Nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh | Dragusanul.ro

Nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh

Stonehenge (reconstituit ca întreg) şi Constelaţia Hora

Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (III)

*

Mărturia lui Dimitrie Cantemir, despre cele două şiruri sinoidale, unul format din bărbaţi, celălalt, din femei, dar ambele conduse de către „un povăţuitor , om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută”, şi despre horă („când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga”), are o deosebită importanţă, deşi sunt mulţi la număr şi călătorii străini care au lăsat mărturii identice, dar omiţând, uneori, steagul „povăţuitorului”, care, până de curând, nu lipsea de la nici o „strânsură” de prin satele noastre. Steagul, adică toiagul împodobit, întotdeauna în secret, lângă un copac verde, fiind nu doar veriga de legătură între diverse reminiscenţe ale Datinii, ci şi pecetea sacralităţii lor.

*

Hora lunară, înşiruită, s-a numit, până pe la 1700, „brâu”, când, datorită boierilor, pasionaţi vorbitori de limbă turcă, începe să fie numită „serba” şi, ulterior, „sârba”, deşi sârba în sine este mai rapidă şi fără ţinere de brâu, obicei dobândit în secolele anterioare. Şi pe oul încondeiat, şi pe brâiele bisericilor de la noi, aceste două sinusoide lunare figurează mereu, încadrând Hora Sfinţeniei (succesiunea de romburi sau de pătrate), îngăduind doar două explicaţii: „brâiele”, ca dansuri ceremoniale lunare, simbolizează fie urcatul pe şi coborâtul de pe munte, cu ocazia omagierilor solare, fie doar urcatul pe munte, în două şiruri, unul de bărbaţi şi de femei, conduse de „povăţuitori” diferiţi. Dar cum timpul acela ancestral era al „Imanentul care urcă”, deci al apropierii de Spiritul Universal prin urcarea pe munte, cred că a doua explicaţie este plauzibilă, epoca spirituală a „Transcendentului care coboară” începând, practic, odată cu elinismul.

*

Sus, aproape de cer, pe creştetul lin al unui munte, în care exista un templu, numit Nedeea Cetate, „stareţul”, cum îl numea Cantemir, într-un citat care va urma, adică şamanul, aprindea din vreme patru focuri, iar când, urcau închinătorii, odată cu seara, horirea începea, cu făclii, în mână, sub comanda povăţuitorilor, care pricepeau şi puteau desluşi sunetele de bucium, pe care şamanul le slobozea prin deschizătura circulară, aidoma celei de la Densuş („mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară”[1]), dar şi cele de pe muntele Lespedea, din Dâmboviţa, descris de Cezar Bolliac, în 1870, munte pe care „se văd nişte pietre mari, pe care stă o lespede (pietroi), formând un acoperământ deasupra a două încăperi: una de 15 picioare (450 cm – n. n.) lungime şi 8 (240 cm – n. n.) picioare lărgime, cu o intrare şi o ieşire în partea opusă a intrării, înaltă de 7 palme (175 cm – n. n.) şi largă de 3 palme (75 cm – n. n.); bolovani mari, drept praguri şi câte un bolovan ca treaptă de coborât într-însa. Intrând înăuntru prin deschizătura de către apus, la dreapta este un bloc de piatră de formă pătrată – altar (negreşit), cu înălţimea de 4 palme (100 cm – n. n.) şi tot atâtea pe cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuşă şi cioburi amestecate cu un fel de nisip. Am luat câteva din aceste hârburi, toate vinete şi albite pe dinafară, şi am strâns şi o cantitate din acea cenuşă sacră. Alături cu această sală, despărţită printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatră, care acoperea şi prima sală în formă de tindă, este o altă sală mai mică decât cea dintâi, fără altar şi fără nici o îngrădire”[2].

*

În privinţa melosului solar ancestral, iarăşi avem câteva rămăşiţe bine conservate, care s-au cântat până spre sfârşitul secolului al XIX-lea (3 „Hora Buciumul”, „Soarele în vârf de munte”, 5 hore închinate „Marelui Păstor”, care, în cele din urmă, avea să fie confundat cu posesorul de oi, vreo 10 colinde – pentru că Aron Densuşianu avea dreptate atunci când susţinea că şi „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[3]), plus două obiceiuri cu rădăcină comună, „Piţărăii” şi „Căluşarii”, ambele cu câte peste o sută de hore bărbăteşti. În descrierea lui Dimitrie Cantemir, „eresul dacic”, pe care el îl numeşte „căluşei” (de unde şi confuzia, via Marcu Beza[4], a domnului Prof. univ. dr. doc. Mihai POP: „Le „Căluş” (le petit cheval) – une coutume populaire très veille”[5], o confuzie bine contrabalansată de observaţia, pe care o găsim şi la Aron Densuşianu: „între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult, colindele au fost dansate”[6]), este descris ceremonialul în varianta lui moldovenească, una suficient de alterată, până pe la anul 1700, în ciuda faptului că mai avea reprezentări şamanice („stareţul” şi „puterea obiceiului vechi”, care îi scutea de orice responsabilitate):

*

„Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori pe cine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip (Nota noastră: „căluşeii” lui Cantemir nu erau „căluşari”, ci… căiuţi”).

*

Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh.

*

Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea.

*

Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice.

*

Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece”.

*

„Cantemir vorbeşte de jocul în cadenţă şi de pronunţarea unor anumite cuvinte de către căluşari, împrejurul bolnavului culcat la pământ. Din bătrâni, mi-aduc aminte că, jucând, căluşarul zice:

*

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor,

Hop o dată

Şi-altă dată,

Sus de două,

Jos de nouă,

Pân’ la patruzeci şi nouă.

*

Şi-apoi venea un chiot detunător, de băga răcorile în bolnav şi-l treceau năduşelile, şi se ducea lingoarea în pustie, să nu mai vie, trăsni-o-mi-ar Sfântul Ilie.

Nu ştiu dacă azi, de la Paşti, până la Rusalii, căluşarii mai fac concurenţă medicului de plasă prin districtele Regatului. Ştiu însă că un alt concurent al medicului practică prin sate medicina fără diploma doctei facultăţi şi acesta este „Ursul”, care îţi dă cu impasibilă liberalitate părul pentru afumarea de sperietură şi calcă, adică masează ca cel mai destoinic maseur, numai după invitaţia răguşită a Danciului cornac, care-i zice tot:

*

Din călcâi încetişor

Şi din talpă binişor!

Sus, Martine!

Şi mai bine

Că-ţi dau pâine cu măsline”[7].

*

Am reprodus şi mărturia lui Ionescu-Gion, din 1892, doar pentru că explică, fără a-şi propune, cum a degenerat Datina Primordială până la banalităţi folclorice, „umblatul cu ursul” banalizând nu doar dansul sacru al căluşarilor, ci şi pe cel al „Constelaţiei Mamă”, Ursa Mare, care, din 7 stele (şaman şi 6 „urşi), rămâne, mai ales în ziua de azi, o băşcălie chiar şi după viaţa bietului ursar, care îşi câştiga pâinea greu, în vremuri şi atunci, ca şi astăzi, la fel de „ereticoase” – vorba lui Dimitrie Cantemir.

*

În general, despre jocurile căluşereşti, care nu au nici o legătură cu obiceiurile romanilor, s-au spus şi încă se mai spun naivităţi de genul „Căluşari – Joc tradiţional românesc, obişnuit pe la Rusalii, constând din sărituri ca de cai ale jucătorilor, vreo 12, care poartă la picioare clopoţei. După unele păreri, acest joc aminteşte legenda răpirii Sabinelor”[8]. Nici măcar cu dansul cu săbii al tracilor, de pe la sfârşitul secolului V înainte de Hristos, descris de Xenofon, nu are nici o legătură obiceiul căluşarilor, chiar dacă şi Nicolae Iorga, pururi extaziat în naţionalismul necesar cu care răspundea vremilor europene, îl considera „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri și de jucători aleși într-adins, danțul călușerilor”[9]. Rădăcina dansurilor căluşăreşti este mai apropiată de bătaia egipteană cu ciomege, în cinstea Soarelui[10],  închinată şi Mamei Terra, în ciuda faptului că, în România, ca şi în Bulgaria şi în Iugoslavia, dansatorii purtau săbii, pentru că, în contradicţie cu aparenţa „războinică”, indusă de săbii, „dansul lor are două hore şi două scopuri: prima horă pentru o persoană bolnavă, pentru vindecarea magică, iar a doua horă, pentru fertilitatea și pentru distracția spectatorilor. Numele provine de la Rosalia latină (un cuvânt asociat cu ceremoniile anticului Festival de la Rosales Escae), iar dansurile actuale se disting prin tempo rapid, pași mici apăsați – care sunt cei mai obositori – și joc de domnișoare”[11]. Că nu există, nici la noi, nici la bulgari, nici la sârbi umbră de legătură cu obiceiurile latine.

*

Mult mai apropiată de adevăr, deşi ignoră personajul fundamental al ceremoniei, Zeiţa Vetrei, şi steagul împodobit tainic lângă Arborele Vieţii, este descrierea pe care o făceau, în America, Miron şi Carola Grindea: „Călușarii este, fără îndoială, cel mai vechi și mai impresionant dintre dansurile populare românești. Datorită, totuși, dificultăților enorme de a asimila figurile și mai ales atmosfera magică din jurul acestui dans – numai bărbaților aleși, care au trecut prin încercări ascetice și sunt supuși regulilor stricte de comportament, li se permite să danseze – este mai puțin răspândit decât Hora sau oricare dintre dansurile românilor.

*

Cu o săptămână înainte de Rusalii, nouă bărbați, aparținând de nouă sate învecinate, sunt selectați de un conducător și inițiați în misticile gesturi și figuri de dans. Aceștia trebuie să poarte cizme înfundate și manșoate, pălării cu panglici și cămăși superb brodate. Dansul propriu începe înainte de răsărit soarelui de Rusalii. Toți se roagă și, terminând cu Rugăciunea Domnului, atunci fiecare om depune jurământul sub tecile săbiilor liderului și ale cetașilor, încredințați că astfel vor fi protejați împotriva oricărui rău. Multe caracteristici păgâne, care încă împodobesc acest dans primar, diferă, în mod natural, de la o regiune la alta. De exemplu, în Țara Românească, oamenii nu vorbesc, timp de o săptămână, cât durează dansul”[12].

*

Ca să nu uit, dar şi pentru a pregăti ceea ce va urma: fiecare căluşar folosea câte un „beţişor de alun înflorat numit piţărău”[13].

*

*

[1] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, p. 365

[2] Bolliac, Cezar, în Trompeta Carpaţilor, nr. 846, 1870

[3] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[4] Etimologia „călușar” – „cal mic”, provenind din… „alogo” și diminutivul „uciu”, deci „aluguciar”, a fost stabilită de Marcu Beza, care publica la Londra, în 1928, „Paganism in roumanian folklore”, p. 50

[5] Prof. univ. dr. doc. Mihai POP, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie de studii, Editura TIPARG, 1997, p. 8

[6] Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39

[7] Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 35, 36

[8] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 36

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305

[10] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[11] Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951, p. 11

[12] Grindea, Miron and Carola, Dances of Rumania, New York, 1952, pp. 14, 15

[13] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul VIII / Litera P, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 670


Comments are closed