Dragusanul - Blog - Part 10

Cărţile, Constantin Horbovanu şi László Gergely Pál

 

Consiliul Judeţean Suceava, care i-a fost mereu alături lui Roman Istrati, în ultimele decenii, a dăruit sucevenilor şi exemplare din cărţile acestuia, dar şi din cele semnate de umoristul Constantin Horbovanu şi publicistul László Gergely Pál. Lume multă, rasată, autori scăpărători, cu discursuri distincte şi inspirate. Manifestare a cuvântului încredinţat memoriei, deschisă, din perspectiva gazdei, de Poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. S-a lansat, mai întâi, cartea recuperatoare de memorie „Bucovina unui maghiar”, autorul ei, publicistul László Gergely Pál, din Deva, descendent al unor bunici bucovineni din Ţibeni şi din Dorneşti, captivând publicul cu adevărurile istorice pe care le tot răspândeşte şi în spaţiul maghiar, şi în cel românesc, despre istoria noastră reală, care nu îngăduie dispute sterile şi buticarisme şovine, ci o înţelegere temeinică şi profund umană. László Gergely Pál a dat citire şi unor scrisori, recuperate din arhivele sufletului ale unor familii de germani şi de maghiari bucovineni, care au plecat în patriile lor, atunci când acestea i-au chemat, şi au regretat pentru totdeauna. O explicaţie avea să mi-o dea, ceva mai târziu, profesorul de română din Odorheiul Secuiesc Kovacs Csaba, care descifra în faptul că panglicele maghiare din Vorniceni nu au fost distruse de nimeni, chiar şi la coroanele care deja au putrezit, dar şi în atitudinea prietenoasă a oamenilor, inclusiv a publicului din sală, o înţelepciune statornică, plină de umanism şi de vizionarism, numită, odinioară, bucovinism.

 

László Gergely Pál şi Constantin Horbovanu

Kovacs Csaba, în tricou albastru, fotografiind instantanee ale evenimentului

 

László Gergely Pál a dobândit, într-un ceas doar, la Suceava, o puzderie de prieteni, spiritul lui luminos, vivace şi tranşant, durat pe o erudiţie temeinică şi neprefăcută, fascinând şi de la microfon, şi din discuţiile directe, purtate după lansarea de cărţi, care a presupus şi un adevărat pelerinaj pentru autografe spre masa celor doi autori.

 

Constantin Horbovanu, ultimul mare umorist al Sucevei

 

Constantin Horbovanu, vizibil emoţionat de prezenţa, pentru prima dată, la lansare a celor trei Doamne ale sale (soţia, fata şi nepoata – fata şi nepoata venind de la Ploieşti doar pentru acest eveniment), a adus elogii prieteniei care l-a făcut scriitor şi se referea, desigur, la doamnele şi domnii din public, mai toţi prieteni de-ai săi, de care Constantin Horbovanu este, pe bună dreptate, mândru. Două cărţi adevărate şi necesare, doi autori debordând de empatie, şi din consecinţa profesionalismului scriitoricesc, dar şi oratoric, de care s-a învrednicit, iar undeva, în noi şi deaspra noastră, a tuturora, spiritul tutelar al Poetului Roman Istrati. Simţindu-i prezenţa cu întreaga mea făptură, o să închei cu propoziţia cu care am încheiat manifestarea ieri: Bucuraţi-vă, astăzi este ziua în care s-a născut Poetul Roman Istrati!

 

 

 


Premiile „ROMAN ISTRATI” 2019

Marius Bruja, oferind lui BOA, Premiul „ROMAN ISTRATI” pentru spirit transfrontalier

 

Premiile şi diplomele „ROMAN ISTRATI” 2019, oferite de Fundaţia transfrontalieră a Poetului, prin intermediul executorului său testamentar, tânărul jurist Marius Bruja, au fost distribuite, în acest an, începând din iunie, când prozatorul Mădălina Boca îşi lansa cartea vestitoare de geniu „Trei flăcări şi o speranţă”, iar ieri au fost premiaţi artiştii plastici Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA şi Vasile Anghel Siminiuc (a lipsit de la sărbătoare, iar dacă, în două săptămâni, nu îşi ridică diploma şi premiul, de la Marius Bruja, le va pierde definitiv) şi muzicianul şi culegătorul de folclor, cu câteva cărţi de specialitate publicate, Marin Constantin Gheorghe.

 

Muzicianul Marin Constantin Gheorghe, autorul unor interesante culegeri de folclor moldovenesc

 

Despre aceste ultime trei premii, toate sugerate de Roman Istrati, în ultimele sale zile prin cenuşiul acestei vieţi, pe care o însenina prin poezie şi prin replici doldora de spirit, pot afirma că sunt definitorii pentru ceea ce a însemnat Roman Istrati, de-a lungul scurtei sale risipiri: generozitate, delicateţe, cunoaştere profundă a valorilor şi o nestăvilită dragoste de oameni şi de viaţă.


BOAbă de culoare – Expoziţie de Acuarelă

 

Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, caricaturist de marcă şi cel mai inspirat autor de portrete-şarjă din branşa-i europeană, a dedicat zilei de naştere (7 septembrie 1955) a poetului şi publicistului Roman Istrati, căruia îi făcuse şi două splendide coperte de carte, o surprinzătoare expoziţie (cu vânzare, dar… a uitat să avertizeze publicul amator) de portrete ale unor vedete muzicale şi de peisagistică bucovineană, „BOAbă de culoare – Expoziţie de Acuarelă”. Virtuozitatea lui BOA în portretizări are notorietate, aşa că nu este nevoie să mai vorbesc despre ea; la fel, şi uleiurile pe pânză, expuse în câteva rânduri, mai ales cu ocazia Zilelor „Monitorul de Suceava”, au încetăţenit un artist plastic stăpân peste meşteşug şi cu o imaginaţie a unghiurilor şi a transparenţelor cuceritoare.

 

 

Şi iată că vine şi expoziţia de acuarele, lucrată, iarăşi, într-un stil BOA, un stil care preia din impresionism şi din expresionism exact cât trebuie, pentru ca sugestiile şi spre alte curente istoricizate, inclusiv tuşele academice, să impună şi să consacre un stil pictural „Ovidiu BOA”, în care peisajele îi împrumută sufletul şi imaginaţia pentru a primi un plus de personalitate. Ovidiu a refuzat mereu statutul de ilustrator îndemânatec, preferând unghiurile şi perspectivele care să spună mai mult, care să întregească o poveste şi o trăire, şi care, prin neaşteptate transparenţe ale culorii, să concretizeze o realitate estetică, pe care ochiul muritorului de rând nu o percepe, fără ajutor orientativ din partea artistului înnăscut, iar nu făcut. Tocmai din aceste pricini şi motive, expoziţia lui BOA, de pe holul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, înseamnă un eveniment artistic, pe care cei care şi trăiesc ar trebui să profite ca să-l respire, iar cei care, pe lângă trăiri, au şi norocul unui răsfăţ material din partea vieţii, ar trebui să profite de ocazie şi să facă rezervări pentru lucrările care le plac mai mult. Inclusiv Consiliul Judeţean, care ar putea dobândi, în timp, un patrimoniu artistic al reprezentărilor Palatului Administrativ, ar putea opta pentru un început sigur în acest demers, cu viziunile Palatului pe care le propune BOA.

 

Fără îndoială că fotografiile din expoziţie, care urmează, făcute cu un aparat vechi şi capricios, care înşfacă şi toate reflexiile luminii, nu vă pot dezvălui cu adevărat frumuseţea lucrărilor expoziţiei „BOAbă de culoare – Expoziţie de Acuarelă”, ci doar o atmosferă care mie îmi aminteşte, cumva, de dezvelirea cerului de nouri, după câte o furtună de vară din copilărie. Cu această intenţionalitate reproduc fotografiile, sugerându-vă să consultaţi şi site-urile lui Ovidiu Boa, în care fiecare lucrare în parte poate fi admirată şi din fotografii realizate profesionist de acest incredibil artist plastic, Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, singurul pentru care şi viaţa-i, şi opera-i coincid într-o necontenită stare de zâmbet. Estetică şi spirituală, desigur.

 

 


Prietenii mei maghiari: Gergely Pál şi Csaba

Împreună cu László Gergely Pál, autorul cărţii „Bucovina unui maghiar”

 

În această seară, am petrecut vreo două ceasuri cu prietenii mei maghiari, László Gergely Pál, istoric din Deva, şi Csaba Kovacs, profesor de română din Odorheiul Secuiesc. Cu amândoi m-am văzut pentru prima dată în această viaţă, deşi ne ştim şi suntem prieteni dintotdeauna. László Gergely Pál a scris, la rugămintea mea, o istorie a maghiarilor din Bucovina, sub titlul „Bucovina unui maghiar”, carte care se va lansa mâine, 6 septembrie, ora 14, la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, în cadrul „Sărbătorilor Memoriei” dedicate Poetului Roman Istrati. Prin bunici, se trage din Ţibeni şi din Dorneşti, dar cunoaşte ca nimeni altul povestea fiecărei familii maghiare din toate satele Bucovinei istorice.

 

Csaba Kovacs, profesor în Odorheiul Secuiesc

 

Cu profesorul de română Csaba Kovacs din Odorheiul Secuiesc nu cred că m-am mai intersectat vreodată, dar, ca şi László Gergely Pál, e un om de ispravă, care degajă o debordantă empatie. Este şi un bucătar priceput (ca şi mine), căruia i-am dezvăluit reţeta de cartofi cu ceapă şi mărar, învăţată în Cotiujenii din nordul Basarabiei (tricoul „Alternosfera”, pe care îl port cu mândrie, m-a făcut şi mai convingător), şi o reţetă obcinară de ochiuri în smântână, pe care mi-a gătit-o nevastă-mea, reţetă pe care e musai să v-o spun: Se pune într-o tigaie înaltă smântână, cu puţină sare (eu aş sugera şi vreo lingură de brânză sărată de oi), şi se mestecă, iar când dă în clocot, se sparg 4-6 ouă, care se slobod în smântână, să fiarbă. Între timp, bărbatul mestecă de zor o mămăliguţă moale. Când ouăle au coagulat albuşul în jurul gălbenuşului, se mai mestecă puţin conţinutul tigăii, dar cu blândeţe, ca să nu se spargă gălbenuşurile, apoi se pune minunăţia aceasta în două farfurii şi se consumă cu mămăliguţa abia răsturnată din ceaun de către merituosul soţ al bucătăresei. Poftă bună!

 

 

Pe coperta cărţii „Bucovina unui maghiar”, personajul central este bunicul din Ţibeni al lui László Gergely Pál, care a pozat, odinioară, la Cernăuţi (aşa cred), chestie despre care vă va povesti el, mâine, dacă vă interesează cu adevărat adevărata istorie a Bucovinei. Pe mâine, deci!


ZICĂLAŞII: Pentru că vrem să înţelegem!

 

Pentru că nu este suficient să retrezim la viaţă cântările vechi şi străvechi ale românilor, ci trebuie să şi înţelegem ceea ce nu s-a priceput până acum, noi, „Zicălaşii”, am început, astăzi, 3 septembrie 2019, o suită de concerte-atelier, toate cu un singur spectator: operatorul Nicolae Gabriel Sandu. O mare surpriză a fost să constatăm că variantele de „Căluşari” sau „Boristene”, deci cu trimitere directă la boreazi, notate, până în 1782, când au fost publicate, de Franz Joseph Sulzer şi, până în 1830, culeasă de Cantzler cav. de Ferrio, dar publicată după 1890 de Otto Heilig reprezintă două părţi din cântecul în şase părţi „Haiducki”, pe care lăutarii suceveni l-au cântat la Krakowia, în 1502, iar gărzile domneşti ale logofătului Ion Tăutu (moş-strămoşul lui… Mihai Eminescu şi al vărului său, Alexandru Ioan Cuza), numite „haiduci”, în sensul de lefegii, l-au dansat în faţa noului rege, melodia fiind notată pe tabularia de călugărul franciscan Janna z Lublina. „Căluşarii” din 1915, cântec cules şi publicat de Theodor T. Burada, cuprinde alte două părţi din „Haiducki”, cele preluate, în 1640, cu ocazia asediului Oradei, de la călăreţii moldoveni, de către maghiari, care, accelerând ritmul, au obţinut un ceardaş, pe care l-a reprodus şi prinţul Esterhazy; românii din Ardeal au preluat, tot atunci, alte două părţi, cunoscute drept „Ardeleanca” şi „Bătuta ardelenească”, diferenţele fiind doar de ritm.

 

 

Originea comună a horelor căluşereşti cu cea numită „Haiducii”, dansate, în 1599, lângă Alba Iulia, cu căluşarul Florean drept lider, pe 12 stâlpi, între care s-a ridicat, cu frânghii, o prelată, probează faptul că horele acestea au fost, iniţial, „ale lui Marte”, cel care păzea Muntele Sfânt, pe care Soarele şi-a „aşezat mesele şi scaunele”, la altarul lui oficiind Venus (ulterior, Luna – Iana, Sânziana sau Ileana – cum a demonstrat superb Mircea Vulcănescu).

 

 

Într-o scurtă pauză, între concertele-atelier, Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu (afară, ca să putem fuma, până ne-a gonit ploaia) au scris armoniile pentru 30 de „balade”, culese de Nicolae Păscuţescu şi premiate şi publicate de Academia Română. Toate melodiile au fost, la origine, colinde „peanuri ale tracilor” sau „imne ale titanilor”, cum spunea Strabon, caracterul de cântec PE sau PI ANU (Străbunii din Ceruri) fiind lesne descifrabil, după interpretare şi datorită asemănării melodiilor cu cele ale „colindelor bucovinene”, culese de Alexandru Voievidca, sau cu unele dintre oraţiile de nuntă – mai ales zicale de iertăciune, folosite în ceremoniile „chindiilor”, deci ale cântecelor ceremoniale de dinainte şi de după mesele nupţiale.

 

 

Experienţa de astăzi ne obligă la o raită şi prin melodiile adunate de la fel de necunoscutul Pârvescu, din întreg teritoriul provinciilor locuite de români şi aflate, pe la 1890, împărţite între mai multe imperii. Dezbaterile sunt utile, pentru că se pot face dovezile rădăcinilor comune ale diferitelor cântece, care nu sunt moldoveneşti, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene sau dobrogene, ci româneşti. Diferă doar stilurile lăutăreşti, precum şi instrumentele folosite în diverse zone. Vorbim, deci, despre zone lăutăreşti, pe care ne propunem să le delimităm într-o hartă a lăutăriei, şi nicidecum despre proletcultismul concept al „vetrelor folclorice”.

 

 

Spre final, noi, „Zicălaşii”, care am cântat şi ascultat, la prima lectură, „Cântecele Uriaşelor”, deci melodiile încă păstrate ale ceremoniilor primordiale, am exclamat, în faţa frumuseţii, acelor frânturi de ancestral: „Formidabil câte viitoare cântece stau pitite în cântecele acestea multimilenare!”.

 


Pagina 10 din 1.126« Prima...89101112...203040...Ultima »