Cărturarii ardeleni, despre colinde şi vifleimuri

*

Am publicat, de-a lungul anilor, rezultatele propriilor mele cercetări pe tema creaţiilor primordiale, pe care le numim colinde, confundându-le cu creştinele cântece de stea şi cu vifleimurile – care sunt numite impropriu colinde, şi iată că dau, astăzi, peste îndreptăţiri ale afirmaţiilor mele anterioare şi din partea altor cărturari ardeleni ai secolului al XIX-lea, tributari latinismului – ce-i drept -, dar în mod justificat, pentru că, în vremea lor, nu se ştia mai nimic despre civilizaţia boreală, pe care românii încă o mai mărturisesc lumii, prin tradiţiile lor, păstrate din ce în ce mai mimetic şi mai fără de iniţieri. Când am scris “Vechi colinde bucovinene” şi volumul trei, dedicat Datinii, al “Poveştii aşezărilor bucovinene” (ambele postate pe acest site, în categoria CĂRŢI), aflam un antecesor strălucit, bănăţeanul Simeon Mangiuca, dar remarcabile studii despre filosofia culturii, pe această temă, au izbutit şi pe nedrept uitaţii antecesori ai lui George Coşbuc şi ai lui Lucian Blaga, Teodor ROŞU (1861), Dr. Gregoriu SILASI (1875) şi N. SULICA (1901), ca să nu mai vorbesc de admirabilul George COŞBUC (1903), tranşant şi decisiv în opinii.

*

Înainte de a reproduce textele mele, dedicate celor două Datini fundamentale, cea primordială şi cea creştină, ambele valoroase, dar cu obligativitatea, din partea noastră, de a şti să facem distincţie între una şi cealaltă, voi reproduce, cu rol de argumentări, fragmente din studiile cărturarilor ardeleni citaţi mai sus, care îmi întăresc şi legitimează propriile teorii.

*’

*

Cântecele solare primordiale, în viziune ardeleană

*

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă.

Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării” (Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32).

* 

„Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

* 

„Crăciunul, fără îndoială, se concepe, în mai multe colinde, după idei şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-a, coborât

(Corindăm, Doamne, corinda)

De mai sus din răsărit

Dumnezeu, din cer, pe scări,

Pe miruri, pe lumânări,

Cu-o turmă de oi domneşti…

Şi o paşte în senin

Şi-o adapă în nor lin”

*

(Wilhelm Schmidt: Das Jahr und seine Tage in Meinung

der Romanen Siebenburgens, Hermannstadt, 1866).

*

se concepe că renaşterea şi reîntoarcerea soarelui, aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele salbelor înverzite, când într-un colind se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu,

(Florile dalbe)

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut

Dumnezeu adevărat:

Soare în rază luminat…

Că pe cer s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea, cometă strălucită

Pentru ferici menită…

Iată lumea că-nfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

Le fereastră, rândunele.

*

(Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor, p. 394)

*

… Şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52).

* 

„Dacă străinii se uimesc şi încântă de frumuseţile extraordinare ale literaturii noastre tradiţionale, se cuvine ca noi să reflectăm şi la însemnătatea ei pentru literatura noastră propriu-zisă, care numai din rădăcinile cele tradiţionale poate trage sucul naţionalităţii româneşti… să reflectăm, mai presus de toate, la însemnătatea ei pentru trecutul cel mai îndepărtat. Da, să năzuim a conserva aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare.

Nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52).

 *

„Colindele sunt mijlocitoare între vechile credinţe păgâne mitologice şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini în ele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul X, nr. 5 din 1 martie 1877, p. 56).

*

„Decembrie, la vechii romani, era pus sub protecţia Vestei, zâna focului (vezi Ovid, Tristele, I, IV), fiica lui Saturn şi a zânei Ops, de la opulentia = abundenţă (vezi Macrobius, Saturnalia, C, X).

În onoarea acestei zeităţi se celebrau, în această lună, feeriile saturnale, de unde ne-au rămas Colindatul copiilor, în noaptea din ajunul Crăciunului, urările de avuţie (îmbelşugare), cântece numite Colinde şi toate celelalte datini domestice, pe care sătenii români le păstrează ca o comoară străveche” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 3)

*

„La romani, exista o sărbătoare, numită festum calendarium, ce cădea pe ziua de 1 ianuarie, aşadar pe ziua de anul nou. Pre-seara acestei zile era serbată prin fel de fel de jocuri: copii umblau mascaţi sau travestiţi, din casă în casă, fluierând şi cântând, ca să capete daruri. Obiceiul acesta s-a păstrat până târziu, în evul mediu, şi după încreştinarea romanilor, după cum se poate vedea din scriitorii evului mediu, ca Ducange, care ne spune că, şi pe vremea sa, copiii umblau, în pre-seara anului nou, la „gratulate” sau, cum am zice noi, la colindat, urând gazdei, care ieşea să-i cinstească, cam în chipul acesta: „Gaudium et lactitia sit in hac domo, tot filii, tot porcelli, tot agni!”; adică: Bucurie şi veselie să fie în casa aceasta, copii, purcei şi miei din belşug! Sau, după traducerea lui Teodorescu: „În astă casă să fie / Bucurie şi veselie; / Câţi mititei, / Atâţia purcei / Şi toţi atâţia miei!”.

Asemănarea iarăşi este izbitoare. Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda(e) romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru, ca şi cuvintele, citate de Ducange” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4).

*

“Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii.

Unele dintre ele, probabil minoritatea lor, în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt cu mult mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datorează faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, fäceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii.

*

Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este central miturilor solare, şi este şi astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa, seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ, începând de la solstiţiul de vară, erau privite ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui – pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii – iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume.

Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece, şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor, care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăşteau lumina zilelor şi viata naturii. Iar la echinocţiul de primăvară, era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii”.

Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cântat, şi astăzi, în colindele noastre, şi este sărbătorit de datinile noastre.

*

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin Decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind, deodată, naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Christos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui.

Deci, colindele care cântă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar, însă, sau mai niciodată, acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Acestea au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.”

*

(George COŞBUC, Colindele noastre, în Albina / Revistă Enciclopedică Populară,

Anul VI, nr. 51 din 21 septembrie 1903, pp. 1317-1320).

*

Preluând şi punând faţă în faţă informaţii din “cele mai bune datini din câte se află pe pământ” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241), eu am ajuns la următoarele concluzii:

*

*

Adeziunea la mit, între Colind şi Vifleim

*

În cadrul aceleiaşi „matrice stilistică”[1], există două „aderenţe la mit” [2] româneşti, respectiv aderenţa la „tradiţia primordială”[3] şi, respectiv, la „tradiţia creştină”[4], Colindul şi Vifleimul”[5], cum numea cărturarul I. G. Sbiera aşa-numitele „colinde creştine”, deci cântecele religioase de Crăciun.

Colindul, numit, în vremea lui Strabon, „peanul tracilor”  sau „imnul Titanilor”[6], admis în templul solar, odată cu „ierburile vindecătoare”[7], reprezintă o creaţie sacerdotală preistorică („Singurul lucru care poate fi popular este doar faptul „supravieţuirii” atunci când aceste elemente aparţin unor forme tradiţionale dispărute”[8]), românii fiind singurii urmaşi ai amestecurilor de populaţii nod-dunărene care mai păstrează, în sensul conservării, „straturile de cultură mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană”, drept „coloanele vieţii”[9], în condiţiile în care, şi astăzi chiar, „satul românesc este, în esenţă, preistoric, ştiut fiind faptul că înrâuririle de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice” [10].

*

Colindul înseamnă „o solidaritate mistică între om şi natură, care nu mai este accesibilă conştiinţei moderne”[11], dar care marchează, „sub teroarea istoriei”[12], „drama cristologică” a civilizaţiei umane. Sugerăm ideea învelirii în cosmicitate pentru că reprezentările de mai târziu ale fertilităţii fie că reduc numărul simbolurilor, fie că le abandonează cu totul, semn al nevoii de relaţionare printr-o personificare şi nu, ca până atunci, printr-o „fermecătoare fraternitate a omului cu întreaga creaţie”[13].

„Colinda română ca cult de Soare (cel scandat, numit şi „Urătură” sau „Pluguşor”) şi, în egală măsură, cult al Lunii (cele cântate, inclusiv „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”, care au fost, iniţial, colinde), poartă un nume care „nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”[14], opinia lui Simeon Mangiuca fiind întărită de toate scrierile vechi, referitoare la omagierile astrale ale antichităţii, însuşi Herodot precizând că populaţiile acelea vechi, din care şi noi, românii, ne tragem, „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă”[15].

*

Elemente ale cultului astral, ca esenţă a religiei naturale, în desfăşurarea ritualică recognoscibilă în Colind, în oraţiile de nuntă, în datina piţărăilor şi în horele căluşereşti, toate cu rădăcină comună, se pot identifica în mai toţi autorii antici, fie aceştia istorici, precum Diodor Sicul[16] sau Claudiu Aelian, care se foloseşte de textele, între timp dispărute, ale lui Hecateu Abderida[17], fie poeţi, precum Pindar, cel care susţinea că pe primele cântece ale omenirii „zeii le-au ctitorit”[18] odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Nemmene, IV, 1), pentru că abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo”  (Paiane, I, 52), ştiut fiind faptul că, la începuturile metafizice ale omenirii, conştientă de Timp, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor”[19], deci în prima decadă a lunii mai (luna „Malanka”, la slavi), atunci când se iveau  „flori de măr, / flori de păr”, cele care nu lipsesc nici din relicvele de Colind contemporane, dar nici din Vifleimuri. / În Colindul de astăzi, întâlnim, drept relicve, inclusiv lingvistice, ale „tradiţiei primordiale” („câmpul stilistic”, cum formula, mult mai inspirat decât Guenon, Lucian Blaga), formulele sacramentale „leru-i ler”, „florile d’Albei” (şi nu „florile dalbe”, cum s-a încetăţenit, datorită absenţei iniţierilor[20]), precum şi invocaţia sacră „oi”, adesea în formula „oi, leru-i ler”.

Reminiscenţa lingvistică „leru-i ler”, comentată şi studiată, cu reperul încrâncenat latinist al Şcolii Ardelene, nu înseamnă, aşa cum îşi închipuia Şincai şi Maior eternizare a numele împăratului Aurelian, „acest prea strălucit împărat şi bărbat ostaş, născut în Dacia”, nici, aşa cum propusese, după 1848, braşoveanul George Săulescu, luând în studiu formula derivată „Veler şi Velerum”, înveşnicirea numelui împăratului Valeriu, nici, aşa cum sugera I. G. Sbiera, cel care şi inventariază opiniile de până la el, un „ecou târziu al cultului Larilor”[21], ci formula sacramentală finală (Legea e Lege), cum se poate concluziona, în baza unei mărturii a lui Aristotel[22]. De altfel, sugestia legământului sacru, al legii care se cânta, ca să nu se uite, este întărită şi de prezenţa, în reminiscenţa „oi, leru-i ler” şi a derivatelor acestei formule, a invocaţiei „oi”, din străvechiul „NeikOY” (conform inscripţiei din Rhodos, ANAPO’NEIKOY, ANAPONEIKI), singura prin care putea fi invocat AUM (se pronunţă OM, cum precizează Hermann Wirth, luând în discuţie „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”[23]).

*

Reminiscenţa „florile d’Albei”, eronat conservată de subconştientul obştesc drept „florile dalbe”, face recurs la numele celtic al Lunii, „Alba”[24], identificat şi în colindele provensale, dar şi în numele dat de celţi insulelor britanice, „Albion”, celţii fiind, în fond, cum susţine şi Blaga, nu o populaţie antică, ci o cultură ocupaţională, cultura meşteşugărească, preistoria beneficiind, de fapt, de trei culturi ocupaţionale, păstorească, agrară şi meşteşugărească, argumentul principal constituindu-l simbolistica ornamentaţiei populare, ştiut fiind faptul că „geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt”[25].

Datorită erorii, comisă de filosofii culturii, de a considera cultura elină un reper şi nu o fereastră spre o cultură preistorică boreală, din care derivă cea elină (Herodot spune, cu firească trufie că, „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume”[26], deşi e cunoscut că numele a două dintre trei ceruri ale boreazilor, Cerul Apropiat sau Cerul Zilei, numit de boreazi Deaus a devenit Zeus al elinilor, iar Cerul Mijlociu sau Roata Cerului, numită Ur Anu – Tatăl Ceresc se numeşte în aramaică Anu Yahve –, a devenit, la elini, Uranus), multe dintre moştenirile ancestrale s-au pierdut, deşi e lesne de înţeles, spre exemplu, că omătul se „cerne” din „Cernunos”, deci din Cerul Îndepărtat (sinonim şi al Timpului, deci Cronos), cel întunecat, pentru că niciodată nu ninge din „Ur Anu”, adică din cerul înstelat, care aduce gerul, îngheţul, de sub semnul ceresc al şarpelui, respectiv Constelaţia Dragonului.

*

Ignorând o superbă constatare a primului om modern al omenirii, Preafericitul Augustin, care susţinea că şi „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”, colindele, ca expresii sacerdotale ale acelei religii, care a existat de la începuturile omenirii, au fost prigonite de către biserică, drept „marele praznic al diavolului” sau „cântece drăceşti”[27], dar tentativa de asimilare creştină a colindelor în cântece bisericeşti s-a produs abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când apar, mai întâi, cu „Colindele pascale” şi „Irozii”, apoi cu „Vifleimurile” şi cu „Cântecele de stea”, toate încredinţate, iniţial, epitropilor bisericeşti, pentru a provoca parvenitismul românilor („Ce? Noi nu suntem la fel de gospodari?”), apoi, odată cu fenomenul de asimilare creştină a colindelor prin creaţii culte, care urmau să fie răspândite în popor, prin eforturile parohilor, încredinţate fiind direct tuturor enoriaşilor şi, mai eficient, elevilor de şcoală, sub numele de colinde populare.

*

Producţiile cu rol propagandistic creştin, numite de I. G. Sbiera „Vifleimuri şi Cântece de stea”, creaţii ale unor compozitori profesionişti, precum Tiberiu Brediceanu („Domnul Sfânt când s-a născut”), Al. Podoleanu („Bună dimineaţa la Moş Ajun”), I. C. Brătian („Noaptea de Crăciun”), D. G. Kiriac („Scualaţi, sculaţi”; „O ce veste minunată”; „Nouă azi ne-a răsărit”), George Cucu („Astă seară-i seară mare!”; „La un colţ de grădiniţă”; „Sus boieri nu mai dormiţi”; „Am plecat să colindăm”; „În vârful la nouă meri”), V. Popovici („Maica sfântă şi-o pornitu”; „Trei păstori”), A. Stoia („Steaua sus răsare”) sau Timotei Popovici („Astăzi s-a născut Hristos”), au fost publicate de Biblioteca Religioasă-Morală şi Muzicală, „sub direcţiunea Preotului Eugen Bărbulescu – Profesor”, până în anul 1945, „pentru folosirea elevilor de şcoală şi adulţi, ce se cântă la Moş Ajun, Crăciun şi Anul nou”[28].

*

Odată adoptate de popor şi conservate, mai mult sau mai puţin conştient (de asta, din cauza pierderii de memorie, apar variantele), Vifleimurile pot fi considerate folclor, dar nu şi creaţie, pentru că, precum şi în cazul Colindului, în cântecele acestea, închinate Lunii şi Soarelui (Soarele Dreptăţii fiind Iisus, conform Sfântului Augustin), creaţia, deci iniţierea, este de natură sacerdotală şi nu laică, laică fiind doar conservarea sau supravieţuirea iniţierilor vechi sau mai noi.

Fără îndoială, ambele creaţii, Colindul şi Vifleimul, păstrate doar de români, înseamnă adeziunea noastră la mit, cea care spune mai multe despre sufletul românesc decât o întreagă înşiruire de întâmplări istorice.

*

Fiind vorba, în ambele cazuri, de iniţieri sacerdotale în creaţie, doar conservate prin folclor, nu are rost să încercăm un studiu al asimilării Colindului de către Vifleim (au făcut-o, în mod magistral, Nicolae Densuşeanu şi Vasile Lovinescu), pentru să asimilarea aceasta s-a făcut de către creatori, care ştiu să preia, precum G. Cucu, tema morţii şi învierii Timpului, în Capricorn („C-au plecat la vânătoare / Să vâneze căprioare…”) sau tema intrării în armonia universală („În vârfuri de nouă meri / Ard nouă lumânări / Pică nouă picături / Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară…”) şi să includă elemente ale mitologiei creştine („Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / se scaldă, se iordăneşte / Cu apă se limpezeşte…”).

*

Singura noastră datorie este şi rămâne cea a înlăturării confuziei, prin conştientizarea şi delimitarea moştenirii străvechi, care nu trebuie confundată cu moştenirea timpurilor moderne, deşi ambele desăvârşesc, atât cât se mai poate, ceea ce obişnuim să numim încă suflet românesc. Dar, pentru asta, avem nevoie şi de timp, şi de spaţiu, ambele retrăite cât mai metafizic posibil, demersul fiind posibil doar în măsura în care vom ţine cont, în permanenţă, de principiul egiptean al plin-deşertului, conform căruia „omenirea pierde din metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie”[29] sau, cum susţine Lucian Blaga, dacă vom conştientiza că iniţierile vechi nu se pot înţelege „din perspectivele epocii noastre”[30], ci prin asimilarea perspectivelor, deci a notorietăţilor acelor vremi, înţelegând prin notorietate un ansamblu de valori şi cunoştinţe specifice unei anumite epoci şi care doar din mărturiile acelor epoci pot fi însuşite.

* 

 *

Colindele, expresii ale unei religii naturale

*

Începuturile religiei, ale religiei pe care, de vreo două milenii, o numim creştinism, au fost extrem de pertinente, o „căutare a unui cer pentru acest pământ” (Cristopher Gerard), un cer care să înlesnească perceperea timpului ca un ciclu, urmând ciclurile cosmice şi fundamentând „o religie a anului şi a adevărului”, o religie din care lipseau şi creaţia, dar şi apocalipsa, în favoarea ordinii, ordinea fiind numită de protopărinţi „Cosmos” (Cristopher Gerard, Trovace un cielo sulla terra). O religie care respingea opoziţia artificială dintre „Dio creatore e creature”, precum şi opoziţia dintre cer şi pământ, dintre inimă şi corp, dintre credincioşi şi necredincioşi. Păgânismul, în fond, nici nu a fost dualist, natura fiind considerată ca fiind căminul tuturor sau, cum spunea Heidegger, „pământul şi cerul sunt la fel de eterni şi de muritori, formând un tot unitar”. Şi tot Heidegger avea să constate că „păgânismul ignoră dogme şi profeţi, părinţi şi credincioşi”, pentru că, aşa cum mărturisea Hipocrate, „totul este divin şi uman în acelaşi timp”. Se practica, totuşi, asceza, dar „asceza era contemplaţie a manifestărilor geniului divin; prin contemplare se ajungea la identificare cu Marele Tot”, deci la ceea ce numim, acum, intrare în armonie. Tocmai de aceea, opina Amanda K. Coomaraswamy, „un adevărat studiu al folclorului român ar trebui să înceapă, în acelaşi timp, cu un psiholog, un teolog şi un metafizic”. Şi tot ar fi prea puţin, pentru că niciodată nu vom putea reface integral notorietăţile unei anumite epoci, prin notorietăţi înţelegând ansamblul de experienţe, de cunoştinţe şi de stări metafizice specifice unei anumite durate şi atât de răspândite şi de uzitate în durata aceea de timp, încât nimeni nu mai avea nevoie să le consemneze, să le încredinţeze viitorimii. De pildă, despre „vindecarea cu ierburi”, cu ierburile care se legau în capătul toiagului de călătorie (strămoşul „steagului” piţărăilor, căluşarilor sau de strânsură) nu vom găsi mărturii în folclor, deşi „istoria românilor este istoria lui frunză-verde”, după cum inspirat concluziona Hasdeu. „Româncele din cele mai multe părţi ale Bucovinei au datina de a atârna pe sub streaşina din faţa casei o mulţime de flori, precum şi alte plante, legate în mănunchiuri şi în formă de cruce: vâsdoage, ochişele, mintă creaţă, măghiran şi mai cu seamă busuioc, cari rămân apoi acolo tot anul. De aici se vede că vine apoi şi datina colindătorilor de a încheia o seamă de colinde cu versurile de mai sus”, preciza Simion Florea Marian în subsolul paginii, care adăposteşte un final mai mult decât convingător: „Streşină de busuioc, / Să vă fie cu noroc; / Streşină de măgiran, / Să vă fie peste an; / Streşină de mintă creaţă, / Să vă fie pe vieaţă; / Streşină de bumbişori, / Să vă fie de-ajutori / La fete şi la feciori / Şi nouă de sărbători!”.

*

Din descrierile împodobirii steagului căluşarilor, de-a lungul timpului (de la Dimitrie Cantemir, încoace), cunoaştem rolul tămăduitor al busuiocului, măghiranului, mentei, bumbişorilor, usturoiului, pelinului etc., deşi plantele acestea nu se administrau ca medicamente (cu excepţia boabelor de rouă, culese de pe frunzele şi florile lor, pentru spălarea feţei), ci mijloceau, prin tainice puteri metafizice, împlinirea unui anumit ritual, care cuprindea dans, cântec ritmat şi măşti. Elemente văzute de toată lumea, de la Orfeu, la Strabon, de la Proclos din Lycia, la Paul de Alep sau la Dimitrie Cantemir. Dar au existat şi elemente pe care nu le-a văzut nimeni, care se săvârşeau în taină, la împodobirea steagului, întotdeauna lângă „un copac verde” („arbori înfrăţiţi”), întotdeauna după purificare cu rouă sau apă neîncepută (precum în urătură, personajul, când „s-a sculat, / Pe ochi negri s-a spălat, / La icoane s-a-nchinat”), folosindu-se obiecte cu un anume rost metafizic, altul decât cel al folosinţei zilnice, precum în colindul reprodus de I.G. Sbiera: „La picioare? Săbii goale! / La mijloace? Bărbănoace! / Sus, la uşă? Flori de rujă! / Jos, la prag? Flori de mac! / Dar prin casă? Iarbă-aleasă! / Pe podele? Viorele! / Pe păreţi? Stecle verzi! / Dar în tindă? Flori de mintă! / Pe afară? Flori de vară! / La portiţă? Păuniţă!”.

*

Iar copacul verde („arborii înfrăţiţi”), simbolul Coloanei Celeste, Stâlpului Pământului sau Arborelui Vieţii, pare să fi fost nu bradul, ci mărul-părul, pomul lunar. Nu mărul, nu părul, ci mărul-părul, două trunchiuri care-şi unesc în văzduh coroanele, aidoma porţilor ţărăneşti cu streaşină, care tocmai asta simbolizează: Coloana Celestă sau, cum i se mai spunea, Stâlpul Pământului sau Arborele Vieţii. Deci, până şi banala poartă ţărănească e un simbol religios, rostul coloanelor (două zeităţi ale vetrei) fiind acela de a uni pământul, prin streaşină, cu cerul, aidoma merilor din variantele de colindă străveche: „Cole-n deal, colea în vale, / Mai din jos de ceea cale, / Este-un măr şi un păr; / Sub cel măr, sub cel păr, / Este-un pat că de brad / De nouă meşteri lucrat, / Cine doarme-n acel pat?” sau „Dinăintea cestei curţi / Sunt doi meri şi doi peri / La tulpină-alăturaţi, / La vârvuri împreunaţi. / Sub cel măr, sub cel păr / Este un pat încheiat / Din scândurele de brad / De nouă meşteri lucrat”.

*

În cele două variante culese de I.G. Sbiera, există şi Calea, dar vag menţionată, Calea desemnând mersul stelelor, deci „scrierea de pe cer”, care vestea împliniri sau nenoroc şi care, precum în variantele care urmează, culese de Sbiera şi, respectiv, de Marian, materializează şi sacralizează („Concreteţea Veşnicului este Apa”, scria Lao Tse) pe pământ: „Colo-n zarea ceriului, / La porţile raiului, / Îmi ard două luminele, / Din aceste luminele / Îmi cad două picurele / Şi dintru un picuraş / Îmi crescu un păltinaş (lemnul sacru, lemnul de toacă – n.n.) / Să se facă-un legănaş; / Şi din celalt picurel / Isvorî un râurel, / Râurel cu miros sfânt / Pentru-o scaldă pe pământ” sau „Colo-n jos, şi mai în jos, / Pe cel câmpuşor frumos, / Sunt doi meri mândru-nfloriţi / Şi doi peri într-auriţi. / La cei meri, / Şi-acei peri / Pică două lumânări, / Pică două, / Pică nouă, / Pică douăzeci şi nouă, / Să se facă feredeu”.

*

Din păcate, din fostele texte ale omagierii anului lunar (colindele cântate au fost închinate Lunii, iar cea scandată, pe care o numim „urătură”, era închinată Soarelui), nu ne-au rămas decât elemente disparate, pe care erudiţii veşnic răzvrătiţi, de talia lui Rudolf Steiner, Nicolae Densuşianu sau Vasile Lovinescu, s-au străduit să le descifreze, integrându-le şi desluşindu-le în spiritualităţile vag moştenite ale „raselor-rădăcină, acceptate de scrierile filosofice, Polară şi Hyperboreană” (Steiner, „Mituri şi mistere egiptene”), precum şi pe reperele stabilite de civilizaţiile vechi. „O, Solon, Solon, – exclama, cândva, un preot egiptean – voi, grecii, rămâneţi mereu copii, un grec bătrân nu există! Tineri sunteţi cu toţii în spirit, căci nu aveţi o părere fundamentată pe tradiţie îndelungată şi nici o ştiinţă încărunţită de timp”. Ori colindele tocmai asta înseamnă, o „tradiţie îndelungată” şi o „ştiinţă încărunţită de timp”, şi una, şi cealaltă ignorate de popoarele-copii aidoma unor vechituri degradate şi cu rost şi folos neînţelese. Cei vechi, după spusa lui Lao Tse, considerau apa ca fiind concreteţea spiritului universal, aşa că feredeul din colindă, picurat din două, din nouă şi din douăzeci şi nouă de lumânări ale Arborelui Cosmic, din lumânări sau luminiţe ale coroanei cereşti, au avut înţelesuri pe care nu le mai putem regăsi. În „Rig Veda” (X, 27, 15-16), există o explicaţie a numerelor, dar a numerelor naşterii civilizaţiei omeneşti, a desprinderii lucrurilor şi fiinţelor desluşite din Nedesluşit: „Şi peste om vin cele şapte de jos, cele opt de sus, cele nouă din spate, cele zece din fundamentele bolţii de stânci şi cele zece din interior, în timp ce mama are grijă de copilul care trebuie alăptat”. Vechimea, precum se vede, avea o comunicare tainică, pe care numai iniţiaţii o puteau dezveli de sub pulberea amăgitoare a cuvintelor. Pentru vechimea aceea, Soarele răsărea în Taur, sub semnul celor douăsprezece semne zodiacale ale constelaţiei (plugul cu doisprezece boi din „Urătură”) şi-abia cu 747 ani înainte de Naşterea lui Iisus începu să răsară în Berbec, un parcurs zodiacal integral durând 25.920 ani, adică timp suficient pentru o maturitate iniţiatică, menită celor aleşi, puţini la număr, nu şi popoarelor care rămân într-o veşnică inocenţă infantilă şi care păsesc prin preajma cuvintelor ca pe lângă nişte obiecte. Zadarnice sunt toate strădaniile de regăsire a Căii Străbunilor, pentru că şi cei deja de departe de noi (grecii, romanii) rătăciseră, se înstrăinaseră, aleseseră vremelnicia, personificând elemente ale Marelui Tot pentru a putea avea relaţii personale, relaţioniste, prin care să se supună unor omnipotenţe arbitrare. Atunci au apărut zeii, iar Cartea Sfântă a Iniţiaţilor, cea cântată ca să nu se uite, a fost cotropită de acele personaje, care nu mai doreau o relaţie armonioasă, ci supunere, pedepsire şi ispăşire, care spulberau contemplarea şi instaurau, într-o nesfârşită pustietate, autocraţia dogmei, care transformă „generaţia de aur” într-o vremelnică „generaţie de argint”, urmată de nefericita „generaţie de bronz”, căreia, cum spune Hesiod, îi aparţinem de vreo şase milenii. Ar mai fi unul de îndurat, după calculele vechilor egipteni, şi ne-am primeni pentru alte şapte milenii.

*

După instaurarea zeilor, şi colindele au avut de suferit prin vremelnicire. Omul fusese încarcerat în timpul muritor, dar capabil de renaştere, devenise Capricorn (cerb, căprioară): „Da’ boierii-s la vânat / Şi nimică n-au aflat, / Numa-un pui de căprioară. / Întind puşca să-l omoară. / – Stăi cu  puşca, nu-mpuşca, / Că eu nu-s de puşca ta” (Sbiera) sau „Dar boerul (românul, conform lui Cantemir) nu-i acasă, / Ci-i dus la pădurea deasă. / Şi el s-a dus la vânat, / Şi-a vânat, cât a vânat, / Şi nimică n-a aflat, / Numai cât un cerbuşor / Suricel şi sprintinior, / Şi după el s-a luat / Şi din gură c-a strigat: / – Adă-mi arcul să-l săget, / Să-l culc la pământ de tăt! / Cerbuşorul a oftat / Şi din graiu mi-a strigat: / – Nu mă săgeta pe mine, / Că şi eu îs om ca tine!” (Marian), sugestia „dacică” a săgetării Capricornului (Cernunos, deci cerul întunecat) fiind cât se poate de transparentă.

*

Colinda Timpului (jocul „Caprei” sau al „Cerbului”, cu moartea şi învierea simbolică, în ziua în care timpul-lumină pare să fie răpus de timpul-întuneric, este dedicat Capricornului, deci Constelaţiei Zodiacale „responsabilă” de acest fenomen) îşi pierde semnificaţia (probabil mult mai profundă decât cea deja expusă) pentru a se vremelnici printr-un personaj, ce-i drept – sublim, Orfeu, apoi, prin „contaminare” creştină, „Ion / Sânt-Ion / Nănaşul lui Dumnezeu”. Trimiterea la mitul lui Orfeu, observată, în 28 decembrie 1656, de solul suedez Conrad Iacob Hiltebrandt (1629-1679), este cât se poate de tranşantă: „Ni s-a înfăţişat un fel de joc. Era un cerb, în care se ascundea un om. Un ştrengar dănţuia cu el şi, apoi, culca cerbul la pământ cu o săgeată. Cu aceasta, s-a terminat jocul, pentru care cei ce au jucat au primit bacşiş”. Relatarea, inclusă în volumul V al monumentalei lucrări „Călători străini prin ţările române” (pp. 396, 397) este, probabil, cea mai veche descriere a „Jocului Cerbului”, dar într-o variantă de târg medieval moldovenesc, variantă care putea sau nu diferi de cele rurale. Din păcate, străbunii noştri, aidoma nouă, nu au lăsat mărturii, iar din pricina acestei lenevii, cum spunea Dimitrie Cantemir, nu ne putem recupera nici istoria, dar nici iniţierile şi simbolurile datinilor vechi. Oricum, călătorul suedez nu a mai văzut, în 28 decembrie 1656, şi un alt joc cu măşti, deşi a rătăcit prin târg, în căutarea unui popas, toată noaptea. Ceea ce înseamnă că, în 1656, colindele maiale încă nu fuseseră dezrădăcinate şi fixate temeinic… ortodox în gheţurile sticloase ale lui decembrie.

*

În datinile vechimii, nu există animale totemice, ci Căi astrale, indicate, precum în „Coran” de Stâlpi. Jocul Ursului, de pildă, omagia Ursa Mare, constelaţie cunoscută în popor şi sub numele de Carul Mare, pentru că civilizaţia hyperboreană cuprindea „pământul de sub Ursă”. Datina descinde, în fond, din ritualurile metafizice primordiale, iar credinţa vechimii era în totalitate cerească. Prin urmare, chiar şi şarpele biblic trebuie căutat pe cer, unde vom descoperi, arătând Nordul, Constelaţia Dragonului. Hermann Wirth, bazându-se pe un text din „Vendidad” („Legile”), în care, povestind despre motivele abandonării ţării Arryana Vaejah (ţinuturile carpatine) de către arieni, Ahura Mazda (Sfântul Cer) îi vorbise lui Spitama Zarathoustra că în ţara aceea, „după venirea lui Angra Mainyu, care a creat Şarpele-Iarnă, vara ţinea doar două luni”, Wirth concluzionează că „relaţia dintre şarpe şi iarnă este, acum, de o mare importanţă”. Deci, iarna a fost „şarpele” (de pe cer) care i-a izgonit pe culegătorii de fructe din Paradesha, cum se numea, în sumeriană, raiul (Constelaţia Dragonului, care arată Nordul polar sau Deva-yana, Poarta Zeilor). Plecarea s-a făcut cu „corabia Varra”, în care au fost încărcate „lumini create şi necreate”, bejenarii nutrindu-se cu „spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui” (iată, deci, o altă descriere a Timpului).

*

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul „Bibliei”, de ce simt nevoia fiii Lui să-L închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă. „Încartiruirea” spiritului universal, odată cu apariţia templelor, este descrisă într-o superbă colindă, care nu este ceea ce pare la prima vedere, pe care o vom reproduce, secvenţial, după două variante, cea de la 1865, culeasă de I. G. Sbiera, şi cea de pe la 1898, publicată, cu refren „încreştinat”, de Simion Florea Marian: „După dealul cela mare, / O, Leru-mi şi Domn din ceriu! / Răsărit-a sfântul soare / Toată lumea luminând / Şi mană-n ea revărsând. / Iar pe deal, într-o lărgire, / Este-o naltă mănăstire. / Da’ într’însa cine şede? / – Nouă popi şi nouă diaci / Şi pe-atâţia patriarşi, / Carii stă şi se rugă” (Sbiera), respectiv, „Grecii fac o mănăstire, / Domnul Dumnezeu! / Grecii o fac, Turcii o desfac, / Nu-i făcută după plac. / I-au făcut nouă altare / Despre răsărit de soare. / Cocoşi negri c-au cântat, / Zori de zi s-au revărsat. / Preoţii-n slujbă-au întrat, / Şi ei mândră slujbă cântă” (Marian).

Textele acestea, precum şi celelalte variante, produse de răspândirea colindei în întreg spaţiul românesc, au atras atenţia lui Nicolae Densuşianu şi a lui Vasile Lovinescu, care, în baza textelor antice, identifică „mănăstirea” în templul lui Apollo din Insula Leuce (Insula Şerpilor), ale cărui ruine, înalte de mai bine de un metru şi jumătate, au fost descoperite în anul 1823, impresionând „ca o operă monumentală de artă” (Densuşianu).