel care durează şi dincoace, şi dincolo de noi, şi prin alţii, dar şi prin Nadia Comăneci şi Ilie Năstase.

 

         Apare turcescu, nimicnicescu, irosescu, dejecţia super-efemeră a urâţeniei din noi (pentru că există în noi, ceilalţi, şi o astfel de urâţenie), ăsta care insultă prin însăşi aparenta lui existenţă, încercând să mânjească doar ceea ce e pur şi imaculat.

 

Să-ţi fie ruşine, măi ăsta!