O achiziţie pentru Zicălaşi: Mihai Hrincescu

*

Are câteva trofee ale unor mari festivaluri naţionale câştigate. Se acompaniază cu cobza, iar repertoriul lui se bazează pe înregistrări vechi, făcute de bunicul lui, prin zona Rădăuţilor. Se numeşte Mihai Hrincescu şi are rădăcini în Arbore. Petrică Oloieru, care îi urmăreşte parcursul de ceva vreme, mi-a vorbit primul despre Mihăiţă Hrincescu, pe care l-am cunoscut la Solca, de ziua lui de naştere, pe când fonotecam “Chindiile”, deci cântecele ritualice de nuntă. Am stat alături, atunci, schimbând rar câte o vorbă, pentru că amândoi căzuserăm captivi cântecului vechi românesc. Nu moldovenesc, nu bucovinean, ci românesc, adică nealterat, graţie necunoaşterii, de parvenitismul elitiştilor “ştiinţei” etno-folclorice.

*

Nici astăzi, când Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu au scos de sub colbul unui veac şi mai bine cântecele bucovinene – de data asta sunt bucovinene, pentru că au fost născocite de lăutarii bucovineni Niculai Picu, Grigori Vindereu, Ion Batalan, Traian Bidirel, Iancu Paranici etc., dar şi pentru că au structuri specifice: fiecare horă e o “boierească”, inclusiv prin dedicări, iar fiecare cântec începe doinit, pentru a exploda, aproape fără excepţie, într-o dinamică şi neaşteptată veselă ritmicitate -, nici astăzi, deci, nu am prea avut când sporovăi cu Mihăiţă Hrincescu, din aceleaşi pricini de captivitate în alt veac, undeva, între anii 1860-1880.

*

Dumnezeieşte sună dansul popular “Ciocârlia”, cel care, după geniala prelucrare săvârşită de Grigoraş Dinicu, a devenit o capodoperă muzicală, adoptată de-a lungul, de-a latul şi în înaltul Balcanilor. Nu ştiu câţi au auzit vreodată sau dacă au auzit varianta veche, pe care o cânta şi taraful lui Ionică Batalan din Călugăriţa (Horodnicu de Jos). Un cântec vechi românesc, “Sub o culme de cetate”, pe care îl ştiţi drept “Cântecul lui Iancu”, interpretat de Veta Biriş, are, în Bucovina vremii, un parcurs glorios şi sub titlul “Două fete spală lână”, diferind şi de vechea melodie, şi de varianta paşoptistă (Iraclie Porumbescu a scris “Cântecul lui Iancu”, pe melodia “Sub o culme de cetate”), printr-o vioiciune surprinzătoare şi de o limpezime dusă până foarte aproape de puritate. “Hora Lenuţa” a lui Vindereu se reia, cu diferenţe novative de refren, drept “Hora Stăncuţa” sau “Hora lui Trifan”. Iar hora învăţată de “micuţul Ciprian Porumbescu” de la lăutarul Traian Bidirel din Stupca şi preluată, de la Ciprian, de Ion Batalan (pe când Batalan încă mai cânta cu Vindereu, iar Ciprian lua lecţii de vioară, ca gimnazist sucevean, de la legendarul lăutar al Bucovinei), înseamnă, dincolo de frumuseţe, cu adevărat un “Ciprian Porumbescu necunoscut”. Şi mai avem surprize: “Pasăre galbenă-n cioc” devine, în contextul pururi petrecăreţ bucovinean, “Am un leu şi vreu să-l beu”, în vreme ce “Rabdă inimă şi taci” avea să se constituie, ulterior, în filonul melodic pentru cunoscutul “Mugur, mugurel”. Şi aşa mai departe, cale de 30 de cântece uitate (operator: Lucian Căluşeriu), inclusiv o horă cu text post-paşoptist, intitulată “Hora Daciei” – frumoasă melodie, şubred text.

*

Dimineaţă, când am scris că urmează o zi dumnezeiască, am avut o premoniţie corectă. Încă-mi sună în auz, pe lângă “Ciocârlia”, minunatele “boiereşti” ale lui Grigori Vindereu: “Cozăceasca”, “Arcanul” (mai frumos şi decât varianta lui Picu, notată de Mikuli), “Rusasca” şi, desigur, amuzantele lui satire la adresa domnilor îmbrăcaţi “nemţeşte”, precum “Hai, raci cu nădragi!” sau “Pâc! Pâc! Pâc!”. Şi ne-au mai rămas doar vreo 30 de cântece vechi ale “Muzei Române”, din 120, de desluşit şi de ridicat în lumina zilei aidoma unor coroane voievodale.

*

*