Dragusanul - Blog - Part 102

Ceva despre rădăcinile românismului (IV)

 

Vânătoarea ritualică

 

„Când fu soarele-n scăpătat

Vânătoare ce-au vânat?”[1]

 

Există, în „mentalitatea magică”[2] a poporului, păstrată aproape integral, deși mimetic, în Datină și, mai ales, în colinde și în orații de nuntă, pe structura intuitivă a gândirii străvechi formulate, nu doar ceremonii ale rotirii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[3], cum inspirat formula Simeon Mangiuca[4], în reperele similitudinii și identității dintre „epoca Cerbului”[5] şi Timp, două dimensiuni imaginative distincte, „virtuţi analoage”[6], dar cu paliere iniţiatice diferire, în peşteră şi pe munte, funcţie de modalitatea „apropierii de sacru”, deci prin ceea ce acelaşi Mircea Eliade numea „consacrare”[7]. Pentru că iniţierea în peşteră reprezintă  manifestări primare ale unei „gândiri de structură magică, care-și are originile în însăși închipuirea sufletului”[8] componenţilor civilizaţiei pre-totemice, pentru care „limbajul s-a născut din imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”, iar „înclinația primitivă a omului de a reda pictural, prin cuvinte, caracteristicile sonore ale obiectelor se reflectă parțial în onomatopee”[9], pe când cele de pe munte definesc „lumescul care ascende spre divinitate[10], ţin de epocile timpurii deja religioase, în care simbolurile totemice capătă nu doar o „semnificația nouă religioasă” ci se şi „transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[11].

 

Celor două tipuri de iniţieri le corespund, aparent sinonimice, dar în firească succesiune, vânătoarea ritualică, din care descind dansurile, şi vânătoarea cosmică, aflată la temelia creaţiei poetice. De ce vânătoarea? Pentru că ea însemna un prim şi rudimentar contact cu fabulosul existenţial, care forţa instinctele spre imaginare şi iscusinţă a gândului aproape instinctual, iar eforturile acestea de educare a unei şiretenii aproape mistice au condus spre atribuirea atribuţiunilor templului de mai târziu grotelor în care oamenii începuturilor se retrăgeau, şi pentru a se ascunde, dar şi pentru a birui potrivnici de dimensiuni convenabile, în raport cu potrivnicii înspăimântători de afară. Acolo, în peşteri, pentru că „Pământul e un organism spiritual, subtil şi corporal”[12],  oamenii preistorici sau „non totemici”, care „au dansuri, dar nu au ceremonii totemice; vorbesc monosilabic; nu au nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[13], „au căpătat, cu vremea, obișnuința de a executa în anumite peșteri „simulacre de vânătoare”, un fel de realizări anticipate a actului pe care trebuiau să-l săvârșească cu adevărat”[14], şi, astfel, „omul dota ficțiunile materializate ale gândirii sale cu forțe … şi simțea în gândirea care începuse să se nască în conștiința sa, sub formă de memorie și imaginație, o putere neobișnuită, care-i dădea încredere și putere, dar pe care nu și le putea explica”[15].

 

Manifestată prin dans, această „putere neobişnuită a minţii, care-i dădea încredere şi putere”, tindea spre mitic, dar fără a fi, deocamdată, decât un instinct magic, transformat, încet-încet în mentalitate, într-un fel ciudat de pre-ceremonial şi de pre-totemism, pentru că, aidoma picturalului şi ciopliturii din acele vremuri, dansul încă era doar „un semn de limbă”, folosit şi „realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă”[16].

 

La baza dansurilor, „fenomen polisemic și polivalent”[17], sta „o vânătoare deghizată, jucată”[18], care, pentru că „fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele”[19], „putea să se repete aidoma și în împrejurările adevărate de luptă cu animalele, ceva mai târziu”[20]. Iar din aceste începuturi, în care dansul şi limbajul onomatopeic, în faţa unor picturi rupestre din „templul” peşterilor, descind toate dansurile ceremoniale cu măşti, inclusiv „Cerbul”, „Malanca”, „Căiuţii” şi „Căluşarii”, Constantin Georgiade, surprinzător şi pe nedrept uitat filosof român din perioada interbelică, opinând, într-o amplă notă de subsol, ,că „vechiul obicei românesc de a umbla cu capra, de zilele de Căciun sau de ziua Anului Nou, credem că-și are obârșia în această străveche și ancestrală magie de vânătoare”, „Căluşarii” (şi confuzia cu „Căiuţii” descrişi de Cantemir) reprezentând, ca şi în viziunea lui Iorga[21], un „joc de origine magică, el reflectând o rămășiță din vechea magie de vânătoare a cailor, în vremuri preistorice. Deoarece multe din scenele de magie, care se oficiau în fundurile peșterilor, erau însoțite și de jocuri sau dansuri magice, care mimau acțiuni de vânătoare sau poate chiar mișcări specifice de vrajă – nu este exclus ca acest joc românesc să fie o supraviețuire din vechea magie de vânătoare, pe care o practicau oamenii preistorici”[22].

 

„Multiple sunt cercetările ce s-au făcut, de către diferiţii învăţaţi, de a pătrunde până la acel fond păgân”, dar „s-a şi păcătuit, prin exces de zel”[23], un zel care ignoră sinonimia „păgân = sătesc”, ruralitatea europeană, nu doar cea românească, fiind cea care şi-a abandonat ultima strămoşii, ultimele vestigii de aspiraţii, năzuinţe şi credinţe strămoşeşti supravieţuind, încă, prin Datină. Şi pentru că sunt convins că „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[24], în condiţiile în care în Datină există şi dansurile cu măşti – rămăşiţe ale vânătorii ritualice, dar şi Colindele – consacrări lirice ale vânătorii cosmice, iau în dezbatere această diferenţă, începând cu dansurile cu măşti, care nu descind din ceremonii, ci din psihoza transferului de frici, într-o „epocă a Cerbului” în care făpturile omeneşti „au încercat să se apere (cei dintâi împotriva morții), cele de al doilea împotriva fiarelor și greutățile nespuse ale vieții prin propriile puteri ale minții lor, dar al unei minți eminamente imaginativă. / Conștiința omenească, la acest nivel de evoluție psihică, era abia o gândire mijindă, care, sub fascinația și mirajele ecourilor și propriilor imbolduri ale elementelor virtuale ale memoriei, se realiza sub forma unei activități mintale, în care creațiunile imaginației covârșeau judecata, critica și reflexiunea”[25].

 

 

[1] Buhociu, Octavian, Colindul Leului, în Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974, p. 93.

[2] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 65

[3]Calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”.

[4] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881

[5] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 71

[6] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 15

[7] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[8] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 53

[9] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 109, 110

[10] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[11] Georgiade, Constantin, Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[12] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 41

[13] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 14

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 50, 51

[15] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 66, 67

[16] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[17] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[18] „Oamenii se deghizau pentru a amăgi mai ușor animalele, care le serveau drept hrană sau, cu alte cuvinte, luau forme animale, crezând că, imitând înfățișările lor le puteau influența, putându-se mai ușor apropia de ale” –Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 49

[19] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[20] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 63

[21] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305: „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri și de jucători aleși într-adins”.

[22] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 49, 50

[23] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, p. 460

[24] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[25] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 64

 


sfântă-i bucuria lor!

 

va veni, şi de-o să vină

în cămaşa ei subţire

de alean şi de lumină

numai zbor şi unduire,

vor înnebuni cobzarii

uriaşi din galaxie

poate din motive varii,

poate doar de poezie

 

şi îngenunchind pe trepte

ici, în templul unui munte,

înspre mine au să-ndrepte

cântecele lor cărunte

fără ca să le mai pese

şi de ce încep să doară

căci se văd pe ceruri dese

zboruri înspre primăvară:

 

undeva se văd ţăranii

cum îndreaptă către cer

plugul, să brăzdeze anii

pe sub cosmicul mister

şi-atunci şiruri de ţărână

li se-nchină pentru spor:

primăvară, mă amână,

sfântă-i bucuria lor!

 


2013: Primul concert JINJER la Bucovina Rock Castle

 

În 2013, JinJer cânta pentru prima dată în străinătate, la Suceava, ca laureat al Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Intuisem că muzicienii de la Doneţk vor avea un viitor strălucit, iar Dodo Popovici, puţin surprins de afirmaţia mea, a spus-o întregii lumi (filmul acestui concert este primul al trupei JinJer), gloria de acum a ucrainenilor făcându-l de nepreţuit. Îl au şi ei, pentru că, de fiecare dată, le trimit concertul de la Suceava, ca să îl poată răspândi. În fond, asta înseamnă „Bucovina Rock Castle”.

 

Coperta CD single „No Hoar Of Value”


se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 

nimic nu e în alţii, ci-ntotdeauna-n tine

vor slobozi copacii târzii singurătăţi

ca să înveţi tăcerea ce caută-n destine

vremelnice contururi schiţând eternităţi

vremelnice şi ele şi-n tine, şi-n ceilalţi

drumeţi fără de ţintă, călăuziţi de frică

şi-amurgul e pecetea acestor munţi înalţi

care-şi înalţă rana prin sângele ce pică

 

şi împle călimara cu verbe în balans,

în şovăire calmă de călător pribeag

care invită stele într-un târziu la dans

şi-adună-nsingurări în inimă şirag,

deci să nu-ţi pese dacă matricea ta te strânge

cât timp e cald şi bine şi pace în adânc:

chiar n-ai văzut în ceruri cum stropii cei de sânge

se tot preling din lancea purtată la oblânc?

 


Radu D. Rosetti: Cristache Ciolac

 

„Dragi boieri de lume nouă,

Noapte bună vă zic vouă;

Eu mă duc, mă prăpădesc,

Ca un cântec bătrânesc”.

Barbu Lăutaru”, Alecsandri

 

Acum câţiva ani, vrând să ţin o conferinţă despre Lăutarii noştri, m-am oprit în faţa lipsei de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu – şi nu mică mi-a fost mirarea, constatând că despre viaţa celui mai fai­mos lăutar al nostru, Barbu Lăutaru, nu se preci­zează aproape nimic.

 

Fiul lui Barbu Lăutaru, Alecu

 

Enciclopedia lui Diaconovici, considerând că talentul muzical s-a moştenit la Barbi din tată în fiu, vorbeşte de ei în modul următor: „Veche familie de lăutari, ieşeni, ilustrată de Alecsandri. Şeful familiei, Stan, a înveselit secolul trecut trăgând taximuri şi pesteluri la mesele bo­ierilor moldoveni, îmbrăcaţi în antereu, încins cu taclit şi purtând cu mândrie deasupra, giubeaua sa de ghermesit”.

 

Nu se ştie cu siguranţă nici unde îşi doarme somnul de veci. După ce ne informează că Barbu a fost starostele lăutarilor din Iaşi, 45 de ani, dl Bobulescu încheie aşa: „Se presupune că ar fi murit la 1861 decembrie 12, şi că ar fi îngropat în cimitirul bisericii Sf. Ioan Zalaust”.

 

 

Fără articolul ziarului francez „La vie Parisienne” din 28 noiemvrie 1874, tradus de Teodor Burada şi publicat în „Convorbiri Literare” (1888), în cuprinsul studiului său „Cronica muzicală a oraşului Iaşi”, nu s-ar fi ştiut nimic de memorabila scenă din 2 ianuarie 1874, petrecută în casa boie­rului Alecu Balş, când, după ce Liszt a improvizat la pian o melodie dumnezeiască, ţiganul i-a fu­rat-o din arcuş:

 

„Nimic nu fu uitat: nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu note repetate, nici acele adora­bile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obişnuite, pentru a reveni la întâiul său mo­tiv. Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime, pe scripca sa, toată improvizaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera pe care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.

 

Taraful îl urma cu preciziune, observând nuan­ţele şi uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când îşi sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi, mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută căl­duros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse zicându-i:

– Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci tu eşti mai mare decât mine?”.

 

 

Ceea ce a fost Barbu Lăutaru pentru generaţia lui, a fost Cristache Ciolac[1] pentru a noastră; şi dacă despre Pădureanu[2], Năstase Ochi-Albi[3], Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş[4] şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti[5] nu s-a scris nimic, celui mai mare dintre ei, lui Cristache Ciolac, trebuie să i se sacrifice mai mult decât câteva rânduri.

 

Cine ştie, poate că într-o zi, peste câteva zeci de ani, un cercetător al trecutului, vrând să afle amănunte din viaţa acestui artist, a cărui faimă va învinge uitarea – cum am vrut să descopăr eu ceva despre Barbu Lăutaru – îmi va mulţumi că va găsi aci datele care îl interesează.

 

Sărac, bolnav, uitat şi singur, după o suferinţă de nouă ani, într-un pat murdar, cu plapoma so­ioasă şi zdrenţuită, s-a stins, în vârstă de 57 ani, ultimul lăutar român de rasă. Nu de „rasa” lui – căci, din fericire, mai avem, unul mai talentat decât altul – ci de rasa celor care cântau „după ureche”, fără să descifreze o notă.

 

N-a fost artist priceput în ale meşteşugului să nu-l considere ca un fenomen. Enescu se delecta la ariile lui populare, şi Kubelic, de câte ori venea în ţară, nu se mai sătura ascultându-l.

 

 

În loc de antereu, Cristache purta fracul mo­dern; în loc de taclit, şirul sclipitor de decoraţii, la care, în urmă, se adăugaseră „Bene-Merenti”, „Steaua României” şi „Legiunea de Onoare”. Aşa îmbrăcat, respectul pentru vechii boieri nu-l părăsise însă, deşi aceştia nu-l mai răsplăteau ca pe înaintaşii lui, umplându-i paharul cu poli de aur şi silindu-l să bea, ci punându-i răsplata muncii într-un plic discret. El se purta tot exagerat de politicos, ploconindu-se cu sărut-mâna la pământ. Pe semne, vorbea în el sângele strămoşilor, robi până ieri, moşteniţi cu întreg sălaşul, odată cu mo­şia, bieţi dezmoşteniţi ai soartei, pe care latifundiarul îi putea împuşca, la beţie, numai fiindcă i se năzărea că au cântat fals.

 

Ca prin vis mi-aduc aminte de numele lui, po­menit de cei care asistaseră la cutare soiré dată în casele Elencuţei Manu sau în palatul lui Şuţu (azi, sediul municipiului Bucureşti), sau la chefurile în care combăteau Cneazii Cantacuzino şi Moruzi, Barbu Bellu, Mişu Cornea sau Petrache Grădişteanu.

 

Personal l-am cunoscut în epoca de aur mai apropiată, dinainte de război. Pribegind când la „Continental”, când la „Terasă”, când la „Iordache”, când la „Elizeu”, l-am urmărit. Înalt, frumos, legat ar­monios, cu o faţă de mulatru, cu ochi blânzi, de­gaja o simpatie infinită. Când îşi pleca languros capul pe vioară şi începea să cânte, legănându-se după cadenţa melodiilor, nu-l mai pierdeai din ochi. Se simţea iubit şi, rând pe rând, îşi fixa pri­virea asupra admiratorilor, mulţumindu-i pe toţi. Când raza vizuală venea de la un sex diferit, ar­cuşul pornea mai cu foc, coardele vibrau să se rupă. Plin de atenţii, ştia gusturile clienţilor localului şi, rând pe rând, zâmbind şiret, cânta bucata pre­ferată a fiecăruia, răsplătit de cele mai multe ori cu un surâs recunoscător.

 

A fost vremea valsurilor ameţitoare şi a roman­ţelor sentimentale, botezată patriarhală, în compa­raţie cu cea de azi, vremea popularizării poeziilor lui Scrob şi Şerbănescu, puse pe note de Ventura şi Cavadia, când după „Unde eşti?”, „Ciocârlia”[6] sau „Steluţa”[7], arcuşul maestru o schimba în „Faust”, „Tosca” sau „Traviata”, ca s-o dea, cu aceeaşi dexteritate, în suspinele lui Paul Delmet.

 

 

Aproape patruzeci de ani, n-a fost chiolhan la vie, la nuntă, banchet sau orice fel de petreceri în familii cuprinse, fără banda lui Ciolac, şi tot pe el îl chema oficialitatea să mângâie urechile mo­narhilor şi persoanelor distinse, venite să viziteze Curtea Regală Română.

 

La câte alaiuri domneşti n-a cântat el „Trăiască Regele!”. Câte evenimente mari din istoria Româ­niei moderne nu le-a slăvit cu vioara lui fermecată! Că a fost masă mare, de 10 Mai, pe el l-au che­mat; banchet, la inaugurarea podului de peste Dunăre, tot pe el; şi tot lui s-a adresat oficialitatea, când s-a serbat nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand sau mai ştiu eu ce praznic împărătesc. Aşa de mult ne învăţasem cu el, că nu ne putea lipsi nici în lunile de vacanţă. Şi vara, la Sinaia, pe atunci localitatea climaterică la modă, melodiile lui Ciolac răsunau şi în parcul vrăjit din preajma casei lui beizadea Mitică.

 

Ar fi putut să câştige mai mult, plecând în străi­nătate[8], unde, de când uimise pe vizitatorii Expozi­ţiei din Paris[9], îl aşteptau angajamente strălucite[10]. Dar îşi iubea vatra ca nimeni altul şi se simţea mai bine printre noi.

 

Ştiţi isprava lui din Oraşul-lumină? Cu ocazia expoziţiei din 1889[11], şefii de orchestră[12] trebuiau să execute un marş de deschidere. Ciolac, care, după cum e cunoscut, nu buchinea o notă[13], învăţase me­lodia, ascultând la repetiţii cum o cântau ceilalţi. Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit de melomani cu interes, dar un scurt cir­cuit stinse lumina electrică pe la mijlocul ariei şi orchestra încetă. Atunci auditorii şi muzicanţii, uluiţi, auziră răsunând înainte, în beznă. O singură vioară, a lui Cristache, care-şi urmă partiţia până la sfârşit, recompensat cu urale şi aplauze furtu­noase. Adevărat sau legendă, istoria indică reputaţia de care se bucura.

 

 

Dacă nu mai trecea graniţa, îl căutau străinii pe el, şi mi-a rămas întipărită în minte pe vecie noaptea petrecută cu Jean Richepin, de la Acade­mia Franceză, care, după o conferinţa ţinută la Institutul Pompilian, s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă.

 

Nu ştiu dacă Liszt a sărutat sau nu pe Barbu Lăutaru; dar Richepin, entuziasmat, care de altfel îşi făcea o glorie să spună că descinde din neam de ţigan, încălzit şi de un vin generos, a ciocnit cu el până în zori, şi, la despărţire, l-a îmbrăţişat, plângând. Întors acasă, a povestit cald, aşa cum ştia el, în „Les Annales”, impresiile lui din noaptea neuitată, şi ar fi interesant de găsit articolul ini­mosului poet, plecat şi el, de curând, în lumea um­brelor, din care nu s-a mai întors nimeni.

 

Dar într-o zi a sunat goarna de război şi ro­manţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat „La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi. Cine a asistat, în ziua mobilizării, la scena când soldaţii, înflăcăraţi, l-au ridicat pe braţe, în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era iubit de popor.

 

Oameni înţelegători l-au păzit de focul fron­tului, şi l-am revăzut, în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, în serviciul popo­tei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile la bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut, că pe a lui o lăsase, în zăpăceala retragerii, în mâna nemţilor, câte un cântec de inimă-albastră.

 

 

Într-o seară de iarnă grozavă, când, descurajaţi şi bolnavi, ne aşteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri, de un an, de la ai noştri, gata să plecăm în triunghiul morţii, câţiva amici, adunaţi împrejurul unui castron cu fasole, l-am auzit fredonând „Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerilor strămoşeşti.

 

Într-un moment de acesta, probabil, i-au dat lăutarului minunat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga şi Delavrancea autograful preţios: „Să trăieşti dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”, şi tot într-un ceas de jale, desigur, poetul Proca şi-a scris capodopera lui, când a preamărit melopeea noastră neîntrecută.

 

Când s-a împrimăvărat şi speranţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet:

 

 

Unui lăutar

 

 

Te-am revăzut în haina ostăşească,

Drag cântăreţ al doinelor străbune,

Artistule păgân din vremuri bune,

Tu ce făceai o lume să iubească!

 

Mi-a revenit în gând dulcea minune

A serilor de viaţă nebunească

Şi „Ciocârlia” ta dumnezeiască

Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.

 

Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată,

Dar porţi cu tine, tot ispititoare,

În braţ şi-n suflet patima curată.

 

Ca mâine-n strălucita sărbătoare

Vei zice iar romanţa-nflăcărată

Şi marşul biruinţei viitoare.

Iaşi,  1917.

 

Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public.

 

Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit braţul, în mijlocul unei ro­manţe, şi, privind deznădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, a coborât sfârşit de pe es­trada care-l înălţase atâţia ani, ca să nu o mai suie niciodată.

 

Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise – desigur, cu cele mai bune intenţii, dar tot bizară rămâne ideea – să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care ne­fericitul muzicant o luase în serios, plecând, în fie­care dimineaţă, să-şi facă datoria.

 

Şedea, pe atunci, pe strada Vasile Lascăr, 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie, să dea o raită prin hale, să se apro­vizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţio­nar al statului. Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu or­donanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că de!, la rândul lui era boier, şi nu-i da voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el… Îl petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de o corpolenţă puţin obişnuită, cu un cap de o frumuseţe rară.

 

Arareori ieşea seara; ultima oară, l-am văzut, în public, la „Brasserie de la Paix”, unde se aşeza umi­lit la o măsuţă, lângă pupitrul unde, acum, cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele; rar de tot, câte-o ro­manţă sau serenadă, amintitoare de trecut.

 

Figurile necunoscute din preajmă nu ştiau cine e străinul jerpelit, cu gura strâmbă, din colţ; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura în mână câteva hârtii, pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.

 

A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Ţintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui; au urmat ameninţări de punere sub inter­dicţie şi bătăi, cu păruieli periodice, la care lua parte şi coana Lina, împreună cu fiul Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu, 81.

 

Se pare că, pentru moment, învinsese partida căpitănesei văduve – se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat – fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit, acum câtva timp, când, auzind des­pre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit, lângă o sobă ruginită de fier, cu o pe­lerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pă­mânt. Alături, nevastă-sa obeză (moartă, la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sini­stru. M-a recunoscut şi a început să plângă. I-am spus că am venit să culeg note biografice pentru un portret, pe care voiam să i-l fac, şi, în rezumat, am aflat următoarele:

 

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

 

S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei No. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit, pe vremuri, în tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. Îl însoţea pe Muscalagiu în cârciumile pe unde acesta îi trăgea cu naiul, cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, până când, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur.

 

– Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am în­trebat curios.

– Dumnezeu!, mi-a răspuns Cristache privind în sus.

 

Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răs­punsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog!

 

M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, şi pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici „Legiunea de Onoare”, sub portretul Preşedintelui Republicii, pe care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare; colo, autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Cio­lac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colabo­rare” (E vorba de albumul „100 de cântece româneşti”, la care a contribuit şi Ciolac); mai încolo, fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscă­lite Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers, atâţia şi atâţia, ale căror inimi le-a încăl­zit arcuşul lui de vrăjitor.

 

Grozav a fost contrastul, când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd.

 

Ce s-a mai întâmplat, pe urmă, n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea”, până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de Boli Nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul „La Cotitură”.

 

Am ezitat mult, până să întreb, în fundul unui loc viran, pe care sta aplecată o şandrama cu as­pect de staul de vite, dacă acolo a locuit, în ultimul timp, Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut şi, deschizând uşa, mi-a răspuns indignată:

 

„Da, domnule dragă; l-am găsit, într-o seară, tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă, să ştie toţi că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la „Groapa dulce”, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 Februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cocoane mari.

 

Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniţă pe el şi cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marţea tre­cută, când l-au îngropat, cu talerul, la cimitirul „Pă­trunjel”, nu eram după el decât eu şi domnul gene­ral Nicoleanu.

 

Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ulti­mul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care i-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fe­reastră şi i le-am pus la căpătâi”…

 

Ţiganca, la care acum mă uitam cu respect, se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul lui Oedip:

 

 

„Cu viaţa nu se ştie pân’ nu se isprăveşte.

Nu fericiţi pe nimeni, cât încă mai trăieşte”.

 

(Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).

 

[1] Dinicu R. Ciolacu era trecut, iniţial, în presa românească şi străină, probabil datorită confuziei cu taraful lui Ioan Dinicu, din componenţa căruia a făcut parte în 1889, când parizienii în ştiau drept Cristace R. Ceolaen – cf. „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.

[2] Balan Pădurean, naist în trupa lui Ioan Dinicu, născut în 1856.

[3] Năstase din Botoşani, fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă, tatăl lui Ionică Ochi-Albi, George Năstase Ochi-Albi şi Costache „Pompieru” Ochi-Albi; în istoria lui Grigore Posluşnicu, Dimitrache Bondoliu este trecut, fără dovezi, drept „Ochi-Albi” şi părinte al lui George Ochi-Albi, când fiul vestitului Dimitrache Lăutaru (Bondoliu) a fost „vlădica Calistru de la Sărindar”.

[4] Angheluş Dinicu, tatăl lui Ioan Dinicu şi al lui Gheorghe A. Dinicu, Angheluş fiind lăutarul care cântase la Viena, în 1876, uimind lumea.

[5] „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot tippul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română. Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; dnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; dnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National” (Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2)

„Ministrul Franţei la Bucureşti, Doamna Blondel, a dat, miercurea trecută, o extrem de strălucitoare petrecere. S-a dansat, până aproape de trei, dimineaţa, în sunetele admirabilei orchestre s maestrului Christache Ciolac” (La Revue diplomatique, anul 32, nr. 5, 31 ianuarie 1909, p.10).

În cadrul cercului artistic „Annales”, condus de Regină, în prezenţa multor invitaţi din străinătate, „admirabilul” Cristache Ciolacu a cântat doine, pe „vioara lui magică. Arcuşul lui pătrunde în inimile noastre atunci când face vioara să vibreze, să cânte, să îşi strige extazul. Lacrimile nu umplu ochii” (Les Annales politiques et littéraires, nr. 1502, 7 aprilie 1912)

[6] A fost cântată, pentru prima dată la Paris, cu naiul, de către Anghel Ploieşteanu, colaboratorul tarafului lui Ciolac, în august 1900, repertoriul mai amănunţit din Figaro, în comparaţie cu cel din Gil Blas (anul 21, nr. 7580, 19 august 1900), reţinând în programul „orhestrei ţigăneşti, condusă de virtuosul Christache Ciolac, violonist:

1). Pot-pourri de valsuri, executate de orchestră, pe aranjamente de Ciolac.

2). „Steluţa”, romanţă română, muzica de Floresco, solo executat de Ciolac.

3). „Ciocârlia”, fantezie originală română, solo de nai de A. Ploesteano.

4). Pot-pourri naţional român, executat de orchestră, în aranjamentul lui Ciolac.

5). „Vals” de Auguste Durand, solo executat la ţambal de Lică Stefanesco.

6). „Romanţă italiană” de Paolo Tosti, solo de vioară, executat de Ciolac.

7). „Pizzicato”, de Sylvia Delibes, arie de balet, executată la ţambal de Lică Stefanesco.

8). „Columba”, romanţă spaniolă, solo de nai de A. Ploesteano.

9). „Hora”, dans naţional român, executat de orchestră” (Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2). În numărul din 20 august 1900, sunt trecuţi şi „talentaţii colaboratori, domnii Lică Steanesco, Naistu, Barbu, Borteanu etc.”, fiind vorba, deci, de Vasile Ştefănescu, naistul Anghel Ploeşteanu, chitaristul Alecu Barbu şi violonistul Borteanu.

[7] Romanţă română, pe versuri de Alecsandri şi  muzica lui Florescu.

[8] „Lăutarii Români, pentru a epuiza marele lor triumf în Franţa, se află pe drumul unui prim turneu în provincie. Ei vor începe, joia viitoare, la Chartres şi se vor întoarce prin Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.” (La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3).

„Lăutarii români la Angoulème. Am fost întrebaţi din ce instrumente se compune orchestra care ne-a oferit, duminica trecută, un concert la teatru. Instrumentele ei sunt vioara, violoncelul, ţambalul, cobza – un fel de alăută, şi „fluierul lui Pan”. Arabescurile pe care le execută naistul sunt la fel de pitoreşti ca instrumentul său, prin care provoacă un adevărat tur de forţă. Interesul principal al acestei audiţii s-a concentrat, cu siguranţă, pe Ciolacu, şeful de orchestră, care a cântat mai multe melodii din ţara sa” (La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891)

[9] „Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele. Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă: „De când ea s-a dus departe /

Fericirea mea s-a dus… // Depuis que je vis loin d’elle / J’ai perdu tout mon bunheur” (Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195).

[10] „Muzica bizară şi muzica exotică sunt în mare vogă după Expoziţia din 1889, după care pentru ei, în Paris, a început o adevărată invazie de lăutari români, de ţigani, instrumentişti, cântăreţi, care vor să-i facă să danseze pe străini şi pe străine. Faţă de aceste trupe originale, publicul arată o predilecţie aparte, faţă de cele care ne vin din imperiul ţarist” (Le Monde illustré, nr. 1842, 12 martie 1892, p. 166)

[11] Componenţa tarafului lui Dinicu, exceptând doi scripcari, pe care nu am avut cum să-i identific, a fost următoarea:

Ioan Dinicu, 36 de ani, staroste şi viorist, născut în 1853

Balan Pădurean, 33 ani, naist, născut în 1856 – care avea, în 1885, şi taraf propriu, cu care cânta în Salonul Teatrului „Dacia”, taraful lui Dinicu-Ciolacu cântând în Sala „Bossel” – cf. România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3.

Ioniţă Basamac, 50 ani, cobzar, născut în 1839

Alecu Barbu, 47 ani, chitarist (10 corzi), născut în 1842

Nicolae Rădulescu, 47 ani, scripcar, născut în 1842

Petre Constantinescu, 27 ani, gondurist, născut în 1872

Cristache Ciolacu, grafiat „Cristace R Ceolaen”, 20 ani, scripcar, născut în 1879

[12] A mai fost un taraf românesc, în 1889, la Paris, cel al lui Tudorică Cercel, care, apoi, a plecat să cânte şi a triumfat la Londra..

[13] Afirmaţia aceasta trebuie primită cu rezervă, pentru că, în anul 1900, Cristache Ciolacu publica, la Paris, „Sârba”, cunoscută ulterior drept „Sârba de la Paris” sau „Sârba Regală”.


Pagina 102 din 1.165« Prima...102030...100101102103104...110120130...Ultima »