„Oamenii cred că şi zeii se nasc”

*

Aflați, încă, în imposibilitatea de a identifica un Sine Universal, oamenii, în tentativa lor de a atinge „perfecțiunea în imitarea divinității”, au creat, prin intermediul șamanilor legiuitori Tomuki, un panteon al strămoșilor, îngropați în cer, condus de primul legiuitor al omenirii, Anu, care, din „bărbatul cel mai integru”, avea să se fie transformat în stăpânitorul cerurilor. „Regulile” lui, stabilite „în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, deci la Tărtăria, în Ardeal, care „se cântau, ca să nu se uite”, aveau ca formulă sacramentală, repetată ades în cadența cântecului, invocația „Ler, Oi, Ler!” („Legea, Doamne, e Lege!”), iar certitudinea folosirii acestei formule, în cântecele-reguli, o dau textele sacre de mai târziu, în care vocativul „Oi” imaginează o identitate cosmică, OM (se scria AUM), care respectă principiile religiei naturale inițiale (mai mult o revelație metafizică, decât o religie), prin totala libertate asigurată discipolului, care nu-i datora nimic celui care l-a creat, pentru că nu i se pretindea nimic.

*

Datorită primelor reguli de conduită, civilizația montană avea să prospere într-atât, încât își dorea noi începuturi. Și asta pentru că, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[1], mitul acesta, al pierderii de metafizic în măsura în care se câștiga în civilizație (observația aparținea egiptenilor), fiind descris, pilduitor, în „Venidad” („Legile”), atunci când Ahura Mazda fusese întrebat de către Spitama Zarathustra dacă Sfântul Cer îi încredințează lui, pentru prima dată, legile. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, adică Enlil al Muntelui, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[2], cel care, din 60 în 60 de ierni (deci e clar că nu e vorba de o singură persoană, ci de o autoritate tribală), venea la Sfântul Cer, să ceară legi noi, pentru că, sub autoritatea legilor vechi, i s-au înmulţit turmele şi cirezile și nu-i mai ajunge locul, iar Ahura Mazda îl povățuia, invariabil, să își extindă „locul” strâmt „spre spaţiul luminos, spre sud”[3].

*

După patru astfel de întâlniri, Marele Păstor nu a mai venit, la împlinirea împlinirea sorocului de 60 de ierni, la Sfântul Cer, și-atunci Ahura Mazda a coborât pe pământ, ca să-și ia discipolul la întrebări. Iar Marele Păstor, care adusese în ținuturile sudice, numite Vara (deci, înainte de a deveni anotimp, VA-RA desemna „Vatra Soarelui”), „seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[4], Marele Păstor i-a răspuns cerului, cu cea mai categorică mentalitate omenească, lăsată moștenire viitorimii, că, dacă o duce atât de bine și are de toate, nu mai are rost să mai ceară noi legi și să fie prezent la întâlnirile periodice cu Sfântul Cer. Bunăstarea civilizatorie înlătura, deci, în aceeași proporție, revelația metafizică.

*

Dacă vom căuta, în civilizații și culturi planetare diferite, numele inițial al Sfântului Cer, în toate vom afla numele „bărbatului cel mai integru”, de la Tărtăria, Anu, promovat, întru legitimarea profețiilor lor, de către alți și alți „păstori”, dornici să domine populațiile prin manipulări șamanice. Cum filosofii culturii și masonii, ignorând că au fost două desprinderi migraționiste din Carpați, una spre sud și alta spre răsărit, conchid că religiile sumeriană și indiană înseamnă o prelungire a celei egiptene, prin intermediul călugărilor chaldeieni, a celei egiptene, am să urmez acest parcurs, deși e vorba de două degenerescențe ale stării metafizice inițiale, caracteristică generațiilor solare (de Aur) din munți. Ceea ce mă interesează este rădăcina datului inițial, Datina însemnând mai mult decât o religie (religiile apar în cadrul civilizațiilor agrare ca degenerări de metafizic păstoresc) și fiind încă păstrată, în cioburi din ce în ce mai mărunte și mai înstrăinate, în munții în care a fost zămislită și ca legiuire comportamentală, și ca ritual, și ca mister, prin poezie, cântec și dans.

*

Când vine vorba de Egipt, primul cuvând care ni se năzare în minte este numele lui Osiris, deși Osiris nu identifica o anume persoană, ci un atribut de conducător, un titlu, ulterior, adică după Rhamses al II-lea, înlocuit cu cel de „Faraon”. Inițial, Osiris, care avea să se devinească pe sine, pe o schelă, drept „fiu al Timpului”, prelua, aidoma lui Horus, care avea să preia gloriile lui Osiris, „gloriile” lui Anu – „inima lui Osiris Ani”[5], înclusiv timpul zodiacal, „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”[6], „stăpânul tuturor zeilor”[7], adresându-i invocații imnice convingătoare: „tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace” sau „O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid”[8]. Timpul (Cronos), pentru că religia egipteană se întemeia, ca degenerescență pelasgă, în vremea Generațiilor de Bronz, preluând identități remarcabile (nu persoane, ci identități) din vremea Generației de Eroi Semizei, deși era marcat pe cer drept Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”[9], în ciuda faptului că Horus, ca și Set, desemna rangul de stăpânitor al unei părți a Egiptului, menționat ca atare, atunci „când Horus şi Set au împărţit ţara, au luat în stăpânire teritoriile, unul, pe o parte a frontierei, iar celălalt, pe de altă parte, şi au fost de acord că ţara lui Anu ar trebui să constituie frontiera ţării”[10], cei doi fiind considerați și „stăpânul Annu din Sud, prinţul Annu din Nord”[11].

*

În mitologia egipteană, profund studiată și descifrată de masonul E. A. Wallis Budge[12], Anu este „ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor”[13]. Statutul de „Tată care a fost la început”, ca și cel de „Tatăl tuturora”, pe care și-l asuma Odin în fața Fecioarei Înțelepte Voluspa, dar ca și „Anu-Yahve” („Tatăl-Ceresc” sau „Tatăl nostru”) din mitologiile semitice, vizează de fapt gloria de cel dintâi legiuitor al omenirii, pe care a avut-o „bărbatul cel mai integru” din primele generații de „oameni vorbitori”, cel pe care chinezii aveau să-l recunoască drept „primul strămoş de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”[14], datorită faptului că delimitase ciclurile anotimpurilor, în baza rotirii Ursei Mari – „anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar”[15]. Deci, anul nou începea vara (la răsăritul Pleiadelor, cum confirma și Polybios), apoi coada Ursei Mari se rotea spre vest și începea toamna, continua spre nord și se ivea iarna, apoi luneca spre răsărit, primăvara aducând lumina și căldura vestitoare de an nou și de recoltă nouă.

*

„Zeii Anu (Cerul) i-a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[16], dar „zeii” nu au fost, aidoma „bărbatului celui mai integru”, niște inițiatori, ci niște speculanți ai mitului civilizatoriu, care își arogau statul de „fiu al Cerului”, formulat explicit de Lao Tse, care preluase rudimentul „fiul lui Anu”, de care s-au tot folosit șamanii primelor generații de „oameni vorbitori”, până la cei din Generația de Fier”. Sumerianul Enki, de pildă, deși descindea dintr-o tradiție în care „Enlil al Muntelui”, numit și „Marele Păstor”, era considerat fiu al lui Anu, se proclama pe sine „fiul lui Anu, întâiul născut”[17], planeta Mercur, care îi era lui dedicată, fiind semnul totemic astral al Generațiilor de Eroi Semizei, alții în fiecare civilizație, alții în fiecare generație a aceleeași culturi, dovadă că timpul primordial nu opera cu nume, ci cu semnificații.

*

„Pe zei, Anu i-a creat, la un moment dat”, și tot „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[18] reprezintă adnotări despre rolul „bărbatului celui mai integru” în consolidarea legislației, prin intermediul discipolilor și alurmașilor săi, și a consolidării civilizației pământești, prin legislație, dar exagerările ulterioare, de genul „Dumnezeu Anu (Cerul)”[19], „zeul cerului Anu”[20], „Anu, Domnul Cerului”[21], „Anu Zeul Soare”[22], aveau să se soldeze cu decăderi ulterioare, până la statutul de idol, confirmat și de cel mai vechi text de pe pământ, babilonianul „Locust Charm”, păstrat în şase tablete și în care originea pelasgă („capetele negre”) a lui Anu este pe deplin confirmată, prin precizarea că, „după Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ”[23], cei trei conducători ai pelasgilor, Enlil, Enki şi Nin-harsagga, care au migrat, din munți, spre un „alt pământ”, domesticind animale și „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”. Dar decăderea lui Anu se datorează, în primul rând, migrației europene spre Sumer și India, acolo unde s-a retezat genealogia sacră, fiind recunoscut drept „tatăl zeilor, Enil al muntelui”[24], iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii. Nu Anu, care a fost doar un inițiator în civilizare, ci Enlil, pe care îl vom găsi și în miturile babiloniene, drept Bel sau Baal, în inscripţiile regale de la Lagash, menţionându-se „zeul Ningirsu, războinic al zeului Enlil”[25], producându-se, încetul cu încetul, înlocuirea „unui dumnezeu cu altul, „Dumnezeu Enlil”[26], cel care, în spațiul civilizațiilor asiatice, chiar a fost un întemeietor de religii.

*

La pragmaticii greci, descendența religiilor din cultul strămoșilor este tranșant formulată, antecesorii fiind considerați „cei vieţuind odinioară, / Fii semizei ai stăpânilor zei”[27], pentru că „oamenii cred că şi zeii se nasc şi că poartă veşminte / și, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc”[28].