„Oameni cei fără lege merge la iadu”

Cântecul naţional românesc a fost cumplit urgisit, de-a lungul milenii, întâi de către biserică, apoi de către folclorişti. Lăutarii nu erau îngăduiţi în cimitire, ci erau îngropaţi, precum tâlharii, dincolo de garduri, în perimetrul de groapă comună, alături de sinucigaşi, curve, criminali şi sărăntoci, iar iconografia frescelor şi a icoanelor îi prezenta pe bieţii artişti, care păstrau cu încrâncenare elementele mitice primordiale ale Europei Boreale, pe care, prin conservare, le-au adjudecat drept patrimoniu cultural românesc.

Aflu, prin cărţi deja uitate, că în zugrăveala bisericii din Lunca Asău, de lângă Moineşti (Bacău), scripcarul era imaginat, în 1784, în chip de diavol[1], iar în icoana „Judecata de pe urmă”, pictată de Matei Ţîmforia din Câtişoara, de lângă Făgăraş, un taraf, cu clarinet (surla), liră (vielă) şi violoncel, conduce păcătoşii iubitori de dumnezeire direct în iad, inscripţia precizând (în chirilice, la 1892!) că „Oameni cei fără lege merge la iadu”[2]. Bigotism şi incultură, la fel ca şi în zilele noastre, ambele cu apucătoarele înfipte în gâtul artei muzicale, „muzica astrelor”, cum o numea Pitagora.

Apoi vin, şi mai nocivi, folcloriştii, care transformă, de pildă, „Hora morii”, a lui Gheorghe A. Dinicu, publicată înainte de anul 1870, şi transformată de Grigoraş Dinicu, după 1900, în „Ceasornicul”, într-o „creaţie populară”, „culeasă” de „informatori” de la o puzderie de lăutari, care o cântau, pe tot cuprinsul ţării, drept „Ceasul” sau „Ceasornicul”, în variante alterate, prin anii 1926-1939; elemente ale „Horei morii”, ulterior risipite şi prin componenţa altor hore, erau publicate, în 1814, cu partitură şi însoţite de articolul Geschichte der Musik in Siebenbürgen, în revista Allgemeine Musikalische Zeitung (nr. 46 din 16 noiembrie 1914), probând, astfel, o vechime multiseculară a acestei incredibile bijuterii muzicale. Sau, un alt exemplu, o romanţă (bestele – în turcă), notată în modul nişaburek şi publicată de Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700, la Istambul, romanţă care se mai afla în repertoriul lui Dumitrache Lăutarul Bondoliu, pe la anul 1800, avea să fie modificată de unul dintre elevii lui, dascălul Nănescu, după metrica versurilor lui Costache Conachi, şi publicată, de alt elev al lui Dumitrache Lăutaru, Anton Pann, drept „Vai ce ceas, ce zi, ce jale”, iar când Theodor T. Burada prezenta Academiei Române, în 20 noiembrie 1909, Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, evenimentul a fost minimalizat masiv, strălucitul mare boier moldovean (tatăl său, Teodor, a fost mare vornic) fiind categorisit drept „diletant”, deşi studiase muzica temeinic, cu dascăli nemţi şi francezi. Ceea ce nu convenea folcloriştilor era spulberarea mitului „creaţiei întregului nostru popor”, pe care ei, nu bolşevicii l-au bătut cui şubred în pereţii şi mai ofiliţi ai memoriei româneşti.