Dragusanul - Blog - Part 10

„jus valacium, l’antigua et approbata lex”

 

Continuu să caut melodiile moldoveneşti, pe care Dimitrie Cantemir, „Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor” – cum îl numea Iorga, le considera de o sacralitate primordială şi le înveşnicise în notaţia muzicală turcă, de el născocită, sau, cum zicea, mai târziu, un învăţat francez, Marcel Montandon, despre cântele noastre, descinse din „tradiţia primordială” (francezii nu au cuvântul datină), fiind o muzică aparte, care „conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale”. În vrăjmăşie cu Cantemir sau Montandon, dascălul Coresi, Antim Ivireanu sau Iacob Putneanul stigmatizau horele noastre drept „păgâneşti, diavoleşti”, de parcă bezna ecleziastică de atunci s-ar fi încropit din intransigenţa faţă de muzică a extremiştilor religioşi de astăzi.

 

Pentru mine înseamnă o mare bucurie să constat că muzica sacră doar de români moştenită preocupa o întreagă Europă intelectuală, încă din 1828, şi că naiul are în realitate, ca muscal, o rădăcină etimologică preluată de turci de la vechii elini, cea de mescal.

 

„Instrumentul foarte complicat al turcilor se numeşte mescal; este o specie mică de orgă, compusă din multe tuburi gradate în scopul formării mai multor octave ale sunetelor, care seamănă cu cele ale fluierelor câmpeneşti. Conţine până la 20-30 tuburi” (Journal des artistes et des amateurs, Deuxiѐme Année, No. I 6 Juillet 1828, pp. 219, 220)

 

Louis Rolin, în Musique Turque, spune că „dansurile se acompaniază, în mod obişnuit, de o tamburină, de un instrument de suflat numit mescal şi de un tambur (chitară cu grif lung, pe care Cantemir a făcut notaţiile sale muzicale – n. n.)”, în fiecare cântec întâlnindu-se „des ornements et des fioriture de tout espѐce” (Le Tam-Tam et la Lyre / Album de musique, de poésie et de danse, Rolin, éditeur du Tam-tam, Premiѐre année, No. 5, Paris – Dimanche 14  septembre 1828, pp. 1, 2). Exista, mai târziu, şi un drog, în Mexic, numit mescal (fumées du mescal), „folosit în practicile lor religioase”.

 

Marcel Montandon susţinea, în 1926, că „până prin secolul XIX, muzica românească du există decât în tradiţia populară. A fost un adevărat ajutor această tradiţie a însemnat un titlu de nobleţe şi că ea conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale” (Montandon, Marcel, La musique en Roumanie, în Encyclopédie de la Musique, Premiѐre Partie, Paris 1922). Pornind de la citatul din Strabon[1], care conferea „muzicii tracice” o origine tracică, inclusiv prin „elementele constitutive: melodie, ritm şi instrumente”, Montandon restrângea aria muzicală tracică la Agathyrsses de pe Mureş, argumentând cu citatul din Aristotel, prin care acesta susţinea că, la agatârşi, exista obiceiul  „de a cânta legile” (chanter leurs lois), ca să nu se uite, „metodă încă în uz, la Roma din timpul lui Cicero, pentru a învăţa Tablele XII”, iar „aceste legi, care au fost la baza legislaţiei greci şi romane, conţin dispoziţii care existau în jus valacium, l’antigua et approbata lex districtum valahicalium universorum (dreptul valah, cea mai veche lege încredinţată de valahilor – de fapt, pelasgilor, de către Zeiţa Vetrei, Histia sau Vesta – n. n.), „pusă în aplicare de Ducele de Făgăraş, prin secolul XVI” (în realitate, mult mai devreme, inclusiv în satele valahe din sudul Poloniei – n. n.).

 

Montandon vedea, în colinde „cea mai veche poezie latină, respectiv des chants saliens, dar şi, de data asta aproape corect, „les incantions magiques en latin barbare primitif (lingua prisca), citées par Caton”, incantaţiile acestea ale miturilor primordiale fiind compuse în limba zeilor, deci a civilizaţiei boreale, din megieşia celei polare. Si mai spune Montandon, apelând iarăşi la Strabon, că „persistenţa aceleiaşi muzici se probează şi prin folosirea aceloraşi instrumente”, pe care un alt mare depozitar de memorie al antichităţii, Pindar, le individualiza drept, scripă, nai şi cobză (la Montandon, fără argumente, sunt nominalizate „instrumentele pastorale”, adică… fluierul, flautul, telinca şi cavalul, deşi recunoştea „folosirea ceremonială a intrumentului: Le naï ou muscal qui n’est autre que la syringe ou fistula, la flûte de Pan”, iar cuvântul muscal, în loc de mescal, deja anticipează o bună documentare din surse literare româneşti).

 

[1] Strabon, Liv. X, chap. VI, Traduction de la Porte du Theilet Coray, Paris, An. XIII


prefectura sucevei: STOPAŢI BUCOVINA ROCK CASTLE!

 

Spuneaţi dumneavoastră, rockerii, că trebuie ignoraţi cei trei extremişti religioşi. Numai că, datorită unui protest înaintat tot de ei guvernului şi, de acolo, prefecturii sucevei, vineri, când Consiliul Judeţean Suceava trebuia să aprobe, penibil de târziu, dar nu din vina lui, proiectul Bucovina Rock Castle 2019, proiectul a fost blocat de prefectura sucevei, personal de doamna prefect mirela adomnicăi. Până când, nu ştiu? Câte zile se vor mai pierde din organizarea festivalului? Minimum 7, posibil 15.

 

Iar nouă, celor care facem Bucovina Rock Castle, pentru a noua oară, ne vine să o luăm razna, cât mai departe de prostia mâloasă care s-a duplit peste tărâmul Bucovinei, pe care l-am iubit absolut nemeritat din perspectiva  generaţiilor mele.


L’Illustration, 1848: Album Moldo-Valaque (fine)

 

Albumul Moldo-Valah din L’Illustration continuă cu alte informaţii, începând cu cele despre porturile româneşti de pe Dunăre, modernizate şi incluse într-un circuit economic european, începând din anul 1815, continuând cu notificarea din 1841, prin care ţările europene somau Rusia să respecte statutul de port liber al Sulinei, protectoratul european vizând, tot atunci, şi Brăila, port liber încă din 1813, o amintire, cică „aux jours des justices nationales”, deşi provinciile româneşti nu au avut parte niciodată de zile ale justiţiei naţionale, cu excepţia acelora care se găsea un lider care să îndrăznească şi să ştie cum se ţine sabia în mână.

 

 

Un fragment al reportajului-studiu este dedicat bisericilor catolice din Moldo-Valachie, toate îmbrâncite de vremuri şi de prozelitism în ruină, deşi mărturiseau despre vremuri vechi ale românismului, începând cu cele ale lui Negru Radu Vodă sau Rodolphe le Noir, cum îi zic francezii, considerându-l „descendant elle-même des Bourbons de Hongrie”, deşi era bess-arab, cum avea să argumenteze Hasdeu, ba încă şi negru, pe deasupra, cum aveau să o confirme recent cercetările arheologice, sugestia aceasta, indusă de icoane şi fresce, fiind ignorate de istorici, cu excepţia inimitabilului Hasdeu. Urmează o istorie bizantinizată a principatelor dunărene, descifrată ca atare, peste vreo jumătate de secol şi mai bine, chiar şi de Nicolae Iorga, în care se întrezărea iluminismul (Ce jour-là, la lumiѐre fut faite!), şi drept „raison pour qu’un jour avec la développement d’autre faits” (Album Moldo-Valaque, in L’Illustration / Journal Universel, No. 292,Vol. XII, Samedi 30 Septembre, pp. 71-75).

 

 


L’Illustration, 1848: Album Moldo-Valaque

 

Pentru că, în 1838, nişte ţărani din Pietroasa, din apropiere de Buzău, descoperiseră un tezaur uluitor, pe care începuseră să-l vândă, considerând că este lucrat în fier, unor ţigani potcovari, o echipă a gazetei pariziene L’Illustration, Journal Universel a sosit, zece ani mai târziu, când deja se dusese vestea descoperirii tezaurului prin întreaga Europă, în principatele danubiene, pentru a realiza un Album Moldo-Valaque, publicat, împreună cu o lungă poveste despre ţinuturile româneşti şi despre locuitorii lor, în numerele 288 şi 290, din 2 şi, respectiv, 16 septembrie 1848, ale gazetei. Există în colecţia din septembrie 1848 – februarie 1849 şi ceva despre Dimitrie Cantemir, iar eu, căutându-i cântecele, notate liniar, pentru prima dată, de un francez şi abia apoi de către Teodor T. Burada, am dat peste această mărturie întâmplător, dar fără a-mi putea permite să trec peste ea superficial, aşa că, după ce am copiat iconografia, în parte cunoscută din ilustraţiile altor cărţi ale străinilor, am lecturat-o cu migală, cu gândul de a o prezenta pe scurt.

 

 

Echipa de documentarişti şi de desenatori de la L’Illustration, a debarcat pe ţărmul românesc de la Giurgiu, iar de acolo, cu o trăsură de poştă, a călătorit până la Bucureşti, apoi pe drumul de poştă Bucureşti-Iaşi, poposind la Buzău, înainte de a se răzleţi prin locurile cu zidiri învăluite de o aură de mister oriental. Venise bine documentată, după ce văzuse desenele şi inscripţiile acestor „objets cocs-mêmes, d’une origine impossible à déterminer”, deşi încercaseră localizări în timp şi ample descrieri academicieni celebri ai vremii, precum Berger de Xivrey, Saint-Marc Girardin sau Adolphe Billecocq, scrierile lor fiind folosite în descrierea sistematică a tezaurului şi de către L’Illustration, pledându-se pentru o enigmatică „époque déja ancienne”, în care „păgânismul nu îşi dorea să afişeze luxul cultului religios al epocii”, pe care savanţii paşoptişti ai Europei o considerau, totuşi, „une époque de décadence”, pentru că, în fond, marca o vagă înstrăinare de metafizic, în favoarea simbolisticii care impune, inclusiv ca formulă de exprimare artistică. Iar recursul, obişnuit pe atunci, la „le style byzantine… trop reconnaissable”, prin firească particularizată continuitate, cu câteva milenii mai târziu, nu exclude, totuşi, ba dimpotrivă, subliniază caracterul de „une réminiscence des traditions mytologiques par la reprѐsentation fort grossiѐre des divinités paiennes”.

 

 

În Bucureşti, francezii  vizitează şi descriu amănunţit, inclusiv prin informaţii istorice de largă notorietate şi mai ales cele ale lui Démétrius Cantemir, Turnul Colţea (Le Tour de Coltza, batie par les suѐdois a Bucharest), atribuit ostaşilor suedezi ai lui Carol al XII-lea, care, după bătăliile cu ruşii ale anului 1709, se întorceau acasă, construind (inclusiv la Suceava, unde au construit turnul bisericii Sfântului Gheorge a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou). Două pagini întregi erau dedicate istoriei ruso-turce, descifrată din paginile lui Cantemir, apoi se trece la dorobanţi, miliţii ţinutale constituite, cică, tot sub influenţă suedeză, etimologia fiind „tout suédois”, cuvântul Dorobantz provenind de la trabanţi (Le mot Dorobantz n’est qu’une altération de l’appelation guerriere de ces trabants suédois, tirant leur nom du verbe „traba”, aller au trot).

 

 

Scena de vânătoare, desenată lângă Tamadéo (Tămădău), încununează o aventură interesantă, în care priceperea vânătorilor români surprinde şi cucereşte admiraţia vânătorilor e duminică francezi, care intuiesc instincte mongolice în măiestria calmă a vânătorilor profesionişti din Valahia şi din Moldova.

 

 

Şi tradiţiile luate în discuţie, mai toate despre viaţa la Curte, deşi, într-un desen, sunt prezentaţi nişte colindători copii „cu Steaua”, sunt luate, în general, tot din opera lui Cantemir, deşi se prezintă şi personaje pitoreşti din viaţa măruntă a capitalelor Bucureşti şi Iaşi, precum surugii sau mocanii transilvăneni, meşteri şi negustori ambulanţi în ţinuturile unei aceleiaşi „ţări atât de mari şi bogate” (Album Moldo-Valaque, in L’Illustration / Journal Universel, No. 288 – No. 290,Vol. XII, Samedi 2 Septembre 1848 et Samedi 16 Septembre 1848, pp. 7-12, 39-43).

 

 

 


Sfântul artist Adrian Bocancea a urcat în ceruri

 

Un om plin de sfinţenie, şi prin operă, şi prin trăiri, dascălul de arte plastice şi pictorul Adrian Bocancea, s-a mutat în ceruri, fără să mai aibă răbdarea de a aştepta împlinirea, în toamnă, a 90 de ani de trăiri. Nu de viaţă, ci mai mult decât atât, de trăiri. Nu am mai apucat să-i înmânez diploma de Senior al Artelor Plastice Bucovinene, titlu conferit de Consiliul Judeţean Suceava în 31 ianuarie 2017, pentru că Marele meu Prieten se internase într-un spital din Bucureşti, după ce se operase în Canada, apoi într-un cămin minunat al Ortodoxiei Româneşti, o instituţie în care credinţa se arată prin fapte şi, tocmai de aceea, era pe placul lui Adrian Bocancea. În 8 martie 2019, s-a simţit rău, internându-se în spital, dar medicii l-au întors de pe Cale, iar Pictorul, Sfântul artist Adrian Bocancea, a întrebat cu duios reproş: „Pentru ce m-aţi întors? Era atât de frumos şi de bine!…”. „Pentru că vă vin copiii, Mihaela şi Ciprian, din Canada!”. Şi a mai aşteptat două zile, până în 10 martie, când a urcat, împăcat cu sine şi poate că şi fericit, în ceruri. Trupul a fost încredinţat ţărânii sfinte din Pantelimon, în 13 martie.

 

Pictorul Adrian Bocancea şi opera sa

 

Am aflat şi cred că am şi tăifăsuit îndelung cu Adrian Bocancea şi cu copiii domniei sale, în această seară, când m-a sunat, din Canada, Mihaela Bocancea-Iliescu. După mai bine de doi ani, de când îl căutaserăm şi eu, şi Roman Istrati, şi Tiberiu Cosovan, Sfântul artist Adrian Bocancea îmi intră în casă, desprinzându-se aură din tabloul pe care mi l-a dăruit cândva şi care pentru mine va însemna întotdeauna o icoană. Nu mai ştiu când s-a întâmplat acea zi, când, împreună cu Adrian Bocancea, cu Roman Istrati şi cu Tiberiu Cosovan, am petrecut ore bune la „Gloria Partidului”, Maestrul urmând să plece în Canada, la Toronto, ca în fiecare an, ca să-şi trăiască şi copiii, şi nepoţii din mijlocul lor. Şedea acolo, de regulă, câteva luni, apoi revenea în Bălţăteştii nalali, iar de acolo ne suna şi ne convoca „la o ciorbă cu sporovăială”.

 

Adrian Bocancea, Roman Istrati şi Tiberiu Cosovan

 

Şi toţi trei, Doamne, sunt acum lângă Tine, în „frumos şi în bine”, cum a zis Adrian Bocancea, întors de pe Cale. Şi mi-au fost şi îmi sunt atât de dragi toţi trei, încât am să-i mai ţin o vreme lângă mine, prin cărţile lor nepublicate, pe care va trebui să le scot la lumină pământească. Pentru că doar atât stă în puterile mele. Şi prin câte va fi să vă povestesc, în lunile care vor urma, ca să-i puteţi retrăi şi dumneavoastră, cei care i-aţi iubit şi le păstraţi o frumoasă amintire.

 

Pictorul Adrian Bocancea

 

O întâmplase ciudată s-a petrecut, în această seară, pe când vorbeam cu doamna Mihaela; după vreun ceas şi jumătate de rememorare a trăirilor, şi eu, şi fata pictorului Adrian Bocancea am zis simultan: „Îl auziţi cum ne ascultă?”.


Pagina 10 din 1.101« Prima...89101112...203040...Ultima »