Oăle încondeiate și Paștele, în lumea Mare (I)

„Obiceiul de a dărui ouă de Paște este foarte vechi. Un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare. În 1826, un corespondent al „Eféphémérides” lui William Hone a menționat că obiceiul este încă foarte viu în Cumberland, unde copiii din familii prietene sunt atât de înzestrați cu ouă, încât prețul lor crește semnificativ în Vinerea Mare. Aceste ouă au un anumit mod de preparare, care constă în decorarea lor în moduri diferite. După ce s-a încălzit coaja, se scrie, cu capătul unei lumânări, numele persoanelor cărora le vor fi dăruite și data unui eveniment memorabil în familie, apoi se pun ouăle, marcate cu ceară, într-un recipient cu apă caldă, unde s-au dizolvat unele substanțe colorante. Învelișul e pătruns, cu excepția locurilor în care inscripțiile au fost marcate cu ceară, astfel încât, în final, aceste inscripții ies în evidență, în alb, pe fundalul culorii, a cărei nuanță depinde de gustul artistului. Alte ori, se începe prin vopsirea uniformă a cojii oului și inscripțiile sunt făcute, după aceea, cu vârful unui creion, așa cum se procedează la gravarea pe o placă de cupru lăcuită. Acest proces dă rezultate mult mai artistice, iar coaja este uneori împărțită în zone, fiecare servind drept cadru pentru o ilustrare diferită. Într-unul se pune numele și vârsta destinatarului, în altul, un peisaj sau un mic Cupidon, înarmat cu arcul și săgețile, armele cu siguranță vorbind pentru cel sau cea care a primit darul. Aceste ouă au fost păstrate cu grijă în vitrina bibelourilor de familie, unde un pahar de șampanie a servit drept paner de ouă. Dar majoritatea ouălor de Paște pentru copii au fost pur și simplu vopsite uniform sau pătrunse cu pete neregulate, deoarece acestea nu erau destinate să fie păstrate pentru posteritate, ci ca să fie folosite într-un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt, fie cu mâna, fie prin rostogolirea lor ca niște bile; proprietarul oului care rezistat acestor coliziuni amuzante cel mai mult era proclamat câștigător. Cronicile din Tower of London vorbesc și despre o achiziție de patru sute de ouă, sub Edward I, care, acoperite fiind cu frunze de aur, urmau să fie distribuite oficialilor Curții, în ziua de Paște. În catalogul curiozităților, faimosului muzeu Tradescant, întemeiat de Charles I, la mijlocul secolului al XVII-lea, am văzut, alături de ouă de emeus sau casoar, crocrodili și păsări orientale (despre care se spune că sunt ouă de dragon), „ouăle de Paște ale Patriarhilor din Ierusalim”, fără alte indicații ale păsărilor care le-au ouat.

Sărbătorile de Paște au fost pretextul festivităților și obiceiurilor publice, care au durat foarte mult timp. Du Cange relatează că preoții au încheiat slujba solemnă trecând din mână în mână un balon, care, fără îndoială, simboliza oul pascal, pentru că cu greu ne-am putea închipui clerul, în Biserică, cu ocazia postului, ar fi propus un alt simbol, dar această ceremonie cu balonul s-a răspândit printre credincioși și ziua de Paști a marcat și deschiderea sezonului sporturilor de acest fel în câmpiile engleze. S-a spus că soarele însuși, când a răsărit în acea zi, a dansat și s-a ivit peste sate mai devreme, pentru a participa la ceremoniile coregrafice închinate lui. Unii au explicat că ceea ce a dat naștere acestei credințe generale a fost faptul că, în zori, reflectările razelor în ape curgătoare sunt atât de sclipitoare, încât nu se pot înfrunta cu privirea. Imaginația ar fi putut fi sporită de libațiile acestei zile de sărbătoare, pentru care totul a servit drept pretext. Astfel, în Anglia, servitoarele din orașe mici și sate umblau cu un scaun, decorat cu flori și panglici, pe care îi penea să stea pe bărbații pe care îi întâlneau în cale și care, pentru plăcerea de a fi ridicați, de trei ori, cu acest scaun, deasupra capului acestor bacante târzii, contribuiau cu câțiva bănuți, care ulterior s-a transformat într-o adevărată taxă de consum. În lunea Paștelui, bărbații se revanșau, dar fără să se folosească de un scaun pentru a ridica fetele frumoase deasupra capului și cărora li se cerea plată doar un sărut, în acea zi.

Aceste obiceiuri vechi și multe altele nu sunt la modă astăzi, dar oul tradițional de Paște, în diferitele lui forme, pe care i le-a oferit industria modernă, este încă acolo, pentru a împlini o sărbătoare solemnă, care aduce creștinilor mai mult decât bucurii materiale: speranța unei ere de pace și primenire, în care să putem spune cu adevărat, conform formulei rusești, din care aliații noștri (în primul război mondial – n. n.) se salută astăzi: Christos Voskres, Hristos a înviat!”[1].

[1] A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470