Dragusanul - Blog - Part 11

Mircea Eliade: Semnificaţia religioasă a faptelor

 

Locuinţa subterană. Andreonul pe care Zalmoxis şi l-a construit şi în care îi primea pe cetăţenii importanţi ca să discute despre imortalitate aminteşte totodată de sala în care Pitagora predica la Crotona[1] şi de camerele în care aveau loc banchetele rituale ale asociaţiilor reli­gioase secrete. Asemenea scene de banchete rituale sunt din abundenţă atestate mai târziu de monumentele aflate în Tracia şi în spaţiul danubian[2]. Cât despre locuinţa subterană, dacă nu este vorba de o interpolare a lui Herodot, care îşi amintea o legendă în legătură cu Pitagora[3], pe care o vom discuta imediat, este clar că funcţia sa n-a fost înţeleasă. Într-adevăr, într-o povestire satirică a lui Hermip, care ne-a fost transmisă într-o formă imperfectă[4], Pitagora se retrage timp de şapte ani (durata de şapte ani este indicată de Tertullian) într-o ascunzătoare subterană. Conform sfa­turilor sale, mama sa scrie o scrisoare pe care el o învaţă pe de rost înainte de a o sigila. Când reapare, asemenea unui mort care revine din Hades, Pitagora se duce în adunarea poporului şi se declară capabil să citească textul fără să rupă sigiliul. În urma acestui miracol, crotoniaţii sunt convinşi de coborârea lui în Infern şi cred tot ceea ce povesteşte el despre soarta rudelor şi priete­nilor lor. Dar supravieţuirea sufletului nu este pentru Pitagora decât consecinţa doctrinei metempsihozei, şi această doctrină se străduieşte el s-o impună.

 

Începând cu Rohde, savanţii au recunoscut sursa acestei paro­dii în istoria lui Herodot despre ascunzătoarea lui Zalmoxis[5]. Dar se poate ca Hermip să fi utilizat şi alte surse[6]. Se ştie de altfel că Iamblicos în a sa Viaţă a lui Pitagora repetă aceeaşi istorie, dar adăugind detalii care nu se găsesc la Herodot[7]. Oricum ar fi, poves­tirea raţionalistă a lui Herodot, ca şi parodiile transmise de Hermip şi sursele sale ignoră sau denaturează voit semnificaţia religioasă a faptelor pe care le comunică. Retragerea într-o ascunzătoare sau coborârea într-o cameră subterană sunt echivalente ritual şi sim­bolic cu o katabasis, cu un descensus ad inferos întreprins în vederea unei iniţieri. Asemenea coborâri sunt atestate în biografiile mai mult sau mai puţin legendare ale lui Pitagora[8]. După Porphirios (Vita Pyth., 16-17), Pitagora a fost iniţiat în Creta în Misterele lui Zeus în felul următor: a fost purificat de iniţiaţii lui Dactylus Morgetul cu ajutorul unei pietre de meteorit, a petrecut noaptea învăluit într-o blană de oaie neagră şi a coborât în peştera Idei unde a rămas 27 de zile. Diogenes Laertios (VIII, 3) adaugă că el a coborât în peşteră în compania lui Epimenide, purificatorul prin excelenţă[9]. În sfârşit, în povestirea Abaris, din care numai câteva fragmente ni s-au păstrat, Pitagora coboară în infern însoţit de un călăuz supranatural[10].

 

Aceste legende, deşi târzii, ne ajută să sesizăm sensul iniţial al locuinţei subterane a lui Zalmoxis. Este vorba de un ritual iniţiatic. Aceasta nu implică cu necesitate că Zalmoxis era o divinitate chtoniană (a se vedea mai departe p. 50). A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă. „Dispariţia” (ocultarea) şi „reapariţia” (epifania) unei fiinţe divine sau semi-divine (rege mesianic, profet, mag, legislator) este un sce­nariu mitico-ritual destul de frecvent în lumea mediteraneană şi asiatică. Minos, fiul lui Zeus, modelul exemplar al legislatorului antic, se retrăgea la fiecare nouă ani în munţi, în peştera lui Zeus şi de acolo revenea aducând table de legi (Strabon, X, 4, 8; XVI, 2, 38). Dionysos mai ales se caracterizează prin epifaniile şi dispariţiile sale periodice, prin „moartea” şi „renaşterea” sa, în care se mai pot descifra raporturile cu ritmul vegetaţiei şi, în general, cu ciclul etern, viaţă, moarte şi renaştere. Dar în epoca istorică, această solidaritate între ritmurile cosmice şi prezenţa, precedată şi urmată de absenţa Fiinţelor supranaturale, nu mai era evidentă.

 

 

Grote rituale: ocultaţie şi epifanii. Un scenariu mitico-ritual poate fi descifrat în numeroase tradiţii referitoare la epifania periodică a unui zeu sau la întro­narea unui rege cosmocrat de tip mesianic, sau, în sfârşit, la apa­riţia unui profet. Acest scenariu a supravieţuit destul de târziu în mediile iraniene şi asiatice. După o legendă, Mani anunţă că va urca la Cer unde va rămâne un an, şi ca urmare, se retrage într-o peşteră[11]. Bîhâfarid, care a trăit în secolul al VIII-lea, îşi constru­ieşte un templu şi, convingându-şi soţia că el e pe moarte, se lasă închis înăuntru. Apare după un an declarând că a fost în Cer unde Dumnezeu i-a arătat Cerul şi Infernul şi l-a făcut purtătorul unei revelaţii[12]. G. Widengren a studiat la timpul potrivit acest motiv, amintind între altele tradiţia transmisă de Al-Bîrûni: în ajunul întronării sale, regele part se retrage într-o grotă şi supuşii săi se apropie şi-l venerează ca pe un nou-născut, cu alte cuvinte, ca pe un copil de origine supranaturală[13]. Tradiţiile armeniene vorbesc de o peşteră în care se închidea Meher (i.e. Mihr, Mithra) şi de unde ieşea o dată pe an. Într-adevăr, noul rege este Mithra, reîncarnat, născut din nou[14].

 

Această temă iraniană se regăseşte în legendele creştine ale naşterii în grota de la Bethleem plină de lumină. După autorul anonim al lucrării Opus imperfectum in Matthaeum, Regii Magi urcau în fiecare an Muntele Victoriilor, unde se afla o grotă cu izvoare şi arbori, aşteptând apariţia Stelei. Ea le apare în cele din urmă sub forma unui copilaş care le spune să meargă în Iudeea. Cronica de la Zuqnîn al cărei prototip – ca de altfel şi Opus imper­fectum –trebuie să fie anterior secolului al VI-lea dezvoltă această legendă: Cei doisprezece „Regi-Înţelepţi” urcă în fiecare lună Muntele şi intră în Peştera Comorilor. Într-o zi ei zăresc o coloană de lumină inefabilă deasupra căreia o Stea străluceşte mai puternic decât raza mai multor sori. Steaua pătrunde în Peştera Comorilor şi o voce îi invită pe regi să intre. Pătrunzând în grotă Regii sunt orbiţi de lumină şi îngenunchează. Dar lumina se con­centrează şi după puţin timp li se arată sub forma unui omuleţ umil care îi vesteşte că el a fost trimis de Tatăl celest. Îi sfătuieşte să meargă în Galileea[15].

 

Recunoaştem aici marele mit sincretist, puternic iranizat, al Cosmocratului-Mântuitor. Cum am mai arătat şi în alt loc[16], anu­mite elemente sunt arhaice şi preced cultul lui Mithra şi sin­cretismul irano-semit. Importanţa pe care o ia tema luminii supranaturale nu trebuie să ne facă să neglijăm simbolismul fun­damental al scenariului. Aici, ca şi în exemplele citate mai sus, grota din vârful muntelui semnifică locul prin excelenţă al epifaniei divine, locul unde, după o perioadă de ocultaţie, îşi fac apariţia un zeu salvator, un profet sau un cosmocrat.

 

Or, grota reprezintă cealaltă lume şi de asemenea întregul Univers. Nu valorificarea imediată, „naturală”, a grotei ca loc tenebros şi deci subteran este cea care ne permite să sesizăm simbolismul şi funcţia sa religioasă, cât experienţa suscitată de pătrunderea într-un spaţiu sacru şi, în cele din urmă, „total”, adică constituind o lume-în-sine. Grota rituală imită câteodată cerul nocturn[17]. Cu alte cuvinte ea este o imago mundi, un univers în miniatură[18]. A locui într-o peşteră nu implică cu necesitate o coborâre printre umbre, cât a trăi în altă lume, mai vastă, mai com­plexă pentru că încorporează multiple moduri de existenţă (zei, demoni, sufletele morţilor etc.), şi deci e plină de bogăţii şi nenumărate virtualităţi (cf. miturile desacralizate ale grotelor cu comori etc.). Numai datorită interpretării „naturiste” a savanţilor din secolul al XIX-lea, care reduceau simbolismele religioase la expresiile lor concrete, fizice, s-a limitat semnificaţia cosmică a grotelor şi a locuinţelor cultuale subterane la o singură valoare, şi anume de locuinţă a morţilor şi sursă a fertilităţii telurice[19].

 

 

Zalmoxis şi „imortalizarea”. Dacă încercăm să înţelegem tradiţia transmisă de Herodot prin ea însăşi fără să ne întrebăm asupra originii sau auten­ticităţii sale, personajul Zalmoxis poate fi descris după cum urmează: a) el este un Daimon sau un theos care „revelează” o doctrină escatologică şi „întemeiază” un cult iniţiatic de care depinde regimul ontologic al existenţei post-mortem; b) cu alte cuvinte, Zalmoxis nu este o fiinţă supranaturală de tip cosmic sau instituţional, considerat a se afla acolo de la începutul tradiţiei, ca alţi zei traci de care vorbeşte Herodot, „Ares”, „Dionysos”, „Artemis” sau „Hera”; Zalmoxis îşi face apariţia într-o istorie religioasă care îl precede, el inaugurează o nouă epocă de tip escatologic; c) „revelaţia” pe care el o aduce geţilor este comunicată prin intermediul unui scenariu mitico-ritual foarte cunoscut al „morţii” (ocultarea) şi al „reîntoarcerii pe pământ” (epifania), scenariu folosit de personaje diverse urmă­rind întemeierea unei noi ere sau instaurarea unui cult esca­tologic; d) ideea centrală a mesajului lui Zalmoxis se referă la supravieţuirea sau imortalitatea sufletului; e) dar pentru că reîntoarcerea lui Zalmoxis în carne şi oase nu constituie „o probă” a „imortalităţii” sufletului, acest episod pare să reflecte un ritual care ne este necunoscut.

 

Credinţa în imortalitatea sufletului n-a încetat să-i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai specta­culoasă de introducere decât prezentându-i pe geţi ca pe cei „care cred în nemurirea lor” (gétas tous áthanatizontas; IV, 93), „căci credinţa lor e că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zal­moxis” (IV, 94). În Charmides, dialog scris probabil cu vreo treizeci de ani după Herodot, Socrate vorbeşte de un medic trac pe care-l întâlnise, „unul din acei doctori ai regelui trac Zalmoxis despre care se zice că stăpâneşte meşteşugul de a te face nemu­ritor” (156 d). Într-adevăr, verbul áthanatizein (cf. Herodot V, 4) nu înseamnă „a se crede nemuritori” ci „ a se face nemuritori”[20]. Sensul acestei „imortalizări” este indicat în istoria transmisă de Herodot: când Zalmoxis se întreţinea cu invitaţii săi („cetăţenii de frunte”), „el îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde trăind de-a pururi vor avea parte de toate bunătăţile” (IV, 95). Cu alte cuvinte această postexistenţă fericită nu era deloc gene­rală, ci se obţinea prin intermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi elenistice. Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmează povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeşte pe bună dreptate „teletai”, subliniindu-i caracterul iniţiatic[21].

 

Hellanikos se referă între altele la teryzi şi la crobyzi, două triburi trace vecine cu geţii în zona pontică: şi ei credeau că nu vor muri şi că morţii se duc la Zalmoxis. Totuşi şederea pe lângă zeu nu este definitivă pentru că „se consideră că morţii vor reveni”. Iată pentru ce la moartea cuiva „ei se bucură la gândul că defunctul va reveni”[22]. Într-adevăr, ei aduc ofrande şi se dis­trează pentru ca „mortul să se întoarcă”[23].

 

Informaţia cu privire la întoarcerea morţilor nu se găseşte decât la Photios, Suidas şi Pomponius Mela (II, 2, 18). După părerea acestuia din urmă, existau la traci trei credinţe privind post-existenţa sufletului, prima despre care vorbeşte este chiar întoarcerea morţilor: alii (printre traci) redituras putant animas obeuntium. Conform unei alte păreri, sufletele nu vor mai reveni, totuşi ele nu se sting ci încep o existenţă fericită (etsi non redeant, non extingui tamen, sed ad beatiora transire). În sfârşit, o a treia credinţă seamănă mai degrabă cu o filozofie pesimistă decât cu o escatologie populară: sufletele mor, dar este preferabil să mori, decât să trăieşti (emori quidem, sed id melius esse quam vivere).

 

După cum se vede puţin numeroasele informaţii de care dis­punem, în afara lui Herodot, complică şi mai mult problema. Să încercăm mai întâi să înţelegem ce-ar putea să semnifice „întoarcerea morţilor”, despre care vorbesc Photios, Suidas şi Pomponius Mela. În nici un caz această afirmaţie nu implică metempsihoză, cum s-a susţinut uneori[24], cu toate că o aluzie a lui Euripide face probabilă credinţa în reîncarnare la traci[25]. Se poate ca informaţiile, de altfel târzii, relative la „întoarcerea morţilor” să fie rezultatul unei interpretări confuze a textului lui Herodot: geţii au crezut în „imortalitatea sufletului” convinşi de Zalmoxis, care a apărut din nou după patru ani; în consecinţă se duc la Zalmoxis pentru un timp şi apoi se reîntorc pe pământ. O altă interpretare posibilă ar fi un ritual funerar vizând reîntoarcerea periodică a morţilor. Ritualuri asemănătoare sunt atestate atât în spaţiul mediteranean, grec şi balcanic, cât şi prin alte locuri (la germani, la finougrieni etc.). Indicaţia că teryzii şi crobyzii fac sacrificii şi se distrează „pentru ca mortul să se întoarcă” aminteşte un mare număr de obiceiuri similare dintre care cel mai spectacular este atestat la ceremuşi[26]. S-ar mai putea întâmpla să fie vorba şi de o inovaţie mai recentă, urmare a influenţelor iraniene şi germanice, destul de puternice în timpul lui Decebal[27].

 

Dar oricare ar fi interpretarea, tema „întoarcerii morţilor” n-are nimic de-a face cu ceea ce Herodot comunică despre învăţătura lui Zalmoxis şi cu ceea ce grecii aflaseră din secolul al V-lea despre credinţele geţilor. Ceea ce-i interesa pe greci era că Zalmoxis conferea „imortalitatea” şi că după moarte adepţii săi mergeau să-l întâlnească „într-un loc unde se bucurau de toate bunătăţile”. Herodot nu spune că „sufletul” separat de corp va merge să-l întâlnească pe Zalmoxis după moarte. Dacă el n-ar mai fi adăugat alte informaţii despre cultul lui Zalmoxis, am fi putut interpreta textul lui Herodot în perspectiva doctrinei homerice: imortalitatea este inaccesibilă oamenilor; cele câteva fiinţe ne-divine care au scăpat de moarte (Achile, Menelaos etc.) au fost miraculos transportate în regiuni îndepărtate şi fabuloase (Insulele Fericiţilor etc.), unde ei continuă să trăiască, adică se bucură de o existenţă încarnată. S-ar fi putut spune acelaşi lucru şi despre iniţiaţii în teletai ai lui Zalmoxis: ei nu mureau, nu cunoşteau separarea sufletului de corp, ci îl întâlneau pe Zal­moxis într-un tărâm paradisiac.

 

Dar Herodot relatează de asemenea (IV, 94) ritualul propriu lui Zalmoxis; trimiterea la fiecare patru ani a unui mesager. Cel pe care soarta îl desemnează este aruncat în aer şi, căzând, este străpuns de vârfurile suliţelor. Este evident deci că sufletul mesagerului se îndreaptă spre Zalmoxis. Să lăsăm pentru moment la o parte coexistenţa unui asemenea sacrificiu uman sângeros cu iniţierea religioasă care conferă „imortalitate”. Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru „orfici”, post-existenţa preafericită începe după moarte: numai „sufletul”, principiul spiritual, îl întâlneşte pe Zalmoxis.

 

Dar tocmai această autonomie a sufletului şi de asemenea câteva fenomene paranormale (extazul, transa cataleptică etc.) invocate ca probă a transmigrării, adică a „imortalităţii” sufle­tului, îi uimeau şi-i pasionau pe greci. Şi pentru că Zalmoxis era direct implicat, va fi util să examinăm mai de aproape o anumită mitologie, puternic istoricizată, în relaţie cu extazul, moartea şi peregrinările sufletului”[28].

 

 

[1] Pierre Boyancé, Le culte des Musez chez les philosophes grecs, Paris, 1937, p. 134, vede în mesele luate în comun de Zalmoxis şi invitaţii săi cea mai veche dovadă asupra mesei cultuale la pitagoreici – n. 3, Eliade, p. 34.

[2] Se va găsi documentaţia în articolul lui G. Kazarow, Real-Encyclopaedie, VI A, 548 şi urm.; a se vedea şi M. P. Nilson, Geschichte der griechischen Religion, I (ed. a II-a, München, 1955) pp. 172 şi urm.; S. Eitrem, în Real-Encyclopaedie, VIII, 114 şi urm.; Gh. Pintea, Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj, II, 1935, p. 229, n. 1, dă lista monumentelor găsite în Dobrogea; a se vedea şi R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucureşti, 1938, p. 220 şi fig. 61 – n. 4, Eliade, p. 34

[3] Walter Burkert (Weisheit und Wissenschaft. Studien zu Pythagoras, Philolaus und Platon, Nürnberg, 1962, pp. 139 şi urm.) se întreabă dacă „locuinţa sub­terană” nu se datorează unei influenţe a tradiţiei pitagoreice. Căci, după cum vom vedea, Strabon (VII, 297 şi urm.) nu vorbeşte de o locuinţă subterană, ci de o grotă a muntelui Kogainon. Oricum ar fi, simbolic şi ritual, ascunzătoarea subterană este echivalentă cu peştera, şi una şi cealaltă semnifică „cealaltă lume”. A se vedea şi V. Aly, Volksmärchen, Sage und Novelle bei Herodot und seinen Zeitgenossen, Göttingen, 1921, pp. 129 şi urm. – n. 5, Eliade, p. 34

[4] Pe scurt în Diogenes Laertios, VIII, 41, şi în Tertullian, De anima, 28, şi scoliastul Electrei, v. 62 – texte reproduse de Isidore Lévy, Recherches sur les sources de la légende de Pythagore, Paris, 1926, pp. 37, 38. A se vedea discuţia acestei teme în I. Lévy, La légende de Pythagore en Grèce et en Palestine, Paris, 1927, pp. 129 şi urm. – n. 6, Eliade, p. 35

[5] Erwin Rohde, „Die Quellen des Iamblichus in seiner Biographie des Pythagoras“ (Rheinisches Museum, 26, 1871, pp. 554-576), p. 557; Armand Delatte, La vie de Pythagore de Diogène Laërce, Bruxelles, 1922, p. 245; I. Lévy, La légende de Pythagore, p. 133 – n. 7, Eliade, p. 35.

[6] Într-adevăr, cel puţin trei elemente nu sunt atestate la Herodot: tema scrisorii, detaliul precizând că Pitagora reapare sub un aspect scheletic, dar mai ales prezenţa mamei. Se poate ca acest ultim motiv să reprezinte o raţiona­lizare a Marii Mame chtoniene; cf. Burkert, Weisheit und Wissenschaft, p. 139. La Metapont, oraş în care se credea că a murit Pitagora, casa sa a fost trans­formată într-un sanctuar al Demetrei; cf. Boyance, Le culte des Muses, p. 234 – n. 8, Eliade, p. 35.

[7] J. S. Morisson, „Pythagoras of Samos” (Classical Quarterly, 50, 1956, pp. 135-156), pp. 140-141 – n. 9, Eliade, p. 35.

[8] Sursele privind coborârile lui Pitagora au fost grupate şi discutate de Paul Corssen, „Zum Abaris des Heraklides Ponticus” (Rheinisches Museum, 67,1912, pp. 20-47), pp. 42 şi urm.; cf. A. Dieterich, Nekyia (ed. a II-a, Leipzig, Berlin), pp. 130 şi urm.; M. P. Nilsson, op. cit., I, pp. 664. A se vedea acum Burkert, op. cit., pp. 136 şi urm. – n. 10, Eliade, p. 36.

[9] După acest model elaborează Philostrate, Vita Apollonii, VIII, 19, coborârea lui Apollonius din Tyana in grota de la Trophonios, unde ar fi rămas şapte zile. Când acesta întreabă care este filozofia cea mai perfectă, oracolul îi prezintă o doctrină similară cu cea predicată de Pitagora – n. 11, Eliade, p. 36.

[10] Cf. I. Lévy, La légende de Pythagore, pp. 79 şi urm.; cf. şi 46 şi urm., 84 şi urm. Este important de adăugat că cercetările recente despre Pitagora şi pitagoreism sunt susceptibile să clarifice, cu toate că indirect, subiectul nostru. Pe de o parte dispunem acum de ediţii mai bune de texte şi de riguroase analize textuale; cf., de exemplu, Maria Timpanaro Cardini, Pitagorici: Testimonianze e Frammenti, 3 vol., Firenze, 1958-1964; Holger Thesleff, An Introduction to the Pythagorean Writings of the Hellenistic Period (Acta Academiaea Aboensis, Humaniora XXIV, 3, Abo 1961). Pe de alta parte, cercetătorii sunt tot mai mult dispuşi să valorifice anumite mărturii ale antichităţii târzii, neglijate sau sub­estimate până în prezent. Una din consecinţele acestei noi metodologii intere­sează direct şi personajul Pitagora: nu se mai separă Pitagora „ştiinţificul” de Pitagora „misticul”. În afară de articolul lui Morisson şi cartea lui Burkert, deja citate, a se vedea şi C. J. de Vogel, Pythagoras and Early Pythagoreanism, Assen, 1966. şi W. K. C. Guthrie, A History of Greek Philosophy, vol. I, Cam­bridge, 1962, pp. 146-181 – n. 12, Eliade, p. 36.

[11] Mirxond, Histoire des Sassanides, Paris, 1843, p. 189; a se vedea comen­tariul lui G. Widengren, Muhammad, the Apostle of God, and his Ascension, Upp­sala, 1955, pp. 83 şi urm.; id. Iranisch-semitische Kulturbegegnung in parthischer Zeit, Köln şi Oplanden, 1960, p. 64 – n. 13, Eliade, p. 37.

[12] Cf. textele citate de Widengren, Muhammad the Apostle of God, p. 82; Iranisch-semitische Kulturbegegnung, pp. 63-64 – n. 14, Eliade, p. 37.

[13] Al-Bîrûni, India (trad. Sachau), II, p. 10; G. Widengren, Iranisch-semi­tische Kulturbegegnung, p. 62 – n. 15, Eliade, p. 38.

[14] Cf. Geo Widengren, Iranisch-semitische, p. 65; id. Les religions de l’Iran (trad, franceză, Paris, Payot, 1968), p. 269. A se vedea şi alte exemple în Sven S. Hartman, Gayômart, Étude sur le syncrétisme dans l’ancien Iran, Uppsala, 1953, p. 60, n. 2, p. 180 şi n. 6. Vezi şi Ilya Gerschewitch în Mithraic Studies, Man­chester, 1971,1, pp. 85 şi urm.; n, pp. 356 şi urm.; Mircea Eliade, Histoire des Croyances, II, pp. 485 şi urm. – n. 16, Eliade, p. 38.

[15] A se vedea izvoarele şi bibliografia în Mircea Eliade, Mephistophélès et l’Androgyne, Paris, 1962, pp. 61-63 – n. 17, Eliade, p. 38.

[16] Cf. Mephistophélès et l’Androgyne, pp. 63-64 – n. 18, Eliade, p. 38.

[17] A se vedea A. B. Cook, Zeus, II, 2, Cambridge, 1925, p. 1150; III, 2 (1940), p. 1187 – n. 19, Eliade, p. 39.

[18] Cf. F. K. Dörner şi Th. Goell, Arsameia am Nymphaios, Berlin, 1963, pp. 129-145 – n. 20, Eliade, p. 39.

[19] F. B. J. Kuiper, insistând asupra aspectului ei „infernal”, a văzut bine struc­tura cosmică a lumii de dincolo indo-iraniene ; cf. „ Remarks on «The Avestan Hymn to Mithra»” (Indo-Iranian Journal, V, 1961, pp. 36-60), pp. 58-59 – n. 21, Eliade, p. 39.

[20] Cf. I. M. Linforth, „Oi athanatizontes, Herodotus IV, 93-96” (Classical Philology, XIII, 1918, pp. 23-33) – n. 22, Eliade, p. 40.

[21] F. Jacoby, Fragmente der griechischen Historiker (1923 şi urm.), frg. 73. Împăratul Iulian repeta aceeaşi tradiţie: geţii sunt convinşi că nu vor muri şi că se vor duce la Zalmoxis (De Caes., 327, D) – n. 23, Eliade, p. 41.

[22] Cf. J. Coman, „Zalmoxis”, p. 108 – n. 24, Eliade, p. 41.

[23] Suidas, s. v. Zalmoxis – n. 25, Eliade, p. 41.

[24] Erwin Rohde, Psyche, ed. a IV-a, Tübingen, 1907, II, p. 31 – n. 26, Eliade, p. 41.

[25] Rohde, ibid. Herbert S. Long, A Study of the Doctrine of Metempsychosis in Greece from Pythagoras to Plato, Princeton, 1948, p. 8, respinge pe drept cuvânt interpretarea lui Rohde: Zalmoxis nu putea predica metempsihoză pentru că nu apărea sub alta formă. O opinie similară este susţinută de J. A. Philip, Pythagoras and Early Pythagoreanism, University of Toronto Press, 1966, p. 153. A se vedea şi A. Cameron, The Pythagorean Background of the Theory of Recollection, Menasha, Wisconsin, 1938, pp. 13 şi urm. – n. 27, Eliade, p. 41.

[26] Cf. Uno Holmberg, Die Religion der Tcheremissen (FFC, No. 61, Porvoo, 1926), pp. 27 şi urm. – n. 28, Eliade, p. 42.

[27] A se vedea câteva indicaţii bibliografice la Joseph Wiesner, Die Thraker, Stuttgart, 1936, p. 225, n. 53 – n. 29, Eliade, p. 42.

[28] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Genigis-Han, Humanitas 1995, pp. 34-43


Ovidiu BOA: Expoziţie de caricatură 50

 

În vremea în care crema intelectualităţii sucevene îl comemora, astăzi, cu patriotism şi responsabilitate pe Eminescu, caricaturistul şi pictorul Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA îşi vernisa de mult programata „Expoziţie de caricatură 50″, devenind, astfel, victima buldozerelor intelectuale cremoase, care nu ţin cont de nici o întâmplare programată, Eminescu fiind mai mult şi decât gaura din Tricolor pentru legitimarea cremei intelectuale sucevene, din faţa căreia trebuie să te dai cu precauţie la o parte. Cinste bravilor intelectuali sucevene şi cuvioasă reverenţă din partea mea, care nu-s decât un păcătos, care se simte mai aproape de Eminescu, la o expoziţie BOA, decât în splendida catedrală a Marii Simţiri Româneşti, pe care domniile lor o întrupează, anual, cu înţelepciune şi devotament.

 

 

Expoziţia lui BOA a fost expusă în foaierul Muzeului de Istorie din Suceava şi tare m-am mai bucurat când am băgat de seamă că nu sunt eu singurul păcătos incurabil, la eveniment participând, alături de alţi suceveni de zi cu zi – ca şi mine, caricaturiştii Constantin Papuc, George Licurici, Viorel Corodescu, pictorul Iulian Dziubinski şi umoristul Constantin Horbovanu. Din partea Muzeului Bucovinei, ne-a fost alături, în absenţa fizică a managerului Constantin-Emil Ursu, care ne este alături în fiecare clipă, inclusiv al zilei de azi, când se află la Bucureşti, universitarul Doina Creangă – din câte ştiu, director adjunct, dar cu siguranţă om şi cărturar care merită nu doar deplinul şi sincerul meu respect.

 

Universitarul Doina Creangă

 

Nu prea ştiam eu că, tot astăzi, Ovidiu BOA sărbătorea şi 23 de ani de la debut, care s-a petrecut într-unul dintre ziarele mele, „Bucovina”, pe vremea când născoceam ziar după ziar, iar prefectura şi consiliul judeţean se dădeau de ceasul morţii să mi le desfiinţeze, prin controale îndesite asupra agenţilor economici care „îndrăzneau” să dea publicitate şi la publicaţiile mele. Îmi amintesc perfect clipa în care Cristina mi-a vorbit despre desenele soţului ei, pe care le publicam imediat ce le primeam, în alternanţă cu operele lui Pamfil Horodnic (la mulţi ani, prietene!), amândoi caricaturiştii plăcându-mi în mod deosebit şi datorită desenului, şi datorită temelor inedite, cu o mare doză de mucalism în ele, dar şi cu o vibrantă deschidere spre viitorime, inclusiv prind discreta dezvăluire a harului pentru pictură, cu care BOA a fost înzestrat de soartă. Prin urmare, dacă eu i-am făcut debutul, a trebuit să spun şi câteva vorbe, alături de artiştii plastici deja menţionaţi ca prezenţi la eveniment, în dauna nobilei propriei înţelepţiri din erudiţia enormă a cremei intelectualităţii sucevene, care îl comemora, în apropiere, pe Eminescu. Aşa că nu am să vă povestesc mai multe, ci am să vă las în compania fotografiilor pe care le-am făcut cu un aparat şi mai păcătos decât mine. Ajungă-mi păcatul mărturisit că eu mă simt mai aproape de Eminescu la vernisajul unei expoziţii a lui Ovidiu BOA, decât în preajma cremei intelectuale sucevene!

 

Constantin Papuc şi Ovidiu BOA

Constantin Horbovanu, Viorel Corodescu-COV şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Constantin Horbovanu şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Ovidiu BOA şi Constantin Horbovanu

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Păcătoşii, cărora le râd sufletele

Viorel Corodescu-COV

Publicul lui Ovidiu BOA

Între artişti plastici

George Licurici

George Licurici

Constantin Papuc

Constantin Horbovanu

 


şi timp ursit drept poezie

Bustul pierdut al lui Eminescu, creaţie, din 1933, a artistului plastic sucevean Dimitrie Loghin

 

să stai cu timpul la taifas,

să-ţi presuri degetele-n stele

şi să asculţi ce-i fără glas,

să spargi obloanele rebele

şi să veghezi la o fereastră

rămasă pururi deschisă

înseamnă poezia noastră

şi poate pasărea ucisă

 

ce se încheagă din cenuşi

ca să întrupe iarăşi zborul

când ard zăvoarele pe uşi

întemniţând doar viitorul:

prin case încă-i cald şi bine

tăcerea încercând să fie

ecoul aripii senine

şi timp ursit drept poezie

 


At. Marienescu: Caucaland în Dacia

Franz Jaschke: Gola detunata ein Basaltberg ohnweit Zalathna in Siebenbürgen

 

Cogaion a fost un munte în Dacia. Strabon, care a trăit de la 66 ant. Christos, până la 24 după Christos, scriind despre Dacia, ne spune că Zamolxis a fost profet şi regelui soţ în împărăţie şi că Zamolxis s-a retras într-unu munte: „Şi acest munte se credea sacru, iară numele lui este Kωγαιον (Cogaion), ca şi numele râului ce curge pe lângă el”[1].

 

La fiecare nume din cele patru, mai întâi voi căuta numiri asemeni din lumea veche şi apoi voi înşira părerile despre situaţiunea acelor doi munţi, a poporului şi a ţării numită la început.

 

Kokkygion e numele dealului ce, mai înainte, s-a numit Thornax, în Argolis, o provincie în Grecia veche, şi numele dealului s-a susţinut la scriitorul Pausanias (pe la 150 după Christos). Coga, din Cogaion, purcede din caca, trecând prin forma: coca = coga, iară ion e un sufix celtic, ce însemnă loc, şi pe care grecii l-au sus­ţinut până ce latinii l-au strămutat în ium, – de exemplu  Ilion grec în Ilium, oraş în Troas, în Asia mică. Coga însemnă munte, sau înalt; ion, loc. În Kokkygion, dacă ortografia e bine scrisă, cu doi k, avem de două ori rădăcina cac – cac, o dată în forma kok, altă dată în forma kyg, şi atunci una însemnă munte, alta înalt, după cum, în limba poporului, s-a pus substantivul ori adjectivul înainte, apoi ion e identic cu cel din Cogaion[2]. Astfel de duplicaţiune aflăm, de exemplu, în Mar-mar-a (marea de la Propontis), în Mar-mar-os;  dar, dacă cumva ar fi trebuit scrisă cu un yg, atunci yg, (ag, eg, ig, og, ug) însemnă împrejur de munte, ţinut, şi, astfel, loc la împrejur înalt, – la împrejur de munte; dar yg e forma şi de diminutiv, şi atunci înseamnă loc la deluţ, muntişor.

 

Numirile aceste sunt foarte vechi şi aceasta ne-o demonstrează numirile următoare: Kakyparis, râurel lângă Syracusa, în Sicilia, se află la Tucidide, carele s-a născut la anul 471 ant. Christos. Kak însemnă, deal, munte; par înseamnă apă, părău; y e adaus pentru eufonie. Káïkos, râu în Mysia, din Asia, la Hesiod, 850 ant. Christos, la Herodot, 484-408 ant. Christos. Văzurăm, mai sus, că Strabon a zis cum că Cogaion se numeşte şi râul curge pe lângă munte. Într-o lucrare a mea, am arătat că­ râurile şi îndeosebi pâraiele au numele muntelui din care izvorăsc. Astfel, şi lângă Káïkos, din Mysia, a trebuit să fie un deal cu numele káïk; káïkos pedion se află la Xenophon, 444-355 ant. Christobs, şesul de lângă râul Káïkos, şi, adeseori, şi şesurile portă numele muntelui de aproape. Kaikoubon, la Strabon, un şes în Laţiu; la romani s-a numit „Caecubus ager”, anume unghiul su­dic al ţării Volscilor, la Buillet se numeşte Caecubus mons, între Terracina şi Gaeta, iară Strabon ni aminteşte de kaikoubos oinos, de vinul cel renumit de pe deal, şi astfel pe káïk din Mysia îl reaflăm în káïk, caec din Laţiu. Caucoliberum, oraş în Gallia Narbonense şi astfel văzurăm felurite diftongiri a lui a din cac.

 

Kikykos, oraş în Mysia, pe peninsula Kikykos, o formă: ca în Kokkygion, dar aci yk, apriat e diminutiv. Kikynthos, insulă la ţărmul Thessaliei, aci yn (= an, en, in, on, un) e diminutiv, iară tho = da, la, loc; loc la deluţ. Kikynna, a). teritoriul unei populaţiuni; b). poporul din un trib, numele s-a susţinuţii la Lysias (459-379 ant. Christos) şi la Aristopbanes (+ 427 după Christos). Aci na însemnă loc, asemenea lui an = loc, tho = loc.

 

Kokylitae, locuitorii unui oraş în Aeolis, provincie în Grecia, la Xenophon (444-355 ant. Christos). Kok însemnă deal, munte; yl din al – înalt, mare, şi tae – omeni, locuitori. Kykala demon (popor şi teritoriu) din phyla (trib, trunchi). Aiantis, la Hesychiu (400 după Christos), Kyk, deal, munte, al – înalt, mare, a din cap – rămăşiţă din la, loc. Kyklades, un număr de insule în jurul insulei Delos, la Herodot şi Thucidide; în singular: Kyklas, Kyk – munte, deal, stâncă, la – loc, se – adaus grecesc. Kykloboros, un pârâu to­rente în Attica, la Arrian, secolul al 2-lea după Christos. Ceginabara – pârâu lângă Panciova. Acestu Kyklo e identic cu Kykla de mai înainte, iară boros e tocmai paris din kakyparis, şi însemna: apă, râu, pârâu[3]. Kokytos, râu în Thesprotia, în Epir, la Pausanias; kok = deal, yt = da, loc, os, din ais, apă, râu. Acest râu, la Homer, pe la 950 anterior lui Christos, se pune în lumea de jos. Cugerni, popor în Gallia belgică, la nord de la colonia Agrippina, de bună seamă au locuit pe dealuri înalte; ţara lor s-a numit Cugerna, cug = cac, deal, er = mare, înalt, na = loc, teren; Cuger-n-i, poporul, unde i = locuitori.

 

După această pregătire, să ne reîntoarcem la Cogaion. Unii îi spun Cog-e-on, pentru că ai, la greci, se spune ca e; alţii îl scriu Cocaion. Am arătat, mai sus, că ion e sufix, prin urmare rămâne Coga. Aigaleon, după Strabon, un deal în Messenia; dacă Strabon ar fi spus Cog-e-on, apoi l-ar fi scris cu e şi nu cu ai, şi, de bunăseamă, l-a scris precum i-a auzit numele.

 

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

 

Strabon numai atâta ne-a spus, că muntele ori dealul Kogaion a fost în Dacia, dar unde nu ne-a spus, şi fiindcă Dacia a fost mare, trebuie să căutăm situarea muntelui şi dacă susţinutu-s-a numele vechi în orişice formă.

 

Buillet zice: „Cocajon, un munte ce face o parte din lanţul Carpaţilor, în Dacia, şi de unde izvorăşte un râu, Cocajon, ce se crede a fi Bistriţa”[4].

 

Aşadar, să cutrierăm şirul Carpaţilor, de la izvoarele Tisei, de pe unde s-a început Dacia nordică, înconjurând Ardealul, până din sus de Roşava şi să căutăm Bistriţa[5]. Dar Strabon zice, că şi râul s-a numit Cogaion, pentru aceasta mai curând căutăm uni râu cu numire din aceeaşi rădăcină.

 

Dimitrie Frunzescu, în opul său, aduce localitatea Cocajon şi zice: „Cocajon, munte înalt în judeţul Argeş, la hotar lângă Olt, ale cărui poale le spală apa. Acest munte are o peşteră, în care se zice, că a stat ascuns, câtva timp, Zamolxis, filosoful şi legistul dacilor”[6].   Descrierea „la hotar, lângă Olt, în judeţul Argeş” nu e îndestulătoare, pagubă că nu a însemnat satele dimprejur. Am căutată în multe mape, dar Cocajon nu e însemnat.

 

G. G. Tocilescu scrie: „Din relaţiunea lui Strabon asupra muntelui Kogaion, în care se retraseră Zamolxis şi Deceneus… dar unde va fi fost Kogeonul nu este cu putinţă de a decide[7].

 

Tocilescu continuă asupra temei: „Unii scriitori, aşa dau mun­tele Cogaeonus, la stânga Dunării, şi anume „vârful Carpaţilor dinspre Moldova: Kaszon sau Kaszin”, pe Kogajon al lui Strabon, şi numele Caucazului, numit în limba persană Koh. Muntele Kaszon nu există în România, se pare că D’Anville a luat acest nume drept Ceahlău, aşa cum se numeşte vârful cel mai înalt al Carpaţilor, în judeţul Neamţ. Grimm regăseşte Kogeonul în Caucalandensis locus. Katacsich, în Gogány, la Mica, în Transilvania[8].

 

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

 

Muntele Cason îl reaflăm în Kászony-hegy, în Ardeal, la graniţă spre Moldova, în linie cu oraşul Ocna. Kaszon, pârâu în comitatul Csik, Kaszina, pârâu din muntele Lipse; dar numele purcede din cas (cad = cat), ce asemene însemnă: munte, pădure etc., şi din on, ce acuşi e diminutiv, acuşi înseamnă loc; în urmare, nu purcede din cac, cog. Ceahlăul sau Pionul e munte de 2.720 metri în judeţul Nemţ. Ceh purcede din cac, iară la înseamnă loc, deci forma originală cacla, cum am citat în nota a 4-a, Ciaclia. Ca Ceahlăul să însemne munte mare, ar fi trebuinţă să rămână cu numele Cehalul, din forma: Cac-al-a. În limba persană de azi, Kuh înseamnă simplu: munte, deal, de aici Kuh se adaugă la nu­mele munţilor. Se-wad-kuh, Schachwar-kuh, Puschti-kuh, precum se adaugă dagh la turci, berg la nemţi. În cât D’Anville zice şi Kaszon-koh, numele koh e explicat.

 

Neugebauer, care a fost consul general al Prusiei pentru Moldova şi Valachia, în  1847, a petrecută mult în Ardeal, în Dacia centrală, ca să caute anticităţile romane, ne scrie: „În Ardeal, nu departe de Keresd, zace satul Gogány, la două mile de la Sighişoara, în direcţiune sud-vestică; tradiţiunea aci aşează peştera profetului Zamolxis, şcolarul lui Pythagoras, care s-a retras, timp de trei ani, într-o peşteră a dealului Kageon”[9]. Dar Neugebauer a luat o direcţiune rătăcită.

 

Ladislau Köváry, în opul său Anticităţile Ardealului, a scris: „Se află satul Goganu, ungureşte Gogány-Váralja. Acesta zace pe ţărmul stâng al râului Küküllö. Deasupra, pe un deal înalt, e un loc de cetate, locul cetăţii Gogán”. Autorul se provoacă la Strabon, lib. VII, şi repetă cele zise mai sus, apoi continuă: „Şi dealul sfânt, şi râul ce curge pe lângă deal, după el (Strabon) s-au numit Cogeon. Din astfel de cuvinte ale lui Strabon, scriitorii noştri istorici, începând de la bătrânul Bonfin, până la Iosif Benkö, trăiesc în acea credinţă, cum că cetatea Gogan ar fi fost locul şi dealul reverenţei dumnezeieşti păgâne, amintite mai sus, şi cum că numele său, Gogan, l-a căpătat de la numirea Cogeon, amintită la Strabon[10].

 

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

 

În comitatul Kisküküllö, cercul Erzsébetváros, se află două comune: a). Gogan, ungureşte Gogány, săseşte Gogeschdorf (satul Gogheş); c). Varolea, la unguri Gogány-váralja, la saşi Burg (Cetate). După mapă (hartă – n. n.), Gogány-váralja stă deasupra, Gogány în mijloc şi Erzsébetváros mai în jos, iar Sighişoara (ungureşte Segesvár, nemţeşte Schässburg), amintită la Neugebauer, se află în comitatul Kűkűllö mare, la ţărmul stâng al râului Kűkűllö (Kokel, nemţeşte) mare[11], aşadar Neugebauer nu le aşează bine.

 

Alexie Fényes, în statistica sa, înseamnă: „Kűkűllö, ce în Ardeal sunt două, fiecare purcede din muntele lacului (iezerului) Kűkűllű, şi Kűkűllö-ul mic, după curs, de 30 de ore, iar cel mare, după curs, de 42 de ore, mai în jos de Blaj se împreună şi, împreunate, nu peste mult, intră în Mureş”[12].

 

Ladislau Köváry, în opul său, continuă: „Kűkűllövár, nemţeşte Kukelburg, româneşte Cetatea de Baltă. Pe ţărmul stâng al râului Kűkűllö mic, se întinde un cap de deal, pe acesta zace castelul şi, la picioarele lui curge frumosul Kűkűllö. De la Cetatea Kűkűllö, cândva renumită, şi castelul se numeşte Cetate”[13].

 

Azi, Kűkűllövár, nemţeşte Kukelburg, româneşte Cetatea de Baltă, e în cercul de administraţiune Dicsö-Szt.-Márton şi în comitatulu Kis- Kűkűllö; zace cam într-o linie cu Erzsébetváros şi, la amiază-răsărit e Mediaş, la amiază-apus e Blaj. Râul Kűkűllö mic e din sus, spre nord; râul Kűkűllö mare e din jos, spre răsărit; şi ambele râuri purced din Kűkűllö-tó hegy (dealul lacului Kűkűllö); dar în cel mic curg pâraie şi din Muntele Mezö-Havas (Câmpul Alpului), iară în cel mare, şi din Delhegy (dealul Del). Râurile, la saşi, se numesc Kokel cel mic şi cel mare, iară la români, Târnava cea mică şi cea marc.

 

La nord de Kűkűllövár e Gogány-váralja, de stânga Târnavei mici, la apus, într-o linie, zace Dicsö-Szent-Márton, la amiezi satul Kund, la răsărit satul Zágor, şi, în urmă, Bonyba, în cercul Erzsébet-város, şi, în acest cerc, e şi celălalt sat Goganu (Gogeschdorf, Gogányfalva). Poate că, în 1847, pe când a umblat-a Neugebauer în Ardeal, împărţirea administrativă a fost că satul Gogány, ce-l aminteşte, s-a ţinut de alt cerc, dar azi, în cercul administrativ Keresd, cu capitala Sighişoara şi în comitatul Kűkűllö mare nu se află nici o comună Goganu.

 

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

 

Acuma trebuie să luăm în consideraţiune spusele lui L. Köváry despre Gogány-Váralja, pentru că acest sat zace către ţărmul stâng al râului Kűkűllö mic; pentru că aproape e un deal înalt; pentru că deasupra a fost cetatea Goganu; şi pentru că, după mapa militară (Des k. k. geographischen Institutes), vedem Gogány­-Váralja şi că un deal e aproape de râul Kűkűllö mic. Astfel am aflat un deal Goganu şi, lângă el, un râu Kűkűllö sau Kokel (Kukel), şi, în acest mod, aflăm dealul Cogaion şi, lângă el, un râu cu asemene nume cum a zis Strabon.

 

C din rădăcina cac trece în g, şi astfel avem formele: gag, geg, gig, gog, gug; gog e prima parte din goganu; iară an sau e diminutiv şi, atunci, goganu înseamnă: deluş; sau an înseamnă loc şi Gogan  are înţelesul de: loc de deal. Precum din rădăcina cac, la Strabon, s-a făcut cog, aşa, din sufixul an, cu înţeles de: loc. În judeţul Buzău e muntele Gogoini, şi această formă stă aproape de Cogeion.

 

În numele Kűkűllö pentru munte, pentru râu şi pentru cetate, asemene reaflăm rădăcina cac: a din acesta e strămutat în űl purcede din al, ce înseamnă înalt; purcede din la, ce înseamnă loc şi, astfel, pentru Kűkűllö, forma originală e: Cac-al-la, pentru că dealul Kűkűllö-tóhegy, din care izvorăşte râul, e înalt. Reîntorcându-ne acuma la numirile vechi, înşirate mai sus, acolo am avut forma: Kykala, unde y, la greci: v = ű, s-a numit: kűk; şi apoi cealaltă formă citată: Kokylitae, unde tae înseamnă locuitori, iară Kokyli e identică cu Kűkűllö, şi aceasta e bine scrisă cu doi l.

 

În urmare, ce se atinge de forma veche: Cogaion, ar trebui ca azi să se afle localitate cu forma: Cocaia ori Cocai sau Gogaia ori Gogai, în limba noastră[14], dar nu se află, precum din asemene formă ne-a rămasă cuvântul comun cocaie. Forma Gogan de azi, după rădăcină, sufix şi înţeles, e identică cu Cogaion, diferinţa o face numai litera i, altcum ion şi on e identic. Sub numele Goganu aflăm azi două sate şi, după Köváry, „deasupra, pe un deal înalt e un loc de cetate, locul cetăţii Gogan”, astfel şi cetatea a trebuit să se numească după numele dealului Gogan, în acel împrejur, unde trebuie să căutăm dealul ori muntele Cogaion; dar râu cu numele Goganu asemene nu se află. Totuşi se află un munte, se află un iezer eu numele: Kűkűllö şi Kokel, şi se află râuri cu aceste nume. Zamolxis s-a retras într-un munte cu stânci[15], acesta nu a putut fi Goganu, ci Kűkűllö sau Kokel, pentru că numai că muntele Kűkűllö e cu stânci, şi pe lângă el curge un râu cu asemene nume, ba şi izvorăşte din el, şi, în acest mod, stăm mai aproape de aserţiunea lui Strabon[16].

 

O formă ca Kűkűllö avem în Gödöllö, reşedinţa de vară a regelui Ungariei; aci göd purcede din cad = gad, pădure; din al = mare, şi din la = loc, forma originală a fost gad-al-la; dar maghiarii, după însuşirea limbii lor, strămută adese pe a în ö.

 

Forma Kokel şi Kukel a delului şi râului, cum se numeşte la saşi, stă din cac = deal şi el = loc, sau sufix de diminutivă, în această formă nu aflăm conceptul de: al = mare; deci Kokel înseamnă: ori deluţ, ori loc de deal, atâta cât Goganu. Deci acest el = loc, e, la maghiari: hely = loc, însă ei au aspi­rat pe e, adică au pus h înainte şi au înmuiat pe l în ly = li”[17].

 

Franz Jaschke: Csetatjc ein Goldbergwerk ohnweit Abrudbánya in Siebenbürgen

 

 

[1] Strabo, lib. VII, cap. III, Nr. 5, descriere pe larg în Archivă, p. 493, de Timotei Cipariu – Marienescu, p. 3.

[2] În limba greacă se află sufixul de diminutiv în ion ïon, de exemplu aedon – privighitore, aedon-ion – tylos, stil de pană, cui de lemn, stâlp; tylion – talaros, coşar, talarion, tribon – manta, haină, tribonion etc. Strabon a scris în limba grecească, dar în amintirile locale ion nu e diminutiv grecesc, ci e sufix celtic, ce înseamnă loc, şi acest ion, la latini,  e ium, de exemplu Aktion, pro­montoriu şi oraş în Acarnania, încă la Thucidide, Actium, la romani, aşa oraşele: Agrinion, Agyrion, Alginion etc.; dar şi on e atât cât ion, şi la latini s-a strămutat în um; Algidon, latineşte Algidum, Akouïnon, latineşte Aquinum, Amiternon, latineşte Amiternum, Ariminon, latineşte Aruminum. La maghiari an, en, én, in, on e post-poziţiune, ce însemnă loc, de exemplu Bud-án, Pest-én, ing-én, padlás-on etc.” – Marienescu, p. 3.

[3] Văzurăm kyklos, kyklo. Numele insulelor kyklades, de regulă s-a explicat de la cuvântul grec kyklos, ciclu, cerc, inel etc., cu înţelesul: stătătoare împrejur, pentru că insulele zac în jurul insulei Delos. Conv. Lex. A lui Meyer le descrie şi arată că Cicladele stau din stânci, loc de stâncă trebuie să însemneze. KϞλεξ la greci, piatră, pietriş. Pétra Ciaclia (Csáklya-kö), o stâncă către Alba-Iulia, la o milă de la Cricău; Ceahlău sau Pionu, munte între Ardeal şi Moldova, de 2.700 metri de înalt. Ciclova, sat şi deal cu stâncă lângă Oraviţa, şi acolo este o mănăstire în stâncă şi pe stâncă. Am fost acolo – Marienescu, p. 5.

[4] Diction. univers d’istoire et de Geographie, de M. N. Bouillet, Paris 1854: „Cocajon, mont, qui fait partie dela Chain des Carpathes en Dacie et d’au sortait un riv Cocajon, qu’on croit etre le Bistritz – Marienescu, p. 5.

[5] În Ardeal se află Bistriţa, râu în comitatul Bistriţa-Năsăud, care e aproape de Carpaţii răsăriteni, şi este şi pârâul Bistra. Valea Bistra curge în Arieşul mare, în comitatul Aranyos-Torda. Bistra, râurel, curge, din comitatul Hunedoarei, în Timiş. În România se află râul Bistriţa, ce izvo­răşte din muntele Vatra, în Transilvania, şi intră în Moldova. Bistriţa, pârâu în judeţul Gorj, aproape de hotar, izvorăşte din dealul Boului şi curge în Tismana; Bistriţa, pârâu din muntele Arnota, în jud. Vâlcea; Bistrioara, părău în jud. Nemţ. Pentru toate numirile locale din România, folosesc opul ce urmează – Marienescu, p. 5.

[6] Dicţionar topografic şi statistic al României, de Dimitrie Frunzescu, Bucureşti 1872 – Marienescu, p. 6.

[7] Dacia înainte de Romani, de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti 1880, p. 720 – Marienescu, p. 6.

[8] Tocilescu, p. 599 – Marienescu, p. 6.

[9] Dr. I. T. Neugebauer, Dacien aus den Überresten des klassischen Alterthums, Kronstadt 1881, p. 256: „Ohnfern Keresd liegt das Dorf Gogány, 2 M. in Süd-westlicher Richtung von Schässburg, hieher verlegt die Sage die Höhle des Propheten Zamolxis, des Schülers des Pytagoras,  welcher sich drei Jahre lang in eine Höhle des Berges Kageon zurückzog” – Marienescu, p. 7.

[10] Köváry László, Erdély régiségei, Pesta 1852, p. 19: „Gogány-Váralja Ezen Váralja a Kiskiküllö baipartján, esik. Felette magas hegyen van egy várhely a Gogánvár helye… E szent helyet és a melette elfolyó vizet, szerinte Cogeonak nevezték. Strabo ilyszeiü szavaiból honi történetiróink az öreg Bánfitól le Benkö Józsefig az litben élnek, miszerint Gogányvár az emlitett pogány istenitisztelet helye és hegye lett volna és hogy Gogáuy nevét a Strabo által emlitett Cogeon nevezettöl kapta”. / Pentru de a căpăta desluşiri din faţa locului, am rugat pe dl Zacharie Tatariu, notar de tribunal regesc din Elisabetopole (Erszébet-Város) şi acesta îmi scrie următoarele: „Satul Gogan zace în comitatul Târnavei mici (Kis-Küküllö), pe teritoruil situat între ambele Târnave (râurile Küküllö sau Kokel), la stânga râului Târnava mică şi mai aproape de aceasta, decât de Târnava mare. Satele vecine sunt: la miazănoapte, Gogány-váralja (Varolea); la miazăzi, Kund (Rensdorf); la răsărit, Orményes şi Szent-ivány (Sîntioara, Johannisdorf); iară la apus, Leppend (Lepindiş) şi Szászdálya (Dalia). Goganul şi Gogány-váralja se află, unul de altul, în îndepărtare cam de 200 metri şi sunt des­părţite prin un şes. Împrejurul comunelor învecinate sunt dealuri, munţi însă şi, cu atâta mai puţin, cu urme din rădăcina caca ori goga nu se află. Se află însă, în unele comune din ţinuturile acestea, familii române cu numele Goga. În faţă cu Goganváralja se ridică un deal, căruia românii îi zic „La cetate”, iară ungurii Várhegy. Pe platoul dealului să fi fost o cetate veche, care însă a dispărut sub iarbă, şi a cărei urme numai prin legătură se pot constata. Aci, poate că a fost vreo peşteră oarecând, astăzi însă, din cel con­sultaţi, nu mi-a putut nimeni da desluşiri despre existenţa unei peşteri acolo, Ilus. Sa Dl Puşcariu îmi spune că a fost în acea peşteră” – Marienescu, p. 7.

[11] Magyarország korona omágátnak helység névtára, Budapesten 1862. E un dicţionar geografic, dar numai despre comune, nu are râurile şi dealurile. Localităţile din Ungaria şi Ardeal le provoc din acest op. Váralja înseamnă: sub cetate – Marienescu, p. 8.

[12] Fényes Elek, Statistika, Pest 1857, II, p. 109: „A Kűkűllö, mely kettö van Erdélyben, mindenik a Kűkűllö-tó hegyböl ered és a Kis Kűkűllö 36, a Nagy- Kűkűllö 42 órai lefolyás után Balázsfalván alól egyesűl és egyesűlve nemsokára a Marosba szakad” – Marienescu, p. 8.

[13] Köváry Laszló, Erdely régiségei, p. 210. Kűkűllö-vár, nemţescul Kukelburg, oláhúl Cetatea de Baltă. A Kis- Kűkűllö balpartjára hegg-fok nyúlik be, azou diszleg a kastély és lábánál folyik a szöke Kűkűllö. A hujdan hires Kűkűllö-vártól a kastély is várnak neveztetik – Marienescu, p. 8.

[14] Goga înseamnă, în româna veche, zidar; cuvântul provine din limbajul monosilabic primordial, în care go = munte, iar ga = ziditor, goga definind, deci, ziditorul de munte, deci de altar sau templu străvechi – n. n.

[15] La Herodot nu există o astfel de informaţie, în secolul V înainte de Hristos ştiindu-se că Zalmoxis şi-ar fi săpat o „chilie” sub locuinţă; mitul „peşterii”, vehiculat de Strabon, datează din vremea lui Iisus Hristos, deci e mai târziu cu cinci veacuri, când deja un posibil adevăr istoric deja devenise legendă populară – n. n.

[16] La numele Kokkygion s-a spus că dealul acesta, mai înainte, s-a nu­mit Thornax, în Argolis. Thor din dar, tar (diftongul Tau-rus) = deal, munte, na, loc, şi ava = apă. Se află Cogâlnic, pârâu mic, în jud. Cahul, de unde Cogălnic-ianu – Marienescu, p. 10.

[17] Marienescu, Dr. At, Caucaland în Dacia, în Transilvania, Nr. 1, Anul XXII, Sibiu – 15 ianuarie 1891, pp. 1-10.


Nicolae Densuşianu: Columna Boreală

Franz Jaschke: Demsus Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

 

„În poema geografică ce, în comun, se atribuie lui Scymnus din Chio, se face amintire despre o columnă colosală, ce se înălţa pe culmea unui munte de lângă Istrul de jos, şi care purta numele de Co­lumna boreală. Textul acestui important pasagiu pentru geografia preistorică a Daciei vechi, este următorul:

 

„În părţile cele mai estreme ale celţilor există o Columnă, ce se numeşte boreală. Ea este forte înaltă şi culmea munţilor, pe care se află, se întinde către marea cea plină de valuri. În apropiere de această columnă locuiesc cei mai depărtaţi dintre celţi şi care se estind numai până aci. Mai locuiesc, în vecinătatea acestei Columne, şi eneţii, precum şi istrienii de jos, care de aici se întind înăuntru, spre Adrian”[1].

 

În timpurile din urmă, diferiţi autori au cercat să stabilească poziţiunea geografică a acestei columne, unii lângă strâmtorea de la Gibraltar, alţii în Alpi, în Pirinei, ori pe colţul estrem al peninsulei numite Bretagne[2]. Însă toate aceste localizări prezintă dificultăţi enorme, geografice şi etnografice, pentru părţile de apus ale Europei.

 

Oricât de misterioase ne apar astăzi monumentele cele primitive şi co­losale din timpurile ante-homerice, ele însă sunt vestigii importante ale civilizaţiunii unei lumi dispărute, şi noi nu vom pute evita niciodată sarcina ce ne-o impune istoria, de a studia pe cele ce mai subzistă astăzi, de a fixa poziţiunea celor enigmatice şi de a pune în lumină caracterul şi însemnătatea lor primitivă.

 

În vechea literatură geografică, faimosul monument al lumii preistorice, despre care ne vorbeşte Scymnus, purta numele de „Columna boreală”. Ea se afla, aşadar, situată în acele părţi ale continentului european, pe care vechia geografie le considera ca regiune a nordului.

 

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

 

Ephor, unul din istoricii greceşti, care cercase să aducă o lumină asupra timpurilor ante-homerice, rezumă astfel ideile celor vechi despre diviziunile geografice şi etnografice ale pământului.

 

„Regiunea orientală o locuiesc indienii, cea meridională ethiopii, cea occidentală o ţin celţii, iar regiunea boreală o ocupă scythii. De altmintrelea, nu toate părţile aceste sunt egale în mărime unele cu altele, fiindcă regiunile ce le ocupă scythii şi ethiopii sunt mai întinse, iar ale indienilor şi ale celţilor mal mici”[3].

 

Columna boreală se afla, aşadar, în regiunea geografică a scythilor, însă în părţile de apus ale acestora, în apropiere de Celţi, după cum scrie Scymnus. Despre situaţiunea acestei gigantice Columne a lumii vechi mai aflăm încă o indicaţiune importantă geografică, la Scymnus. După cum ne spune acest autor, culmea de munţi pe care se înălţa Columna boreală se întindea înainte, spre marea cea plină de valuri, sau către marea cea furtunoasă. O singură mare furtunoasă, prin excelenţă, era cunoscută de grecii cei vechi şi acesta era marea inospitalieră sau marea neagră de astăzi. Aceeaşi mare figurează la Hesiod, sub numele de marea cea furtunoasă sau mânioasă[4], iar la Herodot, sub numele de marea boreală[5]. Rezultă, aşadar, că aşa numita Columnă boreală se afla pe una din înălţimile munţilor ce se întindeau în partea de apus a Pontului Euxin, numit de altmintrelea şi marea boreală.

 

Rămâne să examinăm acum datele etnografice ce ni le prezintă Scymnus, cu privire la poziţiunea geografică a acestui important monument preistoric. După Scymnus, trei popoare cunoscute în istoria etnografică a lumii vechi se aflau stabilite în vecinătatea Columnei boreale. Cei dintâi, pe care îi aminteşte autorul acestei geografii, erau celţii extremi sau celţii cei mai depărtaţi de trupina lor şi care, zice dânsul, se estindeau numai până aci.

 

După Diodor Sicul, celţii erau răspândiţi, în vechime, în grupe mai mult ori mai puţin considerabile, până lângă Scythia[6]; iar după Stephan Byzantinul, Agathyrsii sau Tursenii cei avuţi de aur, ce locuiau lângă râul Maris (Mureş, din Transilvania), erau consideraţi ca un popor celt[7].

 

O a doua grupă etnică, ce locuia în apropiere de Columna boreală, poartă, la Scymnus numele de eneţi. Despre aceşti eneţi mai aflăm, la Scymnus, încă o importantă notiţă geografică: ei erau vecini cu thracii numiţi istrieni[8]. De asemenea, ne spune Scylax, că eneţii erau stabiliţi lângă Istru şi lângă istrieni[9]. După Herodot, eneţii locuiau dincoace de Istru, în nordul Thraciei, şi erau vecini cu Sigynnii[10], iar la Eustathiu, eneţii erau vecini cu tri­balii[11], ce locuiau lângă râul Oescus (Isker) din Mesia de jos.

 

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

 

Avem, aşadar, aici o certitudine absolută istorică, că eneţii, de care ne vorbeşte Scymnus în textul de mai sus, erau un popor de lângă Istrul de jos[12]. Numele etnic al eneţilor preistorici, a lăsat, încă până astăzi, amintiri neşterse în topografia română. În părţile de apus ale României de astăzi, unele sate mai portă şi acum numele de „Vineţi”[13].

 

În fine, un al treilea popor, ce locuia în apropiere de Columna boreală, erau aşa numiţii istri (Iστροτ). Sub numele de istri ne apar aici amintiţi locuitorii din părţile de jos ale Istrului şi nu sunt de a se confunda cu Iστρταυοί[14], locuitorii oraşului celui avut şi puternic numit Iστρος, situat lângă gura cea veche a Istrului[15].

 

Aceşti „Istri”, după cum ne spune Scymnus, făceau parte din familia cea mare şi importantă în istoria a thracilor[16], şi ei se întindeau „înlăuntru” spre Adrian[17]. Formau, aşadar, o grupă etnică considerabilă, omogenă şi omoglotă, cu locuitorii din regiunea pe care Scymnus o numeşte Adrian.

 

Expresiunea geografică de „înlăuntru”, ce o aflăm la Scymnus, desemna, după sensul natural al cuvintelor, un teritoriu mai depărtat de regiunea ceea deschisă a apelor mari, un teritoriu închis, din toate părţile, cu munţi înalţi, în forma unei incinte.

 

Jornande, istoricul geţilor şi al goţilor, aplică, de asemenea, acelaşi termen de „intorsus” (înlăuntru) pentru regiunea interioară a Daciei, pentru Ardealul de astăzi[18]. Cestiunea geografică devine astfel şi mai clară. Regiunea, pe care Scymnus o numeşte „înlăuntru[19], Adrian ori Andrian, şi care se afla într-o continuitate etnică cu istrienii de jos, nu putea să fie alta decât regiunea centrală a Daciei Traiane, „ad coronae speciem arduis Alpibus munita, sau Ardealul de astăzi[20].

 

Scymnus însă nu este singurul autor al antichităţii, la care zona cea muntoasă din nordul Istrului de jos figurează sub numele de Adrian. Sub aceeaşi numire geografică, de Aδρίαν şi de Aδρας, ne apare acest complex de munţi, de văi, de dealuri, la Theopomp[21], la Eratosthene[22], în istoria lui Alexandru cel Mare[23], şi chiar la Herodot[24].

 

Se presintă acum cestiunea principală istorică, despre ce însemnătate a avut în credinţele celor vechi aşa numita Columnă boreală.

 

După ideile cosmografice ale Hyperboreilor, universul (χόσμος, mundus) era considerat ca o sferă concavă, în centrul căreia, sc afla pământul[25]. Firmamentul, cu toate stelele sale, se învârtea necontenit în jurul pământului.

 

Biserica din Densuş, „Familia”, nr. 19, din 1865

 

Osia (axis), în jurul căreia se învârtea ceriul sau universul, se considera că trece prin centrul pământului. Aveau, aşadar, aceeaşi osie comună, ceriul şi pământul[26].

 

Părţile estreme ale osiei dintre pământ şi ceri se numeau Cardines mundi (ţâţânile lumii), cele de nord, Septentrio sau axis boreus, cele de sud, Meridies[27]. Ele atingeau, de o parte şi de alta, suprafaţa globului te­restru şi reprezentau astfel anumite puncte ale geografiei celeste şi terestre.

 

După ideile astronomice şi geografice ale antichităţii clasice, polul nordic, numit şi axis boreus sau cardines mundi, în jurul căruia se învârtea sfera universului, atingea pământul lângă Istrul de jos, pe teritoriul hyperboreilor[28] sau al geţilor, în particular pe munţii Rhipaei.

 

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge, în una din elegiile sale, că dânsul trebuie să-şi petreacă viaţa sub axis boreus, pe pământul din stânga Pon­tului Euxin[29], iar în altă sensoare, adresată amicului său Macer, din Roma, Ovidiu ne spune că dânsul se află chiar sub Cardinele lumii, şi că adese­ori în idee vorbeşte cu amicul său sub osia boreală (axis gelidus), în ţara geţilor[30].

 

La Marţial, acelaşi punct geografic şi astronomic este numit Geticus polus[31], la Statiu, Hyperborei axes[32], la Virgiliu, Hyperboreus septentrio[33]. Acelaşi Virgiliu ne mai spune că polul nordic se află în Scythia, pe munţii Rhipaei, de unde se ridică în sus, în forma unui pisc de stâncă[34].

 

După cum vedem din textele ce le-am reprodus aici, termenii astro­nomici şi geografici de axis boreus, Geticus polus, Hyperborei axes, cardines mundi (apud Hyperboreos) erau expresiuni identice şi ele indicau că în regiunea Istrului de jos se află acel punct însemnat geografic, în jurul căruia cei vechi credeau că se învârteşte sfera cerească.

 

Aceeaşi idee geografică ni se prezintă şi sub altă formă, la autorii antichităţii. După gramaticul Apollodor din Athena, titanul Atlas, din ţara hyperboreilor, susţine polul universului[35]. La Virgiliu, gigantul Atlas învârteşte pe umerii săi osia cea înstelată a cerului[36]. Iar la Ovidiu, Atlas încă se munceşte, el de-abia susţine pe umerii săi osia cea albă şi strălucitoare a cerului[37].

 

Această osie septentrională a universului, numită şi polus Geticus, ce o susţinea titanul Atlas pe umerii săi, era, astfel, identică cu Columna cerului de pe muntele Atlas, la Eschyl[38], sau, după cum se exprimă Homer, cu „columnele cele lungi, ce le suportă Atlas, şi care ţin cerul în jurul pământului”[39][40].

 

 

[1] Anonymi vulgo Scymni Chii Orbis Descriptio, în Geographi graeci minores, Ed. Didot, Vol. I, v. 188-195 – apud Densuşianu, p. 380

[2] A se vedea: Müllerus, Geographi graeci minores, I. pp. 202, 203. Bertrand, La Gaule avant les Gaulois, pp. 299, 300 – apud Densuşianu, p. 380

[3] Ephori, Fragmentul 38, în Fragmenta Hist. graec., I, p. 243. De asemenea, şi la Scymnus, regiunea geografică a nordului aparţine scythilor – apud Densuşianu, p. 390

[4] Hesiodi, Theog., v. 131-137 – apud Densuşianu, p. 390

[5] Herodoti, lib. IV, c. 37 – apud Densuşianu, p. 390

[6] Diodori Siculi, lib. V, c. 32 – apud Densuşianu, p. 391

[7] Stephanus, Byz. – apud Densuşianu, p. 391

[8] Scymui, Orbis Descriptio, v. 391 – apud Densuşianu, p. 391

[9] Scylacis, Periplus, c. 20 – apud Densuşianu, p. 391

[10] Herodoti, lib. V, 9; cf. Apollonii Rhodii, lib. IV, 320 – apud Densuşianu, p. 391

[11] Eustathii ad Hom. II, v. 852 – apud Densuşianu, p. 391

[12] Homer (II, II, 852) face amintire de eneţii din Paphlagonia, ca aliaţi ai Troienilor. De origine troiană erau consideraţi şi veneţii, din Italia, o mică grupă separată din tribul cel mare al eneţilor (Venetos Trojana stirpe ortos, auctor est Cato. Plinii, I. III. 23. 3). Aceleaşi idei le aflăm şi la Strabo (XII, 3, 8). „Eneţii din Paphla­gonia”, scrie densul, „după distrugerea Troiei, se răspândiră prin Tracia şi, rătăcind, au ajuns până la Veneţia (Cf. Scymnus, v. 889 seqq.). Însă cu totul altmintrelea ni se prezintă în istoria curentul migraţiunilor dintre Europa şi Asia mică. Este un fapt pozitiv că toate triburile pelasge, ce le aflăm stabilite în Asia mică, cum erau brygii, Bithynii, Mysii, troienii, lelegii, cauconii etc., imigraseră acolo din peninsula Hemului şi din părţile Dunării de jos. Se pare, astfel, că şi eneţii din Paphlagonia, ce lo­cuiau lângă ţărmurii mării negre, în strânsă vecinătate cu aşa numiţii caucones, erau numai un fragment din grupa cea mare a eneţilor de lângă Istru – apud Densuşianu, p. 391.

[13] Vânăta, sat, Tismana, jud. Gorj; Vânăta, cătun, Roşiuţa, jud. Mehedinţi; Vineţi, sat, Ceptura de jos, jud. Olt; Vineţi, sat, Mirceşti, jud. Olt; Vineţii de jos şi de-sus, sate, Spinenii de sus, jud. Olt; Vineţeşti, sat, Olteneşti, jud. Fălciu, după cum se vede, emigraţi din Oltenia; Vânăta, sat, Mărgineşti, jud. Ialomiţa; Vânăta, moşie, Mălăieşti, jud. Prahova; Vineţia, două sate, ţara Făgăraşului – apud Densuşianu, p. 391.

[14] Memnonis, Fragm. 21, în Fragmenta Historicorum graecorum, Ed. Didot, Vol. III, p. 537; Herodoti, lib. IV, c. 78 – apud Densuşianu, p. 392.

[15] Herodoti, lib. II, 33; Arriani, Periplus Ponti euxini, c. 35; Anonymi, Periplus Ponti euxini, c. 69; La Pliniu, IV, 18, 5, şi Mela, II, 2, Istropolis – apud Densuşianu, p. 392.

[16] Scymul Kilogram, v. 391; La Mela, sub numele de istrici se înţelege întreaga populaţiune de la Dunărea de jos, începând de lângă fluviul Tyras sau Nistru. (Axiaces proximus intra Callipidas Axiacasque descendit. Hos ab Istricis Tyras separat, surgit in Neuris. Melae, De situ Orbis, lib.II. c. 1). Aceiaşi istrici figurează la Trog Pompeiu şi sub numele general de Istriani (Justini, lib. X, 2: Erat co tempore rex Scytharum Atheas, qui, cum bello Istrianorum premeretur, auxilium a Philippo per Apollonienses petit, in successionem cum regni Scythiae adoptaturus. Quum interim Istrianorum rex decedens, et metu belli, et auxiliorum necessitate Scythas solvit – apud Densuşianu, p. 392.

[17] În Periegesa lui Scymnus ni se prezintă, de trei ori, numirea geografică de Aδρίαυ (ca acuzativ). Tot astfel, şi la Theopomp (Frag. 143). Exista, aşadar, o raţiune ştiinţifică, ce ne pune în evidenţă că adevărata numire a teritoriului din cestiune nu era nicidecum Aδρίας, ci o formă orecare apropiată de modul de exprimare grecesc Adrian ori Andrian, după cum spune o variantă. Autorii greci şi romani au cercat adeseori, şi exemple avem numeroase, ca să asimileze diferite numiri personale şi geografice ale barbarilor cu formele gramaticale ale limbii în care scriau. În nici un caz, însă, sub termenul geografic de Adrian sau Andrian, pe care Scymnus îl aduce în legătură cu Istru şi cu Columna boreală, nu se pot înţelege ţinuturile din părţile de nord-est ale mării adriatice, precum nici oraşul Adria, de pe şesurile râului Padus (Po) în Italia – apud Densuşianu, p. 292.

[18] Jornandis, De Getarum origine, c. 5: Introrsus illi (Danubio) Dacia est, ad coronae speciem arduis Alpibus munita – apud Densuşianu, p. 393.

[19] Această expresiune mai este şi astăzi în uz la poporul român. Cei care călătoresc din România, ca să meargă în Ardeal, spun că se duc „înlăuntru” – apud Densuşianu, p. 393.

[20] Hyperboreii, după cum ştim, locuiau în părţile de nord ale Istrului de jos, ale Pontului Euxin şi dincolo de munţii Ripaei sau de Carpaţii meridionali. În cele mai vechi fântâne geografice, însă, în loc de Ripaei figura numele de Adria (Aδρίας). „Cei dintâi care au descris regiunile pământului, ne spune Strabo (XI. 6. 2), numeau sauromaţi şi arimaspi pe hyperboreii ce locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Este evident că, şi aici, sub numele de Adrias nu se înţelege teritoriul de lângă marea Adriatică. Nimeni nu aminteşte de arimaspi şi sauromaţi în părţile acele. O suburbie a Filipopolei era numită, pe la anul 227 după Christos, vicus Ardilenus (C. I. L., VI, nr. 2799). Foarte probabil că locuitorii acestui vicus au fost emigraţi ori strămutaţi acolo din părţile de nord ale Istrului, din Ardeal; în pasagiul lui Scymnus, relativ la Columna boreală, se mai spune, în ultimul vers: „De aici (din ţinuturile istrienilor) se începe, după cum se zice, cursul Istrului”. Însă sub aceste cuvinte nu sunt nicidecum de a se înţelege izvoarele, ci ca­taractele Istrului. După Strabo (VII.3.13), Dunărea se numea Istru numai de la ca­taracte, în jos – apud Densuşianu, p. 393.

[21] Theopompi, Fragm. 143, în Fragm. Hist. graec. I, p. 303 – apud Densuşianu, p. 393.

[22] Strabonis, lib. VII, 5, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[23] Strabonis, lib. VII, 3, 8 – apud Densuşianu, p. 393.

[24] Herodoti, lib. V, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[25] Platonis, Axioxus, Ed. Didot, Vol. II, p. 561 – apud Densuşianu, p. 393.

[26] Strabonis, Geogr., lib, II, c. 5, 2 – apud Densuşianu, p. 394.

[27] Vitruvii, De architectura, lib. IX, 1, 4: „Id (coelum) volvitur continenter circum terram utque mare per axis cardines extremos. Namque in his locis naturalis potestas ita architectata est collocavitque cardines tanquam centra, unum a terra et a mari in summo mundo ac post ipsas stellas septentrionum, alterum… sub terra in meridianis partibus”. Isidori, Originum, III, 32, 1, 2: „Sphaerae motus duobus axibus involvitur, quorum unus est septentrionalis, qui nunquam occidit, appellaturque Boreus; alter Auslralis, qui nunquam videtur et Austronotius dicitur. His duobus polis moveri sphaeram cocli dicunt”. Ibid. III, 36: „Poli… Horum alter est sep­tentrionalis… appellaturque Boreus; alter Australis”. Ibid. III, 37: „Cardines coeli extremae partes sunt axis. Et dictae cardines eo, quod per eos vcrtitur coelum”. Ibid. XIII, 1, 8: „Cardines autem mundi duo, Septentrio et Meridies, in ipsis enim volvitur coelum” – Densuşianu, p. 394.

[28] Plinii, H. N., IV, 26, 11: „Pone eos montes (Ripaeos)… gens felix (si credimus) quos Hyperboreos appellavere, fabulosis celebrata miraculis. Ibi creduntur esse cardines mundi, extremique siderum ambitus – Densuşianu, p. 394.

[29] Ovidii, Trist., lib. IV, 8, 41-42: „Vita procul patria peragcnda sub axe Boreo, / Qua maris Euxini terra sinistra jacet – Densuşianu, p. 394.

[30] Ovidii, Pontica, lib. II, 10, 45-50: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi… / Te tamen intueor, quo solo, pectore, possum, / Et tecum gelido saepe sub axe loquor… / Inquc Getas media visus ab urbe venis” – Densuşianu, p. 394.

[31] Martialis, Epigr., lib. IX, 46: „Miles hyperboreos modo, Marcelline, Triones, / Et Getici tuleris sidera pigra poli” – Densuşianu, p. 395.

[32] Statii, Thebaid., lib. XII. v. 650, 651: „Qualis Hyperboreos ubi nubilus institit axes Jupiter” – Densuşianu, p. 395.

[33] Virgilii, Georg., III. v. 381 – Densuşianu, p. 395.

[34] Virglii, Georg., I, v. 240, 241: „Mundus ut ad Scythiam Rhipeasque arduus arces Consurgit… / Hic vertex nobis semper sublimis”. Sub numele de „vertex” este amintită osia sau polul ceresc şi la Pliniu (II, 13, 15; 64, 1) – Densuşianu, p. 395.

[35] Apollodori, Bibl., lib. II, 5, 11, 13 – Densuşianu, p. 395.

[36] Virgilii, Aen., IV, v. 482: „maxumus Atlas Axem humero torquet stellis ardentibus aptum” – Densuşianu, p. 395.

[37] Ovidii, Metam., lib. II, v. 297: „Atlas en ipse laborat; Vixque suis humeris candentem sustinet axem” – Densuşianu, p. 395.

[38] Aeschyll, Prom. vinct., v. 349 – Densuşianu, p. 395.

[39] Homeri, Odyss., I, v. 53, 54 – Densuşianu, p. 395.

[40] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, capitolul Columna Boreală, Bucureşti 1913, Editura Arhetip 2002, pp. 389-395

 


Pagina 11 din 1.165« Prima...910111213...203040...Ultima »