Obiceiuri pascale, în Bucovina | Dragusanul.ro

Obiceiuri pascale, în Bucovina

Paste

*

Obiceiurile pascale, ale renaşterii depline a naturii, sub aura tulburătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, încep cu purificări ale trupului, printr-un post lung, aspru, dar ţinut cu sfinţenie.

*

Postul în Bucovina începe în ziua de Spolocanie, cu 40 de zile înainte de Înviere, când se coboară din pod oale, blide şi tacâmuri de post, cele de frupt fiind spălate în apă fierbinte şi urcate în pod, pentru a ocupa locul lor din lădoi.

*

Până la Blagosloveştenie, când se dă dezlegarea la peşte, bucătăria bucovineană cuprinde borşuri de fasole sau cartofi şi tocmaci (tăiţei de casă), mâncărică de fasole cu rântaş, iahnii de fasole, mâncărică de cartofi, cartofi copţi în rulă, sărmăluţe cu hribi uscaţi, tocăniţă din ghebe şi opintici muraţi, bob fiert, stropit cu borş şi usturoi, alivenci de hrişcă, varză călită, iar ca desert – povidla, acel magiun de casă, bogat amestecat cu miez de nucă. O delicatese aparte o reprezintă scrijelele, adică rondele de cartofi, coapte direct pe plită.

*

Când se împrimăvărează, borşul de urzici sau de curpeni, tocăniţele de urzici şi orez.

În Vinerea Mare, se ţine Post Negru.

Cele 40 de zile ale purificării prin Postului Paştelui, cuprind şi purificări ale naturii, prin aprinderea focurilor ritualice, în scopul făptuirii curăţeniei gospodăreşti de primăvară, începând din dimineaţa zilei de Alexii (17 martie) şi terminând cu noaptea de Înviere, când focul se aprinde seara, în apropierea bisericii sau pe dealuri, pentru a fi rostogolit spre văi.

*

În Duminica Floriilor, se binecuvântează, în biserici, mlădiţe de salcie înflorită sau de mesteacăn înmugurit, gospodarii primesc şi agheasmă, cu care se stropesc reciproc, făcându-şi urări. Cu acele mlădiţe sfinţite, înfipte în brazde de pământ, aşezate pe stâlpii porţilor, vor fi îndemnate vitele şi oile scoase, pentru prima dată, la păşune.

*

În săptămâna dintre Florii şi Paşti, menită treburilor gospodăreşti, cu excepţia Joii Mari, considerată Paştele Moşilor, când munca este interzisă până după întoarcerea de la biserică, de la Denii, cu lumânări aprinse.

*

Paste 2

*

Cândva altar domestic, cuptorul gospodinei din Bucovina, la care nu s-a renunţat nici în vremurile facilităţilor tehnologice moderne, este o relicvă a epocii matriarhale, care impune păstrarea de practici ritualice, atât în pregătirea bucatelor, cât şi în servitul mesei.

*

Frământatul aluatului pentru colaci, pască, cozonaci, învârtite şi prăjituri, pregătirea compoziţiei pentru sarmale şi răsucirea acestora, se fac în vecinătatea cuptorului aprins, în care se introduc numai bucăţi de „lemn bun”, lemn fără noduri, drept şi cu putere calorică medie, cum este bradul. Şi tot din „lemn bun” (tei, larice) sunt şi vasele de frământat (coveţile), lingurile, cuţitele şi lopăţelele, dar şi tăbliile meselor. Tot inventarul bucătăriei româncei din Bucovina, cu excepţia vaselor, care sunt din lut, este din lemn, frumos şi conform datinii încrustat, oalele şi farfuriile din lut fiind înfrumuseţate cu aceleaşi simboluri benefice.

*

Odată cu unificarea tradiţiilor răzeşeşti şi ţărăneşti (după 1864), coşul împletit din nuiele cu bucate pregătite pentru sfinţire, în Sfânta noapte a Învierii Domnului, adăposteşte, sub ştergarul alb, împodobit cu minunate cusături, bucatele tradiţiei obşteşti unificate: pască, ouă încondeiate şi ouă roşii, colaci, cozonac, unt, untură, brânză, friptură, cârnaţi, afumături, boabe de mac şi de piper sau fărâme de sare.

*

Paste Trei Ierarhi

*

După celebrarea slujbei de Înviere şi „luarea luminii”, gospodarii se întorc la casele lor, pe care le înconjoară, cu lumânarea aprinsă în mână, de trei ori, apoi îşi purifică şi animalele, presurându-le prin iesle bucăţi de pască sfinţită şi fărâme de sare mărunţită. Abia după aceea intră oamenii în case, îşi dăruiesc ouă şi le ciocnesc între ei, păstrând cojile în apă pentru pacea sufletelor străbunilor (rahmanii sau blajinii, sărbătoriţi printr-un Paşti special), coji pe care le vor îngropa, în una din următoarele trei zile, în mormintele antecesorilor.

*

Pasca răzeşului bucovinean, împletită, sâmbăta, precum un colac mare, dar cu golul umplut de o turtă din aluat, deasupra căreia se pune brânză, amestecată cu ouă şi stafide, în patru compartimente (muzele sau horele, deci anotimpurile), delimitate de împletitură dreaptă de colac, simbolizează nuntirea cosmică, în sensul împărtăşirii omului, spre biruinţă, şi din timpul solar, şi din cel lunar. Pasca răzeşului bucovinean înseamnă şi Soare, dar şi Lună, ambii aştri cereşti aduşi pe altarul casei fiecăruia dintre noi, în vreme ce colacul, practic o pască fără umplutură, simbolizează doar Soarele, benefic, dar existând în cosmicitatea lui pururi inaccesibilă.

*

Răzeşul bucovinean, începând de la cel cu o fărâmă de proprietate, datorită decadenţei neamului său, şi până la marele boier, ba chiar voievod, a intrat în spiritualitatea creştină românească şi cu reminiscenţele de cultură străveche, armonia universală.

*

Sărbătorile pascale încep cu slujba de Înviere, cu revărsarea spectaculoasă, dinspre biserici, înspre cele mai îndepărtate gospodării ale localităţilor, a puzderiilor de licăriri de lumină, fiecare vatră de sat transformându-se, tainic şi pe neaşteptate, într-un înstelat cer terestru.

*

Vreme de trei zile, conform unui obicei slav, cimitirul devine centrul localităţii, fiind vizitate mormintele, cu „lumină”, în pelerinaje benevole, fără ore stabilite. Acolo, printre morminte, se dăruiesc şi se ciocnesc ouă, se dăruiesc felii de pască sau de cozonac şi se „cinstesc” păhăruţe cu băutură întru odihna răposaţilor, rememorându-se, cu duioşie şi cu o incredibilă bucurie lăuntrică, întâmplări frumoase din viaţa celor care nu mai sunt. Morţii Bucovinei, indiferent cum au trăit, au parte, în memoria obştească, doar de cinstirea a ceea ce a fost frumos, uman şi vesel în viaţa şi în personalitatea lor. Păcatele sunt pe vecie iertate şi, tocmai de aceea, ignorate.

*

Cât ţin sărbătorile pascale, pe masa bucovineanului, copleşită de oaspeţi veseli, se răsfaţă zămuri de porc, borşuri cu miel, supe de găină, sărmăluţele în cuib, potrivite în jurul unei ciozvârte de costiţă afumată şi închingate într-o frunză aurie de curechi murat, asupra cărora se risipesc râuleţe de smântână şi muncei de sfeclă roşie, dreasă cu hrean şi oţet; nu lipsesc fripturile, feliile dolofane de pască şi de cozonac sau năzdrăvanele ouă roşii, care se tot ciocnesc cu vesel arţag, aşa cum nu lipsesc nici răciturile (piftiile), care numai cu mămăliguţă aurie pot întrema omul ajuns la ananghie din prea multă voie bună. Prisosesc, desigur, afinatele, vişinatele, zmeuratele şi toate celelalte rachiuri oblojite cu fructe zemoase, aşa cum prisosesc şi vinurile, aduse „din Jos”, adică din Sudul Moldovei, sau chiar din Transilvania.

*

În belşugul mesei, nimeni nu-l întrece pe bucovinean, care a ucenicit cu toate etniile, devenind un adevărat artist în prepararea bucatelor.

*

În după-amiezile şi în serile ultimelor două zile pascale, bucovineanul, cumva împovărat de răsfăţul culinar, simte nevoia mişcării, aşa că se îndreaptă, semeţ, dar vesel, spre bătătura cu hore sau, dacă e niţel mai cătinel, spre Balul Gospodarilor, de mai târzior, unde petrece, după obicei, cu Corăbeasca, Ciofu, Bătuta, Sârbeasca, Arcanul, Ardeleneasca, Moldoveneasca, Rusasca, Ungureasca, Ţigăneasca şi Polca, schimbând-o mereu pe câte o horă aşezată, aşa cum şade bine unui gospodar adevărat.

*

Mai nou şi, mai ales, de când îi vin oaspeţi din întreg cuprinsul ţării, bucovineanul se dă şi la dansuri mai la modă, unele chiar revoltător de moderne, că-aşa-i el, bucovineanul, nu-l întrece nimeni la jucat, la băut şi la mâncat, că doar nimic din ceea ce este omenesc nu-i poate fi străin.

*

Petrecerile bucovinene însufleţesc şi pietrele, care nu pot să rămână neclintite, în faţa revărsărilor de cumsecădenie şi de voie bună.

*

Paste dans

*

În satele judeţului Suceava care au şi câte o importantă comunitate huţulă sau ruteană, sărbătorile pascale armonizează tradiţii româneşti şi tradiţii slave.

*

Odinioară, huţanii numeau Paştele, în ucraineană, Ziua cea Mare („Velykden”), vestită superb, la nivel iniţiatic, de Duminica Floriilor („Nedilia Vedrbna”), zi în care se binecuvântau, în biserică, mlădiţe de mesteacăn (mai rar, de salcie, şi mai ales în cazul românilor), iar creştinii primeau şi agheasmă, cu care se stropeau reciproc, urându-şi să fie înalţi, frumoşi şi drepţi ca mestecenii şi sănătoşi şi bogaţi precum apa veşnic vie a pământului.

*

D9

*

Cu acele mlădiţe sfinţite urma să fie îndemnate vitele şi oile scoase, pentru prima dată, la păşune, o singură ramură, cea a fiului mai mare, fiind înfiptă într-o brazdă de pământ, aşezată pe stâlpul porţii, pentru a aduce rodnicie şi bunăstare în întreaga gospodărie şi în întreaga familie. Obiceiul îl întâlnim şi la mai toţi românii Bucovinei, dar nu este nici românesc, nici huţul, ci preistoric, deci al străbunilor comuni, individualizările, săvârşite, de-a lungul veacurilor, la nivel de comunităţi rurale sau etnice, fiind nesemnificative.

*

Săptămâna dintre Florii şi Paşti era menită treburilor gospodăreşti, deci purificării locurilor care ţin de vatră, cu excepţia zilei de joi, când munca era interzisă până după întoarcerea de la biserică, de la Denii, cu lumânări aprinse, Joia Mare fiind considerată, printre huţani şi printre români, şi Paştele Moşilor, toate ritualuri pascale, în care cântecele ritualice, inclusiv rugăciunile şi osanalele, reprezintă expresii ale unei bucurii comunitare ancestrale, drept reminescenţă a contemplării, cea atât de specifică religiei naturale, dar şi creştinismului din primele două veacuri de după Hristos.

*

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi, „a rămas obiceiul ca, în dimineaţa zilei de Sfintele Paşti, după venirea de la Înviere, cu lumânarea aprinsă, se intră în grajd, la animale, ca să fie sănătoase peste an. Toţi ai casei se spală cu apă neîncepută, pusă într-un vas curat, şi doi bănuţi şi un ou roşu, ca să-i apere Dumnezeu de cumpene peste an.

*

Tot la Paşti, cojile de ouă, folosite la făcutul cozonacului, a năgirii şi a paştii se strâng şi se dau pe o apă curgătoare, pentru a ajunge la „blajini”. Aceste coji se zice că s-ar preface în ouă până la Pastile Blajinilor, cam la Duminica Tomii”[1].

D27*

Şi la ucraineni, sărbătorile pascale încep cu postul mare, dar, şi mai plăcut, cu băutul celor 40 de pahare ritualice, pentru curăţirea trupului de necurăţenia ospătatului de dulce.

„În întâia zi a postului mare, se face „spolokanie”, adică spălarea gurii şi a dinţilor de bucate de frupt, prin aceea că se bea cât de multă horilcă.

*

Rutenii ţin şi ei ziua Dochiei, zicând că ea a mers să pască ca­prele, a fost însă prinsă de un ningău, care i-a udat 12 cojoace. Ei zic că cum va fi vremea în ziua Sf. Alexie şi a Bunăvestirii, aşa va fi la Paşti.

În ziua Floriilor, venind gospodarul cu mâţişoare sfinţite, de la biserică, acasă, loveşte cu ele fiecare copil, femeia şi casnicii peste spate, zicând: „Şutka bie, ne ia biiu, za tejdeu velikden” („Mâţişoara loveşte, nu eu lovesc, într-o săptămână, Paştile”).

*

În Sâmbăta Paştilor, se aruncă cojile ouălor folosite la mâncărurile paştilor într-o apă curgătoare. Ele se crede că ajung, plutind până într-a patra Duminică după Paşti, la Rahmani, care trăiesc sub pământ, dincolo de mări. Cojile ajunse aci s-au umplut iarăşi cu albuş şi gălbenuş şi Rahmanii le mănâncă, şi aşa îşi serbează Paştile lor, numite „Rachmansckii velikden”.

*

Poporul rutean crede că dacă un şoarece mănâncă din anafora sau pasca sfinţită se preface în liliac.

Ruteanul, spălându-se în ziua de Paşti, dis-de-dimineaţă, stă cu pi­cioarele pe o secure, ca picioarele lui să fie tari ca fierul. El, de regulă, nu se scaldă până la Duminica Mare, căci, până atunci, zânele apelor înoată prin ape şi-i trag la sine pe cei ce se scaldă.

*

Pentru sărbătorile Paştilor, este obicei că se coace pasca, se fac ouăle cele roşii, care, dimpreună cu hrean, usturoi, slănină, brânză, sare şi o lumină, se aduc la biserică, ca preotul să le sfinţească.

Gospodarul, întorcându-se cu aceste mâncăruri de la biserică, acasă, de regulă cam când se zăreşte de zi, intră întâi în grajdul vitelor, ca ele să fie sănătoase, şi apoi intră în casă.

*

Sf. Gheorghe se crede a fi stăpân peste lupi şi apărătorul dobi­toacelor, de aceea Rutenii, în presară zilei de Sf. Gheorghe, înseamnă uşile grajdurilor cu dohot şi pun dinaintea intrării la grajd grape cu colţii în afară, ca strigoaicele să nu poată intra acolo şi lua lap­tele de la vaci. Se crede, adică, că în acea noapte strigoaicele se adună pe hotarele satelor, unde joacă. Vacile se pot feri de dânsele, dacă se presară în grajd mac, pentru că strigoaicele, cărora le place macul, trebuie, mai întâi, să culeagă toate firele de mac, îm­prăştiate, ceea ce durează până în zori, şi, apoi, nu mai au timp să ajungă la vaci, spre a le lua laptele”[2].

*

Şi la românii, şi la rutenii, şi la huţanii judeţului Suceava (biserica a fost una singură pentru amândouă etniile), sărbătorile durau trei zile, totul începând cu slujba religioasă a Învierii, întâmpinată, an de an, cu aceeaşi evlavie, cu acelaşi preaplin de mulţumire sufletească pură şi proaspătă ca şi apa vie a agiazmei.

Ca şi răzeşii români, huţulii adueau la biserică, în coşuri împletite din nuiele, pentru a fi sfinţiteIn Ukrainian, şi pască („pasky”), şi ouă încondeiate („krashanky” şi „pysanky”), celebrele „ouă muncite” ale răzeşilor români din Bucovina (ţăranii români şi ucraineni nu făceau ouă încondeiate, ci doar vopsite), dar şi unt, untură, brânză, friptură, cârnaţi, afumături, precum şi boabe de mac şi de piper sau fărâme de sare.

*

După celebrarea slujbei de Înviere („Utrenia”) şi „luarea luminii”, gospodarii huţuli şi ruteni se întorceau acasă, fiecare gospodar înconjurându-şi casa, cu lumânarea aprinsă în mână, de trei ori, apoi îşi purificau şi animalele, presurându-le prin iesle bucăţi de pască sfinţită şi fărâme de sare mărunţită. Abia după aceea intrau oamenii în case, îşi dăruiau ouă şi le ciocneau între ei, păstrâd cojile în apă pentru pacea sufletelor străbunilor („rakhmany”, în ucraineană, deci rahmanii sau blajinii şi din mitologia românească), coji pe care le îngropau, în zilele următoare, în mormintele antecesorilor.

*

La huţuli, în timpul celor trei zile de sărbători pascale, cimitirul devine centrul satului, fiind vizitate mormintele, cu „lumină”, încă din noaptea Învierii, şi pe tot parcursul zilelor următoare, în pelerinaje benevole, fără ore stabilite. Acolo, printre morminte, se dăruiesc şi se ciocnesc ouă, se dăruiesc felii de pască sau de cozonac şi se „cinstesc” păhăruţe cu băutură întru odihna răposaţilor, rememorându-se, cu duioşie şi cu o incredibilă bucurie lăuntrică, întâmplări frumoase din viaţa celor care nu mai sunt.

*

Pentru huţulii şi rutenii din judeţul Suceava, deci pentru culturile acestea, la care cultul morţilor are o mare însemnătate, spiritul pascal se prelungeşte până în ziua de Ispas, atunci când practic se încheie evlavioasa omagiere a strămoşilor.

*

Ispasul, deci sărbătoarea Înălţării Domnului, reprezintă cea mai importantă zi a obştii huţule, ziua în care oamenii, chiar şi cei risipiţi prin lume, se întorc în sat pentru a-şi comemora străbunii. Îmbrăcaţi sărbătoreşte, mulţi încă în portul străbun, ei merg, dimineaţa, la slujba de la biserică, apoi urcă la mormintele direticate cu câteva zile înainte, unde aprind lumânări, se închină tăcuţi şi cu netrucată evlavie, apoi sărută fiecare cruce a străbunilor direcţi de câte trei ori. Femeile aştern pe morminte pânze frumos ornamentate, pe care pun blidele şi coşurile împletite, pline cu gogoşi, prăjituri, cozonac, grâu fiert şi ouă roşii, toate sfinţite în biserică. Bărbaţii deapănă între ei amintiri, rememorează secvenţe frumoase, adesea chiar exemplare, din viaţa celor care nu mai sunt, apoi, după ce preotul satului rosteşte câte o rugăciune pentru odihna tuturor celor plecaţi şi caligrafiaţi în pomelnice amănunţite, stropind mormintele şi bucatele cu aghiazmă, bărbaţii scot sticlele cu vin sau cu alte băuturi mai moltatice şi oferă păhărele, „de sufletul morţilor” tuturor celor care le ies în cale, gospodinele dăruind din bunătăţurile sfinţite, de cele mai generoase pomeni beneficiind săracii comunei şi ai satelor din megieşie, care nu ratează niciodată un astfel de prilej, ceea ce este bine, creştineşte, pentru că pomana adevărată presupune şi existenţa unor oameni care au nevoie de ea. Nu se fac schimburi de obiecte între oameni, precum în alte sate româneşti, deşi huţancele aduc la morminte şi nişte căni, pe care le dăruiesc doar oamenilor nevoiaşi.

*

La mormintele luminate se stă până târziu, apoi, după aprinderea altor lumânări şi rostirea rugăciunilor tăcute, nici măcar murmurate, crucile sunt sărutate, iarăşi, de trei ori, familiile îndreptându-se, pâlcuri-pâlcuri, spre casele lor (cei rispiţi prin lume, la casa neamului celui mai apropiat), unde are loc, într-un mod instinctiv ritualic, ospăţul îndătinat. Tinerii se adună pe terenul de sport, pentru diverse competiţii sportive şi pentru un veritabil spectacol folcloric, la care participă, spre seară, şi tinerii din satele megieşe.

*

Seara, are loc Balul Gospodarilor, petrecere veche, şi ea îndătinată, la care oamenii, îmbrăcaţi majoritar în portul străbunilor, vin cu gustări şi cu băuturi moi, pentru a se distra, precum odinioară, până în zorii zilei următoare. Este ca şi cum înşişi străbunii s-ar ridica din morminte şi s-ar înfăţişa, veseli şi demni, la o petrecere anuală, ursită şi în veşnicie.

*

NOTĂ: Pentru ilustrarea acestui material, am folosit şi mărturii iconografice din cartea lui Paul Lacroix, „Moeurs, usage et costumes au Moyen Age et a l’epoque de la Renaissance”, publicată la Paris, în anul 1872. În fond, obiceiurile de primăvară (georgicele) au fost aceleaşi, cândva, în toată Europa.

*

[1] TOCHŢĂ, DRAGOŞ, De la lume adunate / Şi-napoi la lume date, pp. 78-79

[2] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina / Schiţă etnografică, pp. 14-16

 


Comments are closed