Opera cu care mă mândresc

*

Viaţa asta mi-a cam izbutit. Îmi place mai tot ce am avut de trăit şi nu sunt vrednic să-i mulţumesc bunului Dumnezeu pentru toate darurile şi harurile. Dar cel care ne-a încredinţat că-i suntem fraţi, Fiul Cerului, ştie ce-i în sufletul meu şi îl mărturiseşte aşa cum este, nu cum îl simt eu sau cum şi-l imaginează alţii. Nu am trăit degeaba şi asta chiar înseamnă ceva.

*

Dar toate sunt colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei – vorba lui Alecu Hurmuzachi şi a lui Ion Grămadă. Există, însă, şi o operă durabilă, cu care mă mândresc: nepoţeii mei, Darius şi Carina. Sensibilul băieţel şi zgâtia neastâmpărată, cu care mi-a înseninat bătrâneţile prinţesa mea, Cozmina. Îi aştept, vor sosi peste câteva zile. Am stat mult la ei, în ultima vreme, dar tot îi aştept cu nerăbdare. Şi vor veni, pentru că Moş Crăciun şi-a făcut sălaş în sufletul meu.

*