Octavian Nestor: Pleoapa timpului | Dragusanul.ro

Octavian Nestor: Pleoapa timpului

„Zgâriat de ghearele prezentului”, în toate dimensiunile eu-lui arătat altora, în „Nopţi de hârtie! Trecut de hârtie! Vise de hârtie!” (Devenire), profesorul, filologul şi dramaturgul sucevean Octavian Nestor recidivează liric, placheta „Pleoapa timpului”, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, în 2017, „oxidând raţiunea zilei”, în vreme ce „maşina de scris / retuşează lamentările pietrei” (Lamentările pietrei). Fără îndoială, Octavian Nestor este un lucid instruit, care poate deprinde orice meşteşug şi săvârşi o gamă largă de produse, pe care să le expună nonşalant, dar şi persuasiv „peste tapiseriile nopţii” (Frunze), deci nu va surprinde pe nimeni că şi „Poezia ca un drog suprem” (Desin) i-a atras interesul creator de meşteşugar al cuvintelor „din umbra silabelor factice” (Istorii), „sub aripa ocrotitoare a unei zodii / îngăduitoare” (Testament neconform), punându-l la tratări filosofice ale unor dimensiuni existenţiale, care nu-i trec prin suflet, dar sunt inteligent zugrăvite.

„Pleoapa timpului” e o construcţie, „la colţul clipei”, de „poeme cu ceas”, o construcţie atent premeditată, care valorifică, întregi sau mutilate funcţie de ritmicitatea poemelor, concepte filosofice cu tradiţie, pe care profesorul Octavian Nestor, deşi filolog, le-a inventariat la fel de temeinic ca un filosof şi tocmai de aceea, bietul de mine nu prea înţelege mare lucru:

*

Pe pleoapa timpului, adaos.

Sporite legi se frâng mai jos;

mări pierdute la repaus

dau strălucire os de os.

*

Când se aşează mut şi plat

un orizont cu mii de feţe;

perle şi pulberi la palat,

din somnul revocat să-nveţe.

*

Ce forţă dă splendoare clipei

când s-a greşit întâia oară

şi ce avânt ascuns aripei,

sub cerul înspre care zboară?

?

Nimic poetic şi nimic cu adevărat mitic în această meşteşugire ritmată şi rimată a neînţelegerii cosmologiei eminesciene, prin care Octavian Nestor se substituie Demiurgului (Lucian Blaga observa tentaţia aceasta la toţi spălătorii de creiere), fără adiere de freamăt, de respiraţie, de trăire, fără nelinişte cognitivă, ci postulând anapoda un talmeş-balmeş de necunoaşteri: „Şi tot aşa se face că cei din jur mi-au pus eticheta de / ne: nemăsurat, nestăpânit, necunoscut, ne, ne, ne”.

*

Eu aş adăuga, fie şi ca etichetă, deşi mai curând ca tristeţe: nepoet. Pentru că poezia înseamnă, din neînsemnatul meu punct de vedere, o trăire care să conştientizeze trăiri în sufletele celor mulţi/puţini care îţi vor pipăi cuvintele cu degetele şi vor desluşi, ici sau colo, câte o rană care le aparţine şi pe care o duc povară de ceva amar de vreme. Vreme, nu timp, pentru că timpul apare, drept convenţie, abia odată cu primele generaţii totemice de oameni cuvântători, pe când Soarele răsărea în Leu.

*

La graba timpului, induse,

mareele trag linii curbe;

ecouri din adânc deduse

fac domuri în fugare urbe.

*

Şi iar se-ntorc pe unde clare

corăbii fără de catarge…

Ce val imens în depărtare,

când ceasul hotărât se sparge.

*

„Maree”, un al doilea exemplu de netrăire şi de lipsă de imaginaţie, ca să nu mai vorbesc de platitudinea celor două epigonisme eminesciene, „sparte” şi puse la chimir fără nici o legitimitate. Nimic liric, ci doar pozări savante şi savantoase, în care cuvântul nu izbuteşte să fie nici măcar „pruncul sorocit de veste” (Vestire Bună) şi cu atât mai puţin vestire, deci vâlvătaia entuziastă sau doar panicată a unei revelaţii.

*

Începusem că citesc noua plachetă a lui Octavian Nestor, aşteptându-mă la o astfel de vestire; îmi pusesem alături rezerve importante de timp şi de ţigări, dar şi de simpatie, pe care prezumţial i-o port autorului; dar, din păcate, pe măsură ce citeam, „am început să arunc cu pietre în mine însumi până / s-a frânt aripa / sub care ne aflam. / Şi ne-am prăbuşit împreună” (Testament neconform).

Încerc, totuşi, o încăpăţânare finală, cu „Remember segovian”:

*

Ora patru, doar lume.

Vis cu planuri sincopate:

ploaie de carbon târzie

bate-n ziduri de cetate.

*

Stropi de lumânări de ceară

plâng ascunsele secrete,

renăscând în toi de vară

lumi uitate pe perete.

*

Apeducte-n cer pierdute,

peste bolţi de greu bazalt,

dau fiori în vechi redute

dintr-un veac în celălalt.

*

Orga cerului arhaic

Lamentează-n miez de lume,

re-segoviind sub arce

val de pietre fără nume.

*

Dacă zăreşte cineva şi o stare poetică în strofele meşteşugite ale lui Octavian Nestor să-mi dea de veste. Şi îi voi fi recunoscător.