"Obiceiuri păgâneşti la Români" | Dragusanul.ro

„Obiceiuri păgâneşti la Români”

Primul mare neadevăr despre spiritualitatea strămoşească susţine că „poporul nostru românesc s-a încreştinat cam în acelaşi timp când s-a şi format”. Spiritualitatea este, întotdeauna, altceva decât statalitatea, iar formaţiunile politico-administrative valahe, şi nicidecum romane sau române, cum avea să forţeze nota Şcoala Ardeleană, păstrau memoria subconştientă pelasgă, deci un dat spiritual european care îşi putea afla normalităţi în creştinism, dar nu şi iniţieri. În fond, şi Augustin susţinea că religia pe care o numim creştinism a existat dintotdeauna, Iisus umanizând-o, iluminând-o întru dreptate şi devenind „Soarele Dreptăţii”.

*

Între Calea lui Iisus şi bisericile de după anii 300 nu prea există puncte comune, intoleranţa instituţională bisericească folosind minciuna şi contrafacerea spirituală pentru a stăpâni şi controla totul. Dar tocmai în aceste exagerări dogmatice, dacă nu cumva doar propagandistice, există mărturii care păstrează reperele difuze ale datului primordial, deci ale Datinii, pe care, cu oarecare eforturi şi prospeţimi ale minţilor, le putem desluşi. Întru argumentare, voi folosi pledoariile demagogice ale presei religioase româneşti, începând cu „Obiceiuri păgâneşti la Români”, text publicat de „organul Vicariatului Episcopal gr. Cat. Român din Maramureş”, gazeta „Dumineca” (VII, 31, 3 august 1930, pp. 2 şi 3), text din care am preluat şi platitudinea încreştinării poporului român odată cu formarea sa. Pornind de la această platitudine unanim şi resemnat acceptată, cu paguba desprinderii brutale de rădăcini, propagandistul religios îşi permite obrăznicia acuzării bietului nostru popor, care încă mai păstra, măcar la nivel totemic şi ritualic, frânturi din spiritualitatea ancestrală a Europei continentale: „Ar fi, în urmă, firesc ca în viaţa lui sufletească-religioasă, să nu se afle alte datini şi moravuri, decât de acele care să fie luate din învăţătura, viaţa şi din faptele alese ale credinţei creştine. Şi totuşi, dacă am privi şi observa viaţa lui religioasă, în felul cum se împlineşte şi se petrece la noi, putem să descoperim uşor şi trebuie să spunem că poporul nostru, pe lângă datinile şi moravurile care se împacă cu adevărurile şi învăţătura credinţei noastre, păstrate de Sf. Maică Biserică, el mai ţine şi mai săvârşeşte şi alte forme, fapte, datini şi apucături, care nu se ţin de Legea noastră creştină, care sunt cu totul străine de învăţătura Domnului Christos şi, de cele mai multe ori, de tot contrare şi păgubitoare pentru credinţa şi viaţa sufletului nostru”.

Spiritualitatea, susţineau şi Lucian Blaga („matricea” şi „faptul stilistic”), şi Mircea Eliade („aderenţa la scenariul mitic primordial”), defineşte vechimea şi originea unui popor. „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. / Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării” (Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32).

*

Ceea ce însemna, de fapt, un patrimoniu identitar pururi viu, de care ar trebui să ne îngrijim în permanenţă, a fost şi este pururi stigmatizat de religie. Nu de creştinism, de spiritualitatea revigorată de Iisus Hristos, ci de instituţiile religioase dogmatice, care nu vor ţine cont niciodată de „sigiliul dumnezeirii”, pe care îl reprezintă o identitate naţională. Instituţia bisericească, „neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

E o diferenţă umană şi patriotică între susţinerile vechilor cărturari ardeleni şi dogmatismul intolerant, care continuă cu nonşalanţă: „Din cele mai vechi timpuri ele (elementele Datinii – n. n.) se ţin şi se păstrează cu mare îngrijire, amănunţit chiar şi în oarecare măsură chiar cu încăpăţânare. Aceste obiceiuri greşite au şi dat naştere la multe tulburări, rătăciri în trecut şi mai ales au dat mult de lucru în păstorirea sufletească şi părinţilor sufleteşti a credincioşilor, servitorilor altarului, preoţilor. Ei le-au cunoscut de la început şi şi-au dat seama de stricăciunea şi deşertăciunea lor şi putem spune că în bună parte şi-au dat silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti, atât prin îndemnul şi faptele vieţii, cât şi mai ales prin cuvântările din Biserică: prin predici”.

*

Împotriva unor astfel de vrăjmăşisme identitare, prin care „această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52), s-au ridicat voci în pustie, voci care conştientizau că trebuie să mizăm pe „aceste tradiţiuni sacre ca pe unele din cei mai principali şi mai puternici conservatori ai naţionalităţii noastre române printre furtunile milenare”, pentru că „nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52). Dar oricâtă iluminare, în sensul augustinian, exista şi încă mai există în pledoariile veşniciei neamului nostru, militanţii beznei nu s-au dat şi nu se dau bătuţi, crucificându-ne străbunii din ceruri cu încăpăţânată îndărătnicie:

„ Cu toate acestea („silinţa să şi scoată şi stârpească aceste buruieni otrăvitoare din grădina vieţii noastre sufleteşti”, de care se fac responsabili preoţii – n. n.), puţine din ele au fost părăsite, cele mai multe dintre ele se mai ţin până azi ca şi scaiul ori spinul îndărătnic, pe care zadarnic se sileşte omul să le pustiască din cuprinsul pământului său. Multora le vor părea poate neînţelese acestea obiceiuri ciudate, mai ales dacă şi-ar pune întrebarea: de unde a putut împrumuta şi moşteni poporul românesc acestea obiceiuri, pe care nu le întâlnim decât la popoarele păgâne din trecut, ori la cele de azi? Şi răspunsul e cât se poate de limpede, dacă vom socoti că poporul nostru românesc s-a născut din amestecul alor două popoare păgâne: Romanii şi Dacii, care erau o ramură a unui mare popor vechi: Tracii. De la acestea două popoare străbune, care sunt strămoşii noştri, au adus românii acestea obiceiuri. Acestea popoare au trăit mai mult înainte de Christos, au fost păgâne şi astfel se va înţelege, că noi de aceea le avem şi până azi acelea obiceiuri, deoarece, cu toate că ne-am încreştinat, nu le-am părăsit şi le-am ţinut şi după încreştinare alături de învăţăturile şi prescrierile credinţei creştine”.

*

Daco-romanismul însemna, de fapt, o fereastră spre ceva mult mai îndepărtat şi, totodată, mai spiritual. E vorba de „religia care a existat dintotdeauna”, cum scria Augustin şi nicidecum de degenerescenţele idolatre, care nu existau şi la daci, ci doar la romani. În planul spiritualităţii, dacismul (preoţii lor, ctisti, erau, ca şi druizii, promotori ai religiei naturale, ai „nuntirii cosmice” – regăsibilă şi în „Biblie”) însemna o continuitate ancestrală şi nu o vulgarizare, de tip elen, a ordinii universale. Dar şi în condiţiile în care Datina nu ar fi însemnat un dat primordial, ci unul mai recent, daco-roman, cine îndreptăţea dogmatismul să ne secere şi din această rădăcină?

„Este limpede – continuă propagandistul bisericesc din Maramureş –, că acum nu mai au nici un rost, le-a trecut vremea şi sunt cu totul păgubitoare pentru sufletul şi credinţa noastră. În trecut, când mintea şi sufletul popoarelor au fost întunecate şi stăpânite de rătăcirile păgâneşti („pagane” înseamnă, în latină, „sate”, deci comunităţi mici, în care supravieţuirile spirituale sunt mai îndelungate – n. n.), ele au putut să dăinuiască, pentru că a lipsit lumina şi priceperea. Dar după ce Legea nouă a lui Christos-Dumnezeu a adus pe pământ: calea, adevărul şi viaţa vecinică, care învăţătură dumnezeiască a luminat apoi toate neamurile pământului, scoţându-le din întunericul robiei păcatului, să mai credem şi să mai ţinem astfel de rătăciri păgâneşti este o faptă păcătoasă, o ispitire a lui Dumnezeu şi o mare ruşine pe capul nostru. Şi numai cu mintea sănătoasă dacă le-am cerceta acestea datini, am putea vedea că ele nu au nici un înţeles, nu pot aduce nici un folos, sunt o josnică amăgire. Aşa că putem spune că deşteptăciunea unui popor se poate vedea azi şi din aceea că oare ţine ori nu şi în ce măsură astfel de obiceiuri sterpe, goale şi păgubitoare, rămase ca o pată şi o tristă amintire din trecutul nostru, de pe când fuseserăm păgâni”.

*

Iar concluzia dogmatică, deja clasicizată, este, ca întotdeauna, penibilă: „Toate aceste credinţe şi fapte deşarte sunt pornite de la puterile întunerecului şi, în urmare, aduc osânda vecinică asupra acelora care cred în ele şi le fac. Apoi, cu astfel de obiceiuri, ne mai facem şi de ruşinea şi de râsul lumii şi numai ne batjocorim noi pe noi înşine, arătându-ne prin ele întunecimea mintii noastre. Deci, cum zice Românul: Cele rele să se spele, cele bune să s-adune!”.


Comments are closed