Dragusanul - Blog - Part 10

Cum se serbează Paștele, astăzi, la țară?

Paștele a rămas în popor sărbătoarea cea mai mare, mai frumoasă și mai plină de taine și de farmec. Începându-se deodată cu primăvara, care reînviază, renaște și înverzește natura, Paștele se întipărește și mai adânc în mintea și curatul suflet al poporului.

*

După ce țin post lung, aspru și greu, de 7 săptămâni, ținut așa de cu sfințenie la țară, vine Pașele. Se fac mari pregătiri pentru Paște. Toți se îngrijesc de-a avea haine noi pentru Paști. Luni întregi, mamele, surorile cos frumoase și măiestrite cămăși și iii celor din casă. S-ar părea că iau parte la obștească expoziție, unde fiecare să arate puterea sa de meșteșug.

*

Paștele se sărbătorește, la țară, în mijlocul nopții. Lume multă, bărbați, femei și copii se duc de dorm, așteptând toaca și Învierea în tinda și împrejurul bisericii, unde fac focuri mari, se așează împrejur și vorbesc de toate. Punct la miezul nopții, clopotele sună și răsună, satul e în picioare: o mare mișcare se petrece pretutindeni, în fiecare locuință; lumini se văd rătăcind pe monotonele și lungile ulițe ale satului. Preotul începe slujba, un fel de pregătire. După aceea, iese afară, cu Învierea, și atunci toaca și clopotele deodată încep. De jos, se intonează imnul Învierii, și un fel de mișcare veselă și de bucurie se resimte.

*

După biserică, creștinii merg acasă, ciocnesc ouă roșii, beau câte un pahar de vin și se culcă. Toată ziua de Paști, mănâncă, beau câte ceva, își dau unii altora ouă roșii și se mărginesc numai în familie. A doua zi de Paște, apoi se duc la horă, se dau în scrânciob sau dulap; acolo ciocnesc și mai multe ouă, și petrec cu rudele și cu prietenii laolaltă.

*

În ziua de Paști, țăranii duc la biserică un fel de pâine dospită, numită Pască, în mijlocul căreia așează un ou (numai răzeșii făceau pască cu brânză – n. n.). Pasca aceasta simbolizează învierea, trecerea de la moarte, la viu, de la robie, la libertate (pe fondul cultului solar, pasca însemnând împărtășirea din Soare – n. n.).

*

Mai de mult, creștinii sărbătoreau Paștele cu mai multă dragoste, cu mai mare sfințenie. În cele trei zile ale Paștelor, nimic absolut nu lucrau. Țăranii toți aveau o fiertură și o friptură de miel, în ziua Paștelor. Toți se îngrijeau să aibă vin și cu rudele petreceau laolaltă, mâncând, bând, stând împreună. Lumea rurală de azi e cam tristă, cam dezgustată, cam egoistă: parcă voiește ceva mai mai mult, mai adânc, mai pipăit. E mai puțină credință azi; mai multe necazuri și neplăceri în lume… DOBRESCU-ARGEȘ, deputat (Foaia populară, II, No. 16, București, 18 aprilie 1899).


Ouăle roșii de Paște

Omne vivum ex ovo” („Tot ce viețuiește e din ou”)

                                                                                    Harvey

*

Ca toate credințele populare, aceea a ouălor roșii de Paște este foarte veche și interesant de cercetat. În mitologia popoarelor antice, oul era principiul oricărui lucru: Universul, mai înainte de a fi creat, era cuprins într-un ou. Această dogmă, numită orfică, a fost adoptată de înțelepți și de filosofi și a pătruns foarte repede în credința popoarelor primitive.

Zeitatea egipteană Keneph sau Emeph (adică „binefăcător”) era înfățișată cu un ou care-i ieșea din gură, simbol al fecundității și al rodirii. La Egipteni, oul avu un cult special, celebrat în fiecare an, într-o sărbătoare care avea loc la echinocțiul primăverii, în vremea când natura se reînnoiește și dă tuturor ființelor o nouă existență. Atunci norodul adunat oferea geniului creator ouă, cu multă îngrijire vopsite în roșu, emblema focului, căci focul își avea și el cultul său (cultul solar – n. n.) și, împreună cu lumina, era considerat ca agent păstrător al vieții.

Juvenal ne spune că, la romani, în fiecare an, la vremea echinocțiului de primăvară, (adică atunci când cade Paștele nostru de astăzi), se făcea o hecatombă (un rug uriaș – n. n.) de o sută de ouă, pentru a limpezi aerul și a goni furtunile. La procesiunea zeiței Ceres, matroanele romane duceau un ou, cu mare solemnitate.

La druizi, ouăle de șarpe erau foarte respectate.

Sărbătorea ouălor a fost primită de creștini. Ouăle erau mai cu seamă dăruite noilor căsătoriți, care erau mai numeroși în primăvară, după vorba aceea veche românească: „După Paște-n sărbători, / Când e câmpul plin de flori”.

Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat

Iată care e originea creștinească a ouălor roșii de Paște, după tradițiune. Se zice că o samariteană, care își avea șorțul plin de ouă, întâlni pe cineva, care îi anunță învierea Domnului Iisus Christos. Neîncrezătoare, ea răspunse: „Cred în învierea lui Christos tot atât cât cred că aceste ouă sunt roșii!”. Și Dumnezeu făcu minunea că toate ouăle se roșiră în șorțul necredincioasei.

În Francia, în Sâmbăta Paștelui, studenții și dascălii de biserici strângeau ouă, cântând și sunând cu tobele. Regii Franciei împărțeau ouă aurite membrilor familiilor lor și principalilor demnitari ai Curții. Sub Ludovic al XIV-lea, se făceau mari piramide, din care Regele lua și da damelor. La sfârșitul veacului trecut, obiceiul ouălor roșii sau aurite era încă forte răspândit; cu timpul, însă, a început să se vopsească ouăle cu fel de fel de culori; cofetarii au făcut ouă de zahăr, iar bogătașii fură încântați ca să le aibă găunoase, pentru a pune înăuntru tot felul de daruri.

Rasa germană a rămas mai credincioasă acestei vechi tradițiuni. La Churwalden, în Elveția germană, în lunea de după Paște, se face o sărbătoare populară, la care norodul vine foarte de departe, și care se numește aruncarea ouălor.

Polonezii, sub numele de Benis, celebrează ouăle răscoapte, stând în picioare împrejurul mesei, în ziua de Paște.

Persanii, la anul nou (Nuruz), care la dânșii cade la 21 martie, își fac daruri și mai cu seamă își dăruiesc unul altuia ouă vopsite sau aurite. Sărbătoarea Nuruzului își avea obârșia în cultul focului și musulmanii o considerară ca idolatră; cu toate sforțările lor, însă, persanii persistară în credința lor cea veche și o au și o respectă și astăzi.

Israeliții vechi mâncau un ou răscopt, în onoarea unei păsări uriașe, care trăia în timpul potopului și care se numea „zez”; astăzi, chiar evreii au, totdeauna, un ou răscopt pe singura și marea farfurie, ce o pun pe masă, în ziua când celebrează sărbătoarea echinocțială a primăverii.

În Italia, mai cu seamă în Neapole, coroana de ouă răscoapte (casatiello) nu lipsește, la Paște, de pe masa nimănuia.

Unii învățați cred că explicația ouălor roșii ar fi în faptul că israeliții, la vremea Paștelor, aveau obiceiul să-și vopsească cu roșu pragul de sus și pragul de jos al casei lor; același obicei există și la egipteni, care însemnau cu roșu, culoarea focului, în slava razelor soarelui binefăcător al lumii.

Fenicienii adorau ființa supremă sub formele unui ou și credeau că amorul și specia omenească au ieșit dintr-un ou clocit de Noapte. La indieni, picturile religioase reprezintă pe autorul tuturor lucrurilor având înaintea sa un ou crăpat, în fundalul căruia se zăresc sute de ființe viețuitoare, iar pe coajă apare omul în carne și oase.

„un ou roşu, pe care era desenată şi o Cunună”

Toate aceste credințe, vechi ca pământul, se pot rezuma în fraza lui Harvey: „Omne vivum ex ovo” („tot ce viețuiește e din ou”).

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

Să păstrăm cu sfințenie aceste frumoase credințe ale strămoșilor și să le transmitem cu religiozitate urmașilor noștri. / T. ENESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900) – fotografii: Victor T. Rusu.


Paștele, în vechime

Iisys, în ceruri – reproducere după Rubens, în Foaia populară, 1899, aprilie 18

Potrivită, de multe ori, în primăvară dulce și veselă, această sărbătoare este una din cele mai mărețe ale creștinismului, întrucât învierea lui Iisus se serbează odată cu învierea naturii, și nici nu se poate mai simbol mai frumos așa unit cu timpul, când toată natura este îmbobocită. De pe vremuri încă bucuria ce venea cu Paștele era aceiași în palatul lui Vodă și în coliba săracului. În noaptea de Paște, Vodă mergea la biserică, înconjurat de toți boierii și gătit în cabaniță împărătească, iar boierii, înfășurați, de sus, până jos, în caftanuri roșii, ducând unul cuca domnească, altul buzduganul, altul sabia, iar înaintea lui vodă mergea marele logofăt îmbrăcat în caftan albastru și purtând, la brâul portocaliu, călimara de argint, pe care a luat-o în dar, la anul nou, de la Vodă.

*

După ce ascultau toată slujba bisericească, se întorceau la spătărie, unde se aștepta vizita mitropolitului, însoțit de tot clerul bisericesc. Era mare respectul ce se da persoanelor bisericești, pe acele vremuri. Acolo, în salonul cel mare al spătăriei, era primit, cu cea mai mare cinste, tot clerul și li se da la toși vutcă, cafea și cofeturi. Vodă, șezând în picioare în fata clerului, dimpreună cu toți, cu doamna și cu jupânesele (cucoanele) boierilor, Mitropolitul zicea rugăciunea „Tatăl nostru” și, când ajungea la vorbele „Precum și noi iertăm greșiților noștri”, era întrerupt de marele logofăt, care începea a citi, în fața tuturor, lista cu numele osândiților, pe care îi slobozea după citirea listei.

*

Vodă răspundea „Amin!” și se trimitea repede de se anunța familiile celor iertați de Vodă. Atunci se făcea mare sanlâc și începea a cânta meterheneaua (taraful turcesc – n. n.) și tocmai târziu plecau boerii pe la casele lor; mai erau și alte obiceiuri frumoase, ce se făceau, căci, pe atunci, caritatea nu se făcea ca azi, prin bilete de baluri ori prin alt soi de petreceri, care să atragă pe oameni a face bine indirect.

*

Se îmbrăcau, și atunci, săracii, fără a se mai face bătaie de flori la șosea, iar spitalele nu se făceau prin loterii, ca azi, și, cu toate astea, mult mai multe acte filantropice s-au făcut atunci, decât acum. Ideea de a face bine e legată de religia sentimentului și, cât timp religia a fi în omenire călăuza bunelor moravuri, fericirea a fi asigurată. Biserica creștină ortodoxă a fost un sprijin puternic, întotdeauna, al celor nenorociți. În religia creștină găsim adevărata mângâiere sufletească, în ea să căutăm fericirea și adevăratul liman al greutăților vieții, nu în considerațiunile sau onorurile lumești. / PAUL PANAITESCU (Foaia populară, III, No. 15 (97), București, 9 aprilie 1900).


Două cântece moldovenești, preluate de maghiari

Vechi cântece moldovenești au trecut, de-a lungul timpului, și în folclorul polonez, și în cel maghiar, cea mai cunoscută piesă fiind „Haiducii”, dans al gărzilor logofătului Tăutu, care, în 1502, îl reprezenta pe Ștefan cel Mare la înscăunarea regelui Alexander, prilej cu care partitura a fost notată de călugărul Jan z Lublina, variantele contemporane ale cântecului românesc prin Polonia fiind îndepărtate de melodia din tabularia călugărului din Lublin. În Ungaria, melodia a ajuns în 1611, cu ocazia intrării lui Gheorghe Rákòczi în Oradea. Iată povestea celor două cântece moldovenești, pe care maghiarii încă le mai păstrează, spusă de un bun cunoscător al identității românești, Dr. Gheorghe Alexici, care publica, în „Luceafărul” lui Octavian Goga, în 15 noiembrie 1903, un studiu despre poezia poluară a românilor, în care relata și povestea cântecului „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, cântec despre care vorbea și contele Eszterházy, în 1647:

 

„Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existentă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI și a fost un cântec lățit și frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut și la străini (maghiarii îl cântau drept „Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az olah leány”)” (Alexici, Gheorghe, Dr.,  Din trecutul poezie poporane române, Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, p. 367).

Eszterházy „vorbește despre dieta din Pozsony de la 1647: La acea dietă, împărăteasa Leopoldina, dorind să vadă un joc unguresc, m-a invitat în cetate și a trebuit să joc cu cuconițele din Ungaria înaintea împăratului (Ferdinand III) și a împărătesei. Pe vremea aceea, a fost o cuconiță, jucăușă foarte bună, fata sărmanului Paul Eszterházy (e vorba de un alt P. Eszterházy), Rebeca Eszterházy, au mai fost și altele, dar cu ea a trebuit să joc și jocul românesc (Dans românesc) „Azzal kellett az oláh táncot is járnom”. Ea a fost jucăușă foare bună. Apoi a trebuit să joc și „Hajdutánc”, cu două săbii goale; pe vremea aceea am fost meșter în acest joc. Jocul a plăcut foarte împăratului și împărătesei” (ibidem, p. 370).

În nota de subsol, Dr. Gheorghe Alexici scria, cu trimitere la cele două dansuri românești, preluate de maghiari, că „și cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi au cântat „Cântecul fetei de român, care, pierzându-și caprele, plângând le caută între munți”, iar soldații lui Rákòczi cântau cântecul lui Kemèny János „Dumnezeul lui Izrael, care locuiești în ceruri (psalvi)” (ibidem, p. 367).

Primul cântec, intitulat „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, înrudit cu „Ciobănașul” și „Hora Buciumul”, notate de Dimitrie Cantemir, până în anul 1700, merită o reînviere, pentru că, la fel ca „Miorița”, vorbește despre „Marele Păstor”, deci despre marele inițiator, care și-a pierdut „turma”. Al doilea cântec nu este decât cântecul din 1502, cunoscut, după anul 1650, când se reîntoarce în 3 părți, din 6, de la Paris, drept „Banul Mărăcine”, iar mai nou, drept „Bătuta Ardeleneacă”.


Pagina 10 din 964« Prima...89101112...203040...Ultima »