Nu lăsaţi muzica lui să moară!

*

Cred că “Zicălaşii” sunt una dintre cele mai frumoase poveşti dintre cele care mi-au fost date ca să le trăiesc. Iar pregătirea concertului cu muzică de Ciprian Porumbescu, concert cu care să-i sărbătorim, pentru prima dată în istoria culturală a românilor, ziua naşterii întrece orice închipuire. Întâlnesc, în orele noastre libere, de după terminarea slujbei de bugetari – artişti, dar bugetari, mai ales din perspectiva ălora de ne-au primit în arendă -, un singur suflet răspândit în trupurile noastre şi o voinţă mai presus de noi, un fel de predestinare. Dezbatem, încercăm, căutăm, aflăm soluţii şi ne conturăm intenţiile finale. De fapt, ce vrem noi? Vrem ca Ciprian Porumbescu, prin muzica lui, să rămână veşnic viu, într-un mereu repetabil “status nascendi”, cum formula Mircea Eliade. Vrem să-i auzim melodiile fredonate de unii, de alţii, pentru că sunt vii şi tămăduitoare, pentru că au în ele o uriaşă dezlănţuire de energii vitale. Nu ne interesează un savantlâc ieftin, dovadă fiind şi formula orchestrală de respirare a muzicii lui Porumbescu. Cumva, ne dorim enorm să recuperăm trăirea aceea idilică din desenul lui Archip Roşca (primul artist plastic modern al Bucovinei, de loc din Braşca Ilişeştilor), pe care o să-l reiau, în detaliu, înainte de a vă prezenta fotografiile de la repetiţia de astăzi, toate salvate “Zicălaşii 10 octombrie 2017”, urmate de o cifră, pentru că eu ştiu că, din perspectiva iniţiativei, este foarte important ceea ce am început noi să facem: revendicăm şi ne mândrim cu ceea ce ne şi reprezintă, ne şi aparţine şi, tocmai de aceea, avem obligaţii de asumat faţă de ea: memoria vie a lui Ciprian Porumbescu.

*