Dragusanul - Blog - Part 11

Ion Drăguşanul: Ciprian Porumbescu. Totul despre un geniu (I)

 

 

Închinaţi pocalul dulce

Geniului nemuritor

Să ne dea curaj la toate,

Să ne dea la lucru spor;

Daţi-vă, deci, mâna dreaptă

Sub un sacru jurământ

Că-n unire şi-n frăţie

Veţi trăi pân’ la mormânt!

 

 


Iraclie Porumbescu: Cine-i culpabil?

 

 

 

O cărticică de Iraclie Porumbescu, publicată în 1894, la Braşov, rămasă în glorioasa uitare românească.

 


Ciprian Porumbescu: O nuntă la un preot român din Transilvania

 

Nuntă transilvăneană – de Sava Henţia

 

 

Nunta a fost foarte interesantă, în special pentru mine, deoarece niciodată n-am văzut aşa ceva. Înainte de toate, trebuie să ştii că preotul face nunta pentru acei oameni cu care şi în urma cărora trăieşte, deci pentru ţăranii săi!

 

Aceasta este caracteristic. Ceilalţi musafiri sunt lucru secundar.

 

Deci, enoriaşii săi sunt musafirii săi, cu care petrece şi cărora le acordă toată atenţia posibilă. Aceasta se datoreşte împrejurărilor locale, unde preotul este atât de dependent de ţărani; este inutil să spun că, de fapt, aşa ar trebui să fie, mai ales la noi, românii, pe care ne ţine strâns împreună o legătură, aceea a naţionalităţii.

 

„Nunul mare” este un ţăran, iar nuna – soţia lui. Muzicanţii cântă bucăţi româneşti, lumea stă la mese şi mănâncă; unde? în grădină, sub pomi, sunt aşezate mese lungi, frumos acoperite, la acestea stau toţi, curat îmbrăcaţi; femeile – în rochii de mătase, toate, cu acele specifice ştergare fine în jurul capului, cu pieptare strânse pe corp, de mătase sau catifea, cu salbe etc.

 

Dar fetele? Fetele?

 

Nu există. Fetele nu merg la nunţi, asta nu se cuvine. Numai bărbaţi şi femei.

 

Au fost mai multe mese, în formă de potcoavă, dintre care, la una, şedea nunul mare, lângă socrul mare. În faţa lui, erau cele două lumânări care se ţin la cununie.

 

La masa din mijloc, la mijloc, şedeau notabilităţile – deci, de exemplu, cu, Nastasi, bătrânul Nicolau, viitorul socru, Bârsan, Catinca etc. – şi mirii. Eu şedeam la un colţ, lângă mine – Leni, care a venit şi ea, cu mama ei, deoarece a făcut rochia de mireasă şi au îmbrăcat şi mireasa. Lângă Leni, şedea mirele, mireasa etc.

 

Mireasa nu este urâtă, deşi nu s-ar putea spune că e frumoasă, o faţă prelungă şi slabă, statură mijlocie, ochii fratelui ei. Mirele este fercheş, tânăr şi deloc prost.

 

Mireasa purta o rochie de brocart de mătase, de culoarea porumbelului, un văl lung, cu acea anumită mirtă artificială, pe care am văzut-o noi, odată, la Laszlo.

 

În timpul mâncării, care a fost foarte bună, s-au ţinut câteva toasturi. Apoi, cam la friptură, s-a început încasarea „darurilor”. Fiecare, care vroia să dea ceva, bineînţeles – numai bani, mergea la nunul mare şi-i depunea pe masă. Acesta strigă, apoi, la fiecare, cu voce tare, ca să audă toţi:

 

– De la Dumnezeu mai mult, de la Domnia lui N. N., 2 florini!

 

El însuşi a dat 5 florini, ceilalţi câte 1, 2, 3 guldeni (galbeni). Bătrânul Nicolau a dat un napoleon, Nastasi – 3, iar eu – 2 florini.

 

Eu n-am lăsat să-mi spună numele, ci „de la un muzicant din Braşov”.

 

După un timp, a cântat muzica o bucată oarecare, care este cunoscută oamenilor, ca un semn că masa s-a terminat, şi toată lumea s-a sculat. A urmat promenada prin grădină şi aranjamentul pentru dans. S-a dansat în grădina vecină, deoarece, acolo, iarba era cosită. Muzica s-a postat la mijloc, împrejur erau bănci lungi, improvizate, care, din când în când, pârâiau suspect sub greutatea dârstencelor grăsuţe, şi, acum, începu dansul, cum n-am mai văzut vreodată şi atât de frumos ca mai rar.

 

A fost o nuntă românească cum trebuie să fie la un preot. Toţi joacă, tineri şi bătrâni. întâi, hora miresei, când trebuie să joace toţi (eu, totuşi, n-am dansat) – însă o horă minunată! Un rondou imens – şi acesta se mişcă atât de frumos, în tact, cu acei anumiţi paşi şi cu mâinile – splendid.

 

Apoi, a urmat „brâul”, apoi „sârba”, apoi o polcă oarecare, apoi „breaza”, apoi „ardeleana”, apoi „haţegana”, apoi „hora Dârstei”, apoi „bătuta”, apoi „învârtită” etc. Dumnezeu ştie, că nu se mai sfârşea, şi un joc era mai frumos ca celălalt. Şi cum ştiu să danseze! Nici n-ai crede că aceşti bărbaţi, aparent atât de greoi şi neîndemânatici, în cizmele lor mai pot păşi atât de uşor şi de sprinten şi face cele mai frumoase figuri; şi fiecare din ei, bărbaţi şi femei, joacă atât de bine!

 

Fiica preotului cunoaşte toate aceste dansuri şi joacă cu fiecare. De fapt, este aşa: îndată ce o femeie este luată la joc, ea joacă atâta timp cât ţine muzica; bărbatul, când este obosit, predă dansatoarea lui, altuia, acesta, iarăşi, altuia, astfel încât o dansatoare joacă cu 8-10 dansatori, fără să părăsească locul de joc. Nunul şi nuna joacă într-una.

 

Noi şedeam pe o bancă şi priveam. Eu cred, însă, că ai putea privi un an întreg fără să te saturi. Odată cu lăsarea serii, încetează jocul şi oamenii se răspândesc spre casele lor.

 

Noi am intrat în casă, ni s-a dat tort şi vin şi am plecat acasă.

 

Nuntaşii cei mai intimi, împreună cu mirii, se duc, seara, la „nunul mare”; acolo, se mănâncă, se bea şi se joacă.

 

Acolo, nunul este persoana principală, adică el este păcălit, pe cât se poate, femeile fac tot felul de „batjocură” cu el.

 

El trebuie să-şi scoată cizmele, se presoară cărbuni aprinşi pe podea, şi el trebuie să joace. Nuna stă alături de el, cu apă rece, ca să stingă cărbunii; femeile n-o lasă şi aşa se face mult haz.

 

Cu aceasta sc încheie nunta. Şi eu închei, deoarece Geifrig vine să cânte cu mine.


Nicolae Petra Petrescu: Ciprian Porumbescu. Compozitor român

 

 

 

La sfârşitul anului de plecare definitivă a lui Ciprian Porumbescu, un cărturar braşovean, Nicolae Petra Petrescu, publica 27 de pagini în Calendarul “Amicul Poporului” pe anul 1884, folosită de toţi porumbescologii de mai târziu. Calendarul nu se mai găseşte în biblioteci digitale, decât cu plată pipărată (cer drepturi de autor pentru o scanare a patrimoniului românesc, îngropându-l în al treilea mormânt pe Ciprian Porumbescu), cu excepţia Bibliotecii Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca – cea mai bună din ţară şi printre primele din lume.

 

Am ales din numitul Calendar doar paginile lui Nicolae Petra Petrescu, despre Ciprian Porumbescu, pe care le slobozesc în lume în ortografia latinistă, în care au fost scrise, urmând să le transcriu în ortografia actuală şi să le fac ştiute celor interesaţi.

 

Prin urmare, dacă vă interesează scrierea (şi merită să vă intereseze), răsfoiţi sau descărcaţi gratuit cărticica, printr-un simplu click pe copertă.

 


Dragoş Vitenco: „Cyprian, Sohn des Herakles”

 

Cvartetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

 

 

Oricât s-ar fi străduit părintele cu şcolirea puzderiei de copii pe care i-a dăruit Dumnezeu şi doamna Emilia, n-ar fi putut ieşi la socoteală. Mai întâi, nici vremea nu-i ajungea şi apoi şcoala-i şcoală şi tata, tată.

 

Cu toată încercarea nereuşită, făcută cu Emilian, l-ar fi îndemnat inima să ia din nou calea Cernăuţilor, spre căscioara profesorului Pumnul, unde, pe lângă „limbămţnt” (gramatică), „tâmplământ” (istorie) şi „comput# (aritmetică) şi mai ales pe lângă ghionturile cucoanei Catinca, soaţa profesorului, dar mai presus de toate aceste, se făcea ucenicie de românism. Mai cu seamă, pentru Ciprian, târgul Cernăuţilor era un loc de unde şi-ar fi putut lua mai uşor zborul spre Liov, Viena sau chiar Paris, ca să caute cuvenita îngrijire talantului pus în el de Dumnezeu.

 

Dar, cât ar fi chibzuit şi plănuit împreună cu doamna preoteasă, criţarii nu ieşeau la bună socoteală, căci venerabi­lul consistoriu nu era prea omenos cu răsplătirea slujitorilor lui, iar părintele Iraclie foarte omenos cu pungile hitioane din beşică de porc ale huţanilor din Şipote. De aceea a făcut „salutarea lui plecăţivă” (cum ar fi zis bădiţa Pumnul) visurilor zadarnice şi şi-a trimis copii să cer­ceteze şcoala poporală nemţească din Ilişeşti, unde socrul Sfin­ţiei sale era feşter.

*

Când i-a venit rândul lui Ciprian să plece, lacrimile i-au umplut ochii mari şi inimoşi, dar părintele s-a asprit la el, anume ca să-şi amăgească supărarea:

 

– Ia, măi, nu mai face berea mâţii!

 

Tocmai fiindcă pedagogia părinteasca nu l-a prea deprins să fie asuprit, Ciprian, speriat, şi-a înghiţit lacrimile îndata-mare şi şi-a aşezat, frumuşel, cutia cu vioara în fânul căruţei care avea să-l ducă la Ilişeşti. Aici s-a împăcat repede ou împrejurările.

 

La scoală a fost, de la început, printre cei dintâi. Se uitau puii de şvabi cu gurile căscate la acest copil străin, venit în mij­locul lor, care vorbea nemţeşte ca ei (isprava mămuţei, săra­ca!), Ştia scrie şi ceti, aşa că puţin mai avea ce să-l îndrepte domnul Meier (isprava părintelui, bietul!), şi cânta din scripcă parcă-ar fi fost un om mare (ispravă personală a lui Ciprian). Apoi, Ciprian era bun, bun din cale-afară. Nu ridica două degete ca să se plângă de Schultz pentru că-l pişcă şi nici mă­car pe Kipper nu l-a pârât, când l-a poreclit „blöder Vallach” („român prost” – n. n.), de ciudă că i-a luat locul la note. Dar l-au descoperit pe Kipper ceilalţi, care au auzit ocara, şi domnul Meier a fost foarte supărat. Pentru că domnul învă­ţător superior Simon Meier preţuia bunele însuşiri ale elevului său. După rugămintea moşului Ştefan, la care locuia Ciprian, domnul Meier s-a prins să-l îndrumeze în lumea pistruiată a portativului, la care îi deschisese de-acum portiţa, în Şipote, domnul Carol Miculi.

 

Poate că Simon Meier şi-a făcut socoteala aşa, numai cu jumătate de gând, că posteritatea îi va fi recunoscătoare pentru că a fost profesorul unui „k. und k. Kammermusiker”, poate că acest gând creştea întreg la conştiinţa că aleasa creştere nemţească va alunga din viaţa lui Ciprian pacostea sângelui românesc al tatălui, făcând din el un austriac perfect. Martori n-avem pentru gândurile şi nădejdile Oberlehrerului Meier.

 

Se vede lucrul, însă, că feşterul Ştefan Klodnintzky îşi te­mea ginerele, preot ortodox, pentru că nici o clipeală din viaţa lui Ciprian, şcoala nemţească, pe care a făcut-o şi porţia de sânge nemţesc al mamei nu au tras în cumpănă (NOTĂ: 95 % din scrisul lui Ciprian Porumbescu, inclusiv jurnalul şi scrisorile, a fost exprimat doar în limba germană – n. n.), când era vorba să-şi arate arama de român (NOTĂ: Ciprian ne-a trăit aşa cum visa să fim, nu cum eram – n. n.). Ceea ce se va adeveri, de mai multe ori, în cursul acestei povestiri.

 

Deocamdată ajunge însă să ştim că, în scurtă vreme, Ciprian a înghiţit toată ştiinţa din Ilişeşti şi a fost trimis la „şcoala latinească” din Suceava, care şcoală, deşi era hrănită cu banii fondului bisericesc român, se chema „kaiserlich-königliches Gymnasium”, iar în condicile ei, feciorul părintelui Iraclie de la Şipote a fost botezat „Cyprian Golombiowski, Soh des Herakles”.

 

La Suceava, bunele deprinderi şcolăreşti ale lui Ciprian au început să se cam clatine. În tot cursul gimnaziei a trecut, de la frunte, la coadă, şi apoi iar la frunte, şi tot aşa, încoace-încolo, ca un barometru în luna lui Prier. Nu toţi profesorii aveau înţelegerea domnului Meier de la Ilişeşti şi, mai ales, a domnului Ştefan Nosievici.

 

 

 

[Ştefan NOSIEVICI, 01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava. Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului „Sol „ (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”].

 

Nu ştiţi cine-i domnul Nosievici? Un necunoscut, care, pe lângă multe alte cântece, a măiestrit binecunoscutul marş „Drum bun, drum bun, toba bate”, şi care, profesor de matematici fiind, îngăduia ca Ciprian să dezlege problemele logaritmice cu arcuşul pe strune. De-ar fi fost foţi ca el!

 

Ceilalţi erau şi mai buni, şi mai răi, după cum i-a lăsat Dumnezeu şi după cum li se năzărea. Dar au trecut prin viaţa lui Ciprian, fără să lase urme prea adânci. Ce-i păsa de ei şi de întreaga şcoală! Îşi făcea datoria, fiindcă ştia că trebuie. Dacă-l prindeau în duşuri bune, dădea răspunsuri care îi lăsa cu gura căscată. Dar, de cele mai multe ori, gândurile îi rătă­ceau pe aiurea.

 

Suceava îşi avea frumuseţile ei. Erau ruine, turnuri şi bi­serici, dar mai ales erau gazde ce aveau fete cu ochi de veve­riţă, iar în pivniţe poloboace, între doagele cărora zaţul cu iz îmbietor îşi socotea vechimea cu leaturi încă, nu cu ani. Viaţa de gimnazist în acele binecuvântate vremuri se alcătuia din învăţătura trebuitoare, dar mai ales din serenade, maialuri (petrecei publice în luna mai – n. n.) şi alte asemenea prilejuri, în care vioara lui Ciprian îşi cucerea loc de frunte.

 

Acel loc de frunte i l-au recunoscut colegii, care l-au făcut căpetenia diferitelor înjghebări cântăreţe, ca orchestră, cor, cvartet de coarde, şi i-l recunoştea Suceava întreagă, când i se aduna sub fereastră să-i asculte plânsul viorii.

 

Fireşte, această faimă nu putea fi pe placul celor mai mulţi dintre profesori. Dar părintele Iraclie nu se supăra. Nu se supăra nici doamna Emilia, a cărei sănătate, de la o vreme, dădea semne de majorare. Ştiau ei ce ştiau şi mai ales ştiau că Ciprian al lor nu-i va face de râs.

 

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan, la Viena

 

*

Când veneau feeriile, îl aduceau la Stupea, unde-şi mutase părintele parohia. Ciprian îndrăgi toate locurile pe unde a trăit şi, lăcră­mos cum era, la fiecare plecare plângea măcar puţintel, măcar ce să fi fost. Dar ca Stupca nici un loc pe lume nu i-a fost drag.

 

Şi la Şipote era frumos, poate chiar mai frumos decât la Stupca. Borangicul Sucevei, ferfeniţit de colţurile pietroaielor, era o icoană ce nu putea fi uşor uitată. Dar sufletului duios al lui Ciprian îi priau mai bine dealurile molcome, parcă mân­gâiate de Dumnezeu cu mâna, ale Stupcii, decât aspra sălbătăcie a Şipotelor. Mal ales serile din Stupea nu aveau asemănare. În alte sate, lumina lunii nu mai prindea, pe lângă glasurile vietăţilor necugetătoare, decât doar şoaptele tăinuite ale ibovnicilor. La Stupca, văzduhul nopţii furnica nu numai de cântecele privi­ghetorilor, dar şi de suspinurile arcuşurilor lăutăreşti. Aici era Ierusalimul la care se adunau scripcari din patru vânturi, ca să primească ungerea de meşter. Două erau satele Bucovinei, unde se întâmpla acest lucru: Hliniţa, la miază-noapte. şi Stupca, la miază-zi.

 

Şi uneori, târziu, noaptea, când cei din urmă ţigani amu­ţeau, se mai auzea un singur glas de vioară, parcă mai altfel decât celelalte. Şi atunci ţi se părea că încremenesc toate în satul lunatec al Stupcii şi numai mintea cine ştie cărui flăcău, întârziat din somn de chinurile inimii, îndrăznea să cugete:

 

– Iii, săracu’ domnişoru’ părintelui ! Şădi pi prispî şi cântî tătî nopticica, hojma, ca un greiere… / Dragoş Vitencu”[1].

 

 

[1] Revista Bucovinei, Anul II, No. 6, Cernăuţi, iunie 1943, pp. 268-271


Pagina 11 din 1,484« Prima...910111213...203040...Ultima »