„Oi, leru-i ler” sau „OY, Ler, OY, Ler”?

Spaţiul deplinei sacralităţi, la Moldoviţa

*

Ultima relicvă lingvistică a vremurilor primordiale încă supravieţueşte în colindele românilor, printr-o formulă sacramentală, de genul „Lex sed Lex” („Legea e lege”), în variante precum „leru-i ler” sau „Oi, leru-i ler”, iar „descifrările” folclorice, una mai imaginativă decât cealaltă, s-au cantonat pe „ler”, care ar însemna leu, soare, rastel (bara de metal de la jug, care se foloseşte şi la priponitul animalelor) etc.

*

Cum colindele vin din ritualurile ancestrale, în cadrul cărora „toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM” (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67) sau „după OM ei cântă liturghiile… după OM ei recită imnuri” (Mundaka-Upanishad, II, 4, 38), formula aceasta sacră înseamnă un legământ faţă de OM, pentru că, în concepţia cosmogonică umanităţii, alterată, prin milenii, de zonificări şi autohtonizări ale Cărţii Sfinte iniţiale, „toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” (Mandookya-Upanishad, p. 59). Se scrie „AUM şi se pronunţă OM”, se precizează în subsolul paginii  (Katha-Upanishad, I, p. 30), dar „în OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile” (Mundaka-Upanishad, II, 5, 38). Iar simboluri străvechi, menţionate aici, se păstrează şi în simbolistica târzie a creştinilor, cerul (rombul), în suprapunere cu pământul (pătratul), simbolizând dumnezeirea, ca suport fie pentru reprezentarea picturală a lui Iisus, fie pentru cea a Fecioarei cu Pruncul, drept semnificanţi ai dublei naturi.

*

*

Pornind de la aceste argumente şi ştiind că relicva sacramentală „oi, leru-i ler”, din colindele românilor, nu îl putea ignora pe OM (lui îi erau adresate toate invocaţiile), îndrăznesc să cred că vocativul pentru OM, OY, pe care îl foloseau doar marii preoţi, a supravieţuit în datinile româneşti, împreună cu legământul sacru şi că angajamentul, „crezul” ancestral era „OY, Ler, OY, Ler”, ca legământ suprem în ritualicul obştesc „Harih, OM!” (Katha-Upanishad, V, 19, 24), care s-ar traduce prin ortodoxul „Pace, tuturor!”, deşi ar însemna „Doamne, dă-ne pacea sufletească!” sau, mai încifrat spus, „Har, Doamne!”.