Dragusanul - Blog - Part 10

Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca (II)

Rusi LMI 17 mar 1860

*

Romanul „Éléna”, al româncei de doar 19 ani (s-a născut în 16 februarie 1843, la Botoşani), în care o intrigă ingenioasă, care ţinea cont de gusturile estetice franceze (foiletoanele din „Le Monde illustré” erau semnate de Paul Féval, Ponson du Terrail şi, mar rar, de Alphonse Daudet), reprezenta doar un pretext pentru a înfăţişa un Orient exotic, dar crud, cu o Moldovă veşnic răstignită, Constanţa Dunca alăturându-se, astfel, lui Mihail Kogălniceanu şi lui Vasile Alecsandri în promovarea unei „insule de latinitate”, cu care Europa va simpatiza fără rezerve.

*

Despre romanul ei, „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, Francois Barrière scria, evitând intriga, în favoarea intuirii exotismului oriental:

*

Journal des debats politiques et litteraires 1

*

„Îmi plac cărţile scrise în Franţa de străini; este un tribut care face literatura lor a noastră, mai mult în funcţie de gusturile noastre, când autorul este străin şi când redă cu vivacitate obiceiuri şi mentalităţi din ţările lor îndepărtate. Să intrăm, deci, fără ezitări, împreună cu Domnişoara Constanţa de Dunca, în oraşul Iaşi, printre moldoveni, care, pe un frig cumplit, serbau, în 6 decembrie, ziua ţarului Nicolae.

*

Rusi LMI 27 oct 1860

*

Mii de lumini strălucitoare la ferestrele palatului; piaţa era ticsită cu vase şi cu bobotăi aprinse: lumina feerică roşie purifica ţara. Există, de asemenea, în ţară, oameni frumoşi, obiceiuri locale, care trebuie păstrate. Priviţi îmbrăcămintea celei admirate mai mult la bal: „Ea purta o jupă albă, puţin prea scurtă; două piese din ţesătură bogată, în dungi roşii şi aurii, acoperea faţa şi spatele jupei. Un brâu de aur, încrustată cu diamante îi sublinia talia. Corsajul fusese înlocuit cu o cămăşuţă din două piese din pânză subţire şi mătase, cum se poartă în unele seraiuri din Constantinopole, şi tivite cu broderii de aur, de mătase şi de perle fine. O bentiţă neagră, împodobită cu flori şi pietre preţioase, în încingea fruntea ca o coroană regală, şi alte două bentiţe, înnodate cu panglici de aur, curgeau până la glezne. Pantofi roşii, acoperiţi cu paiete de aur, încălţau cele mai fine picioare din lume, şi nici o mănuşă nu ascundea perfecţiunea mâinilor de patriciană”.

*

Cum vă pare? Era Elena, în port naţional. Doamnele moldovence încercau, tot timpul, să-l poarte. Sper că, cel puţin în această iarnă, va apărea aşa la măcar unul dintre balurile noastre mascate. Valahia, Moldova vor, după îndelungă vreme, să ascundă cu adevărat unele înfăţişări, prin ceea ce autoarea a numit fanariotisme: inimă, opinii, sentimente, cuvinte, aproape întotdeauna deghizat implicate. Acum ştiţi ce sunt fanarioţii.

*

Când strălucitul Mahomet II cucerea Constantinopole, în 1453, acei greci, care nu se puteau hotărî să părăsească oraşul, au locuit în Fanar, în cartierul Phanal. Peste timp, răbdarea lor nu a putut să înmoaie fanatismul opresorului, aroganţii şi neciopliţii turci. Şiretenia şi inteligenţa au venit să ajute slăbiciunea. Grecii nu erau prea războinici. Supli, dibaci, persuasivi, ei s-au făcut negociatori şi până în prezent poartă ascultare şi devotament faţă de Bar-i ali (Sublima Poartă), care le-a încredinţat titlul de hospodari, de guvernatori ai popoarelor aflate sub dominaţia lor. Multă vreme au numeroşi în Valahia şi Moldova.

*

Prinţul Zonidis, jucând un rol, altfel frumos, sau măcar rolul principal în romanul „Elena”, este un fanariot; Domnişoara Constanţa de Dunca reproduce cu fidelitate cele mai înduioşătoare reguli şi prejudecăţi ale ţării; că locuitorii din mediul rural încă sunt aproape sclavi; că în lumea bună se poate divorţa chiar şi de trei ori; că, pe de altă parte, cunoştinţele deosebit de timide (eresurile, prejudecăţile – n. n.) interzic căsătoria între fiul unei mame şi tânără fată căreia mama lui îi este naşă; că superficialitatea legilor şi excesele religioase domină şi prezentul şi că favorizează ticăloşiile prinţului fanariot.

*

În toate clipele, în toate locurile, noi perfidii! Ne-ar fi deranjat dacă ar fi încetat; din ele rezultă incidentele care fac mai bine cunoscută varietatea mentalităţilor. În Occident, un văl acoperă capul şi talia unei mirese; el dispare în Moldova sub revărsări de aur, care radiază în jurul ei. Din însingurarea noastră o tânără ne răpeşte; în locurile în care ne conduce, în care ne reţine admirabil autoarea, o închinătoare în mănăstirea visată a patriei (Arhondaricul), în care oferă cine şi năluciri de fum. M-am asigurat că aceste fapte sunt adevărate. Continue. Cum vă imaginaţi că trăiesc, încă, vechii boieri? Ei poartă în picioare cipici galbeni, care dispar sub o lungă blană de samur, încinsă cu un brâu de caşmir. Iată ce e m,ai grav: când tatăl Elenei moare, carul funebru, tras de doisprezece cai şi acoperit cu aur şi cu catifea roşie, douăsprezece bocitoare, smulgându-şi părul şi plângându-l pe boierul magnific înfăşurat în satin roşu şi albastru. Aceste culori e greu să ni le imaginăm pentru doliu, şi totuşi profundă era durerea în întreg oraşul şi sfâşietoare cea a Elenei. Nişte accidente cerebrale succesive au spulberat intrigile neguroase ale lui Zonidis? V-am prevăzut că, dacă aş fi scris-o eu, povestea ar fi fost lipsită de spaţiu. Scenele pe care le-a conceput, pasiunile pe care le-a pus în joc, bogăţia imaginaţiei autoarei sunt foarte atrăgătoare pentru o amplă analiză la rece. Vreau să las numeroşilor cititori plăcerea emoţiilor şi surprizelor”.

*

Le Papillon carti noi

*

„Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, anunţa în prima pagină, printre cărţile noi şi importante, „Éléna”, de Constance de Dunka (Camille d’Alb), cu trimitere la recenzia din interior, semnate de Olympe Audouard:

*

Le Papillon 1

*

Elena provine din condeiul unei tinere moldovence, care a venit la Paris pentru a studia frumuseţile literaturii noastre. Domnişoara de Dunka a publicat mai multe drăguţe şi interesante articole în jurnalele din Paris; ea a semnat cu pseudonimul Camille d’Albe; acest debut mă face să vă prezint un deja obişnuit al scrisului… Ea s-a ţinut de promisiune: prima sa operă nu ar fi dezavuat-o mulţi autori renumiţi. Cartea ei înfăţişează, cu o mare claritate, moravurile moldave şi relele sclaviei, mizeria pe care stăpânirea rusă a făcut să se nască. În acest fel, patriotul descoperă: tonul ei încriminează cu o energie virilă pe opresorii ţării sale. Ea vorbeşte despre dragoste, într-un mod credibil şi savant. Interesul, drama abundă în cartea sa. Eroul ei, Ioanide, este descris în culori sumbre; opresorii ţării sale, curtenii ruşi, comit mai multe greşeli, cu o nepăsare perfectă şi cu zâmbetul pe buze; râvnind averea unei tinere blonde fete, dar având o femeie tânără şi la fel de fericită, care e soţia lui, şi că, în ciuda acestei iubiri, nu ştie cum să scape de ea, imaginează să introducă un bărbat tânăr în intimitatea lui, forţându-şi soţia să-l primească în curtea lor. Dar, în cazul în care femeia consimte, va trebui să o facă mai puţin virtuoasă, ceea ce nu se întâmplă conform voinţei soţului; atunci el comite un fals, cu secretarul său; cu pistolul în mână, el îl obligă să contrafacă scrisul soţiei sale şi să scrie un bilet, pentru a-i da întâlnire în căsuţa guvernantei ei. După această lucrătură, el îşi trimite secretarul să moară în temniţa unui castel…  Prinţesa merge fără sfială la guvernantă; seducătorul soseşte şi îngenunchează în faţa genunchilor ei; soţul intră însoţit de doi martori, care să vadă că un om este la genunchii soţiei lui, care protestează, susţine că biletul nu-i al ei, dar soţul cere divorţ şi îl obţine. Apoi nefericita, care încă îşi iubeşte soţul, înnebuneşte… Dar acest obstacol este prea puţin pentru el… El face un al doilea fals: sunt scrisori care compromit politic pe omul tânăr pe care Elena îl iubeşte…Găseşte modul de a plasa aceste scrisori în biroul rivalului său. Îl pârăşte la guvernator că ar fi capul unei răscoale care se va declanşa; se ordonă o descindere la el… Se găsesc hârtiile, şi iată-l pe îndrăgostit condamnat la moarte… Ioanide este judecat; Elena (frumoasa moştenitoare) veni să cadă în genunchi pentru a obţine graţierea iubitului ei. El îi spune, se subînţelege, că, dacă se va căsători cu el, Ioanide va putea evada şi fugi cât mai departe, în curând. Ea acceptă aceste condiţii… Dar, înainte de a se rezolva acest mariaj, îşi pierde curajul; merge la biserică şi se roagă lui Dumnezeu; întâlneşte un poştalion, în care se află bolnava Maria, nebuna, prima victimă a celui ce-i fusese soţ; un habotnic o însoţeşte într-o mănăstire… Ea decide să rămână acolo… şi iat-o la mănăstire. Domnişoara de Dunka este un pic prea severă pentru retragerea în schit; ea ne dă, aici, o tristă idee şi o nefericită opinie despre virtutea sexului ei.

*

Din schit, Elena i-a scris tatălui său: Zonidis (Ioanide este trecut greşit în text – n. n.)  interceptă scrisorile; tatăl, aflând despre răpirea fiicei lui, paralizase; se află în agonie. Atunci Zonidis (Olympe Audouard continuă confuzia de nume, spunându-i în continuare Ioanide – n. n.) ferecă toate porţile, şi i-a zis bătrânului: „Alegeţi să muriţi; un preot este aici, dar nu va intra şi veţi muri fără ajutorul religiei, dacă nu scrieţi următoarea scrisoare fiicei dumneavoastră”. Sensul acestei scrisori este acela că sufletul ei va fi sortit unui chin veşnic, dacă nu se va căsători cu Zonidis. Tatăl rezistă şi viitorul ginere, fără respect pentru agonizant, îl maltratează…

*

Într-un alt capitol, ne întâlnim cu Maria nebună, cu Elena şi cu o altă tânără fată, o altă victimă a acestui om sălbatic: el a sedus-o, a dezonorat-o, promiţându-i că o iubeşte şi se vor căsători, şi totul cu scopul de a obţine, hârtiile pe care le avea tatăl acestei tinere fete, care dovedeau că Zonidis l-a furat… Acesta vine şi pretinde ca victimele sale să fie întemniţate în mănăstire; şi se bucură cu sălbăticie de răul pe care l-a făcut.

*

Acţiunea curge, drama sfârşeşte palpitant şi lugubru. Dar eu vreau să vă las plăcerea surprizei, dragi cititori, şi nu vă voi spune deznodământul”.

*

Elena coperta finala


îndepărtatul prometeu

BOA 1

*

în vârf de stâncă uriaşă

îmi pun când lanţul, când aripa

şi sunt şi prada nevoiaşă,

şi clonţul ce-l deschide clipa

atunci când sfârtecă sălbatic

cenuşa marelui mister,

iar noaptea a întins jăratic

să nu mai pot păşi pe cer,

*

să mă scufund ca o părere

cu anotimpul în urmaşi,

în ei aflându-mi înviere

şi cale lungă pentru paşi,

în ei m-oi dezveli icoană

şi fără veste un suspin

pierdut prin cosmica bulboană

ca hăului să mă închin

 *

ca sfârtecat şi sfârtecare

în desluşirea unui eu

în care zace sub uitare

îndepărtatul prometeu


Primul geniu botoşănean: Constanţa de Dunca (I)

Rusi escorta tarului LMI 17 mar 1860

*

Prima referire la numele Constanţei Dunca din Botoşani, în publicistica franceză, pare să fi fost cea vag răutăcioasă, din „Revue anecdotique des lettres et des arts: documents”, februarie 1861, prin care se precizează că „studiile despre Moldova, pe care le publică în „Le Monde illustré”, sub numele Camille d’Alb, sunt ale doamnei Dunka de Sajo, o tânără persoană, care a sosit din Bucureşti acum, mai puţin de un an, şi care nu a găsit nimic mai bun de făcut, decât să scrie despre acasă”.

*

Revue anecdotique

*

În „Le Monde illustré”, Constanţa Dunca începuse să publice din 1 decembrie 1860, deci când avea doar 17 ani, „Scénes de la vie moldave”, o povestioară cu temă rurală, pe care, am să încerc să o traduc, în zilele următoare, chiar dacă nu mai ştiu franceza la fel de bine ca în tinereţe (oricum, voi anexa şi textul original, ca să mă puteţi corecta).

*

Elena coperta garda

Elena dedicatie

*

La doar 19 ani, Constance de Dunka (Camille d’Alb) publica „Éléna. Phanariotes et Roumains”, la Paris, în Ed. Dentu, 1862, 263 de pagini, un fel de roman, cu tematică moldovenească, deşi francezii au trecut cartea la „lucrări monografice”, povestea începând în „185…”, deci în anii de ocupaţie rusească. Judecând după cronici, cartea a însemnat un mare succes, un eşafodaj durabil pentru o tânără venită din Orient. Dacă nu s-ar fi întors în Orient, cu gândul să facă din ţara ei o „Franţă a Răsăritului”, ceea ce, în stufărişul mentalităţilor româneşti, indiferent de vremuri şi de generaţii, înseamnă curată sinucidere.

*

Căutând prin colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei „Gallica”, am găsit şi romanul Constanţei Dunca, dar şi recenziile de care această carte s-a bucurat, într-un timp scurt. „Le Constitutionnel”, din 2 octombrie 1862, sub semnătura L. Bonface, scria că, „sub acest titlu: Elena. Fanarioţii şi Românii, domnişoara Constanţa Dunca (contesă D’Alb) vine şi publică la Dentu un roman plin de interes. Scrisă cu mult farmec şi eleganţă, cartea domnişoarei Constanţa Dunca este recunoscută drept un mare succes”.

*

Le Constitutionnel

Revue Bibliographique

Celelalte reviste pariziene, mult mai generoase în atribuirea spaţiilor şi a recunoaşterii, găzduia adevărate recenzii. „Revue Bibliographique”, de pildă, din 30 noiembrie 1862, după ce anunţa recenzia încă din prima pagină, alături de alte cărţi importante ale anului 1862, scria, sub semnătura lui E. Hubert de Sainte-Croix, prin comparaţie cu romanul „Aventurile unui câine de vânătoare, de marchiza de Cherville: „Domnişoara Constanţa de Dunca, autoarea „Elenei”, nu avea un trecut, până în aceste zile, ca Doamna marchiză de Cherville, pentru că şi-a păstrat anonimatul, s-a refugiat în spatele unui pseudonim şi acest nume de Camille d’Alb, cu care a semnat un anumit număr de adevărate povestiri, în mai multe reviste şi jurnale din Paris. Deci, pentru „Elena”, subiectul, în cea mai mare parte, al acestei nuvele este experienţa autoarei în ţara sa. Sunt, întruna, scene din viaţa moldavă sau valahă. Atât cât Domnişoara Dunca a locuit în Franţa, ea a ţinut să dăruiască ţării sale de origine un suvenir important; acum, că s-a întors în Valahia, se speră că va da semne de viaţă patriei sale de adopţii şi că Bucureştii nu o vor face să uite că a cucerit cu curaj cetăţenia pariziană.

*

Revue Bibliographique recenzie 2

*

Suntem la Iaşi, în 1854, la puţin după asediul de la Sevastopol. O frumoasă şi tânără româncă, Elena, fata bătrânului Grigore Mănescu, îl iubeşte pe Manoil Ivescu, care se întoarce în ţară, după ce şi-a terminat studiile la Paris şi a cam uitat, acolo, că mama sa, care a ţinut-o pe Elena în aceeaşi cristelniţă a religiei greceşti i-a făcut frate şi soră. Manoil o iubeşte, de asemenea, pe Elena, mai există un prinţ Zonidis, grec sau mai degrabă fanariot, care joacă în această poveste rolul trădătorului melodramei noastre de bulevard. Acest Zonidis, care râvneşte milioanele Elenei, îl compromite pe Manoil cu o pretinsă conspiraţie împotriva guvernului rus, face să cadă soţia sa, Maria Zonidis, într-o capcană infamă, care să-i dea dreptul să ceară divorţul, a făcut-o pe Elena să se implice în salvarea lui Manoil, şi ca bătrânul Grigore Mănescu să întrerupă brutal idila dintre Elena şi Manoil, pe care o consideră un sacrilegiu şi aproape un incest.

*

Rusi casatorie LMI 1 dec 1860

*

Prinţesa Maria, înnebunind, o înjunghie pe Elena; Zonidis a făcut să fie ucis Manoil şi vine la Paris, unde îşi iroseşte averea în orgii şi nu-i rămâne pentru a trăi decât tristele şi umilele resurse ale unei curtezane, Rosita, cu care, în cele din urmă, se căsătoreşte.

*

Revue Bibliographique recenzie 3

*

Această temă i-a oferit Domnişoarei de Dunca un pretext pentru studii diverse ale mentalităţilor, cutumelor principatelor dunărene. Ea ne face să asistăm la sărbători ale aristocraţiei române, cu cântece ţigăneşti; pătrundem, împreună cu ea, în sanctuarul justiţiei, în interiorul bisericilor şi chiar şi în schituri greceşti. Partea în care poate obţine divorţul un bandit ca Zonidis este strălucitor prezentată. Pe scurt, „Elena” este o pictură completă a moravurilor româneşti şi fanariote, înainte de războiul Crimeii, deoarece este posibil ca luarea Sevastopolului să însemne o lovitură, prin care puterea rusească a crescut în Orient, făcând să se simtă influenţa ei morală asupra locurilor pe care Domnişoara Dunca le-a ales pentru a pune în scenă naraţiunile sale. Probabil că vom afla în curând că, încurajată de succesul „Elenei”, autoarea ne va dărui şi alte lucrări noi, şi vom vedea ce schimbări va aduce în modul de a fi al societăţii româneşti marile schimbări, cărora Orientul le-a fost scenă”.

*

Revue Bibliographique recenzie 4

*

Abia după ce vom citi, împreună, şi recenziile din „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, şi „Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, va trebui să tragem un colţ al perdelei spre opera Constanţei de Dunca, lecturând povestirea din „Le Monde illustré”, intitulată „Scénes de la vie moldave”, şi-abia după aceea va trebui să-i căutăm urmele decăderii în ignoranţă şi uitare, în mijlocul neamului său din patria pe care o visa „Franţa Occidentului”. Ceea ce, din nefericire, România nu va ajunge vreodată.

*

Mesa la Armeni Le monde illustre 4 febr 1860


Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca de Sajó

Constanta Dunca

*

Nu am ascuns niciodată simpatia pe care le-o port generaţiilor de botoşăneni, care, deşi au supravieţuit şi încă mai supravieţuiesc doar în calea nedreptăţilor, au dat românimii geniile de care neamul a tot avut nevoie. Dacă şi-ar antologa doar antecesorii lui Eminescu, botoşănenii tot ar putea rivaliza la întâietate cu oricare altă regiune a ţării. O probează şi acest scurt material biografic despre primul geniu botoşănean, Constanţa Dunca de Sajó, scriitorul şi omul de cultură care, la doar 21 de ani, era o celebritate şi în Franţa, şi în România, dar şi un tribun impresionant, de care n-am izbutit noi, românii, să fim vreodată vrednici. Până astăzi, nu am ştiut absolut nimic despre Constanţa Dunca şi, tocmai de aceea, îmi propun să-i caut şi să-i desluşesc urmele prin colbuitele pagini de sub tălpile ignoranţei şi ale nepăsării. Îi ştiu cărările şi promit că o să mă achit, cât mai bine cu putinţă, de datoria pe care mi-o asum. Deocamdată, vă reproduc „portretul” ei, la 21 de ani, adică în 1864:

*

Dânsa e născută în 16 Faur 1843, la Botoşani, în Moldova, şi se ţine de una dintre cele mai nobile familii române din Ungaria. În cea mai fragedă etate, s-a ivit în ea gustul pentru studiu şi arte, şi, ca copilă de treisprezece ani, era cunoscută în tot jurul pentru ştiinţa-i abundentă şi frumosul talent muzical. Ca să-şi perfecţioneze talentele sale muzicale, plecă curând, însoţită de mama sa, la Viena, unde profesorii cei mai renumiţi erau mândri a o avea de elevă. Aici, puse fundament cunoştinţelor sale frumoase, cu care excelează atât de mult între sexul frumos nu numai român, ci chiar european. După finirea studiului, în Viena, întreprinse o călătorie prin Germania, unde, vorbind cu uşurinţă opt limbi străine, a putut face observaţii serioase asupra diferitelor ţări ce le-a cercetat.

*

În timpul acesta, în anii 1857 şi 1858, a vizitat şcolile sau institutele de fete din Grermania, a luat notiţe despre starea lor, căci ea încă atunci a cunoscut răul ce trebuie vindecat ca patria sa, frumoasa România, să poată prospera; ea a văzut că ţara nu are mame care să-şi cunoască chemarea lor sfântă şi, de aceea, îşi propuse vindecarea acestui rău, ce îneca prosperitatea naţiunii române. În anul 1859, s-a dus, acompaniată de mamă-sa, la Paris, ca să se aclimatizeze în această patrie a literelor şi artelor şi spre a-i cere consacrarea talentului său. Aici, studiul ei principal şi mai plăcut a fost educaţiunea, din care a şi depus, cu succes excelent, examen (a primit Brevetul de capacitate la Sorbona şi Certificatul de Înalte Studii Pedagogice la Collége de France – n. n.).

*

Despre petrecerea ei în Paris, ne dă o icoană frumoasă renumitul scriitor francez Elie Bertiet, care, în anul 1862, a editat un album al autorităţilor europene, în care aduce şi portretul Domnişoarei Dunca, şi unde citim:

*

„Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó (pseudonim Camille d’Alb) e o jună străină, care a venit să ceară ospitalitatea literaturii franceze. Această ospitalitate nu i-a fost refuzată şi mai multe jurnale importante i-au deschis, cu grabă, coloanele. Publicul francez a putut admira talentul bărbătesc şi, deodată, graţios al Domnişoarei Dunca. Acest succes strălucitor are o îndoită cauză: întâi, calităţile eminente ale junei literate, calităţi atât de extraordinare şi rare la o străină, care a trăit în Paris numai trei ani; apoi, era via şì profunda simpatie ce Franţa o are pentru patria Domnişoarei Dunca, pentru această bătrână şi nobilă România, aruncată la extremitatea Europei, şi unde cele mai generoase instincte, ideile cele mai înalte, cele mai civilizatoare, se luptă cu atâta energie în contra vechilor prejudecăţi, a vechilor abuzuri şi în contra barbariei Orientului.

*

Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó, modestă şi severă cu sine, nu putu, deocamdată, a se decide să ia pana. În fine, învinsă de solicitările amicilor săi, publică în „Constituţionalul”, „Le Pays”, „La Patrie”, „L’Illustration”, „Le Monde illustré” etc., articole interesante şi încântătoare despre moravurile Orientului. Succesul, precum am zis, fu complet şi meritat. Admirăm în Domnişoara Dunca o mare putere dramatică, o imaginaţie sublimă şi, în fine, calităţile studiului erudit într-o jună de 18 ani. Astfel, societatea literaţilor se grăbi a o admite în sânul său şi mai multe alte societăţi literare, artistice şi ştiinţifice, şi făcură o onoare de a o socoti membră a lor.

*

Un roman publicat, „Elena”, despre moravurile românilor, a dobândit o medalie de aur de la societatea artelor, ştiinţelor şi artelor frumoase din Paris, şi publicul fu cu bunăvoinţă de-a aproba distincţia dată acestei opere binemeritată. Ne pare rău că simţământul patriotic face pe Domnişora Dunca să se reîntoarcă în Moldova. După ce a studiat atât de mult şi serios în Franţa, după ce a trecut examenul de institutoare, nobila româncă se reîntoarce în patria sa, pentru care arată o vie afecţiune. „Vreau, zice ea, a duce patria mea la ridicarea edificiului civilizaţiei ce se construieşte acolo, vreau a contribui, din parte-mi, spre a face din România o Franţă a Orientului”. Deie cerul a se împlini dorinţele ei generoase şi să dea în acele ţări depărtate o idee favorabilă despre ospitalitatea noastră pariziană”.

*

Un mare merit şi-a câştigat Domnişoara Dunca prin scrierile sale, căci ea a făcut cunoscut publicului francez referinţele şi moravurile românilor, care, atât în simţăminte nobile, cât şi in genialitate, întrec pe toate popoarele Orientului. Domnitorul României, principele Cuza, a ştiut aprecia meritul ei prin ţara străină şi a premiat opul intitulat „Elena sau Fanarioţii şi Românii” cu un premiu demn de ostenelile junei autoare. Franţa încă a recunoscut talentul ei excelent, şi Societatea literaţilor din Franţa şi Societatea ştiinţifică, artistică şi literară din Paris au alesu-o de membru.

*

În toamna anului 1862, a părăsit Franţa şi s-a întors la Bucureşti, spre a planta în inimile românilor ideile cele binefăcătoare, ce le-a cules în patria civilizaţiei. Reîntoarcerea Domnişoarei Dunca a semănat unui triumf, căci românii, care au cunoscut-o, până acum, numai după numele ei binemeritat, au salutat-o, în tot locul, cu entuziasm. Tinerimea română din Pesta a salutat-o in corpore, i-a oferit un album, în care şi-a înscris numele fiecare tânăr. Lugojenii au aranjat, în onoarea ei, un banchet strălucit, iar sibienii şi braşovenii au întâmpinat-o într-un mod demn de ostenelile şi meritele ei.

*

Ajungând în Bucureşti, îndată s-a apucat de opul cel măreţ, spre care e chemată de providenţă. În zilele dintâi a adresat principelui domnitor şi Adunării naţionale un memorandum asupra educaţiei populare a fetelor în România (memoriul se numea „Fiicele poporului” – n. n.), pe care l-a lucrat încă în timpul petrecerii sale în Paris, şi l-a prezentat Societăţii pentru învăţământul elementar din Franţa. Secretarul general al societăţii, Amyot, raportând, în şedinţele din 29 octombrie şi 12 noiembrie 1862, despre proiectul Domnişoarei Dunca, zise, între altele: „Cea ce avem să zicem, înainte de toate, despre opul Domnişoarei Dunca e cum că acela e fructul cunoaşterii celei mai depline şi celei mai profunde, ce se poate câştiga despre starea învăţământului în ţările noastre apusene. Astă cunoaştere bine înrădăcinată, bine dezvoltată în spiritul ei, a condus-o la acest rezultat, de a reproduce simplu pentru patria sa ceea ce a găsit a fi mai bun la alţii”, iar la finea raportului: „Nu puteţi, domnilor, decât să aprobaţi ideea fundamentală a acestei instituţiuni: caritatea şi dragostea binelui o inspiră”.

*

O critică mai favorabilă nici că s-ar putea dori, pe lângă toate acestea, însă, Camera României n-a luat, până acum, în dezbatere elaboratul Domnişoarei Dunca despre reorganizarea şcolilor de fete în România, pe care l-a publicat şi „Concordia” din 1863 şi l-a retipărit în broşuri.

*

În primăvara anului trecut, Domnişoara Dunca a început editarea ,,Amicului Familiei”, jurnal pentru litere, ştiinţe, arte, pedagogie, industrie. Întreprinderea aceasta e un factor eminent al culturii noastre naţionale şi dezvoltă ideile măreţe ale creşterii de mame. Diligenţa ei e mare, deoarece are prea puţin ajutor şi, aşa, numai ea dă, în fiecare lună, publicului cititor patru coli în tipar! E de însemnat că juna literată şi-a cules cunoştinţe din toate ramurile, ea scrie, cu uşurinţă, articole interesante şi merituoase despre ştiinţe, arte, pedagogie, industrie ş. a., ca şi când fiecare ram i-ar fi specialitatea ei; putem, cu tot, dreptul, dar, a zice: Domnişoara Dunca e un geniu universal. Serviciul ce juna literată ni-l face, prin jurnalul său, e mare, şi noi ar trebui să îmbrăţişăm cu căldură întreprinderea ei. „Amicul Familiei” ar trebui să afle ospitalitate şi în cea mai mică şi săracă colibă românească! / Ion Ioviţă (Aurora Română, anul II, nr. 22, Pesta, 15/27 noiembrie 1864, pp. 21, 22).


Concertul poetului muzician Vali Rauca

Vatra Dornei 1

*

Descins în Vatra Dornei din universul “Grimus”, trupă cu care a cântat, în India, în faţa unui milion de oameni, care scandau numele României, poetul muzician Vali Rauca fremăta de timiditate şi de emoţie, în ciuda valorii operei lui poetice, înrudită cumva cu lirica lui Georg Trakl, iar din planeta Rock, prin tragism discret, cu cea a lui Nick Făgădar, şi a valorii compoziţiilor muzicale, care consolidează eşafodajul “Grimus”. L-a prezentat dornenilor, ca poet, Violeta Codorean, apoi, ca muzician, Andi Drăguşanul, eu fiind, la ora aceea, doar un biet pozar, care nu aflase şi încă nu se confruntase cu vitejia acerb de duşmănoasă a paşalâcului jandarmeresc din Vatra Dornei, dar, în calitate de prim cititor – ca redactor de carte, şi un admirator declarat al prozo-poemelor pe care mi le trimisese Vali Rauca pentru antologia “Poezia care cântă”.

*

Publicul tânăr şi la fel de emoţionat, umplând sala până la refuz – doar ca să-i dea cu tifla securistului din Solca, ăla, “Baronul”, care numai beţivi vede în oglindă, avea ocazia de a trăi în respiraţia sufletului unui mare artist şi nu a ratat-o, iar Vali Rauca, copleşit de propria-i operă, îngâna o închinare sacră despre sensurile existenţiale ale bietei făpturi umane. Îl vom revedea, la “Bucovina Acoustic Park” şi în vara anului următor, dar, de data asta, cu “Grimus”.

*

Vali Rauca 1 si Violeta Codorean

Vali Rauca 2 si Violeta Codorean

Vali Rauca 3 si Violeta Codorean

Vali Rauca 4 public

Vali Rauca 5 si Violeta Codorean

Vali Rauca 6

Vali Rauca 7

Vali Rauca 8

Vali Rauca 9 public

Vali Rauca 10 public

Vali Rauca 11

Vali Rauca 12 public

Vali Rauca 13

Vali Rauca 14

Vali Rauca 15

*


Pagina 10 din 787« Prima...89101112...203040...Ultima »