Nunta românilor, în colindele vechi | Dragusanul.ro

Nunta românilor, în colindele vechi

Nuntă românească – schiţă în cărbunde de Nicolae Grigorescu

 

În mitologia iniţiatică, o mitologie profund metafizică, spre deosebire de mitologia mimetică de peste vremuri, care este doar totemică, cel mai adesea foarte vag totemică şi ca atare regăsibilă în folclor, se considera că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], pentru că „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori[2]… cu Cerul, împreună mai zămisli şi alţi copii”[3], nuntirea cosmică[4] definind, de fapt, creaţia, deci fructele simbiozei celor două principii materializate, Cer şi Pământ, însemna şi un dat, şi o iniţiere prin desluşiri de atribute, care aveau să devină, la rândul lor, mai întâi principii, apoi şi întrupări, adică zeităţi. Oricum, mitologia iniţiatică avea drept punct de reper Soarele, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[5].

 

În mitologia iniţiatică nu existau zei, „la acea vreme, a existat o mişcare în mare”[6] şi abia mult mai târziu „au fost creaţi zei în mijlocul cerului”[7], odată cu apariţia şi conştientizarea Timpului, „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[8], o apariţie semnalată, în primul rând, de Fiica Pământului, Primăvara, care va beneficia de propriile ei mitologii, fie prin urcarea pe Cer, unde i se pregătise un palat de cleştar, după ce primise câteva nume atributive (Alba, Eftepir, Lucia şi, respectiv, cel al Primăverii, Maya[9] – adică luna mai, luna triumfului vegetativ al rodirii) şi de porecle (Fecioara Cerească, Fata în Viaţă, Zeiţa Înţelepciunii[10]). Mitul lunar pare să se fi ivit la începutul răsăririi Soarelui din constelaţia zodiacală a Taurului, atunci când, după marele diluviu universal, unda mării înspumate „aduce / / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel” [11].

 

„Ana frumoşoara” din colindele româneşti ale secolului al XIX-lea este Luna, Ileana Cosânzeana, deşi numele acesta descinde dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu preciza că „numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana[12] sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[13]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

 

Tot acest preambul al nunţii cosmice, care doar sugerează diferenţele dintre mitul iniţiatic şi mitul mimetic, acesta din urmă provocat şi promovat în primul rând de greci – „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”[14], susţinea Eliade –, înseamnă doar un argument în favoarea rolului mărturisitor al mitului mimetic, chiar şi în condiţiile în care acesta era fie spulberat, fie asimilat de mitul creştin, care îmbrânceşte în lumesc ceea ce însemna iniţiatic, printr-un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului” şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[15].

 

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Şi totuşi, mărturii despre nunta românească, mult mai vechi, măcar cu două milenii mai vechi decât cele deja consacrate, se regăsesc în aşa-zisele colinde lumeşti de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când au prins să stârnească şi interesul intelectualilor români, care încă mai confundau arcana (taina) colindei cu cântările religioase creştine, născocite de ierarhii bisericeşti, începând cu Ioan Tincovici, care publica la Buda, în 1815, „Cântări dumnezeieşti”, în care, din cele opt închinate naşterii lui Hristos, una, care începe cu versul „O, ce veste  minunată” (p. 8), avea să devină, în timp, o bijuterie de „cântec dumnezeiesc” de Crăciun, prin succesive rescrieri epice şi muzicale bisericeşti, şi-abia în secolul al XIX-lea, prin aranjamente şi compoziţii, făcute de cei mai buni compozitori români ai vremii. Peste doisprezece ani, în 1827, în tipografia Universităţii din Pesta, protopresviterul Caransebeşului şi asesorul consistorial Ioan Thomici (în nota tipografiei este trecut Joannes Theodorovits) publica „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti”, carte în care preia, după obiceiul vremii, şi „cântări dumnezeieşti” mai vechi, inclusiv psalmi de-ai lui David, pe care îi adaptează, dar cu mai multă pricepere decât Ioan Tincovici, punând, astfel, bazele colindelor creştine, care nu sunt colinde, ci vifleimuri şi cântece de stea.

 

Dar, în colindele străvechi şi adevărate, în ciuda alterării lor graţie păgubosului obicei al lui „aşa am apucat”, iar uneori şi datorită poveţelor creştine impuse de către preoţii săteşti, încă mai existau mesajele primordiale ale arcanelor (mistere, secrete, taine) ritualice închinate naşterii şi căsătoriei. Ce-i drept, unele colinde erau deja receptate drept balade, confuzia fiind creată de statutul comun de cântece bătrâneşti[16] şi, desigur, de abandonarea miturilor astronomice ancestrale, care supravieţuiau şi în oraţiile de nuntă, şi în hore cu cuvinte şi strigături, dar „nu s-a observat îndestul legătura intimă ce există între colindele lumeşti  şi cântecele populare[17]. Iar afirmaţii pe puţin nefericite, precum cea a lui Marienescu, prin care opina că toate „colindele lumeşti îşi au fântânile lor în obiect lumesc – despre amor, eroism şi naţionalitate, şi seamănă mult cu baladele sau sunt chiar şi tradiţiuni”[18], căpătaseră deja statut de postulate, la fel ca şi latinismele „sabinice” ale lui Sulzer, insinuate lui de Maior şi Şincai.

 

În colinde, fără o succesiune corectă a cronologiei ritualice şi fără tovărăşia celor 12 vornicei zodiacali, Soarele (Mirele) merge la peţit, primeşte calul miresei, participă la alergările de cai, mai întâi cu fratele alesei, apoi cu ceilalţi peţitori şi este, desigur, ca şi mireasa, „fiu (fiică) de împărat”, adică un bun creştin (fiu al Împăratului Ceresc); elementele de vânătoare ritualică vizează vânarea de timp şi biruinţa asupra Timpului prin această arcana (taină), care se săvârşea după logodnă şi o lungă aşteptare „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară”. În rezumat, colindele nupţiale şi nicidecum oraţii de nuntă, adaptate totuşi rigorilor creştinismului, care le tolera, pe la 1850, doar cu statutul de lumeşti, relatau următoarele secvenţe de scenariu nupţial:

 

Nuntă transilvăneană – de Sava Henţia

 

Plecarea la peţit[19]: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

 

Trei peţitori[20]: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

 

Fata mândră[21]: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

 

Cununa[22]: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

 

Jocul[23]: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

 

Calul Miresei[24]: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

 

Calul Mirelui[25]: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

 

Alergarea cu cai[26]: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

 

Trei jocuri[27]: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

 

Fetele şi florile[28]: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

 

Floarea aleasă[29]: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iară /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

 

Fata şi porumbul[30]: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

 

Cartea Miresei[31]: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

 

Leagănul[32]: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. /

Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. /

Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

 

 

Arhiva mărturisirilor nunţii româneşti

 

Ne-am obişnuit să credem că mărturisirea cea mai veche a nunţii româneşti datează din anul 1633, atunci când călătorul străin Nicolo Barsi Di Lucca scria că moldovenii „obişnuiesc, la nunţi, să întindă mese, timp de trei zile şi trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente şi din gură; numai mireasa, în prima zi, nu mănâncă, ci doar trebuie să stea la joc, cu faţa acoperită până noaptea, astfel încât nici mirele nu o poate vedea până la miezul nopţii, când pleacă împreună să desăvârşească legătura căsătoriei.

 

Când merg mirii, la biserică, să se căsătorească, mireasa stă îngenuncheată înaintea altarului, cu faţa acoperită, iar bărbatul, în picioare, cu căciula în cap (căciula, funcţie de cum era teşită, marca gradul militar şi tocmai de asta nu era dată jos de pe cap; teşită în faţă, însemna rege, în dreapta: prinţ, în stânga: conducător de oaste, pe spate: călăreţ, ţuguiată: pedestraş, înfundată: necombatant – n.n.).

 

După terminarea ceremoniei, ies din biserică, însoţiţi de rude, care merg pe jos, cântând din diferite instrumente, înaintea trăsurii în care este dusă mireasa, şi aceasta, în fiecare piaţă (toloacă – n.n.), trebuie să coboare şi să joace cu toţi cei care o poftesc. Când mireasa este din alt loc, atunci ceilalţi (celelalte rude) merg călare.

 

Când ajung la casa miresei, încep din nou jocurile şi bătrânii, ca şi tinerii, joacă cu mireasa. Apoi, fiecare se aşează la masă, unde sunt serviţi de stăpânul casei şi, în ziua dintâi, serveşte şi mirele la masă”[33].

 

Necunoscând limba română, Barsi nu putea desluşi ceremoniile şi oraţiile nunţii, care, la rândul lor, sunt ceremoniale, iar nunta pe care o descrie se săvârşise, în apropiere de Bârlad.

 

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

 

Şi mai lapidară decât relatarea lui Barsi este cea din 1672 a secretarului francez al oştirii polone, De la Croix, care observase că, atunci „când cineva se căsătoreşte, toate rudele sale se adună la el acasă. Se întinde o horă, alcătuită din tinerii cei mai chipeşi, şi se adună fetele cele mai frumoase, care merg jucând şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare. Cei din partea miresei fac la fel şi primesc aceeaşi cinste din partea rudelor mirelui…

 

Ospeţele de nuntă se fac, totdeauna, la mire… În timpul ospăţului, femeile se scoală, de două sau de trei ori, pentru a juca”[34].

 

Nuntă la ceangăii din Ghimeş, Bacău

 

Abia în jurul anului 1700, nunta moldovenească beneficiază de două mărturii, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Weismantel, din 1712, pe care o reproduc prima, pentru că doar textul lui Dimitrie Cantemir poate fi ilustrat cu înserări de colinde lumeşti, tipărite la Pesta, în 1859, de At. Marian Marienescu. Wismantel are o descriere amplă, care o întregeşte pe cea a lui Barsi, din 1633:

 

„La ţară, când mirele şi mireasa se duc la biserică, îi urmează tot alaiul, cu muzica, alcătuită din unul, doi sau mai mulţi ţigani, după starea lor materială, cu nişte viori făcute dintr-un băţ, cu trei strune şi o scândură proastă, căci altfel de lăutari nu sunt de găsit în toată ţara; aceştia cântă din vioară şi gură, şi joacă, totdeauna, şi ei împreună cu nuntaşii, şi, atunci, nuntaşii joacă în faţa bisericii, tot timpul cât face preotul slujba cununiei.

 

Înaintea altarului, se află un covor, pe care vin să-şi ia locul mirele şi mireasa, pe lângă încă un bărbat şi o femeie, care trebuie să le fie martori (naşi); mireasa are faţa întreagă acoperită cu nişte pânze subţiri.

 

După aceea, preotul ia un şnur de mătase, îi leagă împreună pe toţi patru şi pune câte o cununie pe capul mirelui şi al miresei, iar la acei care au mai fost căsătoriţi le pune câte o coroană de paie şi, după aceasta, îşi începe ceremoniile de citirea evangheliei, despre nunta de la Canna, în limba rusă (slavonă), îl întreabă pe mire dacă vrea să ia, să păstreze, să cinstească şi să hrănească pe această mireasă, întrebare care se pune şi miresei, în ceea ce priveşte partea dintâi, la care trebuie să răspundă „Da!”…

 

După săvârşirea cununiei religioase şi cât, în biserică, se sărută mirele şi mireasa cu naşii lor, se duc, apoi, la altar şi sărută icoanele, şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a arătat, nuntaşii joacă înaintea bisericii, şi, după terminarea slujbei, joacă toţi nuntaşii împreună şi cu mireasa, mergând, de la casa ei, la casa mirelui, şi tot alaiul e rânduit într-un şir: în frunte, un vătaf merge (de cele mai multe ori, un om bătrân, cu un toiag mare, împodobit cu basmale cusute); după el urmează mireasa şi, apoi, toţi ceilalţi nuntaşi, după rang, în general tot tineret, care se ţine de mână, tot câte unul şi câte una, şi, chiar dacă ar umbla un sfert de milă, ei tot joacă, cu toţii, pe un rând, ceea ce nu se obişnuieşte nici în ţara noastră (Germania) şi în nici o altă ţară.

 

Apoi mai au obiceiul, şi după aceea, şi la petreceri, să facă un cerc mare (horă) şi toţi câţi sunt să se ţină de mână; ţiganii stau în mijlocul cercului, cântă din strună şi din glas tot felul de cântece înfocate şi mai joacă şi ei, după cum le este obiceiul, încât pământul se cutremură şi, dacă aş fi silit să joc cu ei şi să rabd mult aşa-ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea, decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce ceasuri întregi şi pot răbda chiar o jumătate de zi, fără să simtă oboseala.

 

În dimineaţa de după nuntă, dacă mirele s-a însurat cu o fată, atunci prietenii şi oaspeţii stau cu ochii în patru, ca să vadă dacă mirele e mulţumit şi-a găsit pe mireasă fecioară neatinsă; şi el trebuie, atunci, să scoată la iveală binişor cămaşa miresei sau să o înfăţişeze, cu cea mai mare bucurie, soacrei şi celor de faţă. Dar acest obicei a mai căzut în părăsire”[35].

 

 

Dimitrie Cantemir, care participase la astfel de nunţi şi în vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir, dar şi a fratelui său, Antioh, atenţionează şi asupra oraţiei de nuntă, pe care călătorii străini nu o auziseră.

 

„Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei gi­nerele[36]. Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite, la părinţii ei, oameni, pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori[37], adică petitores. Aceştia iscodesc, mai întâi, pe departe, gândurile bătrânilor[38], ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă, însă, că aceştia vor s-o dea, atunci se duc, cu toate rudeniile mirelui, în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel:

 

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri, au dat peste ţara în care locuim noi, acum, şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei.

 

Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea, voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit, cu osteneală şi sudoare, din pustietăţi”.

 

Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui.

 

Părinţii răspund, la început, că, în casa lor, n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în ur­mele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc.

 

Peţitorii răspund „Nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşele, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

 

Dacă părinţii tăgăduiesc, din nou, că un astfel de vânat s-ar fi arătat, vreodată, la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câinii de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

 

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor.

 

Când o văd, peţitorii spun, îndată, că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi, înaintea lor, logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund, îndată, fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

 

Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului, fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă, se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape, prin această legătură, mai multe neamuri boiereşti, fără de voia domnului.

 

Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună, în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează, în casă, în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora.

 

După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pen­tru nuntă, din care pricină, ziua aceasta este numită, îndeobşte, ziua cernutului.

 

Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi ori nu sunt mai depărate, una, de alta, decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de Joi, în amândouă casele, şi ţine până sâmbătă.

 

Duminica se strâng toate rudeniile mirelui, ca să aducă mireasa, şi trimit, înainte, colăcari, ca să vestească sosirea mirelui.

 

Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc, în cale, şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru, colăcarii folosesc, de obicei, cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceş­tia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc, îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia.

 

Odată ajunşi acolo, îi în­treabă ce caută. Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând, ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pa­hare cu vin şi, îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt, cu câţiva oaspeţi ai miresei.

 

Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă.

 

Dacă aceia care îl însoţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa mi­resei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ.

 

Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire, printr-unul dintr-înşii, care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodo­bii cu o cunună de flori, împletită meşteşugit.

 

Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu, cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bisericească. În mijlocul bisericii, se aşterne un covor, pe care stă, la dreapta, mirele, iar la stânga, mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun, sub amândouă tălpile, galbeni, iar la oamenii de rând, lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în pi­cioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţi­nând două luminări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta, preotul rosteşte rugăciunea, obişnuită la cununie, şi le schimbă, de trei ori, inelele.

 

După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii, la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme, rudele împrăştie, printre cei din jur, bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate, prin asemenea pilde, că se roagă lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă, pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede.

 

Preotul dă, la urmă, celor doi cununaţi să guste, de trei ori, pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă, la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce, de trei ori în zadar, să apuce din îmbucătură.

 

După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care, la urmă, când mireasa e dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete, deasupra capu­lui mirilor.

 

În vremea aceasta, mănâncă şi beau, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş, fript cu pene, cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau, după aceea, bucătarului bacşiş şi se ridică, cu toţii, de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşează în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte, cu glas tare, foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită, ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate în­tr-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte pă­rinţilor miresei, în numele ei, pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri, primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea, în numele lor, şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă, le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte „paharul căii albe” –  lăsându-i, apoi, să plece din casa lor.

 

Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig, de-a curmezişul, în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei, dându-le fie un cal, fie un alt dar, pe care îl are la îndemână.

 

Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte.

 

Când ajung la casa mirelui –  după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin –, pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte, cu multă luare-aminte, ca, a doua zi, pă­rinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte „dru­mul cel mare”, fiindcă, acum, părinţii pot să aibă parte –  după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ru­şine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fie­căruia, pe un taler, cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă nu­mai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii.

 

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară, din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună, a doua zi, prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc, pentru ea, cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă, în locul cailor, pe părinţii ei şi-i silesc, cu bătaia, să-şi ducă, înapoi, acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Ni­mănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru, pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani, cu oamenii aceia sărmani, dar nu şi printre boieri, care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se în­soare cu alta”[39].

 

Călăreţ moldovean

 

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[3] Hesiod, Teogonia, p. 9

[4] „Anu (Cerul – n. n.) a făcut omenirea. Zeiţa Aruru (Glia – n. n.), împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii” – Legge, James, The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1891, p. 67

[5] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[6] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 66

[7] The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] „În limbile indo-germanice, cuvântul care defineşte „luna” este cel mai vechi din toate cuvintele care se referă la astre. Rădăcina este „me”, care în sanscrită devine „mami”, „eu măsor”, dovedind încă o dată că luna măsura ordinea timpurilor”; de fapt, rădăcina nu este sanscrită, ci primordială, deci vine din limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, pe care Mircea Eliade, preluând o expresie oarecum nefericită de la un filosof german, le numeşte „prealfabetice”; ceea ce este corect, dar şi pe nedrept demolator – Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 210

[10] Kena-Upanishad 4, p. 22

[11] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 127-129

[12] În sanscrită Iana înseamnă Cale – n. n.

[13] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[14] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[15] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[16] „Colinde lumeşti, care, în fond, nu sunt altceva decât însăşi „Cântice din bătrâni” întrebuinţate ca nişte colinde” – Gaster, Dr. Moses, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 474

[17] Gaster, Dr. Moses, Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 476

[18] Marienescu, At. Marian, De însemnătatea colindelor, în Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. XI

[19] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 94-96

[20] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 97-99

[21] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 100, 101

[22] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 102, 103

[23] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 104-106

[24] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 107-109

[25] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 110-112

[26] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 113-115

[27] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 116, 117

[28] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 118-120

[29] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 121, 122

[30] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 123,124

[31] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 125,126

[32] Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, pp. 127-129

[33] Barsi Di Lucca, Nicolo, 1633, Călători străini despre ţările române, V, p. 76

[34] De La Croix, 1672, Călători străini despre ţările române, VII, p. 266

[35] Weismantel, Erasmus Heinrich Schneider Von, 1712, Călători…, VIII, p. 359

[36] „Plecarea la peţit”: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei” – Marienescu, At. Marian, Poesia poporală / Colinde, Pesta 1859, p. 94-96

[37] „Trei peţitori”: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă” – idem, pp. 97-99

[38] „Fata mândră”: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iar, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească” – idem, pp. 100, 101

[39] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, pp. 210-215