Numărătoarea inversă (II) | Dragusanul.ro

Numărătoarea inversă (II)

Dragusanul si Cozmina

*

O „Elegie târzie de primăvară”, scrisă la Braşov, în 14 mai 1986, îmi reaminteşte singura perioadă de glorie a secţiei din Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, care, cu „Adio, studenţie”, de Vampilov, părea să fi nimerit pe drumul plin de bălării al gloriilor efemere. A fost nostim, atunci, la Braşov, când pe actorul Doru Zaharia abia am izbutit să-l smulg din mâinile miliţienilor (era tuns, pentru că îl juca pe Chiriac, la Iaşi, exact în vremea în care se produsese o graţiere a „tunşilor”, şi trecuse strada prin loc nemarcat), iar colegii mei au luat plasă, cumpărând, de la braşoveni, care tocmai se întorseseră dintr-un turneu în Germania, pantofi „de lac” de… unică folosinţă.

*

Era o echipă frumoasă, pe atunci, în speratul teatru sucevean, din care făceau parte actualul consorţ regal Radu Duda, Adrian Păduraru, Cristi Rotaru (superb în rolul miliţianului rus), Bogdan Gheorghiu (dispărut prin America), Ada Gârţoman, Mioara Ifrim, Puşa Darie, Marina Ştefanache, Nicolae Manolache (Erou la cutremurul din 1877, când căuta trupul Maestrului său, Toma Caragiu), chiar dacă ni se asigurase cazarea la un hotel pentru tineret, „Sport”, deja şubrezit de prea multă poftă de viaţă. Îmi plăcea lumea în care trăiam, deşi nu-mi puteam dezlipi, o clipă, din faţa sufletului, zâmbetul zulufat al Cozminei, pe care-l provocam cheltuindu-mi întreaga diurnă pe jucării şi hăinuţe pentru ia. Pe bordul autobuzului teatrului deja trona un splendid landou pentru păpuşi, cumpărat direct din fabrica de la Mediaş, în care actorii obişnuiau să depună florile dobândite pe scenă.

*

Adio studentie

*

Cred că a existat în mine, dintotdeauna, un alean al vieţii din care am venit în această ispăşire prin vârste, un substrat elegiac al libertăţii interioare, inaccesibilă fiinţei umane:

 *

1 Elegie tarzie de primavara

*

Cât de superb au înflorit castanii

în urbea noastră veche şi cochetă,

dar eu tot m-aş muta de pe planetă

uitând să-mi mai salut contemporanii

*

şi-aş vieţui în altă galaxie

care există-n capătul de drum,

deja mă simt un fluture de fum,

o aripă imensă, o stafie

 *

blând bântuind prin verbele ştiute

şi-nsângerând buimacă pe silabe

şi-n urma mea pustietăţi arabe

stau leneşe, stau singure, stau mute,

 *

şi-n faţa mea, mereu tot mai în faţă

cu sângele în clocot şi cu anii

tot mai superb dezlănţuind castanii,

deschid ferestre limpezi înspre viaţă,

*

şi-atunci vă spun, şi-atunci vă strig şi poate

m-aş prăbuşi-n genunchi, să simt, să fiu

un alt pământ nepământesc şi viu

pe care să-mi găsesc stabilitate.

 *

1 Elegie tarzie de primavara final

*

Elegiile mele nu erau destinate nimănui. Nu se puteau publica. Uneori, îi mai citeam câte una colegului meu de turneu, şoferul Constantin Stănică, sunetistului Vasile Corduş sau cui se întâmpla să mă întrebe ce-am mai scris. Poemele mele şi, în general, sufletul meu liric nu aveau viitor. Creşteau discret şi ilegal, doar printr-un fel de gimnastică a minţii. Dar eram fericit. Locuiam într-o garsonieră bună, dobândită la schimb generos de Cristi Rotaru, un cuibuşor în care mă aştepta freamătul meu de veşnicie, Cozmina.


Comments are closed