IREVOCABILĂ: Mă retrag din proiectul “Zicălaşii”!

Timpul a făcut ce a vrut din mine, dar m-am obişnuit să-i înfrunt vremelnicii. Încrederea în oameni o moştenisem atavic, odată cu nevoia de a sluji, până la epuizare, memoria acestui neam şi spiritualitatea-i la fel de ignorată. Când a fost nevoie, m-am luat de piept cu toate mărimile vremii, care îmi îngrădeau dreptul meu de a fi un tenace slujitor al spiritualităţii româneşti. Am îmbătrânit, luptând, dar am rămas la fel de viguros în convingerile şi în bătăliile pe care le duc împotriva celor care nu le au, dar au funcţii. Am crezut şi în nevoia de dreptate, făcând, mereu şi mereu, cauza mea din necazurile altora. Mulţi s-au folosit şi încă se mai folosesc de mine ca de o armă tăioasă, dar nu mi-a păsat, deşi le citeam în suflete.

Oricui îi stau în faţă cu plăcere, gata de bătaie şi de arţag. Dar când, datorită naivei mele încrederi în oameni, mi se înfige un cuţit în spate, îmi piere zâmbetul. Iar de la tristeţe, până la dezgust, nu-i decât un fir de păianjen.

Nu vreau să spun mai mult. Însă mă retrag, definitiv şi irevocabil, şi din proiectul “Zicălaşii”, şi din secvenţa de fonotecare a muzicii vechi bucovinene. Îmi pare rău pentru băieţi, dar şi mai rău îmi pare pentru cei care m-au considerat fraier. Toţi sunt muzicieni muzicieni, iar Bucovina ar trebui să-i cuprindă lângă sufletul ei. Le datorează asta. Bucovina şi, în bună parte, şi eu, cel care a putut să asculte, datorită lor, respiraţiile străbunilor. Numai că asta nu schimbă nimic. Mi-am smuls cuţitul din spate, l-am aruncat cât colo şi am uitat. Eu uit, dar nu iert. Ca să nu fie nevoie să mă iert pe mine, nu am dreptul să mai fac vreun compromis. Şi nu-l fac. Să auzim numai de bine!…

FONOTECA MANUSCRISELE LUI VOIEVIDCA, Fonoteca ZICĂLAŞII volumul I No Comments Sep 28

Ion GRĂMADĂ: Ocuparea oraşului Cernăuţi de către ruşi

Amănunte noi – Panica şi zăpăceala austriacă – Un sublocotenent de 25 ani ocupă Cernăuţul cu 100 de oameni – Ruşii, amabili cu românii, dar grosolani cu primarul – „Jos cu tabloul lui Franţ Iosef” – Cavalerismul României – Contribuţia de război

Se ştie că, Duminică, în 17 august, autorităţile politice din Cernăuţi au părăsit, în taină, oraşul, fără ca cineva să afle de plecarea lor. Guvernatorul Bucovinei, contele Meran, era perfect informat că se apropie de Cernăuţi numeroase trupe ruseşti, pentru care, ca zel, avea ordin să se mute 1a Vatra Dornei. Trupele austriece au rămas, însă, până în dimineaţa zilei de 18 august, când, pe la orele 3, dimineaţa, au aruncat în aer podurile de peste Prut şi pe cel care leagă oraşul cu mahalaua Horecea. Din cauza detunăturii, s-a produs o panică indescriptibilă în populaţia oraşului, care alerga îngrozită pe străzi, orbecăind prin întuneric, căci, după a doua detunătură, s-au stins toate lămpile de pe valea Prutului. Luminându-se de ziuă, s-a văzut că podurile sunt sfărâmate, că armata şi autorităţile politice sunt plecate spre sud şi că în oraş e o mare lipsă de apă, din cauza ruperií podului de pietoni de peste Prut.

Lumea care avea bani a luat trăsuri şi a fugit spre Siret şi Vatra Dornei, cei sărmani au rămas acasă. Toată ziua de 18 august nu s-a văzut însă nici un rus prin apropierea oraşului, asemenea şi marţi, în 19 august. Cu toate acestea, oraşul rămase, şi mai departe, în voia întâmplării. Atunci, un rănit rus, care se afla într-un spital din oraş, profitând de zăpăceala generală, a evadat şi a alergat spre nord, până ce a întâlnit trupe ruseşti, înştiinţându-le despre evacuarea Cernăuţului.

Evghenie Mihailovici Pigarevschi

Comandantul micului detaşament de ruşi din apropierea Cernăuţului, voind să se încredinţeze de adevărul celor relatate de rănitul evadat, a trimis în oraş, miercuri, în 20 august, pe la orele 7, dimineaţa, o patrulă de recunoaştere, care a intrat pe Strada Rusească, trăgând focuri în aer, cu scopul de a-i atrage pe austrieci, pe care îi bănuiau ascunşi. Nearătându-se nimeni, s-au întors îndărăt peste Prut, în staţia Jucica.

Un cazac s-a rătăcit, însă, prin oraş, a intrat într-o cârciumă şi s-a îmbătat de-a binelea, încât, suindu-se pe cal, a fost luat la bătaie de mulţimea care-l înconjura. I s-au furat calul, armele şi cartuşele, iar după aceea, stâlcit cum era, a fost lăsat într-un şanţ, de unde l-au dus, pe urmă, într-un spital.

Dincolo, peste Prut, se aflau numai 100 de soldaţi ruşi, sub comanda sublocotenentului (porucicului) Evghenie Mihailovici Pigarevschi, un tânăr de 25 ani, de loc din Petrograd. Acesta, fiind un om hotărât, a luat ca ostateci pe doi locuitori din Jucica, un tată şi fiul său, şi a trimis, la orele 12 şi jumătate, prin cel din urmă, o scrisoare către primarul oraşului, pe care scrisoare am copiat-o din arhiva primăriei din Cernăuţi. Epistola e scrisă ruseşte, dar şi în copie nemţească.

„Oraşul Cernăuţi. Trimit la d-sa, domnule primar, ca să aflu dacă eşti dispus să predai oraşul şi să garantezi intrarea oştirii ruseşti fără luptă. În caz că ai înţeles, te rog să vii la fabrica de zahăr din Jucica Veche, ca să discutăm în privinţa locuitorilor de acolo.

Porucic (sublocot) Pigarevschi”.

Traducerea în nemţeşte, după originalul rusesc, a fost făcută de un soldat evreu din armata rusă, dar e făcută într-o nemţească înspăimântătoare.

În caz că cel mai tânăr dintre ostateci n-avea să se întoarcă cu răspunsul până la ora 2, după-amiază, tatăl său, care fusese reţinut, avea să fie împuşcat.

Primarul oraşului s-a dus, cu toţi consilierii comunali, pe la orele 2, la fabrica de zahăr din Jucica, unde tânărul sublocotenent Pigarevschi a fixat condiţiunile pentru predarea oraşului. Ele au fost scrise în ruseşte şi în nemţeşte. Le dau, aici, după originalul nemţesc, pe care l-am luat din arhiva primăriei:

„Fac cunoscut că azi, în 20 august, armata rusească a luat oraşul Cernăuţi. De azi, înainte, oraşul se află în mâinile noastre. Îi înştiinţez pe locuitori că, în caz că se va auzi o singură împuşcătură, oraşul va fi imediat nimicit. Ordon locuitorilor ca nimenea să nu se arate pe la fereşti sau pe balcoane, ca ferestrele să fie, în decursul nopţii, luminate, iar hotelurile să fie goale şi închise. Pentru aceea, mă obligă că nu voi primejdui oraşul Cernăuţi

În caz că se va opune o rezistenţă, atunci oamenii care se află la noi vor fi împuşcaţi şi oraşul nimicit.

Comandantul oraşului Cernăuţi.

Porucic Pigarevschi”.

Primarul a predat, apoi, cheile de aur ale oraşului, care au fost trimise la Movilău, în Rusia, şi depuse în muzeul Regimentului „Ţarul Alexandru I”. Nimeni din Cernăuţi n-a ştiut, până după ocuparea oraşului, că Cernăuţul a fost ocupat numai de 100 de oameni.

Întorcându-se primarul în oraş, a tipărit imediat afişe cu condiţiunile impuse de ruşi pentru predarea oraşului. Puţin după aceasta, a plecat cu birja din oraş, spre Jucica şi girantul consulatului român din Cernăuţi, d. G. D. Gallin, împreună cu fiul său mai mare, şi el funcţionar la consulat. Pe capră duceau un steag alb şi drapelul României. Întâlnindu-se cu comandantul Pigarevschi, i-a spus că în Cernăuţi se află un consolat al României, care-i neutră în acest război, şi pentru care cere scut, ca şi pentru supuşii români, aflători în acest oraş. Ofiţerul rus s-a purtat foarte amabil cu reprezentantul consulatului român, promiţându-i că va scuti consulatul şi pe supuşii români; totodată, i-a dat o gardă de onoare, ca să-l petreacă până acasă; d. Gallin însă a refuzat să primească garda, deoarece nu voia ca tocmai reprezentantul României să fie acela care a adus, mai întâi, soldaţi ruşi în oraş. Garda l-a însoţit numai până la Prut.

Două ore mai târziu, au intrat trupele ruseşti în oraş, prin mai multe puncte, deodată, cu toate că podurile erau rupte. Marşul a durat peste 2 ore si jumătate. Cei dintâi au intrat cazacii şi cerchezii, apoi infanterie, artilerie, dragoni şi iarăşi cazaci. Trupele erau comandate de generalii Arutinov şi Pavlov.

Dintre aceştia, cel mai mare în rang era Arutinov, un omuleţ de-o şchioapă, chel şi foarte brutal. Pe cap purta căciulă albă de astrahan, semnul distinctiv al generalilor de cazaci. Când îi vorbea primarul Weisselberger, în fata primăriei, că-i predă oraşul, generalul, făcând spume la gură de furie, striga, bătând din picior: „Gavarit poruschi! Gavarit poruschi!” (Vorbeşte ruseşte!). Nici cu mitropolitul nu s-a purtat, la început, mai cumsecade, pe urmă, însă, intrând în primărie, i-a sărutat crucea şi mâna şi a pus şi pe ceilalţi ofiţeri să-l imite.

Unul din aceştia, văzând tabloul, în mărime naturală, al M. S. împăratului Francisc Iosif I, l-a lovii cu cravaşa, spunând redactorului Menczel, de la „Allgemeine Zeitung”, să-l dea jos de pe perete.

– Dă-l dumneata, dacă-ti place!, a fost răspunsul.

Pe cât de brutal s-a purtat generalul cu primarul, pe atât de amabil a fost cu girantul consulatului român, d. G. D. Gallin, care a ţinut, în franţuzeşte, următoarea vorbire:

„Am onoarea a mă prezenta Excelenţei Voastre, în calitate de gerant al consulatului regal al României în Cernăuţi. Cum imperiul Rusiei şi regatul României sunt legate prin sentimente de prietenie şi patria mea nu are nici un fel de amestec în evenimentele războinice, care se petrec între Rusia şi Austro-Ungaria, eu solicit scutul Excelenţei Voastre pentru oficiul meu, pentru personalul şi clădirea consulatului şi pentru supuşii români. În acelaşi timp, am onoarea a ruga pe Excelenţa Voastră să binevoiască a lua în scut şi instituţiunile şi clădirile românilor bucovineni, ca: internatele de băieţi şi de fetiţe române, şi cel de meseriaşi, azilul de băieţi orfani, Palatul Naţional şi Palatul reşedinţei Mitropolitului, care, deşi nu aparţin României, ci sunt făcute pe cheltuiala românilor bucovineni, totuşi aparţin unui popor, cu care avem legături prin faptul că avem origine şi cultură comună.

Totodată, pentru că consulatul fiind, de 20 de ani, aici, datoreşte recunoştinţă statului pe lângă care a fost acreditat, îmi iau libertatea de a solicita bunăvoinţa Excelenţei Voastre pentru un supus austriac, general la pensie, om de aproape 80 de ani, care trăieşte în Cernăuţi, un venerabil prieten al meu, d. general de brigadă Unczowski”.

La acestea, generalul Aritinow a răspuns: „Bine! Domnilor, orice ar cere consulul român, să se facă fără discuţie, căci România a fost, întotdeauna, în frăţie de arme cu noi!”.

Generalul Aritinow neştiind franţuzeşte, un ofiţer din suita lui a făcut pe interpretul, îmtre dânsul şi d. Gallin. Imediat după această convorbire, generalul rus a dat ordin ca imediat să se trimită la locuinţa generalului Unczowski o gardă de onoare, de 10 soldaţi, iar generalului i s-a dat permis, să se mişte netulburat de nimeni prin oraş.

Atitudinea românească şi hotărâtă a girantului consulatului român a făcut cea mai bună impresie atât între românii bucovineni, cât şi între străjnii din oraş, aceasta, cu atât mai mult, cu cât, doua zi, d Gallin a cerut, de la generalul Pavlov – generalul Aritinow plecase, dimineaţa – ca să ia sub scut pe toţi românii bucovineni care se află în raza ocupaţiunii ruseşti. Motivarea d-lui Gallin a fost, în adevăr, măiastră. D-sa a zis că o face ca un act de condescendenţă faţă de Austria, care, de 20 de ani, a arătat toată solicitudinea faţă de consulatul român, dar şi din convingere că, în caz că i se vor încredinţa, sub scutul său, românii bucovineni, aceasta va face cea mai bună impresie în România, trezind simpatii pentru Rusia, care se poartă bine cu elementul românesc.

Argumentarea d-lui Gallin şi-a avut efectul dorit, căci generalul Pavlov, un om foarte amabil, a admis toate, chiar şi acordarea de paşapoarte speciale pentru ieşirea din ţară a românilor bucovineni şi trecerea lor în România, prin vama Mamorniţa. D. Gallin merită toată recunoştinţa noastră, a bucovinenilor, dar şi a guvernului austriac, căci tot d-sa a fost acela care, văzând că ruşii au de gând să ia, duminică, în 24 august, pe toţi răniţii austrieci din spitalele din Cernăuti – aproape toţi erau români, răniţi în lupta de la Boian – şi să-i transporte în Rusia, a cerut de la comandantul oraşului Cernăuţi, Căpitanul Kirienko, ca să-i dăruiască pe cel mal grav rănit dintre ofiţerii austrieci. Norocul a căzut pe sublocotenentul Gorjeţchi, care avea trei răni în piept şi care murea, desigur, pe drum, dacă ar fi fost transportat în Rusia.

În aceiaşi seară de 20 august, s-a impus şi contribuţia de război de 600.000 coroane – după obiceiul austriecilor şi germanilor, a zis generalul Aritinow – şi care a fost redusă, in urma intervenţiei mitropolitului Repta la jumătate. În 24 de ore, s-au strâns toţi banii, în aur şi argint, dar şi în obiecte de aur şi argint. Pe baza acestui stoc metalic, s-au emis bancnote cernăuţene, în limba română, rusească şi germană, căci în oraş se simte mare lipsă de bani mici.

I. Grămadă

(Adevărul, 5 septembrie 1914)

1914-1918: Bucovina şi suferinţele ei, în presa română (I)

Ultimatum austro-ungar pentru Serbia

Materialul care urmează e dedicat în întregime, doar felului în care a fost percepută Bucovina, cu suferinţele şi cu pripirile ei, de către spaţiul românesc, în timpul primului război mondial, război pe care părea să doreşte să-l evite toată lumea, năpustindu-se, totuşi, unii asupra celorlalţi.

România izbutise să evite înscenările habsburgice, prin care urma să fie acuzată de aruncarea în aer a Episcopiei din Debrecin, devenind, astfel pretextul declanşării războiului, iar în locul ei avea să fie făcută ţap ispăşitor biata Serbie, căreia i s-a imputat, pe nedrept, atentatul de la Sarajevo, din 15/28 iunie 1914, organizat de serviciile secrete ale militarismului austro-ungar. La 10/23 iulie 1914, Austria dădea un ultimatum Serbiei, cu răspuns aşteptat în 48 de ore, despre măsurile luate de Serbia pentru stoparea imediată a acţiunilor anti-austro-ungare ale „mişcării subversive” din Serbia, iar în 12 iulie, Rusia cerea prelungirea termenului ultimatumului, dar toată lumea era gata de şi se pregătea să intre în război. În 15/28 iulie, Austria a declarat război Serbiei, decretând mobilizare generală, iar din 6 august, Austria se afla în război şi cu Rusia.

Aniversarea Regimenului 41 bucovinean

Despre ceea ce s-a întâmplat în Bucovina, în timpul războiului, a scris, documentat, dar şi din postura de martor, Teodor Bălan („Bucovina, în războiul mondial”, fascicolă publicată, iniţial, în „Codrul Cosminului”, VI, 1929, iar la scurt timp, drept carte, la Editura „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1929), deci e normal ca, în demersul meu, să fac mereu recurs la realităţile bucovinene, pentru a pune faţă în faţă două imagistici ale războiului în care a fost implicată Bucovina adesea opuse.

Teodor Bălan scria că vestea războiului cu Rusia entuziasmase Cernăuţii, în 28 iulie având loc o mare manifestaţie triumfală, finalizată, seara, cu ieşirea autorităţilor în balconul primăriei, pentru a rosti „cuvinte patriotice”. Entuziasm, muzică, apoi un marş înspre palatul guvernatorului şi înspre monumentul „Austria”, pigmentat cu patriotice cuvântări. În zilele următoare, presa bucovineană căzu în extaz, iar biserica împrăştia blagoslovenie, poruncind „preoţilor să rostească rugăciuni pentru bunul şi prea luminatul nostru împărat”.

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

În mod surprinzător, Bucovina nu fusese luată în calcul pentru respingerea unei eventuale armate ruseşti, regimentele de bucovineni 22 şi 41 fiind trimise în Galiţia, iar în Bucovina rămânând doar miliţiile Brigăzii 35, conduse de generalul Munzel, şi corpul de jandarmi al maiorului Eduard Fischer, care se ocupa, mai mult, cu achiziţionarea produselor rechiziţionate de statul român de la ostaşii lui mobilizaţi, printr-o oneroasă afacere a liberalilor români.

Fotografia din ADEVĂRUL

În 6 august 1914, „primele patrule austriece trecură hotarul Rusiei, în Basarabia, străduindu-se să ocupe locurile strategice, situate de-a lungul frontierei” (p. 18). Acest straniu, ba chiar penibil început de război, avea să-şi găsească o magistrală zugrăvire, în „Vremuri de bejenie”, sub peniţa lui Ion Grămadă:

„Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

Bucovinence, rugându-se la Arbore

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“

(Junimea literară, nr. 1-3/1923).

Reiau: în 6 august, trupele din Bucovina intrau în Basarabia, iar în 9 august 1914 se producea „revanşa ruşilor”, prin incendierea orăşelului de graniţă Noua-Suliţă (austriecii pusese foc la Novo-Seliţa rusească, spulberând o fabrică de cherestea), dar populaţia, în frunte cu primarul Marcus, părăsire orăşelul la timp.

„Soldaţii ruşi au pus foc oraşului din mai multe părţi… Focul s-a întins repede şi, în curând, limbi uriaşe de flăcări se ridicau la cer. Ardeau toate casele în centrul târgului; străzi întregi erau în flăcări”, consemna, pentru „Adevărul” (nr. 9848 din 12 august 1914), corespondentul dorohoian Florian, care adăuga: „Noua Suliţă austriacă era un oraş frumos, comercial, cu clădiri moderne, cu străzi drepte, aliniate şi bine pavate”.

Între timp, după cum scrie Teodor Bălan, generalul Munzel, chemat în Galiţia cu brigada sa, a aruncat în aer podurile de peste Prut, apoi a lăsat Bucovina în seama lui Eduard Fischer, şeful jandarmeriei, care a încercat nişte măsuri organizatorice chibzuite, amenajând un depozit de arme la Gura Humorului, un spital la Câmpulung şi o administraţie provizorie la Vatra Dornei, unde s-a retras primul guvernatorul Meran, în Cenăuţi rămânând doar primarul Weisselberger şi mitropolitul Vladimir de Repta.

Podul de peste Prut, distrus de generalul Munzel

1914-1918: BUCOVINA SI SUFERINTELE EI No Comments Sep 26

Printre bucuriile care-mi dau putere de viaţă

Rubrica lui Andi No Comments Sep 25

Ion Grămadă, mărturii din vremea jertfirii de sine

Fotografia din ADEVĂRUL

Spre jurnalistica bucureşteană a Eroului Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă, abia acum şi printr-o norocoasă întâmplare, am izbutit să răzbat.

Condamnat, în Bucovina, la moarte prin spânzurătoare, pentru că trecuse în România, împreună cu prietenul lui, Dimitrie Marmeliuc (cel care avea să scrie, împreună cu Iancu Nistor, la „Pajura Neagră”, Proclamaţia Unirii Bucovinei cu Ţara), Ion Grămadă s-a năpustit în presa bucureşteană pentru a-şi asuma o cauză, iar chestia asta i-a enervat atât de rău pe liberali (cei care-l persecutaseră şi pe Eminescu(, încât l-au ameninţat pe viitorul erou de la Cireşoia că-l expulzează în Bucovina, ca să fie spânzurat, dacă nu se potoleşte.

Jurnalistica lui Ion Grămadă, cu toate subiectivismele care îl caracterizau şi pe el, înseamnă o formidabilă mărturie, înseamnă spovedania celui care-şi asumase şi moartea, urmând să se jertfească, aidoma lui Iisus – cum zicea un popă sucevean, care-l terfelea drept trădător, în 1915 – pentru a-şi asuma păcatele neamului său.

Acest prim material, scris de omul care mi-a luminat dintotdeauna sufletul, va fi însoţit şi de alte fotografii, decât cele folosite de ziarul „Adevărul”, pentru că eu însumi am nevoie de o teleportare în acele timpuri, ceea ce, spre uimirea muzicianului Răzvan Mitoceanu, îmi cam izbuteşte, ori de câte ori îmi propun să o fac.

MARTIRIUL ROMÂNILOR BUCOVINENI

de Dr. I. GRĂMADĂ

Cine-i mitropolitul Vladimir de Repta? – Răzbunarea guvernului austriac împotriva lui – Austriecii îi întind o cursă, luându-l prizonier – Scopul lor este: Jefuirea fondului bisericesc – Mitropolitul e târât peste munţi, iarna, pe viscol – Ruşii îl cheamă pe Repta la Cernăuţi – Ruşi au voit să aducă la Cernăuţi un mitropolit şi preoţi ruşi – Urmările prigonirii preoţilor: pustiirea satelor – Ruşii îl chemară din nou pe Repta la Cernăuţi – Propaganda catolică împotriva ortodoxiei – Austriecii răpesc odoarele mănăstirilor – Ei duc şi moaştele Sfântului Ioan, atingând însăşi suveranitatea statului român – Cazacii fac gardă de onoare în jurul mormântului de la Putna – Alte orori

După o ezitare îndelungată, m-am hotărât să destăinuiesc, azi, o parte din suferinţele românilor bucovineni, care gem sub teroarea autorităţilor militare austriece. Destăinuirile mele de azi se referă la biserica românească din Bucovina şi la însuşi capul ei, la mitropolitul Vladimir de Repta, care este, împreună cu întregul său consistoriu, tratat ca prizonier de război al austriecilor.

Azi, când nu mai sunt cetăţean austriac, dacă aş tăcea mai departe, ar însemna să mă fac complicele zbirilor naţiunii mele. Denunţ, deci, lumii şi opiniei publice româneşti şi străine fărădelegile şi prigonirile cârmuirii austriece faţă de biserica noastră şi faţă de venerabilul ei cap în Bucovina, având ferma speranţă că, la viitoarele întruniri ale „Ligii culturale” şi ale „Acţiunii Naţionale”, vor fi discutate aceste fapte din Bucovina.

Mitropolitul Vladimir de Repta

Mitropolitul de Repta avea să-i supravieţuiască lui Ion Grămadă. Iată-l, în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

Nu voi povesti în mod amănunţit cine este mitropolitul Vladimir de Repta. Aceasta ar putea-o face mult mai bine ambii mitropoliţi de astăzi ai României, care i-au fost, pe vremuri, elevi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. Scriind acest articol, mă gândesc şi la ce ar putea face foştii elevi pentru profesorul de ieri şi mitropolitul de azi pentru ca autorităţile militare şi politice din Vatra Dornei să-i redea acestui venerabil şi paşnic bătrân libertatea şi toată stima şi consideraţia ce i se cuvin unui cap al bisericii ortodoxe româneşti din Bucovina.

Se ştie că, atunci când autorităţile austriece din Cernăuţi au fugit în faţa primei năvăliri ruseşti, mitropolitul Repta, deşi slab bătrân de aproape 80 de ani, a rămas, totuşi, la postul său, pentru mângâierea şi ajutorarea păstoriţilor săi, lăsaţi în cea mai cumplită deznădejde de vitregii lor stăpâni. Impunând ruşii oraşului Cernăuţi o contribuţie de război de 600.000 de coroane, ei au redus această sumă – care trebuia adusă în 2 ore – la jumătate, numai în urma intervenţiei lui Repta, care, văzând că nu se ajung banii, a oferit ruşilor însăşi mitra sa de mitropolit, bătută cu pietre scumpe, numai să fie uşurată populaţia săracă de un impozit aşa de oneros. Ruşii, însă, ce-i drept, n-au primit-o, după cum n-au voit să ia cu dânşii nici contribuţia de război.

Numai cine n-a trăit acele clipe de nespusă groază şi disperare – când ruşii spuneau că vor dărâma oraşul cu tunurile, în caz că nu se vor strânge banii în termenul fixat – numai acela nu-şi poate da socoteală de opera creştinească şi românească a lui Repta şi a dlui Gh. Galin, girantul consulatului român din Cernăuţi, cărora bucovinenii le poartă toată recunoştinţa pentru jertfa lor în acele vremuri grele şi neuitate.

Austriecii, însă, deşi ei înşişi dăduseră ordinul să rămână în Cernăuţi şi să primească pe ruşi, deciseră, încă înainte de a se reîntoarce la Cernăuţi, prinderea lui Repta, pe simplul motiv că el a fost silit, de guvernatorul rusesc Evreinow, să dea acea circulară, din 19 septembrie 1914, către preoţii din Bucovina, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea ţarului rusesc. De fapt, altele erau însă motivele lor, pentru a-l ţine în captivitate, cu întregul consistoriu.

Răzbunarea guvernului austriac împotriva lui

Felicitat de împăratul Carol, Eduard Fischer (în dreapta), şeful jandarmilor din Bucovina, partener de afaceri necurate cu Vintilă Brătianu, căzând prizonier la români, avea să fie eliberat cu onoruri militare

Imediat după retragerea ruşilor din Bucovina, i se anunţă lui Repta – într-o miercuri – vizita contelui Meran, preşedintele Bucovinei. Repta retractase circulara din 19 septembrie, prin altă circulară, publicată în „Foaia ordinăciunilor”, zicând că tot ce a făcut, pe timpul ruşilor, a făcut numai sub presiunea baionetelor. Cu toate acestea, Meran îl „sfătui” pe bătrânul mitropolit să se retragă la Dorna, „din motive de sănătate”, cu atât mai mult că aceasta era şi dorinţa guvernului central din Viena, care – de milos ce era! – nu voia ca mitropolitul, om bătrân şi slab, să suporte o eventuală bombardare a Cernăuţului.

Mitropolitul, însă, nu voia să plece la Vatra Dornei şi avea, pentru aceasta, motivele sale bine întemeiate. Unui mitropolit, adică unui urmaş al lui Hristos, nu-i este permis să-şi părăsească turma şi dieceza, în faţa primejdiei, dezertând de la datorie. Aceasta ar fi însemnat să calce canoanele ecumenice. Afară de asta, un om bătrân, debil, ca mitropolitul Repta, nu putea suporta clima cea aspră de la munte, fără să-şi primejduiască sănătatea. Dar austriecii n-aveau aceste lucruri în vedere.

Văzând Meran că nu i-a succes să-l înduplece pe Repta de a părăsi reşedinţa sa, a plecat cu automobilul la Dorna. Două zile după plecare acestuia, îi sosi mitropolitului o telegramă de la guvernul central din Viena – din partea ministrului de culte Hussarek – ca să părăsească numaidecât Cernăuţul, împreună cu întregul consistoriu, şi să se aşeze în Vatra Dornei. Dar Repta s-a opus şi de data aceasta, nevoind să se mişte de la postul său.

Austriecii îi întind o cursă, luându-l prizonier

Cernăuţenii, de 1 mai 1917

Văzând Meran că mitropolitul opune o astfel de rezistenţă maşinaţiunilor guvernului, puse la cale o stratagemă, în urma căreia Repta avea să cadă în cursa ce i-o întinsese, în înţelegere cu colonelul Fischer. Îi telegrafia mitropolitului, din Vatra Dornei, să vină numaidecât acolo, în interes de serviciu, iar după aceasta va putea să se întoarcă, îndărăt, la Cernăuţi.

Mitropolitul, nebănuind nimic, plecă, duminică, în 8 noiembrie, la Dorna, unde contele Meran îi comunică ştirea că nu-i este permis să părăsească Dorna, ci trebuie să rămână acolo, la dispoziţia guvernului. Zadarnice i-au fost toate protestele, capul bisericii româneşti din Bucovina fu reţinut în captivitate. I se dădu o odăiţă, deasupra locuinţei contelui Meran, la poarta căruia străjuiau soldaţi înarmaţi.

În curând, fură aduşi la Dorna – cu nepusă masă – şi membrii consistoriului, precum şi patru lăzi mari, cu cele mai importante şi mai indispensabile acte din arhiva mitropoliei.

Dovada cea mai eclatantă că mitropolitul nici de gând n-avea să se retragă, de bună voie, la Dorna este şi faptul că mitropolitul chemase la Cernăuţi, pentru joi, 3 noiembrie, pe 11 studenţi teologi, ca să-i sfinţească în preoţi. Aceştia fură chemaţi, apoi, două săptămâni mai târziu, pentru acelaşi scop, la Dorna, unde fură sfinţiţi.

Vineri, în 14 noiembrie, ruşii intrară din nou în Cernăuţi.

Scopul austriecilor era: Jefuirea fondului bisericesc

Guvernul austriac îşi dădu pe faţă adevăratele gânduri, ce le avea cu mitropolitul Repta şi cu întregul consistoriu ortodox din Bucovina.

Se ştie că statul austriac este administratorul marii averi a bisericii române din Bucovina. Cu toate acestea, statul austriac nu poate lua, după statute, o leţcaie din acest fond, fără ca mitropolitul şi consistoriul să fi votat – măcar de formă, pentru salvarea simulacrului legalităţii – acea sumă de care statul are nevoie. Dar nici biserica nu poate întrebuinţa nici ea vreun ban, fără consimţământul guvernului.

Fondul bisericesc din Bucovina dispune de un numerar de aproape 36 milioane de coroane, plasate pe la băncile din Viena, în hârtii de stat, şi anume rentă de aur.

Aflându-se, acum, statul austriac, din cauza războiului, într-o mare strâmtorare, a făcut un împrumut intern, negarantat însă prin nimic, dar la care au fost silite să contribuie toate instituţiile financiare, precum şi ceilalţi contribuabili cu dare de mână. Între instituţiile cu averi mari este şi fondul bisericii române din Bucovina.

Voind guvernul austriac să aibă, cu vremea, la dispoziţia sa, pentru necesităţile războiului, tot fondul disponibil al bisericii române din Bucovina, adică 36 milioane coroane, iar mai târziu, cu siguranţă, şi banii luaţi cu împrumut, ipotecând moşiile din Bucovina, a pus mâna pe mitropolitul Repta şi pe întregul său consistoriu, ca să le poată smulge iscăliturile – prin diferite mijloace – pentru votarea sumelor necesare molohului războiului.

La Dorna, sub teroarea legii marţiale, mitropolitul Repta şi consistoriul său au fost constrânşi să voteze, deocamdată, numai suma de două milioane coroane în aur pentru împrumutul de război. Cele două milioane de coroane sunt însă pierdute pentru totdeauna, deoarece statul austriac, care va bancruta, în curând, sau se va desfiinţa, n-a garantat acest împrumut prin nimic.

Chiar dacă nu s-ar realiza această ipoteză, totuşi fondul bisericii române din Bucovina va fi păgubit cu vreo 400.000 de coroane, deoarece şi-a dat din mână hârtiile sale bune, garantate prin renta de aur, într-o vreme când cursul banului austriac a scăzut pe toate pieţele financiare cu cel puţin 20 la sută.

Iată, deci, de unde izvorăşte „mila” guvernului austriac pentru sănătatea mitropolitului Bucovinei şi Dalmaţiei! Hinc illae lacrimae!

De altfel, guvernul austriac n-a jefuit fondul religionar din Bucovina pentru prima dată, sub pretextul unui „împrumut de război”. Au mai fost, până acum, şi alte „împrumuturi” de acest soi, care n-au fost plătite nici până azi. În anul 1859, după teribilul dezastru al Austriei la Magenta şi Solferino, Episcopul Eugeniu Hacman – un rutean – a fost silit să împrumute statului austriac 2 milioane de coroane; tot aşa, şi după înfrângerea de la Kouiggractz, în 1866.

Mitropolitul e târât peste munţi, iarna, pe viscol

În vreme ce austriecii întrebuinţau acest ruşinos şantaj faţă de capul bisericii din Bucovina, ruşii se apropiară, cu oaste numeroasă, de Câmpulung şi de Dorna. Austriecii fură, atunci, constrânşi să părăsească Dorna şi să treacă munţii în Ardeal, luându-l cu dânşi pe mitropolitul Repta, împreună cu întregul său consistoriu.

Atunci le-a fost dat românilor bucovineni să-l vadă pe bătrânul lor cap bisericesc, om de 76 de ani, slab, bolnav şi zdrobit sufleteşte, din cauza umilinţelor şi suferinţelor prin care trecuse, târât de austrieci, în puterea iernii celei aspre şi silit să treacă munţii în Ardeal, pe un viscol cumplit, într-un automobil. După zile de suferinţe şi de chinuri, rebegit de frig, slab, prăpădit şi bolnav, ajunsese la Cluj ca un dezertor involuntar din eparhia sa, călcând prin aceasta şi canoanele bisericeşti, care nu permit unui episcop să-şi părăsească dieceza în vremuri grele.

Iată ce au făcut austriecii cu un moşneag octogenar, cu un prinţ al bisericii sale, cu un membru al Senatului din Viena, cu un consilier intim al împăratului Franz Iosif I! Şi să ne mai mirăm, acum, de atrocităţile austriece, comise faţă de nişte simpli „valahi puturoşi”, care au fost schingiuiţi, împuşcaţi şi spânzuraţi ca nişte dobitoace necuvântătoare?

La Cluj, a petrecut mereu sub pază, umilit şi amărât până în adâncul sufletului său, afară de asta – privat şi de cel mai elementar confort.

În aceste clipe grele, l-a ispitit gândul să se retragă într-o mănăstire, depunând cârja pastorală, dar, în cazul acesta, austriecii sunt hotărâţi să-l numească în locu-i pe un rutean, Artemon Manastirsky, iar această numire a unui slav în scaunul mitropoliei bucovinene, într-o vreme când Bucovina e în pericol să devină o provincie rusească, ar putea avea nişte consecinţe nespus de grave pentru biserica noastră.

Desigur că numai teama de un astfel de pas l-au determinat pe Repta să ducă crucea suferinţei şi a umilinţei până la sfârşit.

Ruşii îl cheamă pe Repta la Cernăuţi

Cernăuţi, 1 mai 1917

Intrând ruşii, a doua oară, în Cernăuţi, guvernatorul Cernăuţului, Evreinow, văzând că mitropolitul şi-a părăsit reşedinţa, i-a trimis înştiinţare, mai întâi la Dorna, unde petrecea pe atunci Repta, ca să se întoarcă în scaunul păstoriei sale, deoarece nu i se va întâmpla nimic. Mitropolitul, care locuieşte – şi azi – la Dorna, într-o biată cămăruţă, deasupra guvernatorului Meran, la poarta căruia păzesc soldaţi înarmaţi, ce putea să facă, decât să dea un răspuns evaziv, că este bolnav?

Ruşi voiau să aducă la Cernăuţi un mitropolit şi preoţi ruşi

Văzând Evreinow că nu-i chip să-l aducă îndărăt pe Repta în scaunul său, le comunică preoţilor din Cernăuţi că va aduce la Cernăuţi un episcop rus, ca să păstorească dieceza văduvită.

Aceştia, împreună cu alţi români din Cernăuţi, merseră la consulatul român, cerând intervenţia României, ca să împiedice lovitura ce se pregătea. Şi numai graţiei intervenţiei consulatului român din Cernăuţi, al cărui girant a pus în vedere dlui Evreinow că asemenea măsură ar face sânge rău în România şi ar putea da prilej la agitaţiuni contra Rusiei, se datoreşte că Bucovina a scăpat de episcopie rusească.

Evreinow, convins de argumentările aceste, renunţă la măsura cea mai drastică, spunându-le, mai târziu, şi preoţilor că nu se mai gândeşte, deocamdată, la realizarea acestui plan, deşi starea bisericilor şi poporului din satele fără preoţi este lamentabilă.

Urmările prigonirii preoţilor: pustiirea satelor

În acest punct, al lipsei de preoţi, Evreinow avea perfectă dreptate, deşi măsura ce o proiectase era o lovitură pentru noi, mult mai dureroasă decât a austriecilor.

De la începutul războiului între Austria şi Rusia, austriecii au dezvoltat o teroare nemaipomenită mai ales împotriva preoţilor şi învăţătorilor din Bucovina, care erau prin satele din apropierea câmpului de bătaie. Din aceste sate, pentru o simplă bănuială de spionaj, fură aproape toţi preoţii şi învăţătorii din satele din nordul Bucovinei parte arestaţi, parte împuşcaţi sau spânzuraţi; alături de ei, şi o mulţime de ţărani. Unii dintre preoţi fură recrutaţi şi duşi, ca preoţi militari, în război, încât sate întregi au rămas fără preoţi, fără primari şi fără învăţători, adică fără cei mai chemaţi conducători ai poporului, mai ales în aceste vremuri de restrişte.

De opt luni de zile, de la izbucnirea războiului, în o mulţime de sate din Bucovina, mai ales în nord, se nasc copii, fără a mai primi, mai târziu, botezul; nu se fac cununii, oamenii mor, fără să primească sfânta cuminecătură şi sunt înmormântaţi ca şi elinii, fără preoţi, deoarece preoţii lor – dacă n-au fost încă trimişi pe lumea cealaltă – zac cu zecile în temniţele din apusul Austro-Ungariei. Bisericile stau zăvorâte şi pustii, iar unde sunt preoţi nu e permis să sune nici clopotele şi să-i cheme la slujba dumnezeiască pe cei rămaşi acasă, care sunt însetaţi de cuvântul lui Dumnezeu.

E o nespusă jale şi o sfâşietoare deznădejde neagră în sufletele acestor nenorocite fiinţe, care n-au putut să asiste, în acest an, măcar la slujba Învierii. Ei mor pe capete, neştiuţi de nimeni, din pricina epidemiilor şi a foametei, sunt îndobitociţi şi înnebuniţi de schingiuirile jandarmilor austrieci şi trăiesc în bătaia tunurilor şi ploaia gloanţelor ce bântuie prin preajma lor. Cine să-i apere? Cine să-i mângâie şi să-i sfătuiască? Nimeni!

Ruşii îl chemară din nou pe Repta la Cernăuţi

Un singur pretext îl putea induce sărmanul mitropolit Repta – prin gura căruia vorbea, însă, guvernul austriac – că n-are la ce merge la Cernăuţi, anume că el poate conduce dieceza şi de la Dorna. După ce a ieşit, însă, din cuprinsul diecezei sale, petrecând la Cluj, el nu mai avea nici acest pretext.

Atunci guvernatorul rusesc Evreinow îi trimise o întrebare precisă: vine sau nu vine la Cernăuţi?

În caz că avea să vină, guvernatorul îi făgăduia că îi va trimite un act în toată forma, prin care i se garantau libertatea personală şi toate drepturile şi privilegiile ce le avusese şi înainte. Iar de nu venea, existau două motive pentru acest refuz: sau nu voia, şi atunci Evreinow era hotărât să-l privească drept dezertor şi să-l înlocuiască, sau nu putea veni, ceea ce însemna că austriecii îl ţin în captivitate, ca pe un prizonier de război, şi, în cazul acesta, ruşii aveau să ia alte măsuri, probabil represalii.

Răspunsul ce-l dăduse mitropolitul Repta era însă aşa de nelămurit, încât Evreinow le comunică preoţilor ortodocşi din Cernăuţi, asemenea şi altor români, că e decis să ia hotărâri în privinţa ocupării scaunului de mitropolit.

Dar şi de data aceasta, tot în urma intervenţiei consulatului român din Cernăuţi, care-i atrase atenţia asupra susceptibilităţii opiniei publice din România. Evreinow nu avu încotro şi renunţă la planul său.

În curând, ruşii fură alungaţi din Bucovina, până la Boian, uitând şi de mitropolitul Repta, şi de planurile lor reformatoare.

Repta petrece, însă, până azi, în captivitatea austriecilor, în cămăruţa sa, păzită de soldaţii lui Fischer.

Propaganda catolică împotriva ortodoxiei

“Prigoniţii” Wassilko von Serecki

Şicanele şi prigonirile guvernului austriac împotriva bisericii române şi a credincioşilor ei din Bucovina nu sunt cazuri izolate, ele fac parte dintr-un sistem diabolic, bine stabilit, sistem menit a ne zdrobi prin orice mijloace şi a ucide în noi orice sentiment românesc, orice legătură ce am putea avea cu fraţii noştri din regat. Iar biserica este, desigur, o astfel de legătură trainică între noi şi ei, de aceea duşmanii i-au jurat pieirea.

Din pricina dezastrelor armatelor austriece în Galiţia şi Bucovina, s-a produs, în cercurile cele mai înalte din Viena, o astfel de atmosferă duşmănoasă faţă de tot ce-i ortodox în monarhia habsburgică, încât aceste cercuri nu fac taină, ci spun pe faţă că o parte din aceste dezastre ale austriecilor sunt de atribuit şi faptului că în nord-estul monarhiei este o populaţiune ortodoxă, despre care pretind ei că simpatizează cu Rusia şi trădează mişcările armatei austriece.

După război, guvernul austriac hotărâse să dezvolte o vastă propagandă catolică în aceste provincii austriece, deoarece biserica romano-catolică va forma un zid izolator între Rusia şi foştii ortodocşi. Din pricina acestei atmosfere insuportabile, duşmănoase a sferelor înalte de la Viena, toţi ortodocşii sunt aproape constrânşi să treacă pe faţă la catolicism.

Alexander Wassilko von Serecki

Astfel, avem de înregistrat, în timpul din urmă, trecerea la catolicism şi a doi membri din aristocraţia română din Bucovina, fraţii Baron Vasilco, dintre care unul, Ştefan, este consilier la ministerul de interne, iar altul, Alexandru, căpitan în armata austro-ungară şi aghiotantul unui arhiduce austriac. Ei au făcut acest pas, de silă, lepădându-se de credinţa strămoşească, cu toate că un frate al lor este preot ortodox şi cu toate că rudele lor din Bucovina şi din România se ţin încă de legea veche strămoşească.

Austriecii pun mâna pe odoarele mănăstirilor bucovinene

Despre aceste „adăpostiri” ale odoarelor din vechile mănăstiri bucovinene şi din muzeul mitropoliei din Cernăuţi s-a amintit ceva, şi până acum, în presa din România. Ştirea este adevărată şi nu a fost dezminţită până acum. Asupra marelui preţ şi a importanţei acestor odoare, guvernul austriac din Bucovina nu-şi dăduse încă bine seama.

În vara anului 1913, însă, a făcut o călătorie de studii, pe la mănăstirile din Bucovina, vestitul profesor de istoria artelor, de la Universitatea din Viena, Strzygowski, care a atras atenţia guvernului, într-un articol-foileton din ziarul „Zeit”, asupra nepreţuitei valori artistice a acestor odoare, decât care, spunea el, nu sunt altele mai de preţ în întreaga monarhie, afară de cele din tezaurul Curţii Împărăteştin din Viena.

Cunoscătorii spun că preţul acestor odoare, rămăşiţe scumpe de la marii voievozi ai Moldovei şi de la vechii boieri din acea ţară, trece peste 20 milioane coroane.

Aceste odoare au fost – aşa zicând – confiscate, pentru că nu e de crezut că austriecii le vor reîntoarce mănăstirilor şi mitropoliei din Bucovina, ci le vor păstra, sub diferite pretexte, chiar şi dacă li se va impune în viitorul tratat de pace să le restituie foştilor proprietari.

În pacea de la Paris, în 1815, i s-a cerut Franţei să restituie comorile de artă, răpite de Napoleon; cu toate acestea, cele mai însemnate din ele au fost trecute ca pierdute în vălmăşagul războiului, iar azi împodobesc muzeele din Paris.

Cu siguranţă că şi austriecii vor întoarce acelaşi lucru şi vor induce aceleaşi scuze. Pierderea acestor vechi comori de artă veche moldavo-bizantină este, deci, ireparabilă, din moment ce ele au intrat în ghearele vulturului cu două capete şi două feţe.

Răpirea moaştelor Sfântului Ioan de la Suceava

atinge suveranitatea statului român

Sub pretextul că ruşii ar putea fura relicvele sfântului din vechea mitropolie a Sucevei, austriecii au trecut racla, cu moaştele lui, peste munţi, în Ardeal, însoţite de părintele protosingel Pancratie Sidorovici, care a mers cu ele până la Viena, unde au fost aşezate în capela românească de acolo.

Nu mă ridic împotriva faptului că a fost dus la Viena acest sfânt, care este patronul Bucovinei şi de ale cărui moaşte, de când Alexandru cel Bun le-a adus de la Cetatea Albă, în 1402, se leagă o bună parte din istoria Moldovei, ci mă ridic împotriva faptului că transportarea acestor moaşte, în mod clandestin, de către autorităţile austriece, a atins, întrucâtva, suveranitatea statului român şi drepturile ce le are acest stat asupra moaştelor şi asupra mănăstirii din Suceava, în care au fost păstrate.

Se ştie că mănăstirea din Suceava, împreună cu moaştele Sf. Ioan, stă sub patronajul României. Mitropolitul de la Iaşi, împreună cu ministrul de culte de la Bucureşti au dreptul, rămas prin uz şi tradiţie, de a propune spre numire pe egumenul acestei mănăstiri; mitropolia din Iaşi subvenţionează mănăstirea din Suceava cu 6.000 lei pe an; prin urmare, o astfel de transportare clandestină a moaştelor şi odoarelor din această mănăstire atinge direct însuşi dreptul de patron al statului român, care cred că n-a fost deloc înştiinţat de guvernul austriac despre acest proiect de răpire.

Guvernul român are dreptul să-i ceară socoteală celui austriac de acest pas. Dacă austriecii se temeau ca moaştele şi odoarele de la Suceava – şi din celelalte mănăstiri – să nu fie luate de ruşi, n-avea decât să le treacă, peste apă, la Burdujeni, cum au făcut cu sutele de vagoane şi de maşini, care au împiedicat, cu lunile, circulaţia pe liniile româneşti. Sau poate vagoanele de porci ale statului austriac sunt mai de preţ decât comorile de artă ale bisericilor şi mănăstirilor noastre?

Ruşii pun gardă de onoare la mormântul lui Ştefan cel Mare

Dovadă că austriecii n-aveau nici un motiv să ia aceste măsuri faţă de invazia ruşilor şi că, dimpotrivă, ruşii au arătat cu mult mai multă pietate faţă de bisericile şi mănăstirile noastre, dovadă este, zic, însăşi purtarea ruşilor la mănăstirea Putna, pe timpul celei de a doua invazii a lor, care purtare diferă de barbariile germane de la Reims.

Înainte de a trece ruşii apa Siretului, pe care ei îl considerau ca viitoarea graniţă între România şi Rusia (?!?), a venit la Cernăuţi însuşi comandantul aripii stângi ruseşti, adică a armatei din Galiţia şi Bucovina, generalul Webel, ca să pună la cale operaţiunile din sudul Bucovinei.

De la acest general, consulatul român din Cernăuţi a obţinut promisiunea că mormântul şi mănăstirea Putna – care este o adevărată „Meca” a românilor – nu vor fi încălcate de trupele ruseşti.

Şi, în adevăr, generalul Webel a dat ordine severe generalilor Aritinow şi Laurentiew, colonelului de cazaci Seşin, precum şi şefului statului major al aripii stângi, generalul Morlewicz, să nu permită soldaţilor ruşi să intre înarmaţi în incinta mănăstirii, doar cel mult pentru rugăciune, ca să se închine, însă totdeauna fără armă. Asemenea, şi ofiţerii n-aveau voie decât să se închine, încolo nu le-a permis să intre în lăcaşul cel sfânt.

Ba, ce-i mai mult, oamenii de prin partea locului spun că ruşii au pus, la început, gardă de onoare la mănăstire, care o păzea, să nu se întâmple vreo pângărire. Pe urmă, a fost retrasă.

Episodul acesta, în care purtarea unor duşmani contrastează aşa de mult cu impietatea austriecilor a făcut cea mai bună impresie între românii bucovineni, care numai filosofi nu sunt. El merită să fie cunoscut şi de lumea românească din regat, cu atât mai mult că, într-un ziar din Iaşi, s-a scris, prin noiembrie, că Putna a fost prădată de cazaci.

Alte orori austriece

Austriecii, de o îndrăzneală care frizează obrăznicia, vor căuta, desigur, să dezmintă acuzaţiile grave, ce le-am adus în acest articol-rechizitoriu, voind să tragă, din nou, un văl de nepătruns peste ruşinoasele lor fapte şi crime faţă de neamul şi biserica românească din Bucovina. Ei pot smulge chiar declaraţii de dezminţire însuşi mitropolitului Repta şi consistoriului, dar toate aceste declaraţii nu vor avea nici o valoare, deoarece ştim când, cum şi în ce împrejurări au fost smulse acele declaraţii. Eu voi menţine în întregime cele afirmate aici de mine.

Dezminţirile ce ar urma nu mă vor opri de la dezvăluirea celorlalte orori, comise de ei, şi pe care ţin de o sfântă datorie a mea de a le denunţa românilor de pretutindeni, când fraţii noştri din Bucovina nu pot vorbi ei înşişi cum trebuie.

În curând, voi stigmatiza, din nou, autorităţile militare austriece, aducând alte cazuri, mai înfiorătoare. Jandarmii şi soldaţii austro-ungari, în loc să se războiască cu duşmanii, dinaintea cărora fug mereu, asasinează în mod laş propria lor populaţie paşnică, neînarmată şi nevinovată.

Aceste „isprăvi” vor fi, în curând, cunoscute.

Dr. Ion Grămadă

(Adevărul, Anul XXVIII, No. 10090, vineri – 17 aprilie 1915, pp. 1, 2).