Dragusanul - Blog - Part 1067

Mălina Aniţoaei şi „Inocenţa în stare de sclavie”

 

Coperta Malina

*

 

Specializată în proză scurtă, de regulă scrisă „cu acel stigmat al unei lecturi” (Tălmăcirea adâncului), rădăuţeanca Mălina Aniţoaei recidivează, cu cartea „Inocenţa în stare de sclavie” /Ed. „Ion Prelipcean”, Horodnic, 2015), în a descifra „lumea în negru şi alb” (Iubirea fără trădări), cele două cărţi anterioare, „Şerpii surâd şi muşcă” şi „Bijuteriile mele din ceară”, smulgându-i criticului Gh. Marin elogioase aprecieri: „Scurtele sale proze, de o pagină şi jumătate sau chiar mai mici, sunt fulgere, tunete. Poeme sau eseuri exprimând trăiri, amintiri atât de reale şi atât de fantastice încât nu le descoperi graniţa” (Scriitori bucovineni).

*

Citindu-i recenta carte, în care condeiera Mălina Aniţoaei se străduie să „tălmăcească adâncurile şi puterea albastrului” (Tălmăcirea adâncului) „cu prezenţa ei fragilă de prinţesă rătăcită într-o lume ostilă” (Fetiţa cu pantofi cu toc), am regăsit o identitate creatoare difuză, în care jurnalismul literar, şi nicidecum eseismul, în ciuda faptului că formulările axiomatice nu doar că nu lipsesc, dar sunt viguroase şi convingătoare, se contaminează frumos cu sclipiri lirice şi cu frazări care doar amintesc de proză, deşi proză nu sunt.

*

Mălina Aniţoaei, „femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert” (Şalul bunicii), întemeiază, practic, un gen literar insolit, şi el „rostogolit în lume dintr-o pagină”, dar o pagină simbol, în care, „pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul” (Sub o lespede grea), se aud „zgomotele de după uşile zăvorâte” (Iubirea mea din copilărie). Un gen literar în care liricul şi epicul, ambele cu apariţii neaşteptate şi accidentale, sunt doar cărămizi pentru turnul de fildeş al erudismului cu orice preţ, practicat, în ultimii ani, de tot mai multe dintre femeile educate ale acestei ţări, un exemplu tipic reprezentându-l, şi în poezie, şi în proză, Angela Furtună. Un fel de „să mă bucur de singurătate în voie” (Un ocol pentru iubire) înseamnă acel turn de fildeş al scrierilor premeditate ca efect şi în care nu căutarea de sine determină destăinuirea, ci, dimpotrivă, impresiei critice finale i se subordonează întregul excurs al cărţii, printr-o „stranie dependenţă” (Strania dependenţă): „umbra din somn şi cu mine suntem una şi aceeaşi femeie” (Omul care-mi căuta visul).

*

Nu spun şi nici nu încerc să insinuez că literatura de acest gen, premeditată elitist şi receptată ca atare, nu ar impresiona prin dimensiuni estetice, în ciuda lipsei de sinceritate, pe care o presupune premeditarea de intelectualism („la toate acestea mă gândeam ascuţit”, zice Mălina), „preţul pentru ceea ce simţim îl plătim fiecare” („Lupta cu îngerul…”) pentru glorie pâcloasă, în rubricile revistelor în care scriitori rataţi ni se înfăţişează drept critici. Dimpotrivă, premeditarea, deşi spulberă epicul, prin esenţializări, rostogoleşte, când te aştepţi mai puţin, metafore ample, hiperbolizante. „România de pe strada mea e încătuşată în trecut, aşteptând căderea nopţii, pentru că, vedeţi dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit” (Şalul bunicii), zice Mălina Aniţoaei, opunându-i acestei realităţi halucinante frânturi sentimentale, pe care le pipăie „cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul” (Iubitul meu avea o mie de ani).

*

Lumea reală, în ciuda frânturilor de fotografii-fotografieri blitz, rămâne, pentru Mălina Aniţoaei, „un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru” (La rădăcina iubirii), dar în care i-a fost mereu teamă să urce, scrisul ei impunând semnificaţii şi conturând un univers la marginea lumii, un univers aidoma mărului din curtea copilăriei, în care multora le va fi teamă să urce.


Folclorul nu-i creaţie populară, ci a unor lăutari uitaţi

Taraful lui Ionică Ochialbi

Taraful lui Ionică Ochialbi

*

Lăutarii vechi ai românilor, cu excepţia celor care au avut norocul să le iasă în cale vreun pictor sau vreun scriitor, au fost cu desăvârşire uitaţi, în ciuda unor hore şi sârbe, care le mai poartă straniu numele, dar şi acestea abandonate prin colecţii vechi de folclor, la modă fiind astăzi manelismul folcloros, încropit de tot soiul de netoţi.

*

Dar nici creaţia superbă a lăutarilor de altădată, între timp furată şi atribuită “întregului popor”, prin imbecilul termen “folclor”, născocit, desigur, de englezi, nu le-a mai fost lăsată lor şi memoriei lor anonime. Nimeni nu o să mă facă, vreodată, să-mi închipui cum primarii din Pojorâta, din Frasin şi din Şcheia se adună pe laiţa din holul Consiliului Judeţean şi se pun pe creaţie:

– Bă, hai să compunem Mioriţa!, decide fălosul primar din Pojorâta.

– Ba Meşterul Manole, căprar!, ordonă militărosul primar al Şcheii.

– Eu aş compune cu mucii în batistă, ca să ia cumătru’ Brăteanu exemplu!, se bagă în discuţie şi alesul rural al Frasinului cu mofturi urbane.

*

Niciodată nu s-au compus cântece decât de către muzicienii din breslele orăşeneşti sau de către lăutarii ţigani, precum acel Stănică din Horodniceni, fiul lui Trif, care i-a vândut vioara, pe care i-o dăruise boierul Nicolae Istrati, lui Iraclie Porumbescu.

*

Stănică Trif a compus un cântec delicat şi de o tulburătoare frumuseţe, “Amărâtă turturică”, pe care savanţii l-au întors pe toate părţile, atribuind textul lui Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – ceea ce, de altfel, e posibil -, dar fără a contesta frumuseţea melodică a cântecului lui Stănică din Horodniceni, cântec pe care “Zicălaşii” l-au inclus în al doilea volum al Fonotecii cântecului vechi românesc.

*

Cântecul lui Stănică

Cântecul lui Stănică

*

Acelaşi cântec, cu linia melodică vag modificată şi cu text mai amplu (probabil cel născocit de Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – dar Grigore Badiul nu-i popor, ci Grigore Badiul!), a fost cules, de la Vicovu de Sus, în anii 1900, de Alexandru Voievidca, de la un cântăreţ şi de la un zicător sătesc, pe nedrept substituiţi lui Stănică Trif din Horodniceni.

*

Manuscrisul lui Voievidca

Manuscrisul lui Voievidca

*

De-a lungul vremii, au fost îmbrânciţi în uitare, graţie savanţilor folcloroşi, care încă mai bat în piua “creaţiei întregului popor” nume care ar trebui să facă parte din memoria neamului, precum Andronache, Andreaş, Bărcan, Alexandru Bidirel, Vasile Boghean, Ionică Bordeian, Budişteanu, Cihorean, Colţatu, Catargiu, Christopulo Afhanasie, Chetreanu, Drugănescu, Dobrică, Dobrişan, Tudor Dobrogean, Encea, Filip, Hagiescu, Isvoranu, Barbu Lăutarul, Moceanu, Motoescu, Ionică Ochi Albi, Parepa, Perticaru, Niculae Picu, Pleşoeanu, Vasile Pletosu, Pârjol, Procopiu, Stângu, Stoica, Şerban, Topliceanu, Stănică Trif, Grigore Vindereu, Zavera şi alţii, pe care încă nu i-am identificat în ignoratul nostru patrimoniu de spiritualitate.

*

Concepţia “creaţiei colective a poporului român” ne-a golit de memorie, îngropându-i în anonimatul eroicităţii necunoscute pe toţi cei care au luminat veacurile. Vi se pare drept?

 


După bomba din Bucovina, atentatul din Sarajevo

ROMÂNUL, din 17 iunie, comentând atentatul de la Sarajevo

ROMÂNUL, din 17 iunie, comentând atentatul de la Sarajevo

*

După eşecul temătoarei provocări de război, pe care o premeditase atentatul, din februarie, de la Episcopia Hojdudorog, săvârşit cu o bombă expediată, prin poştă, de la Cernăuţi, provocare de război în care au fost implicate serviciile secrete austriece, a urmat atentatul de la Sarajevo, regizat de aceiaşi militarişti austrieci.

*

Ca şi în cazul nedreptei stigmatizări a României, cu ocazial precedentului atentat, Serbia a fost ponegrită şi scoasă drept ispăşitor pentru începerea războiului, deşi e limpede ca lumina zilei că atentatul de la Sarajevo a fost pus la cale de serviciile secrete austriece, care, la mai puţin de o zi după atentat, ştiau totul despre Gavrilo Princip şi Nedjelko Gabrinovici, răspândindu-le biografiile prin presă. Cronica atentatului, descrisă la zi de presa vremii, dezvăluie, indirect, graba cu care a fost scris scenariul public de către cei care au conceput, ireproşabil, scenariul asasinării arhiducelui Francisc Ferdinand. Dar mă abţin de la concluzii, lăsându-vă libertatea de a le descifra singuri.

*

Romanu 17 iunie Atentatul

*

„Sosirea în Sarajevo.

*

Moştenitorul de tron a sosit în Sarajevo Duminică, pe la ora 10, înainte de amiază, din lagărul militar, ca să ia parte la serviciul divin din catedrală şi la recepţia oficială de la primă­rie – ce erau să se ţină din prilejul terminării manevrelor în Bosnia. Automobilul mergea pe debarcaderul Appel, când clironomul îşi aduse aminte că augusta soţie, principesa Sofia, tocmai pe timpul acela vizitează preparandia de învăţătoare. A dat semn şoferului să-l ducă acolo, unde s-a dat jos şi a intrat în institut. Tocmai la ieşire s-a întâlnit cu principesa, pe care a luat-o de braţ şi au urcat ambii în automobil.

*

Atentatul cu bomba.

*

Abia bătuseră zece ore când automobilul cu perechea moştenitoare a intrat pe Uliţa Ciumurja. Pe când oamenii le făceau ovaţii, din public s-a ales un tânăr bine îmbrăcat, a păşit înainte, spre automobil, a scos un obiect de forma unei sticle, pe care l-a aruncat în drum. Bomba a lovit în partea posterioară automobilul clironomului, de pe care a căzut, explodând sub al doilea automobil, care venea cu câţiva paşi mai în urmă. Explozia a rănit grav pe locotenent-colonelul MERIZZI şi pe guvernorul POTIOREK, cari ambii au leşinat. Contele WALDECK a scăpat cu leziuni mai uşoare, intrându-i în corp câteva cuiuţe si schije din bombă.

*

Pentru un moment, s-a oprit şi automobilul moştenitorului, dar şoferul ne mai aşteptând ordine, cu viteză mare a mânat spre primărie. Clironomul privea îndărăt şi se vedea surpriza pe faţa lui, când a văzut efectul atentatului. Explozia a mai rănit 20 de persoane, dintre acestea pe 7 foarte grav. Toţi răniţii au fost transportaţi imediat la spital, iar autorităţile au căutat să şteargă repede urmele atentatului şi să facă linişte.

Detunătura s-a auzit până la primărie, unde perechea moştenitoare a fost primită cu urale şi ovaţii, când a descins din automobil. Martorii oculari spun că clironomul nu a mai re-salutat publicul, ca de obicei, ci nervos şi-a luat soţia la braţ şi a intrat în primărie.

*

Recepţia de la primărie.

*

Consiliul municipal, în frunte cu primarul Ciurdei effendi, aşteptau în incintă perechea moştenitoare, făcându-i ovaţii. Primarul păşise înainte şi voia să-şi înceapă discursul de bineventare, însă moştenitorul l-a oprit, enervat, cu un gest:

– Aşteaptă, domnule primar! Vin aici şi mă primiţi cu bombă!

Abia începuse primarul, cu glasul tremurător, să-i agrăiască: „Alteţă imperială şi regească!”, când arhiducele l-a întrerupt din nou:

– Aşa-i cum zic! Nu poţi fi în siguranţă în oraşul acesta! Acum continuă!

Bătrânul Ciurdei effendi şi-a terminat repede vorbirea; moştenitorul i-a răspuns în câteva cuvinte şi a plecat, momentan, cu soţia la braţ. Întreagă recepţia nu a ţinut mal mult de 5-6 minute.

Perechea moştenitoare s-a suit, din nou, în automobil, la ora 10 şl jumătate, lăsând să fie duşi la spital, ca să cerceteze pe răniţii exploziei.

*

Al doilea atentat cu sfârşit tragic.

*

Moştenitorul Francisc Ferdinand era foarte agitat. Principesa Sofia, înainte de plecare, i-a spus ceva, dar dânsul nu i-a mai răspuns şi auto mobilul a plecat cu viteză mare.

Când au ajuns în strada Francisc Iosif, care duce la spital, de pe trotuarul de la dreapta, un tânăr slăbănog a tras două focuri de revolver asupra automobilului.

Glontele prim a intrat în gâtul clironomului, spărgându-i artera, din care a început să ţâşnească sângele. Moştenitorul a întins mâinile spre soţia sa, care se aplecase asupra dânsului, ca să-l apere cu corpul ei. În acest moment, un al doilea glonte a intrat în pântecele principesei, care a căzut cu faţa înainte.

S-a iscat o panică enormă, care a oprit pe loc automobilul, pentru un moment. Abia s-a auzit comanda: „Înapoi la conac!” şi automobilul, întorcându-se, a pornit, cu viteză nebună, spre conac, unde a ajuns în trei minute.

*

Moartea perechii moştenitoare.

*

În curtea conacului, au alergat servitorii, cari i-au dus pe braţe pe cei doi răniţi mortal. Moştenitorul Ferdinand mai da semne de viaţă, se zbătea; principesa Sofia era leşinată. Imediat au sosit medicii, cari însă nu au putut face nimic. A fost chemat abatele, care i-a împărtăşit cu sfintele taine ale muribunzilor.

La 10 ore şi 35 minute, a fost comis atentatul şi, peste 10 minute, moştenitorul Francisc Ferdinand a încetat din viaţă. Principesa Sofia a mai trăit un sfert de oră, apoi inima a încetat a-i mai bate.

*

Moştenitorul făcut atent asupra pericolului.

*

S-a constatat că primarul oraşului Serajevo l-a rugat pe moştenitor ca să renunţe la programul stabilit şi să nu-şi continue drumul. Arhiducele i-a răspuns însă hotărât:

– Am motive ca să mă ţin de program, până la sfârşit.

Plecând automobilul cu perechea moştenitoare, de la palatul primăriei, la încrucişarea bulevardelor Francisc Iosif şi Appel s-au auzit trei detunături. Cele dintâi două gloanţe au nimerit-o pe ducesă, care a căzut în braţele soţului ei. Arhiducele, plecându-se deasupra soţiei sale, al treilea glonţ l-a nimerit pe el.

*

Cine sunt atentatorii?

*

Individul car e a aruncat bomba asupra automobilului se numeşte Nedeyko Cabrinovich, un culegător-tipograf, de 27 de ani. El e fiul unui crâşmar din Sarajevo. Deoarece nu i-a plăcut să lucreze şi după ce tatăl său nu mai voi să-i dea bani, pentru viaţa destrăbălată, ce o ducea, a rătăcit, câtva timp, prin Muntenegru şi Belgrad, reîntorcându-se, mai târziu, iarăşi la Serajevo. Pentru principiile lui sindicaliste-anarhiste organizaţiunea socialistă l-a exclus din sinul ei, aşa că ne mai putând câştiga bani de niciunde, s-a dus, din nou, la Belgrad, unde a intrat ca culegător în tipografia statului.

Câştigându-şi câţiva bani, s-a reîntors, acum 4 săptămâni, iarăşi în oraşul lui natal, pentru ca să-şi continue viata desfrânată. Chefuind prin crâşme şi localuri obscure, în câteva zile şi-a gătat banii. După ce a rătăcit, mai multe zile, fără de lucru, în sfârşit a fost primit, acum câteva zile, ca ajutor, într-o tipografie mai mică, unde însă ceilalţi muncitori se fereau de el, pentru sentimentele lui anarhiste.

Al doilea atentator, care a tras focurile ucigătoare asupra perechii moştenitoare, e un student, eliminat din şcoala reală superioară din Sarajevo. Numele lui e Gabro Princip şi e în etate de 19 ani. S-a născut în Grahovo, din părinţi ţărani. Acum doi ani, luând parte la demonstraţiunile ce au avut loc, atunci, în Sarajevo, în legătură cu războiul din Balcani, a fost eliminat din şcoala reală şi, apoi, expulzat de pe teritoriul oraşului Sarajevo. Din cauza aceasta, s-a dus la Belgrad, ca să-şi continue studiile, de unde s-a întors la Sarajevo, acum vreo 8 zile.

*

O a doua bombă.

*

La încrucişarea străzii Francisc Iosif cu cheiul Appel, un poliţist a găsit, imediat după atentat, o a doua bombă, în formă de sticlă. Unii cred că studentul Princip ar fi aruncat-o sub automobilul cu perechea moştenitoare, dar n-a explodat. Dună alţii, bomba ar fi căzut din buzunarul atentatorului, încă înainte de a fi putut-o arunca, şi s-a rostogolit până în mijlocul străzii. Poliţistul a aruncat, imediat, un ţol înmuiat în apă asupra bombei, predându-o apoi autorităţilor militare.

*

Unde au fost fabricate bombele?

*

Experţii militari, desfăcând, cu precauţiune, bomba găsită de poliţist, au constatat că e de aceeaşi construcţiune cu cea explodată şi cu cele găsite, pe timpul anexiunii, la graniţa sârbească. Bombe de acestea, afirmativ, se construiesc numai în arsenalele militare din Serbia.

*

Atentat politic?

*

În urma faptului că ambii atentatori au fost prevăzuţi cu bombe de aceeaşi construcţie, s-a făcut concluziunea că atentatul a fost pus la cale de o conjuraţie politică. Bănuiala că atentatul s-a executat, după un plan elaborat amănun­ţit şi pentru toate eventualităţile, pare a o întări faptul că, cu puţin înainte de atentat, agenţii, arestând pe un individ suspect, pe cheiul Appel, în fata palatului ziarului „Serajevoer Tagblatt”, acesta a lovit din mâini şi din picioare şi a răcnit:

– Sunt anarhist! Pe cine mă atinge îl omor.

*

Prinderea asasinului.

*

Martorii înfiorătorului atentat spun că, în clipa când Gravo Princip a îndreptat revolverul spre automobil, un poliţist a sărit asupra lui, dar un individ l-a împins la o parte. Acest individ se afirmă că ar fi fost unul dintre colaboratorii ziarului „Srbska Rjeci”.

*

Asasinul grav rănit.

*

Asasinul, când a văzut că automobilul se întoarce şi se duce spre conac, a încercat să fugă. Un ofiţer din armata comună şi un manipulant militar, trăgându-şi săbiile, s-au luat după el. Manipulantul, mai sprinten de picioare, ajungându-l, l-a lovit pe asasin în cap, cu sabia, încât acesta a căzut la pământ, plin de sânge. Rana lui nu e mortală. Agenţii poliţiei l-au luat imediat în primire.

*

Ştirea asasinatului

*

s-a răspândit cu iuţeala fulgerului, în toate continentele, deşi se luaseră măsuri, la telefon, ca ştirile să fie reduse şi controlate riguros. Când i s-a comunicat groaznica ştire Majestăţii Sale Împăratului, care abia ajunsese la Ischl, bătrânul monarh a izbucnit în plâns şi a exclamat:

– Entsetzlich, nichts bleibt mir erspart! (Grozav, soarta nu mă cruţă de nici o lovitură!).

Majestatea Sa a dat ordin să se înapoieze, imediat, la Viena, unde a şi sosit, astăzi, la amiază.

*

În Budapesta, ştirea a ajuns pe la amiază. După ce s-a confirmat oficial, autorităţile au dispus ca muzicile, petrecerile să înceteze în toată capitala, arborându-se, pe case, drapelul negru. Ziarele, cari, din cauza sărbătorii catolice (Sf. Petru) de azi, nu erau să apară până miercuri, au apărut ieri şi azi, în ediţii speciale şi îndoliate.

La Arad ştirea a ajuns ieri, după amiază, la ora trei. Muzica militară, care concerta în parc, a fost revocată. Încolo, nu s-a simţit nimic, afara doar de senzaţia ştirii, comentată în public. Drapelul negru a fost arborat, întâi, la „Românul” – pe celelalte edificii abia azi.

*

Un martor ocular despre primul atentat.

*

Frizerul Marossy, unul dintre cei ce au fost în imediata apropiere a atentatorului Cabrilovich, a povestit, privitor la atentat prin urmă­toarele amănunte:

„Mă aflam la colţul cheului. Trecând cele două automobile, cu funcţionarii poliţiei şi primarul, după o mică pauză, s-a apropiat automobilul în care şedeau arhiducele Francisc Ferdinand, cu arhiducesa de Hohenberg şi cu guvernorul Potiorek. În clipa aceasta, se ivi, pe partea cealaltă a cheiului, un bărbat tânăr, care, până atunci, stătu în apropierea podurilor, apropiindu-se de balustradele cheiului, a aruncat, de jos, în sus, un obiect, pe care l-a lovit, mai întâi, de părete, spre automobilul arhiducelui.

Individul era însoţit încă de un altul, care, imediat, ce obiectul a fost aruncat, s-a coborât liniştit la vale, pe cheu. Am văzut cum obiectul aruncat s-a lovit de automobil, am văzut ridicându-se puţin fum şi, apoi, am observat că bomba cade la pământ, în calea automobilului următor. În clipa aceasta, a urmat o bubuitură îngrozitoare. Cât ce am observat că individul a aruncat obiectul de la el, am alergat spre el. Desigur, el m-a observat, căci, în clipa următoare, a sărit peste balustradă, aruncându-se în râul Miljacka. Am sărit după el şi un detectiv îmi veni în ajutor. Detectivul ţinea un revolver în mână şi avea de gând să-l împuşte pe străin. I-am strigat detectivului: „Nu împuşca, trebuie să-l prindem viu!”. Individul ţinea mâna sub apă şi, deoarece bănuiam că are vreo armă în mână, am sărit asupra lui, de la o parte, şi, prinzându-i mâna, i-am scos-o deasupra apei. Dar n-avu nici o armă. Într-aceea au sosit şi alţi detectivi, ajutându-ne să-l scoatem afară, din apă, pe atentator, care nu se împotrivea nicidecum”.

*

Ce spun atentatorii?

*

Nedelco Cabrinovici, atentatorul cu bomba, se poartă foarte cinic, în arest. Declară că nu are complici şi că bomba şi-a procurat-o, în Belgrad, de la un anarhist. După comiterea atentatului, a sărit în râul Miljacka, de unde a fost scos de poliţişti.

Asasinul Gabrilo Princip declară că e duşman al imperialismului şi, fiindcă moştenitorul de tron e cel mai mare reprezentant al imperialismului, a voit demult să-l ucidă. Neagă să dea alte amănunte. Ambii atentatori sunt sârbi de origine.

*

Trenul special pentru transportarea cadavrelor.

*

Trenul special al Curţii, care a adus pe mo­ştenitorul tronului la manevre, la ordin mai înalt, a fost pus în stare gata în orice moment de plecare, pentru transportarea cadavrelor la Viena.

*

Poliţia din Sarajevo.

*

E absolut de neînţeles că s-a putut întâmpla atentatul, câtă vreme toate străzile oraşului erau inundate de politie şi jandarmerie. Populaţia oraşului e foarte consternată, pentru neglijenţa condamnabilă a poliţiei şi a jandarmeriei.

*

Aniversarea luptei de la „Câmpul mierlelor”.

*

Întreg poporul sârb a serbat, ieri, Duminecă, aniversarea luptei de la „Câmpul mierlelor”. Din acest prilej, ziarul sârbesc „Narod”, din Belgrad, a apărut, ca şi în alţi ani, în cadru tricolor sârbesc. Articolul prim al ziarului vorbeşte despre lupta, care a avut loc în anul 1389, pe acel câmp, preamărind eroismul celor cari au murit moarte de eroi, la Kossovo. Articolul se termină, spunând că va suna ora când Serbia-mare îşi va răzbuna toate umilirile suferite până acum.

*

Enervarea spiritelor.

*

Şeful poliţiei a lansat un comunicat oficial, în care declară că, atât înainte, cât şi la sosirea moştenitorului tronului, a făcut o mare anchetă, operând numeroase arestări împotriva studenţilor sârbi şi a altor sârbi naţionalişti, contra cărora prefectul avea motive de bănuială.

Comunicatul mai aminteşte şi faptul că, în buzunarele celor doi atentatori, Gavro Princip şi Nedjelko Gabrinovici, a fost găsit numărul în care se preamărea lupta de la Kossovo.

*

Demonstraţii împotriva sârbilor.

*

Noaptea, la orele 11, străzile răsunau de zgomotul provocat de demonstraţiile tinerimii croate şi musulmane împotriva sârbilor. Cortegiul, ajungând pe locul unde s-a întâmplat atentatul, a cântat imnul naţional. După terminarea cântării, croaţii şi mohamedanii strigau: „Să piară Sârbii!”. Un escadron de ulani a alergat, în galop, în strada Francisc Iosif, deoarece tinerimea croată şi mohamedană se adunase în faţa ospătăriei „Europa”, proprietatea lui Ieftanovici, şeful sârbilor din Sarajevo, şi i-au spart ferestrele. Cavaleria a curăţit, imediat, strada de manifestanţi.

 

*Ascultarea, din nou, a lui Gavro Princip.

*

Ieri, Duminică, după amiază, după ce i-au dat să mănânce, i s-a luat un nou interogator atentatorului Gavro Princip. Princip a declarat că el nu face parte din nici o organizaţie de conjuraţie, ci, ca bun patriot sârb, a urmat îndemnul sufletului său. La celelalte întrebări a refuzat să răspundă.

*

Pregătiri pentru înmormântare.

*

Ieri seară, mareşalul Curţii, prinţul Montenuovo, a sosit la Viena, venind de la Ischl. Noaptea, între orele 10 şi 11, biroul mareşalului Curţii s-a pus în contact telefonic cu Sarajevo şi a dat îndrumări pentru transportarea moştenitorului de tron şi a soţiei Sale. Ieri noaptea, a sosit şi ministrul de externe, contele Berchtold, venind din Buchlau. Azi, va avea loc un consiliu de miniştri, care va stabili data şi programul înmormântării.

*

Doliul oraşului Sarajevo.

*

Imediat ce populaţia oraşului Sarajevo a aflat despre moartea moştenitorului de tron şi a soţiei Sale, toate casele au arborat drapele îndoliate. Preşedintele dietei provinciale a trimes cancelariei de cabinet a M. Sale o telegramă de condoleanţe, exprimând M. Sale durerea adâncă şi consternaţia întregii populaţii a oraşului Sarajevo. După-amiază, la orele 4, consiliul comunal a ţinut şedinţă de doliu, şedinţă la fel a ţinut, la orele 5 d. a., şi dieta provincială.

*

Efectul atentatului în Viena şi Praga.

*

În Viena, vestea despre atentatul împotriva moştenitorului de tron şi a soţiei sale s-a răspândit abia pe la orele 4 d. a., stârnind o adâncă emoţie şi consternare. Institutele şi foarte numeroşi particulari au arborat, imediat, drapele îndoliate.

În Praga, vestea despre atentat s-a răspândit pe la orele 3 d. a. Teatrele şi-au suspendat imediat reprezentaţiile.

*

Regele Carol al României şi atentatul.

*

Ieri d. a., a avut loc, la Bucureşti, o alergare de cai, la care a asistat şi M. Sa regele Carol. Pe la orele 5 fără un sfert, d. prefect al politiei capitalei, d. Corbescu, a alergat cu automobilul la hypodrom. Aci, d. prefect, în pas grăbit, a intrat în loja regală, comunicând M. Sale regelui vestea despre atentat. M. Sa regele a ascultat, până în sfârşit, raportul dlui prefect, dar, terminând d. prefect, M. Sa a făcut cu mâna un gest de neîncredere, spunând:

– E imposibil. E absolut imposibil!

D. prefect a părăsit apoi loja regală, întorcându-se în oraş, iar M. Sa a privit, mai departe, alergările. După o jumătate de oră, d. prefect Corbescu a venit, din nou, de astă-dată comunicând M. Sale vestea din sursă absolut autentică. M. Sa regele şi suita imediat a urcat automobilul şi s-a întors la palat, de unde apoi a trimes suveranului nostru o telegramă de condoleanţe.

Trista veste a deprimat întreagă familia regală.

*

Demonstraţii în Zagreb, contra sârbilor.

*

Agenţia Telegrafică Maghiară anunţă: În Zagreb, vestea atentatului s-a răspândit pe la ora 1 d. a., dar, la început, nimeni nu vrea să-i dea crezare. După ce însă ştirea a fost confirmată, a stârnit o mare consternaţie şi o adâncă durere. Banul imediat a trimes telegrame de condoleanţe din partea sa şi din partea guvernului provincial. Totodată, a trimis o circulară tuturor prefecţilor, în care le ordonă să arboreze pretutindeni drapele îndoliate şi să închidă localurile de petrecere. Dispoziţii similare a luat şi primarul oraşului Zagreb.

Societatea sârbă „Socol” încă şi-a sistat serbările aniversare ale luptei de la Kossovo.

Seara, la orele 7, studenţii universitari, având drapele naţionale îndoliate, au parcurs străzile oraşului strigând „Slava!”, la adresa moştenitorului de tron. Alţii strigau:

– Jos regele Petru! Jos bandiţii sârbi! Jos politica sârbească!

Incidente nu s-au întâmplat.

*

Noul moştenitor de tron

*

e arhiducele Carol Francisc Iosif, nepotul clironomului Francisc Ferdinand, fiul mai mare al decedatului arhiduce Otto. Numele întreg e Carol Francisc Iosif Ludovic Hubert George Otto Maria, Cavaler al Ordinului Lânei de Aur şi locotenent-colonel în armată. Născut în 17 August 1887, a împlinit 27 ani. De trei ani e însurat cu principesa Zita de Parma; din căsătorie, anul trecut, li s-a născut o fetită.

*

Orfanii moştenitorului de tron.

*

În aceste momente de mare jale şi durere, duioasele priviri ale popoarelor monarhiei se îndreaptă spre nefericiţii orfani ai moştenitorului de tron. Trei sunt orfanii rămaşi fără de tată şi fără mamă, doi băieţi, prinţii Maximilian, în etate de 12 ani, şi Ernest, de 10 ani, şi principesa Sofia, de 13 ani. Toţi suntem cuprinşi de mare jale, dar mai mare este jalea acestor orfani. În această Duminecă tristă, ei au pierdut tot ce au avut. Această ziuă a Domnului, lor le-a adus o jale eternă, deoarece, în această ziuă, inima lor nevinovată de copii a fost atinsă de mâna rece a morţii, care, de atâtea ori, a fost atât de îngrozitor oaspe al familiei lor princiare…

Sărmanul Francisc Ferdinand! Cât şi-a dezmierdat el pe îngeraşii lui, ca ori oare alt părinte care numai pentru copii trăieşte. Acest fapt de caldă alipire către copii, nouă, Românilor, ne-a fost o dovadă suficientă pentru a ne putea convinge despre bunătatea inimii viitorul nostru Domnitor.

Lucirea nevinovaţilor ochi ai celor trei orfani este, azi, învelită de durere şi lacrimi.

Sărmanii, la despărţire, cât de dulce va fi fost sărutul de adio, pe care ei, cu atâta iubire caldă, l-au depus pe buzele dulci ale bunului tată şi ale duioasei lor mame, pe cari, atunci ei, sărmanii, i-au văzut pentru ultima oră.

Sărmanii orfani probabil abia acum vor fi aflat despre dureroasa realitate, deoarece ei zburdau ca nişte miei nevinovaţi prin parcul castelului Chlumet, nebănuind că, departe de ei, în Sarajevo, dulcii lor părinţi zac întinşi pe catafalc…

Totul s-a sfârşit! Tata şi mama nu se vor mai întoarce cu viată acasă. Zădarnic plâng şi aşteaptă acei nefericiţi trei mici orfani…”[1].

*

*

 „Ultima oră.

*

ÎMBĂLSĂMAREA.

*

Încă ieri noaptea, ambele cadavre au fost îmbălsămate. În trupul arhiducesei a fost găsit glonţul ucigător, care i-a distrus toate intestinele. În trupul moştenitorului n-a fost găsit glonţul care i-a rupt artera de la gât. S-a constatat că moartea la ambii a fost cauzată de pierderea sângelui.

*

ÎNMORMÂNTAREA.

*

După cum se anunţă din Sarajevo, mâine, după sfinţirea cadavrelor, sicriele vor fi transportate, de acolo, pe drumul cel mai scurt, la Viena, unde vor sosi joi, seara. Vineri, va avea loc misa funebră, în Viena, iar sâmbătă, înmormântarea în cripta familiară din Amstetten, conform dorinţei arhiducelui. Monarhul va petrece sicriele la Amstetten, de unde va merge, iarăşi, la Ischl, şi numai mai târziu se va întoarce iar Viena.

Toţi suveranii statelor străine şi-au anunţat reprezentarea la înmormântare. Împăratul Wilhelm a anunţat, azi, prin o telegramă, că va veni în persoană la înmormântare. Regele Angliei l-a vizitat, azi, pe ambasadorul austro-angar din Londra, exprimându-şi condoleanţele.

*

MICII ORFANI

*

au fost duşi, înainte de plecare, de înşişi părinţii lor, în castelul din Chlumetz, unde petrec şi acum. Ei nu ştiu încă nimic despre sfârşitul tragic al părinţilor lor, ci li s-a spus numai că ambii sunt grav bolnavi.

*

SERBIA CONDAMNĂ ATENTATUL.

*

Guvernul sârbesc publică, azi, în monitorul său, un comunicat oficial, exprimându-şi consternarea şi condamnând atentatul, prin care s-a cauzat monarhiei şi mai cu seamă popoarelor ei cea mai mare pierdere.

*

DOLIUL CAMEREI UNGARE.

*

Mâne, înainte de amiază, camera ungară va tine şedinţă, în care preşedintele, înainte de ordinea de zi, va face propunere privitor la exprimarea condoleanţelor din partea Camerei, iar după primirea acesteia, preşedintele va face încă propunerea ca dezbaterea proiectelor de la ordinea de zi să se amâne şi să nu se mai ţină şedinţe, până după înmormântarea moştenitorului.

*

SÂRBII DIN UNGARIA

*

îşi exprimă, în telegrama lor de condoleanţe, consternarea adâncă şi, condamnând cu toţii, fără deosebire de partid, atentatul, accentuând că între ei şi sârbii din Bosnia nu e nici o legătură, ci, din contră, sunt divergenţele cele mai mari.

*

STARE DE ASEDIU IN SARAJEVO.

*

În Sarajevo, după cum se anunţă, a izbucnit, azi, anarhia. Repetându-se, azi, atentatele cu bombă, în diferite părţi ale oraşului şi având loc demonstraţiuni şi excese mari, spărgându-se în mai multe prăvălii şi case particulare, s-a proclamat asupra oraşului şi a împrejurimii starea de asediu.

*

CONDOLEANŢELE CORPURILOR LEGIUITOARE ROMÂNE.

*

În şedinţa de azi a Camerei, primul ministru al României, d. I. Brătianu, luând cuvântul, înaintea ordinei de zi, a dat expresiune consternăm adânci şi sentimentelor dureroase, cu care a fost primită în România ştirea îngrozitoare despre atentatului de la Sarajevo. Prietenia sinceră şi veche dintre regele român şi dinastia imperiului vecin şi raporturile prieteneşti dintre cele două state vecine ne transformă sentimentele noastre de condoleanţe – a spus primul ministru – într-o adevărată durere. Primul ministru spune, în sfârşit, că România va păstra, cu mulţămită şi pietate, memoria arhiducelui Francisc Ferdinand. Condamnă şi biciuieşte atentatul. Preşedintele Camerei, d. Pherekyde, aderând la vorbirea dlui Brătianu, face propunerea pentru trimeterea telegramelor de condoleanţe cabinetului din Viena şi guvernelor austriac şi ungar. Membrii Camerei, ascultând vorbirea primului ministru, în picioare, au primit propunerea preşedintelui şi au hotărât, totodată, să se suspende şedinţa, în semn de doliu.

În şedinţa senatului român, a ţinut vorbire ministrul de externe, d. Porumbaru, luându-se aceleaşi hotărâri ca şi în cameră.

*

TRANSPORTAREA SICRIELOR LA VIENA.

*

Primul mareşal al Curţii – după cum ni se telegrafiază din Viena – a făcut azi cunoscut programul transportării sicrielor, din Sarajevo, la Viena. Cadavrele, îmbălsămate şi aşezate în sicrie, vor fi duse, mâine, la amiază, în portul Metkovici. De aici, vor face drumul până la Triest, pe „Viribus Unitis”, care va fi însoţit de întreaga flotă austro-ungară. De la Triest, până la Viena, sicriele vor fi duse cu un tren special. Catafalcul va fi ridicat în Burg şi, vineri, va avea intrare publicul.

La dorinţa monarhului, înmormântarea se va face fără pompă, despre ceea ce a fost încunoştiinţate toate curţile europene.

*

„MAGYARORSZÁG” IARĂŞI TURBĂ DE URĂ ÎMPOTRIVA ROMÂNILOR.

*

Organul preşedintelui partidului opoziţionist Mihail Károlyi află de bate, în zilele aceste de cel mai mare doliu pentru întreagă monarhia, să dea din nou pe faţă ura turbată a şovinismului maghiar faţă de românii din Ungaria. „Magyarország”, în furia-i şovinistă, se năpusteşte, din prilejul adunării Ligii culturale, ce a avut loc ieri, în Bucureşti, din nou asupra fruntaşilor Partidului Naţional, contra cărora ridică acuzele cele mai neruşinate şi infame”[2].

*


[1] Românul, Anul IV, nr. 131, marţi 17/30 iunie 1914, pp. 1-4

[2] Românul, Anul IV, nr. 131, marţi 17/30 iunie 1914, p. 7


Bucovina putea provoca primul măcel planetar

Cernăuţi, oraşul din care a pornit bomba spre Episcopia Hojdudorog

Cernăuţi, oraşul din care a pornit bomba spre Episcopia Hojdudorog

*

În „Societatea de mâine”, revistă social-culturală bucureşteană cu apariţie trimestrială, a apărut, în trimestrul III al anului 1938, un fragment din memoriile bucovineanului Em. C. Grigoraş, în care se relata, cam ambiguu, despre atentatul de la Braşov, din septembrie 1913, când a fost aruncată statuia Regelui Arpad de pe Tâmpa, şi despre cumplitul atentat de la Episcopia Hojdudorog, din februarie 1914, în care au fost ucişi, cu exploziv trimis din Bucovina, cinci oameni şi răniţi alţi nouă. Această monstruoasă crimă putea grăbi, cu patru luni, începerea primului mare măcel planetar, cu România, nu cu Bosnia-Herţegovina, pe post de ţap ispăşitor. La drept vorbind, atitudinea de după război a României şi a Rusiei faţă de Frantz Ferdinand, poate sugera un posibil complot austro-ruso-român împotriva… Coroanei Austro-Ungare, dar să nu anticipăm.

*

Înainte de a verifica informaţiile despre aruncarea în aer a statuii Regelui Arpad şi despre masacrul de la Hojdudorog – chestiuni despre care nu am auzit până astăzi, voi reproduce fragmentul de „memorii” din 1938:

*

„La începutul anului 1914, cu câteva luni înainte de Sarajevo, o maşină infernală soseşte la Episcopia Hojdudorog, de curând creată de unguri…

Atentatorul de la Hojdudorog era Cătărău, despre care se scrie în atâtea rânduri. Basarabean, el mai aruncase, în seara precedentă, statuia lui Arpad, din Braşov, în aer…

*

A doua zi după atentat, în redacţie mă aştepta un tânăr gras şi blond. Cu faţa speriată, se aruncă asupra mea şi-mi povesteşte că este reporterul lui „Az Est”, marele cotidian pestan. Că a plecat, cu detectivul şef al Poliţiei politice din Pesta, prin Cernăuţi, la Bucureşti, şi că, în gara Burdujeni, şeful siguranţei maghiare dispăruse de lângă el. Cum erau prea buni prieteni, o festă nu putea să-i fi jucat şi că, în asemenea condiţii, i-e frică să nu-l fi asasinat cineva. Că a fugit, de-a dreptul, de la gară, la mine şi că mă roagă să-i acopăr viaţa, până o putea să se înapoieze. Devenise livid…

Am plecat la poliţie, unde aveam prea mulţi prieteni, ca să mă mintă. Prefectul era, doar, redactor la noi.

*

În anticameră, mă aştepta, în „stare de libertate”, celălalt şef al siguranţei din Cernăuţi. Prefectul s-a jurat că nu ştie nimic, şeful siguranţei noastre a căzut din cer: „Auzi, domnule, asasinat!”.

În acest moment, şeful de la Cernăuţi îmi povesteşte tot atentatul. Îl cunoştea din fir a păr. Parcă luase parte la el. Cu cele mai mici amănunte.

Bomba fusese expediată din Cernăuţi, iar Cătărău – ştia cum îl cheamă pe atentator – întors la Bucureşti, a plecat de la Interne (?!) cu automobilul oficial, s-a dat jos la prefectura din Ploieşti, de unde i s-a pierdut urma.

Strigătul meu a fost:

– Şi cum, domnule, dumneata nu ai făcut nimic?

*

– Ba da, mi-a răspuns, am telegrafiat la Bucureşti, poliţiei, dar ieri, fiind Duminică, nu s-a găsit cine să traducă telegrama; azi am sosit şi eu.

– Nu s-a găsit cine să traducă o telegramă nemţească?, m-am adresat nemţeşte celui mai mare de la noi, care vorbea perfect această limbă.

– Nu, dragă, mi-a răspuns acesta, tu ştii că eu nu ştiu decât franţuzeşte!

S-a terminat, sunt în plină operetă.

*

Întors la redacţie, unde bietul ungur era mai mult mort, decât viu, mă întâmpină un coleg:

– Am fost la legaţia austriacă, chemat de Czernin. Am văzut pe detectivul ungur, arestat, în subsol. El a fost trimis pentru a provoca războiul, prin raportul său. Czernin mi-a spus că, dacă vrei să izbucnească acest război, n-ai decât să faci scandat. Dacă nu vrei, lasă totul, până mâine, baltă şi totul se va aranja.

*

Ungurul meu, după mutra mea, se pierduse complet. L-am liniştit. Omul lui nu fusese asasinat de nimeni. Seara, l-am expediat, pe răspunderea mea, îndărăt.

Şi am tăcut până a doua zi, pentru a evita României dezarmate o soartă mai grea ca a Serbiei.

Czernin parase lovitura. El, cu protectorul său, Frantz Ferdinand, şeful militarist, bănuiau că războiul le va fi fatal şi, în ultimul moment, au ezitat. / EM. C. GRIGORAŞ[1].

*

Din presa anului 1914 („Românul”), putem afla că, în 10/23 februarie 1914, „Palatul Episcopiei de Hajdudorog” din Dobriţin a fost aruncat în aer, cu dinamită, explozia (de fapt, au fost două explozii) omorând 5 oameni, „între cari şi faimosul vicar Jaczkovics” – „acest cadavru e zdrobit cu desăvârşire”, avocatul Csath şi secretarul Slepkovski, deveniţi martiri ai Ungariei, şi rănind alţi nouă oameni. Despre vicarul Jaczkovics, care „a răscolit pacea atâtor creştini cu frică de poruncile legii româneşti”, nu se spun vorbe de compătimire, ci se concluzionează, cu sarcasm specific ortodox, că „l-a ajuns osânda pe renegatul rutean mai curând decât omul putea să prevadă”[2].

*

Încă nu începuse bine cercetarea poliţienească şi de securitate, când sarcasmului românesc i se răspunde cu un fel de condamnabil sarcasm maghiar, „Budapesti Hirlap” susţinând că „Atentatul a fost pus la cale, cu inimă rece, cu ferocitatea unei furii infernale şi ne indică acel „ţine minte” (cinye mintye) valach, de care istoria ungurească păstrează amintiri atât de nemaipomenit de grozave. Dar metoda cu care a lucrat atentatorul e metoda de mult probată a nihilismului rusesc. Valachul încolţeşte muieri neapărate, copii, incendiază case, jefuieşte castele părăsite”[3], concluzionând că, şi dacă se va dovedi o paternitate rusească asupra atentatului, el înseamnă o agresiune asupra „inimii naţiunii maghiare, cinstei şi sentimentelor ei celor mai scumpe”. Ziarul maghiar „admite alternativa unei urziri datorite ruşilor, mai ales că – după cum s-a constat ulterior – cauza nefericirii de la Dobriţin a fost o bombă de ecrasit, trimisă episcopului Miklossy din… Cernăuţi!”.

*

Invectivele presei maghiare, pe care le preia „Românul”, răspândindu-le ca pe-o otravă, menită să înceţoşeze minţile valahilor, sunt din ce în ce mai agresive şi mai deşănţate: „Cine au trimis maşina infernală şi cui i-au trimis-o? Românii au trimis-o şi ai trimis-o episcopului ungur!… Psihologia maselor instigate, când aceste mase sunt slave (!), are trei grade: cel dintâi e cuvântul rostit în biserică şi acest cuvânt se propagă în aburii de rachiu ai crâşmei; al doilea e acel al măciucii, al pietrei şi al cuţitului – faţă în faţă; al treilea e maşina infernală, expediată cu poşta, în mod clandestin”. Dine nefericire, vorbele acestea ofensatoare pentru neamul nostru sunt, dacă este să recunoaştem cinstit, şi suficient de obiective, deşi nu toţi românii pot fi băgaţi în aceeaşi oală.

*

Toate ziarele maghiare („Alkotmany”, „Pester Loyd”, „Vilag”, „Nepszaga” etc.) manifestau „ferocitatea unei furii infernale”, de data asta specifică naţionalismului unguresc al ciracilor contelui Tisza, recentele vizite reciproce pe care şi le făcuseră Ţarul Rusiei şi Regele României constituind şi pretexte, dar şi argumente pentru declanşarea unui război.

*

Exact în ziua în care presa maghiară se năpustise feroce asupra identităţii româneşti, 12/25 februarie 1914, Vasile Goldiş, directorul ziarului „Românul”, da, la Budapesta, în numele Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, o declaraţie de presă, prin care protesta împotriva nedreptelor acuzaţii şi preciza că „în istoria întreg neamului românesc n-a obvenit niciodată nici un singur atentat politic, căci caracterul, sufletul şi morala poporului românesc respinge asemenea mijloace de luptă”[4].

*

În 12/25 februarie 1914, „în presa maghiară n-au încetat să fiarbă patimile urâte. Victimele bombei de la Dobriţin sunt date, azi, pământului în cântecele barbare ale acestei prese lipsite de cinste, străină de procedurile civilizate şi atât de mercenară”[5].

*

Cernăuţi, Poşta Centrală

Cernăuţi, Poşta Centrală

„Fiind scrisoarea şi bomba expediate din Cernăuţi, primele cercetări s-au făcut acolo, de poliţia înştiinţată prin telegrame, iar acum (12/25 februarie – n.n.) de detectivii trimişi momentan.

Cele dintâi cercetări duc pe urmele a doi străini, cari, joia trecută, au sosit cu acceleratul din România şi au deplasat la hotelul „Imperial” (din Cernăuţi – n.n.). A doua zi, vineri, seara, au plecat înapoi, peste Iţcani.

Din depunerile hotelierului şi ale funcţionarului de la Poşta Centrală s-a constatat că aceşti doi străini au expediat 100 de coroane şi o ladă grea (cu maşina infernală ambalată într-o „blană de panteră”, care, ulterior, s-a dovedit a fi doar o blană de capră – n.n.), pe adresa episcopului Miklossy, la Dobriţin (scrisoarea fiind semnată, de o mână de femeie, cu numele de „Kovacs Anna, din Careii-mari”[6]).

*

În registrul hotelului s-au semnat numele:

Silviu Mandasescu, artist, Iaşi, şi

Tudor Avram, negustor, Iaşi.

Ambii sunt de statură înaltă, în etate de 30-40 de ani”[7].

*

De aici, din declaraţiile martorilor cernăuţeni, începe un adevărat roman de aventuri, în care intervine şi o femeie, Caterina Bugarsky din Kiev, care sosise la Dobiţin, în 5/18 februarie, se cazase la hotelul „Angol kiralyno”, unde a stat până în ziua atentatului, vizitând zilnic Palatul Episcopal, apoi a dispărut. „Are un copil din flori, care-l creşte o femeie din Hajduszoboszlo… E o femeie frumoasă, vorbeşte binişor ungureşte; în faţa locuitorilor trecea drept artistă la Budapesta”[8].

*

Cercetările poliţieneşti au stabilit, prin metode grafologice, identitatea dintre Caterina Bugarsky şi Kovacs Anna, originară din Timişoara – Kovacs Anna fiind şi numele folosit pentru expedierea bombei din Cernăuţi. Drept consecinţă, la Cernăuţi este arestat un inginer ungur, iar cei doi români din Iaşi sunt scoşi, provizoriu, dintre principalii suspecţi.

La Cernăuţi, cercetările au continuat lenevos, cu incriminarea celor doi oaspeţi ai hotelului „Imperial”, care s-au dat drept români din Iaşi, şi emiţându-se mandate de arestare. „Neguţătorul român (renegat) Cornel Botto din Dobriţin, citind numele atentatorilor prin ziare, s-a prezentat la poliţie şi a declarat următoarele:

*

– Pe atentatori îi cunosc. Pe la începutul lunii ianuarie, a venit, într-o zi, la mine neguţătorul Epstein şi m-a rugat să caut pe doi străini, sosiţi la hotelul „Frohner”, cari sunt artişti şi ar vrea să dea reprezentaţii, dar nu se pot înţelege cu nimeni, căci nu vorbesc numai româneşte şi franţuzeşte. Mi-a dat şi un bilet cu adresa lor, pe care era scris: „Mandasescu et Comp.” I-am căutat la hotel, unde i-am aflat conversând româneşte. Mi-au spus că sunt artişti şi că ar dori să dea câteva reprezentaţii cu lupte de box în oraş”[9].

De-abia se contura ipoteza că atentatul este tipic pentru Ohrana ţaristă, când episcopul Miklossy primi o scrisoare de ameninţare: „Dacă ai scăpat acum de bombă, să ştii că a doua oară nu o să mai scapi”.

*

Presa maghiară începu să insinueze că unul dintre cei doi atentatori ar fi fost finanţat, la Budapesta, de Octavian Goga şi Iuliu Maniu, iar „Românul” ripostează, spunând că individul care ar fi primit bani de la cei doi lideri naţionali ar fi fost „un escroc ordinar, cu numele Spiridonow”[10], proaspăt întemniţat la Braşov. Disputele de presă şi, mai ales, disputele politice, declanşate de contele Tisza şi de contele Karoly Gyula, care incriminau şi Partidul Naţional Român, şi ziarul „Românul”, atingeau paroxismul şi părea că nu mai e mult până la declanşarea războiului.

Între timp, urmărirea ucigaşilor continua, inclusiv în România, unde mai mulţi detectivi unguri, trecând graniţa, beneficiau de întreg sprijinul autorităţilor.

O primă declaraţie de presă a procurorului Gathy preciza că „maşina infernală a fost expediată din Cernăuţi”, că de caz se ocupă şeful poliţiei budapestane, Carol Nagy, că „femeia Bugarski” nu are nici o legătură cu atentatul (şi imediat s-a prezentat la poliţia din Kiev, pentru a declara că aşa este), că România poate să-şi asume crima drept un „atentat politic”[11]. Iar chestia asta, venită din partea unui procuror, chiar nu poate fi trecută cu vederea.

*

Ministerul de Externe din Viena, într-un mod şi mai perfid, a dat un comunicat, în care susţinea că „atentatul a fost pus la cale de o mafie politică secretă şi sunt dovezi că firul conspiraţiei porneşte din America, unde românii emigranţi au mai multe societăţi de felul acesta”.

În România, cercetările au început viguros, punându-se „în mişcare întreg aparatul poliţienesc din Bucureşti, sub conducerea domnilor Panaitescu şi Corbescu”[12].

*

În  14/27 februarie 1914, aflat în cercetare la Cernăuţi, seful poliţiei din Budapesta, Dr. Carol Nagy, preciza, într-o conferinţă de presă, că ancheta stagnează, paşi înainte fiind făcuţi doar de poliţia din Iaşi şi din Bucureşti, poliţiştii şi agenţii directorului siguranţei generale a statului român, Panaitescu constatând că numele folosite la hotelul din Cernăuţi aparţin unor paşnici bucureşteni şi că, sub unul din aceste nume se ascundea studentul basarabean Cătărău, bulgar de origine, care sosise în Bucureşti în 1907, trăind în sărăcie, dar care, în ultima vreme, „a început să ducă o viaţă foarte luxoasă”[13].

*

Între timp, pe adresa episcopului Miklossy a fost primită o altă scrisoare de ameninţare, iar pe adresa prefectului din Dobriţin, Elemer Domahidy, sosea o scrisoare din Bucureşti, scrisă în română şi în care era avertizat că „în România s-a pus la cale o conspiraţie împotriva tuturor persoanelor cu rol în politica maghiară, iar atentatul îndreptat contra episcopului Miklossy a fost numai începutul seriilor de atentate”[14].

*

Siguranţa generală a statului român a izbutit, până în 1 martie 1914, să-l afle şi pe complicele studentului basarabean Ilie Cătărău, din Orhei, marinarul rus de pe vasul „Potemkin” Teodorow, coordonator al atentatului fiind „faimosul Bobrinsky”, conte rutean. Dezvăluirile grăbite ale presei maghiare, care a preluat, în sfârşit, informaţiile corecte, au determinat, cică, fuga atentatorilor din Bucureşti, spre Giurgiu, deşi toată povestea e cusută cu aţă albă, pentru că, aşa cum declara Panaitescu, în spatele odioasei crime se aflau „interese politice superioare”[15]. Ziariştii maghiari de la „Budapesti Hirlap” înţeleseseră că interesele ruşilor, pe lângă întărirea mişcării pravoslave, urmăreau „să arunce bănuiala asupra românilor şi a României; să facă cu neputinţă o înţelegere prietenească între români şi unguri şi să rupă definitiv legăturile care o ţin pe România la Tripla Alianţă”[16]. Între timp, fără să se îngrijoreze cineva, Rusia anunţa mobilizarea generală.

*

Fuga atentatorilor, care locuiau la hotelul „Minerva”, s-a soldat cu o pană a taxiului, la Mogoşoaia, în timp ce încercau să fugă spre Constanţa, şi cu angajarea altui taxi, cu care au ajuns la Ploieşti, de unde li s-a pierdut urma, pentru că luaseră un tren spre Brăila.

*

Prefectul poliţiei, G. Corbescu, cu o declaraţie de presă complica şi mai mult lucrurile, complicele lui Ilie Cătărău fiind, conform concluziilor de după cercetarea de la „Minerva”, „un anume Kiriloff, rus, de statură înaltă, foarte bine legat”[17]. Şi, ca să nu rămână fără activitate, poliţia îi arestă pe studentul de la Litere Silvestru Măndăşescu, cel care îi pusese la dispoziţie propriul paşaport lui Ilie Cătărău, şi pe Tudor Avramov, fost lucrător la hotelul cernăuţean „Imperial”.

*

În lipsa suspecţilor, se fac cercetări colaterale şi se află că Ilie Cătărău, ca student basarabean, beneficia de protecţia aproape părintească a profesorului Nicolae Iorga şi că, la alegerile generale din 1911, s-a dus la Fălticeni, unde, împreună cu alţi studenţi bucureşteni, a susţinut candidatura naţionaliştilor Ion Zelea Codreanu şi A. C. Cuza, în Colegiul al III-lea.

*

Complicele lui Cătărău, gigantul fost marinar Kiriloff, trăia, în ultima vreme, din salariul de model al sculptorului Stork. „Cei doi giganţi, cari sunt în parcul „Carol”, la peştera de sub Palatul Artelor, sunt modele după Kiriloff. De asemenea, el a servit ca model sculptorului Paciurea şi pictorului Jean Steriade”[18].

O ştire din Brăila, completa tabloul zilei, pe acest subiect, sugerând că bărbatul bine îmbrăcat, care plutea pe un sloi, şi pe care grănicerul Alexandru Horţu încercase să se salveze nu ar fi altul decât Ilie Cătărău, care s-ar fi înecat în Dunărea îngheţată, ceea ce înseamnă şi o ieşire din scenă spectaculoasă.

*

„Orhei Cătărău, al cărui nume adevărat e Orhei Catarow, şi complicele său, Timotei Kirilow, n-au fost încă prinşi, cu toată desfăşurarea de forţe poliţieneşti care a cuprin toată ţara”[19]. Iar „Rusia pregăteşte o demonstraţiune militară neobişnuit de mare”[20].

*

Ştirile sunt din ce în ce mai rare şi mai scurte, tragicul atentat de la Episcopia Hojdudorog fiind, în curând, dat uitării, odată cu martirii maghiari. Doar poliţia maghiară profită de ocazie, ca să-şi „rezolve” un caz nerezolvat, cel al distrugerii statuii Regelui Arpad, pe muntele Tâmpa, în septembrie 1913.

În 10 martie 1914, „Românul” publică informaţii ale poliţiei maghiare: „Proprietarul hotelului Kranz din Braşon a recunoscut, după fotografie, pe Cătărău şi Kiriloff, cari au stat mai mult timp la acel hotel. Ancheta a constat că, la 8 septembrie, a venit direct din România şi a părăsit Braşovul cu o zi înainte atentatului.

*

Poliţia din Braşov afirmă că Cătărău şi Coţofan au aşezat conducta electrică sub statuia lui Arpad. După ce au terminat lucrarea, Cătărău a părăsit oraşul, întorcându-se în România. Coţofan a rămas la Braşov până în ziua atentatului.

În acea zi, Coţofan a aprins fitilul de sub statuia lui Arpad, apoi, cu primul tren, a părăsit Braşovul. Poliţia din Braşov afirmă că aceşti doi indivizi au comis atentatul contra statuii lui Arpad”[21], de pe Tâmpa.

*


[1] Societatea de mâine, Anul XV, 1938, no. 3, pp. 89, 90

[2] Românul, Anul IV, 1914, nr. 33, pp. 5, 6

[3] Românul, Anul IV, 1914, nr. 34, p. 1

[4] Românul, Anul IV, 1914, nr. 35, p. 1

[5] Ibidem

[6] Românul, Anul IV, 1914, nr. 37, p. 5

[7] Românul, Anul IV, 1914, nr. 35, p. 3

[8] Ibidem

[9] Românul, Anul IV, 1914, nr. 36, p. 5

[10] Ibidem

[11] Românul, Anul IV, 1914, nr. 37, p. 5

[12] Ibidem

[13] Românul, Anul IV, 1914, nr. 38, p. 5

[14] Ibidem

[15] Românul, Anul IV, 1914, nr. 39, p. 5

[16] Românul, Anul IV, 1914, nr. 39, p. 6

[17] Românul, Anul IV, 1914, nr. 40, pp. 5, 6

[18] Românul, Anul IV, 1914, nr. 41, p. 4

[19] Românul, Anul IV, 1914, nr. 42, p. 4

[20] Românul, Anul IV, 1914, nr. 42, p. 5

[21] Românul, Anul IV, 1914, nr. 45, p. 7


Vai şi-amar de Oloieru şi Mitoceanu!

Desen de pe coperţile culegerilor lui J. A. Wachmann

Desen de pe coperţile culegerilor lui J. A. Wachmann

*

Având, astăzi, ceva vreme, mi-am amintit de “Zicălaşi” şi m-am pus pe treabă. Mai întâi, am găsit culegerile de folclor românesc ale lui J. A. Wachmann, cu 24 de cântece de pe la anul 1800. Apoi am mers la cel mai interesant culegător român de folclor, Alexandru Berdescu, de la care am reţinut 41 de hore.

*

Detaliu de pe cărţile lui Alexandru Berdescu

Detaliu de pe cărţile lui Alexandru Berdescu

*

De la Maurice Cohen am reţinut doar 4 cântece şi 3 hore, iar de la Carol Decker, doar două, printre care şi “Brâul popilor”, pe care-l reproduc după copertă (ca imagine, doar):

*

"Brâul Popilor", cules de Carol Decker

“Brâul Popilor”, cules de Carol Decker

*

De la Alexandru Flechtenmaher m-am ales cu 18 “cântice naţionale”, dar din “culegerea de ariii şi danţuri naţionale” a lui Sigismund Paulmann am strâns, pe lângă o “Boierească”, şi 13 sârbe. În cele din urmă, mi-am scos pârleala cu D. Vulpian, marele uitat, deşi a fost premiat de Academia Română, pentru “Horele noastre”, din care am pus deoparte 500 de piese.

*

Desen la "Horele noastre", de D. Vulpian

Desen la “Horele noastre”, de D. Vulpian

*

În final, am dat şi peste toate manuscrisele lui Alexandru Voievidca, dar m-am mulţumit cu 13 “cântece obscene” şi cu 40 de cântece răzeşeşti şi mazileşti (deşi sunt mult mai multe).

*

Un cântec mazilesc, în manuscrisul Voevidca

Un cântec mazilesc, în manuscrisul Voevidca

*

Ar fi, deci, pe lângă cele 300, pe care le am de multă vreme, încă vreo 700 de cântece vechi, deci un total de circa o mie de hore, sârbe, bătute şi alte cântece româneşti, care nu s-au mai auzit cântate de peste 150 de ani. Aşa că vai şi amar de Petrică Oloieru şi de Răzvan Mitoceanu!

*

Vă daţi seama ce patrimoniu ar însemna cele o mie de cântece vechi (oricând mai fac rost de încă 500!) pentru Ansamblul Artistic “Ciprian Porumbescu”, dacă ar şi exista o astfel de instituţie de cultură, în locul circului folcloros pentru nunţi şi electorale, dus pe râpă de Tamira Gonda Cojocariu şi de spiritul negustoresc al managerului Viorel Varvaroi, care nu pricepe, nici să-l despici ca pe butuc, nimic despre rolul culturii: de a produce cultură, şi nu firfirici de lăutari ieftini şi aflaţi la cheremul tuturor. Păcat de excelenţii instrumentişti din orchestră! Mare păcat!