O întâmplare din Bucovina | Dragusanul.ro

O întâmplare din Bucovina

Gura Satului 1871 caricatura

*

Călătoream, cu o trupă de teatru, acum 4 ani (în 1887), prin Bucovina. Plecasem, într-o seară, aprope de Crăciun, de la Rădăuţi, spre Suceava. Noi, actorii, eram înghesuiţi în două mari trăsuri, câte cu patru cai, iar bagajele noastre, cuprinzând vreo 35 de cufere şi coşuri mari, cu efecte atât particulare, cât şi de teatru, erau aşezate într-un camion colosal, tras numai de doi cai – doi cai, însă de o talie şi de o forţă extraordinară. Deasupra bagajului, se mai aşezaseră sufleurul, maşinistul, garderobierul şi vreo doi corişti, mai fiecare cu jumătă­ţile lor – 9 capete, în total, şi cu conductorul, zece.

Trăsurile mergeau una, înainte, alta, îndărătul camionului.

*

Era o vreme pâclosă şi nu tocmai ger, dar nici tocmai moale. Abia se zărea drumul. Ajunşi la un râuleţ, pe care habar n-aveam cum îl chema – unii îi ziceau Moldova, alţii, Siretul, alţii, Suceava, unii chiar Bistriţa! – trăsura cea dintâi, în care eram şi eu, înainta în vad, spărgând, pe unde călca, gheaţa nu tocmai grosă. Apa ajungea mai până-n trăsură, încât cu toţii ne ridicarăm piciorele în sus, ca să nu ne ude. Ieşirăm pe o insulă mică, după care se vedea că mai este un crac al râului, ceva mai mic decât cel dintâi.

*

Deodată, auzirăm o droaie de ţipete, mai ales femeieşti, în urma nostră. Ne săltarăm toţi, în sus, trăsura nostră se opri, şi văzurăm, cu destulă spaimă, că greoiul, colosalul nostru camion stătea, într-o rână, în mijlocul râului; caii dădeau zadarnic din cap şi din picioare, fără să potă urni din loc, iar căletorii, deasupra bagajelor, vociferau şi gesticulau cu mâinile prin aer, într-un chip şi jalnic, şi caraghios, totodată.

*

Cu cât caii se zbuciumau mai tare, ca să tragă namila din apă, cu atât ea se pleca mai mult într-o rână. Dar iată că unul din cei ce erau deasupra camionului îşi face vânt, de deasupra, sare în mijlocul apei, se alătură de partea camionului ce sta plecată şi puse umărul lângă unul din cufere.

Deodată, caii fac o opinteală puternică, camionul se îndreaptă, porneşte şi iese pe insulică, alăturea cu trăsura nostră. În urma lui, vine, printre gheţurile sfărâmate, abia dând din picioare, cel ce sărise în apă, de pe camion, şi, cu mare greutate, pune şi el piciorul pe uscat. Atunci, îl vedem mai bine şi distingem în acesta fiinţă bizară pe coristul Buzdurug…

*

L-am suit, cu noi, în trăsura, şi, la cel dintâi han, unde am ajuns, l-am dezbrăcat de hainele-i ude, i-am dat de-ale noastre, l-am cinstit cu vreo 5-6 romuri… pe care le-a pus, de altmintrelea, numai pe o măsea, şi, după ce cu toţii ne-am mai înaripat, am pornit înainte, în toiul nopţii, la Suceava.

*

D e câte ori, după aceea, atât cât am stat în Bucovina, cât şi după venirea în ţară, chiar până în ziua de astăzi, de câte ori mă întâlnea, Buzdurug mă oprea în mijlocul drumului şi, punându-mi mâna pe bumbul surtucului său, al paltonului, îmi zicea, cu un ton lugubru:

– Ei, nene, îţi mai aduci aminte, de când am trecut Moldova (Suceava – n. n.)?… Dacă nu eram eu, ca să opresc, cu umărul meu, camionul şi să-l scot din râu, şi bagajurile, şi voi, cu toţii, vă duceaţi dracului… Noroc de mine numai… Nu-i aşa?

– Ba aşa-i, aşa!, răspundeam eu, întotdeauna, scoţând câte unul de 50 bani, câţiva gologani ce-i aveam în buzunar, şi, punându-i în mâna „Mântuitorului nostru”, ca să se mai desgheţe de frigul ce l-a suferit atuncea.

*

De la o bucată de vreme, însă, „Mântuitorul” prea m-a îndesit cu recitarea tristei întâmplări de la Rădăuţi, încât, când îl văd, cat să-l încunjur sau, dacă-i vin drept în faţă, cârnesc nasul în altă parte şi o pornesc, repede, înainte. El, însă, nu mă scapă din ochi, nici un moment, se pune pe urmele mele şi debitează, cu mult patos şi fără popas, refrenul obicînuit:

– Acu nu mă vedeţi… dar, dacă nu eram eu, vă duceaţi dracului cu toţii…

 *

N. A. BOGDAN

*

Chipul 2

*

(„Mântuitorul nostru”, în Generația nouă, Anul IX, No. 3, aprilie 1891, pp. 85, 86)


Comments are closed