Cât mai sunt din ce n-oi fi

M-aş opri lângă-un izvor pe sub suflet călător

şi-aş bea apă să-mi încapă întreg sufletul sub pleoapă

mistuit mistuitor doar de clipa-n care mor

ca o frunză care pleacă şi vrea undele să-ntreacă,

m-aş opri şi-aş şovăi, cât mai sunt din ce n-oi fi

să se rupă din lăstare ca o veste călătoare

sfărâmată-n zori de zi şi uitată-n zile şi

preschimbată-n sărbătoare să înfigă raze-n soare:

la întoarcerea-n ocean, cerul pulberi de mărgean

peste voi o să alunge, cu ninsorile prelunge

în eresul altui an dus pe suflete în van

fără veste să vă-ndunge înspre ce şi înspre unde

înspre depărtarea tristă, care nici nu mai există,

care-i doar închipuire, ca să sper în nemurire

frângând lacrimi în batistă, căci speranţa tot insistă

să mă mintă, să înşire o iluzie subţire

peste frunza-n care-ncape sufletu-mi ce vrea să scape

dus de curgeri infantile dincolo de nopţi şi zile,

dincoace de ce-i aproape. Dincolo de cer şi ape

în contururi inutile veşniciile-s ostile.

Poezie de ion dragusanul No Comments Jul 10

ZICĂLAŞII au cântat pentru preşedinţii românilor

ZICĂLAŞII, în port de protocol – foto Mihai Cotos

Fotografia de mai sus, postată de Mihai Cotos, mă pune pe gânduri. S-ar părea că Zicălaşii (în fotografie se află Mihai Cotos, în prim-plan, gordunistul Ionuţ Chitic, în stânga, starostele Petru Oloieru, în dreapta, şi bracistul Viorel Chiriliuc, în centru) au cântat pentru preşedinţii României şi al Republicii Moldova, cu ocazia recentei lor întâlniri de la Suceava. Asta înseamnă că, undeva, prin conducerea judeţului, există şi oameni care gândesc, iar lucrul ăsta poate fi nespus de periculos. Oricum, eu n-am prea simţit dinamica gânditului printre politicienii suceveni, şi de aceea mă mir, ba mă şi enervez, pentru că statutul de lăutari la masa ciocoilor, pe care l-au conferit politicienii zicălaşilor, nu mă încântă deloc. Abia când oamenii aceştia vor fi preţuiţi, locco, după merit, abia atunci mă voi şi bucura. Până atunci, domnule politician, vorba scrisă a cărturarului de arte folcloroase Ionică Băiţan, “ieşti” doar un şmecheraş viclean. Asta, în cazul în care chiar “ieşti“, adică şi “iezişti“.

Profit de ocazie ca să postez şi piesele din Fonoteca muzicii vechi româneşti, volumul I, realizată de zicălaşi, pe care nu am apucat să vi le pun la dispoziţie:

12.doina hutula kolomeica

13.wallasch tange 1847

16.wallachian dance

19.pasare galbena

20.romanische tanze 1830

Tuturor, oameni sau doar preşedinţi şi politicieni, vă doresc audiţie plăcută şi o cât mai proaspătă regăsire şi prin veacurile de om ale bunilor şi străbunilor.

Fonoteca ZICĂLAŞII volumul I No Comments Jul 9

Pitoresc şi răcoare? Pe Moldova, în sus şi în jos

La coborâre, spre Colacu

În aceste zile, doborâte de caniculă, munţii care străjuiesc apele fundamentale ale Bucovinei înseamnă şi o răcorire a sufletului cu frumuseţe dumnezeiască, dar şi o firească răcorire trupească, apele, încă doldora de lini şi păstrăvi, fiind înfăşurate într-o briză proaspătă şi mângâietoate. Iar una dintre cele mai frumoase văi montane, necunoscută încă pentru locuitorii judeţului nostru, este cea a Moldovei, între Izvoarele Sucevei şi Fundu Moldovei, la Izvoare, pe muntele Bobeica, izvorând, într-o splendidă megieşie, şi Moldova, şi Suceava.

Pe apa Moldovei

Nu mi-am propus să scriu despre parcursul Moldovei între Izvoare şi Fundu Moldovei (am făcut-o, în 1883, în coloanele ziarului judeţean “Zori noi”, ocazie cu care m-am şi însurat, la Breaza), ci doar să postez câteva fotografii, făcute din mersul maşinii, cu râul fundamental al istoriei noastre şi cu munţii Obcinilor Feredeului şi Mestecănişului, care, vătămaţi de efectele mineritului şi, în primul rând, de “scalde” (depozitele de steril), deja şi-au revenit, Sfânta Natură fiind medicul infailibil al planetei Pământ.

Muntele vindecat, de la Braniştea

Moldova, între Botuş şi Colacu

Pe valea Moldovei, într-un amestec armonios de modern şi de tradiţional, veacurile poposesc, adesea, împreună şi sfătuiesc. Dacă te aşezi pe o piatră netedă, de pe malul apei şi asculţi răbdător, cu siguranţă că vei auzi şi şoapta domoală a veacurilor, răzbind cu sufletul, în lină plutire, înspre dintotdeauna. Singurele condiţii ale acestui inefabil: să mergeţi, pe Moldova, în sus, până la Izvoare, iar la întoarcere, din Moldova-Suliţa, să daţi o raită şi pe valea Lucavei, acolo unde, alături de o surprinzătoare floră mediteraniană, veţi găsi şi afinişuri întinse, dar şi stoluri de hribi dolofani, care se arată lumii cu îndrăzneală.

Dacă vi se va face sete, puteţi bea cea mai proaspătă şi mai răcoroasă apă din lume (eu n-am izbutit mai mult decât o jumătate de căniţă), care vine, în ulucele şipotelor, şi ea din veacurile cu buni şi străbuni, întru veşnica pomenire a faptei. Călătorie plăcută!

Jurnalism No Comments Jul 8

Dimitrie BOLINTINEANU: Fata de la Prut

Dimitrie Bolintineanu, Familia, nr. 2/1865

Bogdan întâlneşte în dumbrava lată,

Rătăcind sub arbori, un bătrân cu-o fată,

Cel bătrân pe capu-i poartă păr de-argint,

Sub trei răni deschise calcă suferind.

Fata pare-n doru-i ca o sărbătoare

Ce străluce-n umbra grijii trecătoare:

Valuri dulci de purpur îneacă-ai fetei crini,

Ochii de durere şi de plâns sunt plini,

Părul ei cel galben albul sân sărută

Şi-astfel sărutându-l faţa-l împrumută.

„Doamne, ţara piere, bine ai venit!”,

Zice, dar sub doru-i cade şi-a murit.

Fie-sa-l susţine, doru-i nu vorbeşte,

În torent de lacrimi nu se răspândeşte,

Dar cu suflet mare astfel a vorbit:

„Mi-au ucis tătarii mândrul meu iubit,

Astăzi, iaca, piere chiar al meu părinte…

Peste toată ţara seamănă morminte!

Dar voi nu combateţi, nu sunteţi români,

Aruncaţi, mai bine, armele la câini!”,

Zice; dar tătarii pe-acolo-nnorară,

Domnul vru să fugă prin păduri de ţară,

Fata smulge arcul unui luptător

Şi-n tătari s-aruncă cu sufletu-n dor.

La această faptă, ei se ruşinară

Şi-ntorcându-şi caii spre tătari plecară,

Iar tătarul fuge. Domnul stă mirat,

Nu-nţelege fuga cum s-a întâmplat:

O fecioară blondă dinspre el dispare

Şi-i aruncă capul hanului cel mare.

Dimitrie Bolintinianu

(Familia, nr. 2, 15/27 iunie 1865, Pesta, p. 4)

Dimitrie Bolintineanu, Albina, nr. 39/1904

PRESA VECHE No Comments Jul 8

Recuperatorii de cântece

14.valachische tanze und lieder

În „Luceafărul” lui Octavian Goga, anul II, nr. 22 din 15 noiembrie 1905, un personaj pe nedrept uitat al culturii române, Dr. Gheorghe Alexici, publica studiul „Din trecutul poeziei poporane române” (pp. 366-371), preciza, încă de la început, că „jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei”, pentru că „aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoarelor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în produsul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi jocuri”.

Fin cunoscător şi al culturii maghiare, Dr. Gheorghe Alexici, care publicase şi cartea „Texte din literatura populară română” (Budapesta, 1899), izbutea, pe baza lecturilor din opera poetului maghiar Balassa Balint (1551-1594), care îl dansase în 1543, în faţa împăratului Rudol (Ştefan Gerlach), să identifice un vechi cântec românesc, „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”), cântec pe care, conform mărturiilor vremii, „îl cântau muzicanţii călăreţilor lui Constantin Vodă, aliatul lui Rakoczy, când intrau în Oradea-mare”.

„Iată cântecul cel vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut şi la străini”:

În curând, cântecul va putea fi ascultat: prof. Petru Oloieru a scris, deja, orchestraţia

Alexici redă, în grafia veche şi în transcript, şi „Olach Tancz”, un „joc românesc din veacul al XVII… care se găseşte într-un manuscris (200 de feţe), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane” (renumitul „Codex Cajoni”), transcrise, ulterior, de P. Eszterhazy, cântec readus la viaţă de ZICĂLAŞI şi inclus în volumul I al Fonotecii muzicii vechi româneşti, realizat de curând:

1.olach tanz

Cu siguranţă, şi în paginile îngălbenite de vreme ale presei vechi româneşti încă mai zac partituri cu cântece vechi, dar pe care nimeni, până la ZICĂLAŞI, nu le-a mai trezit la viaţă, deşi pământul, ca să-şi păstreze pe deplin identitatea, trebuie, din când în când, să şi respire.

Fonoteca ZICĂLAŞII volumul I, Jurnalism No Comments Jul 7