Nişte paraziţi gomoşi ai culturii

De când s-au pensionat, soţii carmen şi nelu macian nu pierd nici un prilej de a da cu dibla în cultură. Amândoi poezează şi fac poze, iar dânsa versifică-n draci şi publică şi mai mult. Sunt de-o penibilitate dezarmantă, în gomoşenia lor culturnică, dar ca orice alţi suficienţi, au cam devenit agresivi. Iar când e vorba de “cercurile mele”, în care păşesc abulici, începe să-mi sară ţandăra.

*

Săptămâna aceasta, marcianii au venit la “Sărbătorile Memoriei” şi au făcut poze, pe care le-au postat într-un album. Treaba lor, şi nici nu-s chiar slabi ca pozari, mai ales că-i ajută aparatele performante. Numai că paraziţii aceştia, care îşi închipuie că pozele lor au creat evenimentul din 7 septembrie, m-au trecut drept “colaborator” al albumului lor pozaristic. Statutul de colaborator, real sau închipuit, nu mi-l poate impune nimeni, fără să-mi ceară consimţământul, şi cu atât mai puţin marcienii: da’ ce-s eu, vag alfabetizaţilor, purtătorul carcasei aparatului vostru de fotografiat?

*

Când polemizez cu făptuitorii reali de cultură, mă străduiesc să fiu la nivelul lor. Dar când trebuie să-i avertizez pe netoţi, să stea la locul lor, că mă scot din răbdări şi riscă să le dau cu varga peste boturi, folosesc jargoul existenţial al netoţilor, în speranţa că vor pricepe ceva. Nu-i cazul: ţaţa versificatoare şi târgăul ei pozar răbufnesc de ţâfnă, de parcă ar fi făcut ceva în spaţiul în care nu prea au ce căuta, decât, cu rare excepţii, ca spectatori şi pozari. Încă mă abţin, dar pentru ultima dată, dar îi averizez pe marcieni să nu se mai folosească de numele sau de moaca mea ursuză, că-i de rău. Am zis şi poate că-i lămureşte cineva ce cale uriaşă este de la statutul lor de ingineri plictisiţi de pensionare până la veşnica mea neodihnă de ţăran care îşi tot caută sufletul.