Dragusanul - Blog - Part 10

RELATIVE la „Looch Lars” Lucian Francisc Csibi

Ema, prinţesa lui Lucian Francisc Csibi de la RELATIVE, pentru prima dată la Bucovina Rock Castle

 

Unul dintre „stâlpii” Bucovina Rock Castle, „Looch Lars”, chitaristul solo de la „Relative”, pe numele lui de tată de principesă şi de şi mai tânăr crăişor Lucian Francisc Csibi, „un pic şi-un pic secui / sau pe de-a-ntregul poate” – cum ar zice Joszef Attila, clujean născut la Topliţa, este proprietar temeinic al acestei prime zile de primăvară. Dimineaţă, când i-a cântat Andi urări la telefon, după obiceiul familiei noastre, Lucy a vrut să treacă grăbit peste „chestia asta nesemnificativă”, dar care pentru noi, drăguşanii, are mare şi profundă importanţă, atunci când e vorba despre oameni şi despre prieteni. Iar Lucian Francisc Csibi este şi om, ne este şi prieten, deci şi sărbătoare, deci şi o bucurie a sufletului pe care, să vrem, nu o putem ignora. Nu-i vorbă, mâine seară, când „Relative” va cânta la Suceava, în „Club 60″, voi fi acolo, între prieteni, între muzicieni şi tineri, la oficierea dumnezeiască a muzicii rock; deci îi voi putea ura şi acolo cele de cuviinţă (FERICIRE, pentru că le cuprinde pe toate şi este condiţionată de toate), dar vreau să o fac şi astăzi, cu entuziastă sinceritate:

 

La mulţi ani, Lucian Francisc Csibi,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Iacov: Comemorarea de la Putna, în 3 Iulie 1904

 

La Putna am ajuns pe la orele 8, seara. Acolo, aştepta la gară pe Principele (Hohenlohe, guvernatorul Bucovinei – n. n.) nu numai persoa­nele oficiale, dar şi o mare mulţime de lume, în care am văzut şi pe trei bârlădeni, domnii Colonel N. Ionescu, I. Lupu şi Costică Armaşu. De la gară, am ple­cat, pe jos, spre Mănăstire şi am mers prin mijlocul mulţimii de români, care aclamau cu multă căldură sufletească pe Principele Hohenlohe. În aceste clipe, numeroase buciume răsunau de pe înălţimi, clopotele mănăstirii sunau şi numeroase săcăluşuri se descărcau. Apoi, la o depărtare oarecare de la gară, am întâmpi­nat în cale un frumos arc de triumf, împodobit cu crengi de brad şi având o coroană atârnată la mijloc, ce era împodobită cu flori albe, roşii şi albastre, în loc de pietre scumpe, şi deasupra ei, închipuit tot din verdeaţă, numele ŞTEFAN. Întreagă această privelişte plină de duioşie, învăluită în întunericul nopţii care sosise, îmi umplu ochii de lacrămi şi, în calea de 2 kilometri, de la gară, până în sfânta Mănăstire, mă ţinu transportat întruna în timpurile de suferinţă şi de glorie ale Eroului Ştefan, timpuri de suferinţă şi de glorie ale întreg neamului românesc!

 

Principele Hohenlohe fu găzduit în frumoasele apar­tamente egumeneşti, unde era găzduit şi Î. P. S. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care sosise deja de la ora 1, însoţit de o mulţime de demnitari bisericeşti din Cernăuţi. Eu şi cu părintele Costăchescu am fost primiţi în gazdă de părintele Ieromonah Nechitovici, care ne-a tratat cu multă dragoste frăţească. N-am putut apuca la slujba privegherii, pentru că, pe la orele 9, era totul sfârşit şi lumea ieşea din biserică. Era atât de multă lume, că mulţi oameni au dormit sub cerul liber, în şi afară de curtea Mănăstirii. De la poarta acesteia şi până departe, erau, pe ambele laturi ale dru­mului, barăci unde se vindeau prescuri, lumânări, de-ale mâncării şi băuturii, cărţi poştale ilustrate şi altele.

 

A doua zi, 3 Iulie, zi foarte frumoasă, cum fusese şi cele 2 zile precedente, m-am trezit, dimineaţă, în concertul jalnic al numeroaselor buciume, care făceau să răsune cu putere aerul şi să ne vestească la toţi cei ce eram aici, lângă rămăşiţele sfinte ale Aceluia care a ridicat la mare cinste şi renume iubita şi scumpa lui ţară. M-am grăbit a mă duce în biserică, încă de pe la orele 5 dimineaţă, în speranţă că voi putea ve­dea totul în linişte şi mai în amănunţimi; însă biserica era tixită de lumea care se închina pe la icoane, şi chiar la mormântul Marelui Ştefan, ca la a unui sfânt.

 

 

Fiindcă slujba nu se începuse încă, am putut vedea, rând pe rând, aproape totul ce era prin biserică. Ceea ce mă atrăgea mai mult a fost ca să văd de aproape mormintele Domneşti, Piatra mormântală a  Marelui Ştefan, pe care şi-a pregătit-o încă de pe când era în viaţă, se află în pronaosul sau a doua despărţitură a bisericii, lângă păretele de miază-zi. Pe ea se află aşternut un covor de catifea cu fir de aur, pus de fiul său Bogdan Voevod, şi pe acest covor se află aşezate, acum, o urnă de argint şi o cădelniţă de aur, ale cărei lănţurele sunt date în jurul capacului acelei urne. În păretele de aici sunt bătute două co­voraşe frumos şi bogat împodobite. Toate acestea stau sub un baldachin şi sunt închise într-un geam de sticlă şi apoi îngrădite cu un grilaj de fer. În frun­tea baldachinului este un steag tricolor de mătase, pus acolo cu prilejul sărbătorii naţionale din 1871.

 

Se ştie că mormântul Marelui Ştefan, ca şi celelalte morminte Domneşti, ce sunt în biserica de la Mănăstirea Putna (toate prădate de către călugări, de-a lungul vremii – n. n.), au fost deschise, în noiembrie 1856, de către o comisiune, cu învoirea guvernului austriac. În privinţa mormântului Marelui Ştefan, iată ce aflăm din consta­tările acelei comisiuni: „În mijlocul pronaosului, puţin spre răsărit, se află piatra analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta de regulă se înmormânta ctitorul, s-au făcut şi în Putna cercare aici, după mor­mântul lui Ştefan, ca ctitor al Mănăstirii. După ce se scoase ţărna, până la adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit de cărămizi, ca şi ce­lelalte morminte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat în patru muchi. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre pi­cioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-au constatat cu toată siguritatea că este a Iui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful, în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat pe 13 şine de fer (înfăşurat în mantie de egumen – n. n.). Sub cap era un căpătâi zidit de 12 policare (picioare – n. n.). Pe acesta, zăcea capul mortului (egumen, care fusese înmormântat, călşugăreşte, pe 13 bare de fier – n. n.), din care însă era conservată încă numai partea superioară a tigvei, dar aşa că partea în a cărei con­tinuare ar veni faţa, adică ochii, era întoarsă spre apus şi depărtată de grumaz cu 5 policare. După zisa me­dicului, numai în urma putrejunii şi a descompune­rii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta ne­naturală. Afară de aceasta, nu s-au aflat nicicât de puţină urmă de un acoperemânt s-au podoabă de cap sau de grumaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi Ştefan cel Tânăr, s-au aflat de aceste (în mormântul lui Bogdan se afla coroana de pâslă, dar în cel al lui Ştefăniţă Vodă fusese înmormântat un alt călugăr, deasupra osemintelor acestuia fiind depuse doar oasele unui braţ al Voievodului – n. n.). Toate împrejurările aceste arată, fără toată îndoiala, cum că acum, de mult, mormântul lui Ştefan au fost cercat de oare cine” (Candela, foaie biser. lit., Cernăuţi, anul 1889, pp. 685-686).

 

„Îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arătau că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea. Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost, şi mormântul s-a astupat iarăşi, (Ibid., p. 687).

 

Dacă la mormântul Marelui Ştefan s-a umblat şi s-au luat din el mai multe lucruri preţioase (toate pietrele preţioase şi mii de mărgăritare, toate jefuite, după cum o dovedea o scrisoare, din ordinul „Sfântului” Iacob Putneanul – n. n.), mai de mult, este întrebarea: când ?

 

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

 

În Mănăstirea Putna se păstrează o scrisoare, din 2 martie 7265 (1757), semnată de Mitropolitul Iacob şi adresată Egumenului Putnei, Benedict. În ea, în chip misterios, Mitropolitul spune următoarele: „îmi pare bine că domnul Ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul şi că nu a aflat alta, afară de aceea despre care mi-a făcut ştire Cu­viosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit Ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de prepu­sul în care se afla. La scrisoarea lui Dionisie, n-am răspuns, dar îi voi spune din gură cum că am înţe­les toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le dea argintarului Rafail, şi să ia măsură de pe icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi de pe a Domnului Hristos, să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii Mănăstirii, că se află acolo o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliul nostru. Aceasta să o deschidă şi să ia de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemene. Se mai află acolo, după cât ştim, 200 sau 300 de mărgări­tare de mărimea mazării, care s-au desprins de pe aer. Toate mărgăritarele aceste, dimpreună cu lucru­rile ce s-au aflat la mort, să ni le trimeată domnul, pentru că voim a face pentru Maica Domnului şi pen­tru Hristos coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”. Iar deasupra scrisorii este o în­semnare, în cuprinsul următor: „Răvaşul acesta este de la Preosfinţie Sa Mitropolitul Iacob, în care a scris ca să se trimeată lucrurile care s-au aflat în mor­mântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni” (Candela, an. 1889, pp. 685-686).

 

Asupra conţinutului acestui răvaş m-am întrebat: de ce oare Ispravnicul de la Suceava să fi umblat în mor­mântul pronaosului (Răspuns: pentru că fusese sesizat că fusese jefuit cel mai sfânt mormânt al bietului nostru neam – n. n.), în care nu poate fi vorba  decât de acel al Marelui Ştefan, şi de ce adică Mitropolitul se bucură că a scăpat Mănăstirea iarăşi de prepusul în care se afla? (presupusul jefuirii mormântului – n. n.). Mă voi încerca a da un răspuns, luând lucrul mai de depărtişor.

 

Cronicarul Neculce, în O samă de cuvinte, înregis­trează, din cele auzite din om în om, că „Vasile Vodă (Lupu), aproape de mazilie (1653), a greşit lui Dumne­zeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie de a stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani şi n-a găsit. Şi s-a apucat s-o facă din nou, iarăşi pre­cum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ până la fe­restre şi i-a luat Dumnezeu Domnia” (Letopis. Mold., tom II, p. 186). Domnul N. Iorga, cunoscutul nostru istoriograf, cu privire la această tradiţie, zice : „Nu se poate admite că bogatul, mândrul Vasile Lupu, un Cresus pompos al vremii sale, a dărâmat Putna ca să scormonească bogăţii în mormintele domneşti. Tot ce spune pentru aceasta, din auzite, Neculce n-are nici o valoare istorică. Vasile Vodă a voit numai să refacă Putna, care se ruinase. Presupusul hoţ de biserici a înălţat minunatele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia în Iaşi, şi, unde n-a clădit, a dres” (Studii şi Documente, Vol. VI, partea II. p. 617).

 

„Se ştie că, în 1757, Mitropolitul Iacob Putneanu a făcut o nouă restaurare acestei mănăstiri (Iorga, Istoria literaturii române, I., p. 534). Cu prilejul acesta, se vede că se scornise sau se reînnoise iarăşi calomnia cu privire la prădarea mormintelor domneşti, dacă nu pe socoteala vrednicului Mitropolit, cel puţin pe a călugărilor din acea sfântă Mănăstire. Autorităţile civile, adică Isprav­nicul de Suceava, mergând cu cercetarea până a scor­moni şi mormântul Marelui Ştefan, s-a convins, prin urmare, de falsitatea zvonului. Cred că, prin cuvintele iarăşi a scăpat Mănăstirea de prepus, Mitropolitul Iacob vizează, pe de-o parte, calomnia aceasta de acum, iar pe de alta, şi pe acea din trecut asupra lui Vasile Lupu. De aceea, mare dreptate are domnul Iorga[1], când zice că cele spuse de Neculce despre acest evlavios domnitor, cu privire la Putna, nu pot să aibă nici o valoare istorică. Că Ispravnicul de Suceava a făcut sau nu după cum regulase Mitropolitul, prin răvaşul de mai sus, aceasta n-o putem şti.

 

Putna, la 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

Tot în pronaos sunt înmormântate 2 soţii şi 2 fii ai marelui Ştefan: Maria de Mangop (moartă în 1476) şi Maria, fiica lui Radu Vodă (moartă în l511), Bogdan şi Petru (morţi în 1479). În Nartică sau prima despărţitură a bisericii, sunt înmormântaţi: Bogdan Vodă, fiul Marelui Ştefan (mort în 1517), domniţa Maria, fiica Marelui Ştefan (moartă în 1518), Maria, doamna dintâi a lui Petru Vodă Rareş (moartă în 1529), Ştefan Vodă cel Tânăr (mort în 1527).

 

Mormântul lui Bogdan Vodă, tatăl Marelui Ştefan, se află în biserica de la Reuseni, de lângă Suceava, după cum ne spune P. S. Melchisedec (Rev. p. Ist. Arh. şi Filol., a d-lui Tocilescu, an. I voi. II, p. 67); pe când al Oltei, după mirenie, sau Maria, după călugărie, mama Marelui Ştefan, se află în ţară, la noi, la Mă­năstirea Pobrata sau Probota, din judeţul Suceava (cu capitala la Fălticeni – n. n.), după cum ne spune dl Iorga (Sămănătorul, revistă litera­ră, No. 32, Bucureşti, 8 August 1904). În această mănăstire se păstrează multe lucruri ve­chi bisericeşti şi cărţi manuscrise, demne de a fi vă­zute şi studiate.

 

Pe la orele 8 şi jumătate, utrenia fiind aproape de sfârşit, îşi făcu intrarea în biserică Î. P. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care se îmbrăcă cu sfinţitele veştminte şi celebră, cu mare pompă, Sf. Liturghie, fiind asis­tat de: P. C. Arhimandrit Mitrofor Miron Călinescu, profesorii Universitari Eusebiu Popovici şi Constantin Popovici, Consilierii Consistoriali Bejan, Haniţchi şi Manastirschy, Egumenul Iliuţ, profesorul universitar Voiuţschy şi protopresviterii Hacman şi Lucescul şi doi diaconi. Cântările serviciului divin au fost executate de corul Academiei Ortodoxe.

 

Între persoanele care se aflau în biserică, afară de A. S. Principele Hohenlohe, dl C. Cogălniceanu, con­sulul României la Cernăuţi, am văzut, de aice, din Ro­mânia, pe domnii: Dr. Istrati, Poni, Tocilescu, Maiorul Manolescu-Mlădianu, General Angelescu, Tanoviceanu, Vintilă Brăteanu, Dr. Radovici, părintele Econom I. Gotcu (prof. în Iaşi), părintele G. Costăchescu (de la Mănăstirea Agapia), Stroe Belloescu[2], V. Morţun, Căpi­tanii Leon şi Costache Samureanu din Bucureşti, cu soţiile lor, şi mulţi alţii.

 

Putna, în Secrets of the Balkans

 

După otpustul Sf. Liturghii, Î. P. S. Mitropolit şi cu toţi preoţii, de care era asistat, au ieşit în pronaos, la Mormântul Marelui Ştefan, unde se depuseră acum o mulţime de coroane, între care voi aminti pe urmă­toarele: din partea M. S. Regelui Carol I şi a Minis­terului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România, coroana Societăţii Istorice Române din Bucureşti, a Comi­tetului Ducatului Bucovinei, a oraşului Suceava, a Ro­mâncelor Bucovinene, a Ligii Culturale din Iaşi şi din Bucureşti, a Românilor din Braşov, a Studenţilor universitari din România etc., etc. Apoi părintele Dr. Tarnavschi, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, a rostit o frumoasă cuvântare, prin care a preamărit virtuţile Marelui Voievod Ştefan, după care s-a început slujba Panahidei. După ce s-a cântat o dată „Vecinica pomenire”, Î. P. S. Mitropolit, însoţit de tot clerul, de A. S. Principele, de dl Cogălniceanu şi toţi cei ce erau în biserica, au ieşit afară şi au făcut încunjurul bisericii, întonându-se de cor, încă de câte­va ori, „Vecinica pomenire”, binecuvântând cu sfânta cruce mulţimea ce era în curtea Mânăstirii, după care s-au întors în biserică. Mulţumirea cu care am ascul­tat slujba în această zi şi emoţiunile prin care am trecut, în timp de aproape 3 ore, nu le voi uita niciodată în viaţa mea. Fiind acum orele 11 şi jumătate şi toată slujba terminată, Î. P. S. Mitropolit ieşi din Sf. Altar, îmbrăcat numai în mantie şi cu cârja şi, fiind prece­dat de toţi preoţii oficianţi, care erau însă îmbrăcaţi tot în sfinţitele odăjdii, cu care slujise, se suiră cu toţii în apartamentele egumeneşti, unde s-a făcut obicinuitul otpust şi unde Î. P. S. S. a primit şi convorbit cu mai multe persoane din România şi de pe aiurea. Între aceş­tia, am avut fericirea de a convorbi şi eu, câteva momente, şi a mă bucura de apropiata privire a acelei figuri plină de blândeţe, de pietate şi de o angelică smerenie şi bunătate. Cu acest prilej, am făcut cunoştinţă cu R. R. L. L. părinţii: Eusebiu Popovici, Cons­tantin Popovici, V. Găină, Tarnavschi, profesori Uni­versitari, în Cernăuţi; cu Părintele Teofil Patrase (corect: Patraş – n. n.), Egumenul Sf. Mănăstiri Putna, Dimitrie Dan, paroh la Straja, şi cu mai mulţi protopopi şi preoţi din Bucovina.

 

La ora 1 p. m., dl Dimitrie Onciul, prof. la Universitatea din Bucureşti, a ţinut Discursul festiv, de pe tribu­na ridicata lângă zidul bisericii, cam în dreptul mor­mântului Marelui Ştefan. Erau de faţă: Î. P. S. Mi­tropolit, Principele Hohenlohe, C. Cogălnicianu, consulul României, o mulţime de preoţi, profesori şi alte persoane oficiale şi reprezentanţi ai deosebitelor So­cietăţi, şi norodul, cât a putut încăpea în ograda Mănăstirii, pentru a putea auzi pe învăţatul profesor. Aplauze entuziaste şi des repetate acoperiră acest ma­gistral Discurs.

 

Pe la orele 2 p. m., urmă dejunul, pregătit într-un pavilion, construit în curtea Mânăstirii şi foarte frumos împodobit cu verdeaţă şi cu o mulţime de steaguri, între care cele mai multe erau tricolore româneşti. La acest dejun au luat parte Î. P. S. Mitropolit, Princi­pele Hohenlohe, Consulul Cogălniceanu şi o mulţime de persoane de distincţiune din România, Bucovina şi de pe aiurea, în total ca 300 tacâmuri. Au toastat Î. P. S. Mitropolit pentru împăratul Francisc Iosif şi pen­tru Guvernatorul Bucovinei. Principele Hohenlohe mul­ţumeşte tuturor românilor care au venit la Putna şi îndeosebi celor din Regat, care desigur vor duce în ţara lor convingerea că fraţii lor sunt bine trataţi şi se află bine sub scutul legilor austriece. Dl Şendrea[3] mulţumeşte Principelui şi organizatorilor Serbării, zi­când că românii vor fi adânc recunoscători împăratu­lui Francisc Iosif. În fine, N. Filipescu aduce laude guvernului austriac. S-a expediat şi o depeşă împăra­tului Francisc Iosif, semnată de Mitropolit şi Baronul Hurmuzachi. S-au primit multe telegrame din Româ­nia, Transilvania şi una chiar din America.

 

În afară de Mănăstire, pe iarbă verde şi într-o pri­velişte încântătoare, s-au întins mese şi au ospătat vreo 3.000 de oameni. După ce aceştia au stat la masă, o mulţime dintre ei, având în frunte pe studenţii uni­versitari români, se îndreptară spre pavilionul din curtea Mânăstirii, unde era masa oficială, intonând Deşteaptă-te române! Şi, la întoarcere în grădină, Tricolorul şi Drum bun, drum bun, doba bate[4]. Era un entuziasm ce nu se poate descrie. Pe la oarele 4 p. m., se ţinură, în grădina Mânăstirii, conform pro­gramului, Discursurile studenţeşti. Mai întâi, vorbi preşedintele comitetului studenţesc din Cernăuţi, George Tofan, care dădu cuvântul, pe rând, următorilor oratori: C. Lucaci, preşedintele Academiei „Junimea” din Cernăuţi; Mihai Popovici, preşedintele Societăţii „Academia Ortodoxă”; V. Covată, în numele studenţilor macedo-români; P. Pogonatu (bârlădean), preşedintele Societăţii studenţilor în drept „Bosianu” din Bucureşti. Se intonă Imnul Festiv, de corul Societăţii „Armonia”, şi mai luară cuvântul: Doamna Laurenţia Gribincea din Iaşi, dl Profesor Universitar Gr. Tocilescu, din Bucureşti, şi dl Ionescu, student în litere tot din Bucureşti.

 

1880: Bauernhaus in Putna; fofografie de Julius Dutkiewicz

 

Încă pe când vorbeau ultimii oratori, iată că sosi în grădină Î. P. S. Mitropolit, care se sui, la timp, pe tribună şi citi răspunsul Împăratului la telegrama tri­misă, izbucnind din piepturile mulţimii un puternic „Ura!”, iar corul Societăţii „Armonia” intonă, cu un entuziast având: Deşteaptă-te Române! Apoi dl George Tofan mulţumeşte tuturor celor ce au venit la Serbarea aceasta de la Putna; de asemeni face şi dl Baron Hurmuzachi, în numele comitetului festiv. În fine, dl Dori Popovici a ţinut Discursul istoric pentru popor, stârnind un mare entuziasm în mulţimea adunată, mai ales când dânsul a îngenunchiat şi a rostit următoarea rugăciune:

 

Etern, atotputernic o creator sublim,

Tu care ţii la dreapta pe Ştefan Erou sfânt

Fă ca înc-odată iubita Românime

Să fie cum a fost pe vechiul ei pământ.

 

Acest Discurs, fiind deja tipărit, s-a împărţit îndată la mulţimea adunată, împreună cu o broşură, scrisă în nemţeşte de dl N. Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti.

 

Astfel s-a terminat această cu adevărat măreaţă Serbare, la care trebuie să fi luat parte peste 15.000 de oameni, domnind pretutindenea cea mai desăvârşi­tă ordine şi înălţare sufletească. Din Mănăstirea Putna, după ce am expediat pe la prieteni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat, împreună cu părintele Econom I. Gotcu (din Iaşi), pe la 9 ore seara, spre Cer­năuţi, călătorind cu multă greutate, din pricina oboselii în care ne aflam, cum şi a înghesuielii şi căldurii celei mari din tren. Am ajuns în capitala Bucovinei a doua zi, dimineaţă, Duminică, 4 Iulie, şi ne-am odihnit la un hotel numai până la orele 8 şi jumătate, de unde ne-am dus să vizităm oraşul, biserica Catedrală şi reşedinţa Mitro­politană. În Cernăuţi era acum o mare mişcare comer­cială, pentru că erau zile de iarmaroc. Acest oraş se află aşezat pe culmea unui deal, de unde, de la locuri potrivite, se pot privi foarte bine mănoasele câmpii de primprejur. Când am ajuns la catedrală, orele 10 şi jumătate,  se oficiau rugăciunile pentru sufletul Marelui Ştefan, de către părintele Dr. Orest Popescul (predicatorul catedralei[5]) însoţit de 2 preoţi şi un diacon, faţă fiind R. R. L. L. părinţii Eusebiu Popovici şi Arhimandritul Iuvenal Ştefaneli, cum şi foarte mulţi români şi ro­mânce. Astfel de rugăciuni s-au săvârşit, în Duminica aceasta, din 4 Iulie (stil vechi, inclusiv în celelate datări – n. n.), în întreaga Bucovină, în urma unei anume dispoziţiuni a Î. P. S. Mitropolit. După aceasta ne-am dus de am vizitat măreţul Palat Mitro­politan, unde am făcut cunoştinţă cu părintele Dr. Ştefan Saghin, care, cu multă bunăvoinţă, a dispus ca să fim conduşi peste tot, rămânând încântaţi de frumuseţea edificiului, de minunata împărţire a numeroa­selor sale camere, cum şi de bogata mobilă dinlăuntru. Î. P. S. S. nu venise acasă, de la Mănăstirea Putna, ci, după cum ni s-a spus, se dusese în inspecţia parohiilor din acea parte.

 

Cernăuţi, Piaţa „Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

 

De aice, m-am dus la gazdă, cu părintele Gotcu, şi, pe la orele 2 p. m., după ce am expediat pe la prie­teni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat cu trenul, mergând împreună până la staţia Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), de unde S. S. s-a dus la Suceava, iar eu m-am reîn­tors acasă, unde am ajuns în ziua de 5 Iulie, foarte mulţumit în suflet de frumoasele Serbări, cum şi de scumpele amintiri istorice, ce mi-au rămas din locali­tăţile ce am vizitat. Mai ales că şi timpul a fost foarte frumos şi lumea cât se poate de veselă. Am rămas, de asemenea, cu frumoasă amintire şi de nobila aten­ţiune pe care guvernul austriac a dat-o acestor sfinte Serbări ale Românilor, cum şi de libertatea ce le-au lăsat pentru a-şi manifesta sentimentele lor naţionale; aşa că am putea zice, cu drept cuvânt, că Bucovina ne-a fost retrocedată pentru zilele de 2, 3 şi 4 Iulie 1904 (Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 14-26).

 

 

[1] Nicolae Iorga a mai avut, din păcate, datorită naţionalismului său, care premedita o puternică mitologie ortodoxă românească, atitudini subiective care contraziceau realitate, chiar şi în cazul falselor moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu, proclamate de Iorga drept adevărate, fără nici o cercetare profesionistă a vechimii lor – n. n.

[2] Dl Stroe Belloescu, Senator al jud. Tutova, aflându-se acum la Putna şi văzând un afiş „Nu uitaţi Internatul de băieţi români ortodocşi din Rădăuţi”, cu obicinuita dumisale generozitate, ime­diat a donat 1.000 de coroane (1.060 lei,) pentru acel Institut. Am aflat apoi că Domnia sa este şi membru al Societăţii pentru cul­tura şi literatura poporului Român din Bucovina. Ne bucurăm şi suntem mândri de generoasele fapte ale ilustrului nostru conce­tăţean. Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă lungă şi să-i facă parte de mulţi imitatori – notă Iacov, Episcopul Huşilor.

[3] Universitar bucureştean, socrul tragicului T. Robeanu şi, deci, cuscrul universitarului cernăuţean Eusebie Popovici – n. n.

[4] Compoziţia bucovineanului Ştefan Nosievici, profesor de matematici la Gimnaziu din Suceava, pe versuri de Vasile Alecsandri – n. n.

[5] Component al lotului „Arboroasa”, alături de Ciprian Porumbescu, Eugen Siretean, Constantin Morariu şi Zaharia Voronca – n. n.


Iacov: Comemorarea de la Suceava, în 2 Iulie 1904

 

Pe la 4 p. m., am ajuns la Burdujeni, unde, la toţi câţi n-aveam paşapoarte, ni s-au dat, imediat şi fără nici o taxă, bilete de ducere şi întoarcere; şi aşa, pe la 5 ore, m-am aflat la Iţcani, graniţa dintre Moldova şi Bucovina. Gândul îmi era ca să mă duc de-a dreptul la Putna; dar acum, luând cunoştinţă de programul după care aveau să se facă serbările Centenarului, în Bu­covina, m-am oprit, ca să merg, de aici, de la gara Iţcani, în Suceava, care este foarte aproape, şi a rămânea acolo până a doua zi, 2 Iulie, de când şi de unde aveau să înceapă Serbările. Tot aşa au făcut şi domnul Mănoiu şi multe alte persoane, care nu avusese şti­inţă de program.

 

Îndată ce mă urcai în trăsură şi mă depărtai ceva de gară, mi se înfăţişă privirilor oraşul şi Cetatea Su­ceava, spre care am mers trecând peste râul Suceava, pe un pod de lemn, de unde se vedeau, în susul şi în josul apei, bărbaţi şi femei prinzând peşte cu crâsnicele. Apropiindu-mă de oraş şi văzând numeroasele steaguri tricolore de pe zidurile Cetăţii, în vederea procesiunii de a doua zi, un puternic fior trecu prin sufletul meu şi lacrimi fierbinţi îmi umplură ochii. Ajuns în fosta şi vestita capitală a Moldovei, am tras la un hotel, mai în centrul oraşului, unde cu greu mi-am putut găsi loc, din cauza mulţimii.

 

Acolo sosiră, de aici, din ţară, şi domnii P. Poni şi Dr. C. Istrati, foşti miniştri. Şi fiindcă nu era mult până în seară, m-am grăbit a lua o trăsură şi a pleca să văd cetatea şi măcar câte ceva din oraş. Mai întâi, m-am dus la biserica Vechii Mitropolii, unde sunt moaştele Sf. Ioan cel Nou, care au fost aduse de la Cetatea Albă, în Suceava, de Alexandru cel Bun. Un ieromonah, pe care l-am întâlnit când am intrat pe poartă, m-a îndreptat la părintele Egumenul Protosinghelul Ghedeon Balmuş, care m-a primit în apartamen­tele Prea Cucerniciei Sale cu multă amabilitate. În urmă, întovărăşit de P. C. S., am mers în biserica Vechii Mitropolii a Moldovei (Biserica Sfântului Gheorghe a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou – n. n.), căreia i se face acum o frumoasă reparaţiune. Biserica aceasta s-a început a se zidi de Bogdan Vodă, în 1514, şi s-a isprăvit de fiul său, Ştefan Vodă cel Tânăr, în 1522, de când a devenit Catedrală Mi­tropolitană, în locul bisericii Mirăuţilor [Candela, foaie bis. liter., Cernăuţi, 1892, p. 535), după cum vom vedea mai departe. Apoi am mers la paraclisul ce este în partea dinspre poartă, unde sunt aşezate acum moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Până să se aducă cheile, am privit cu multă duioşie scenele de groaznice su­ferinţe ale sfântului, în Cetatea Albă, de la păgânii chinuitori, ce sunt zugrăvite pe dinafara pereţilor, şi apoi am intrat şi m-am închinat sfintelor lui  moaşte, nu fără a mă gândi la evlavia Marelui Ştefan şi la rugăciunile cele fierbinţi, ce va fi înălţat aici, în nes­fârşitele supărări şi griji ce le-a avut pentru ţară. Fie ca sfântul să asculte, acum şi în veci, rugăciunile noas­tre, ale românilor, şi să mijlocească la cerescul împărat, pentru a ne apăra de multe necazuri şi încunjurări!

 

Mulţumind cu respect, mi-am luat rămas bun de la pă­rintele Balmuş şi am plecat să văd Cetatea, care vine în partea de răsărit a oraşului Suceava, peste o adâncă şi îngustă vâlceluţă ce se deschide spre nord şi se înfundă în marginea de miazăzi a oraşului, pe unde coteşte şi drumul ce merge la ea. Am vizitat-o prin toate ungherele, m-am închinat la locul unde mi s-a spus că a fost bisericuţa şi am admirat alegerea unui loc atât de potrivit, cum şi uriaşa muncă cu adunarea şi ridicarea pietrelor aici, pentru a se face un zid atât de înalt şi atât de puternic. Zidurile cetăţii au rămas numai pe unele locuri ceva în întregime, în mare parte însă sunt încă de mult dărâmate şi pietrele luate de locuitorii din oraş, pentru a-şi face case şi beciuri. Abia de câteva decenii s-au oprit de guvernul aus­triac de a se mai lua pietre de aici; iar acum, de cu­rând, s-au făcut săpături şi toate lucrurile vechi ce s-au găsit s-au depus în Muzeul din Suceava. Cetatea a fost înconjurată, după cum şi astăzi se cunoaşte, cu un şanţ foarte adânc.

 

De la Cetate, m-am întors în oraş, pe la oarele 7. La barieră, birjarul, care era jidov, se  opreşte  şi un alt jidov îmi ţine calea, spre a-i plăti 8 creiţari, taxa de barieră; am plătit, dar nu fără a deplânge soarta noastră, a românilor de sub vremuri!

 

În faţa hotelului, unde îmi era gazda, am găsit pe domnii Poni şi Istrati, pe lângă care se mai aflau acum: părintele Marian (Simion Florea – n. n.), profesor la gimnaziul din Suceava şi membru Academiei Române, domnul Tanoviceanu, pro­fesor la Universitatea din Bucureşti, autorul pomelnicului lui Ştefan cel Mare, şi alţi domni profesori, con­vorbind împreună despre Cetatea şi Palatele Domneşti din Suceava, despre locul unde a fost „Direptatea” – însemnată prin adunarea poporului – şi aclamarea Marelui Ştefan de Domn, şi altele. Domnul Istrati mi-a re­comandat să nu uit a mă duce şi la Zamca, de care nu auzisem niciodată.

 

În acea sară, am avut prilejul să văd pe elevii gim­naziului din Suceava, în număr de vreo 600, cu masalale şi lampioane tricolore, venind de la şcoală şi trecând, în frumoasă ordine, cu muzică, pe strada mare, spre locuinţele a doi profesori, Samuil Isopescu (de Is­torie) şi Dimitrie Isopescu (de Matematică şi Fizică), care ieşiseră acum la pensie, spre a le aduce omagii de recunoştinţă.

 

A doua zi, 2 Iulie, dimineaţă, m-am trezit în sune­tul melancolic al buciumelor, care răsunau de pe zidurile Cetăţii, anunţând că, în acea zi, se împlinesc 400 de ani de când, aici, în oraşul Suceava, şi-a dat obş­tescul sfârşit Marele Voievod Ştefan. Părea că în alte timpuri trăiesc şi aveam închipuirea că, peste câteva clipe, voi putea vedea chipul neînsufleţit al Eroului, intrat în liniştea de veci.

 

Pe la 7 ore, m-am dus la biserica Mirăuţilor, care nu de mult ajunsese o adevărată ruină, iar astăzi, în urma restaurării, este una din cele mai frumoase bi­serici din Suceava (nici la Cetate, nici la Sfântul Ioan cel Nou, nici la Mirăuţi, evlaviosul episcop Iacov nu pomeneşte numele restauratorului Karl Adolf Romstorfer şi al principalului său colaborator, primarul sucevean Franz Ritter Des Logers, şi pe bună dreptate, că doar erau „papistaşi”, străini de „adevărata credinţă” românească – n. n.). Se crede că această biserică a fost făcută, dacă nu mai de mult, cel mai târziu de Iuga Vodă (ctitorul este, totuşi, Petru Muşat, care a durat biserica de mir a Moldovei odată cu Cetatea, adică între anii 1374-1391 – n. n.), în ultimul deceniu al secolului al 14, şi a fost destinată, de atunci de Catedrală Mitropolitană, de unde şi poporul o nu­meşte Mitropolia cea veche. Catedrala Mitropolitană s-a mutat, apoi, în biserica cea făcută, în anul 1522, de Ştefan Vodă cel Tânăr, unde se află moaştele Sf. Ioan cel Nou, cum s-a spus mai sus; care biserică încă poartă numele de Mitropolia veche, bineînţeles, de când Scaunul Mitropolitan a fost mutat la Iaşi, de Alexandru Vodă Lăpuşneanu, în anul 1565.

 

Deşi în biserica Mirăuţilor s-au miruit mulţi Domni, dar numele nu i se poate deriva, cum ne spune părintele Isidor Onciu (universitar cernăuţean şi cel mai important arheolog biblic al Bucovinei, tatăl nefericitului Aurel Onciu, dar care aici se înşeală – n. n.), decât de la o familie Mirăuţă (doar familiile de robi ţigani mănăstireşti sunt consemnate, de regulă, în documentele vechi cu acest nume, şi nici un boier – n. n.), care va fi trăit cândva pe lângă acea biserică, pentru cuvântul mai ales că partea aceea de loc a oraşului Suceava se numeşte şi astăzi de localnici „Mahalaua Mirăuţi­lor” – [Candela, 1893 p. 536).

 

La biserica aceasta se regulase a se face sfânta slujbă pentru pomenirea Marelui Ştefan (firesc, doar fusese rezidită de Ştefan cel Mare, între anii 1482-1491; ca să nu mai vorbim de faptul că aici fusese miruit Domn – n. n.), de împlinirea a 400 ani de când a murit aici în Suceava. Nu numai bise­rica, dar şi curtea ei era înghesuită de lume, deşi era numai 7 ore dimineaţa. De aici era să se iasă cu procesiunea la Cetate, unde era pregătit ca să se facă panahida. În acest scop, erau şi aranjate, de la poartă şi până la intrarea în biserică, mai multe prapure, care se ţineau de bărbaţi, şi ca 30 icoane, care se ţineau în mână numai de femei, pe nişte prosoape frumoase, ce fiecare îşi adusese de acasă.

 

În mijlocul bisericii, cam aproape de catapeteasmă, erau puse, pe trei mese, două rânduri de colaci (capete, în formă de S şi de 8), împodobiţi cu ramuri pline de smochine şi lămâi, şi care ramuri erau legate cu o cordea tricoloră, şi apoi un colac mare, peste care era aşezată o colivă frumoasă, după obiceiul nostru mol­dovenesc.

 

Fiindcă Sfânta Liturghie era să se înceapă pe la orele 8 şi jumătate, am luat o trăsură şi m-am dus ca să văd şi eu Zamca, măcar din fugă, ştiind că, mai pe urmă, nu voi putea avea vreme. Am trecut, prin mijlocul ora­şului, la deal, mergând spre apus, pe lângă biserica Sf. Dimitrie, cea zidită de Marele Ştefan (în 1497 şi rezidită de Petru Rareş în anii 1534-1535 – n. n.), lângă curţile sale domneşti, din care curţi nu mai sunt, astăzi, decât urme de zid şi beciuri pe sub nişte case negustoreşti; apoi am trecut înainte, pe lângă o biserică armeană, şi am ieşit din oraş, pe tăpşanul sau platoul dealului, de unde se înfăţişează privirilor o panoramă înălţătoare de frumuseţe neînchipuită, văi, dealuri şi nume­roase sate, presărate în toate părţile. Peste 10 minute, am ajuns la Zamca, numire de origină slavă, care înseamnă cetăţuie (prin extensie, de la zăvor, încuietoare – n. n.). Aici se află o biserică veche arme­nească, înconjurată de un zid înalt de piatră şi, pe dinafara acestuia, cu un şanţ adânc, având un turn înalt, în partea de apus, deasupra porţii. Totul ne arată că Zamca este o adevărată cetate, întocmiră pentru vremuri grele. Armeanul păzitor, care se afla cu şede­rea în camera de sub turnul de deasupra porţii, m-a condus de am văzut peste tot.

 

Biserica de aici este zidită, la anul 1551, de un ar­mean bogat, Agopşin Vartan, al cărui mormânt se vede în mijlocul ei, sub o piatră cu epitaful în armeneşte. Are ca patron, pe Sf. Axentie, şi se slujeşte în ea nu­mai de două ori pe an: la Sf. Gheorghe şi Sf. Axentie. Şanţul dimprejurul zidului a fost făcut de soldaţii lui Sobieski, regele Poloniei, în anul 1691, atunci când, după prădarea Moldovei, lăsase nişte garnizoane în Neamţ, Suceava (în mănăstirea aceasta armenească), Câmpulung, Hangul, Secul şi Agapia. Garnizoanele acestea părăsiră Zamca şi toate celelalte locuri întărite, abia după pacea de la Carloviţ, din 26 Ianuarie 1699 (Candela, Armenii orientali în Bucovina, an. 1891, p. 531). În turnul cel înalt de deasupra porţii, am văzut camerele, unde mi s-a spus că au stat călugări armeni, cum şi o mică bisericuţă, pe a cărei pereţi au rămas o parte din sfinţii pictaţi în genul picturii noastre vechi moldoveneşti.

 

Părăsind Zamca, m-am reîntors la biserica Mirăuţilor, unde se începuse deja Sfânta Liturghie, oficiată de părintele Protosinghel Ghedeon Balmuş, însoţit de 12 preoţi. Cântările erau executate de corul „Academia Ortodoxă” din Cernăuţi. După Sfânta Liturghie, P. C. S. părintele Balmuş a ţinut o frumoasă cuvântare, arătând străduinţele Marelui Ştefan pentru creştinătate şi nea­mul românesc. Apoi se întocmi procesiunea, în ordi­nea următoare: elevii şcolilor din Suceava, un pluton de veterani, o companie de pompieri, steagurile dife­ritelor bresle, icoanele purtate de femei, prapurii şi felinarele – de bărbaţi, cum s-a spus şi mai sus, 22 de preoţi, îmbrăcaţi în sfintele odăjdii, în frunte cu P. C. S. părintele Balmuş, care purta cârja de Su­perior al Mănăstirii Mitropoliei Vechi, reprezentanţii tu­turor autorităţilor locale şi o mulţime de români, din localitate, de prin împrejurimi şi din România, sosiţi la această serbare, – la urmă, iarăşi, un pluton de ve­terani.

 

După ce procesiunea s-a pus în mişcare, pe la orele 9 şi 3/4, eu am plecat la gara Iţcani, împreună cu părin­tele Gh. Costăchescu, de la Mănăstirea Agapia, pe care îl găsisem în Suceava, spre a ne continua drumul mai departe. Acolo, la gară, au sosit, pe la orele 10, şi studenţii universitari din Bucureşti, care s-au oprit, spre a merge ca să asiste la rugăciunile ce se făceau, acum, la Cetate. Şi au putut să ia parte şi dânşii la acea măreaţă ceremonie, pentru că procesiunea a ajuns la locul destinat (Căpitănia, adică Prefectura judeţului Suceava, aflată, pe atunci în actualul sediu al Muzeului Bucovinei – n. n.). Acolo s-a oficiat, mai întâi, o panahidă, după cum am luat cunoştinţă mai pe urmă, apoi s-a cântat de cor o odă compusă de domnul Vasile Bumbac şi s-a ţinut o cuvântare de Rev. Sa părintele Eusebiu Popovici (academician, teolog cu dreptul de a purta mitră, tatăl tragicului poet T. Robeanu, cunoscut ca politician şi istoric drept George Popovici – n. n.), profesor universitar din Cernăuţi, prin care a arătat faptele glorioase ale Marelui Voievod. Iar la urmă, s-a intonat Imnul lui Ştefan cel Mare (compus de Gavriil Muzicescu, un alt cântec al lui, pentru evenimentul de atunci, Verde-i bradul şi stejarul / N-o mai fi cum vrea duşmanul, devenind, ulterior, prin complicitatea ignoranţei, folclor… ardelenesc – n. n.), după care procesiunea s-a întors în oraş (Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 6-13).


când mă spulberă clipita

 

iată, mi-a şoptit şoptirea

într-o margine de cale,

se trezeşte primăvara

şi se-mbracă în mireasă,

nu-i răspund, îmi pun pe masă

şi arcuşul, şi vioara,

şi trei file triumfale,

iar alături nemurirea

 

primăverii care vine

ca să-şi afle într-un altul

care a-nceput să cânte

doar pe raza cea subţire

poate îndrăgitul mire

care presură cuvinte

ca să vindece înaltul

tot în colile veline

 

ce-mi aşteaptă ostenita

trecere din zi în noapte

a poemelor finale

îndelung crucificate,

iar prin crengi înviorate

bat din aripi ireale

stoluri, stoluri nişte şoapte

când mă spulberă clipita

 


Exproprieri şi rechiziţionări în 1945

Suceava, Strada Mare

 

În 16 februarie 1945, Consiliul de Miniştri decidea: „În temeiul dispoziţiunilor art. 49 al Legii nr. 641 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti… Următoarele bunuri imobile se declară necesare pentru nevoi de utilitate publică şi expropriate ca atare” [1]:

 

A). Pentru Ministerul Muncii:

 

42). Fălticeni, str. Maior Ioan Nr. 4, proprietar Naftuli Hertzel Brener;

68). Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 25, proprietar Ess Sonental;

78). Câmpulung-Moldovenesc, str. Târgul Vitelor Nr. 21, proprietar S. Vagner;

79). Câmpulung-Moldovenesc, str. Târgul Vitelor Nr. 23, proprietar H. Mayer;

 

H). Pentru Ministerul Comunicaţiilor, Administraţia Comercială şi Ministerul Economiei Naţionale:

 

25). Suceava-Bosancea, proprietar Rozlivek Emil;

27). Gura Humorului, str. Regina Maria Nr. 51, proprietar Schahter Herman;

29). Câmpulung-Bucovina- Iacobeni, localul ocupat de Oficiul PTT;

33). Câmpulung-Bucovina- Moldoviţa, localul ocupat de Oficiul PTT;

37). Rădăuţi, str. Colonel Pipirescu Nr. 100, proprietar Iţcu Talmai;

41). Suceava, str. Ferdinand Nr. 22;

42). Suceava-Solca, str. Unirii Nr. 12, proprietar A. Schneider;

43). Câmpulung-Bucovina-Stulpicani, localul ocupat de Oficiul PTT;

47). Câmpulung-Vama, str. Alexandru cel Bun nr. 68.

48). Vicovul de Jos, localul ocupat de Oficiul PTT;

 

K). Pentru Ministerul Agriculturii şi Domeniilor:

 

58). Fălticeni, proprietar Leiba Bercovici;

59). Fălticeni, proprietar M. Graper;

64). Fălticeni, str. Vârnav Nr. 1, proprietar Robert Teltz;

 

M). Pentru Subsecretariatul de Stat al Organizării Statului:

 

25). Fălticeni, localul ocupat de Legiunea de jandarmi Baia;

26). Suceava, localul ocupat de Legiunea de jandarmi Suceava;

28). Câmpulung-Bucovina, localul ocupat de Legiunea de jandarmi Câmpulung;

29). Rădăuţi, localul ocupat de Legiunea de jandarmi Rădăuţi;

30). Rădăuţi, localul ocupat de Legiunea de jandarmi Rădăuţi;

35). Rădăuţi-Rădăuţi, Localul ocupat de Postul de Jandarmi; iar la numerele următoare, localurile posturilor de jandarmi din Satu-Mare, Ţibeni, Vicşani, Marginea, Bilca, Vicovu de Jos, Suceviţa, Putna, Vicovu de Sus, Brodina, Frătăuţii Vechi – 2 localuri, Frătăuţii Noi, Baineţ; din judeţul Suceava. Localurile posturilor de jandarmi din Ilişeşti, Stupca, Bălăceana, Măzănăeşti, Arborea, Botoşana, Cacica, Clit, Iaslovăţ, Dărmăneşti, Iţcani, Mitocul Dragomirnei; din judeţul Câmpulung, posturile de jandarmi din Valea Seacă, Valea Putnei, Capul Codrului, Dorna Candreni, Gemenea, Frasin, Vama, Moldoviţa, Vatra-Câmpulung; apoi, la poziţia 71, un alt post de jandarmi din Bilca-Rădăuţi.

 

Pentru Direcţia Generală a Poliţiei  (subpunctul c.):

 

113). Rădăuţi, Piaţa Unirii Nr. 13, proprietar Auslender Isac.

114). Rădăuţi, str. Iancu Flondor nr. 4, proprietar Iacob I. Costinel;

115). Rădăuţi, str. Iancu Flondor Nr. 3, proprietar văduva Micu;

116). Siret, str. Regele Ferdinand nr. 7, proprietar văduva Sara Berger;

117). Solca, str. Unirii Nr. 11, proprietar Dr. Noe Rath;

124). Suceava, str. Regele Ferdinand Nr. 22, proprietar Roşa Stein;

126). Vatra Dornei, str. Regele Mihai I Nr. 2, proprietar Adolf Mocr;

 

 

Alte „bunuri imobile se declară necesare pentru nevoi de utilitate publică şi se expropriază ca atare pentru Ministerul Lucrărilor Publice”, în baza aceleiaşi Legi Nr. 641:

 

3). Suceava, str. Regele Ferdinand Nr. 53, proprietar Iuliu Schor;

7). Fălticeni, str. Suceava Nr. 125.

 

Ministerul Finanţelor, prin decret separat, în baza aceleiaşi legi, trece în proprietatea sa, pentru a le folosi ca dispensare, imobilele din:

 

5). Câmpulung Bucovina, str. Regele Mihai I Nr. 69, proprietar Iacob şi L. Beer;

6). Câmpulung Bucovina, str. Dragoş Vodă Nr. 6, proprietar Adolf Grüll;

7). Vatra Dornei, str. Regele Ferdinand Nr. 32, proprietar Isidor Lipovici;

20). Rădăuţi, str. Ştefan cel Mare Nr. 2/4, proprietari Michel Gustav David şi Marcus Maer.

 

Ministerul Asigurărilor Sociale, luând în discuţie „imposibilitatea în care s-ar găsi să funcţioneze servicii ale Casei Centrale a Asigurărilor Sociale, dacă ar fi lipsită pe ziua de 23 Aprilie 1945, de folosinţa a 19 imobile ce deţine cu chirie de la diverşi proprietari şi cărora ar trebui să le restituie”, alege varianta rechiziţionării pentru următoarele proprietăţi sucevene:

 

12). Imobilul din Fălticeni, str. Regele Mihai nr. 280, proprietatea doamnei Ida Raiher;

16). Imobilul din Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 6, proprietatea domnului Doller Norbert;

17). Imobilul din Rădăuţi, str. Regina Maria Nr. 7, proprietatea domnilor Gabor Max şi Brucker Berl.

 

 

[1] Monitorul Oficial, Anul CXIII, nr. 39, sâmbătă 17 februarie 1945, pp.  1143-1149


Pagina 10 din 1.083« Prima...89101112...203040...Ultima »