Nicu Gane: Călătorii la Vatra Dornei | Dragusanul.ro

Nicu Gane: Călătorii la Vatra Dornei

Fălticeni, în 1901; foto: Antoniu

 

Călătoria la Dorna-Vatra. Într-una din primele zile ale lunii iulie, primii o telegramă din Fălticeni, prin care fratele meu, Matei, mă chema să-l întovărăşesc la Dorna-Vatra din Bucovina, unde medicii îl rânduiseră să facă băi feruginoase.

 

Fiindcă intrasem în vacanţele de vară, plecai imediat la Fălticeni şi, acolo, din întâmplare, găsii un evreu, birjar din Bucovina, care se oferi, pentru suma de zece galbeni, să ne ducă, într-o singură zi, la Dorna-Vatra.

 

Am plecat într-o vineri, foarte dimineaţă, pe când abia se lumina de ziuă. Am mers, patru ore, până la Gura-Homorului, pe o splendidă şosea, având în toate părţile o privelişte încântătoare, des­pre care voi vorbi mai pe urmă. Acolo, birjarul a odihnit caii şi am plecat înainte. Mai aveam încă de două ori pe atâta drum. Am observat însă că, de ce înaintam, de ce caii îşi micşorau trapul, aşa încât, mer­gând astfel, era cu neputinţă să ajungem seara în Dorna-Vatra.

 

– Hai mai iute, jupâne, c-o s-înnoptăm, îl spusei eu.

– Eu nu sunt jupân, răspunse supărat birjarul. La noi, în Austria, se zice „dom­nule”.

– Ei bine, domnule. Dacă mergem aşa. N-ajungem diseară în Vatra-Dornei.

– Vom vedea.

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

Tăcui, în speranţa că mai încolo va iuţi el caii. Dar parcă făcea într-adins: caii, lăsaţi în voie, din ce în ce slăbeau mersul, înaintând ca culbecul, iar el deloc nu-i îndemna nici cu gura, nici cu biciul.

 

– Da ce-i asta, domnule, vrei s-ajungem mâine, dimineaţa, la Dorna-Vatra?

– Bine, bine…

 

El pronunţa acest „bine, bine” cu o flegmă şi o nepăsare revoltătoare.

 

– Ascultă, jupâne, îi zise frate-meu,  apăsând asupra acestui din urmă cuvânt. Dacă nu te ţii de tocmeală, nu-ţi dăm nici o para.

– Asta nu-i pe voia dumitale.

 

Cu cât caii îşi domoleau mersul, cu atât el devenea mai obraznic. Ne trebuia o răbdare de înger, ca să nu facem explozie. Eu unul, drept să spun, îmi muşcam limba, de frică să nu scap un cuvânt neparlamentar, care m-ar fi obligat, apoi, să trec, de la vorbe, la fapte. Când, deodată, auzii tbrrr… Ce era? Ajunsesem dinaintea unui han singuratic, în mijlocul drumului, unde jidanul opri trăsura. Era pe la 5 ore după amiază.

 

– Ce, vrei să faci alt popas aici?, îl întrebai eu.

– Nu, răspunse birjarul scurt.

– Atunci, de ce te-ai oprit.

– De ce m-am opriiit? Ca să dormim, la noapte, aici, pentru că acuşi intrăm în sabaş.

– Ce sabaş, jupâne? Aşa ne-a fost vorba? Pleacă îndată, că, de nu, păţeşti ruşinea cu noi!

 

– Ha… a…! ce spui?… Uiţi că aici nu suntem la Moldova?

– Pleacă, că te cârpesc, adăugă frate-meu, care, din cauza bolii lui, era mai nervos.

– Ha-a-a-a! Ia să văd, mă rog, cum ai să mă cârpeşti!

 

În aceiaşi clipă, auzii o zdravănă palmă răsunând pe obrazul birjarului, aşa de zdra­vănă că ia căzut pălăria şi chitia de pe cap. Atâta mi-a trebuit şi mie! Imediat îl lovii şi eu, cu aceiaşi furie, pe celălalt obraz, încât faţa jidanului căpătă o coloare stacojie, parc-ar fi fost suleme­nită. Eu, de altfel, nu sunt un om pornit, supus la accese de iuţeală. Mărturisesc însă că, în acel moment, nu mai ştiam ce fac, molipsit fiind de furia fratelui meu.

 

– Ha-a-a-a! Dumneavoastră mă bateţi, mă ucideţi ca-n codru!, urlă jidanul exasperat. Las’ că vă voi învăţa eu!… Îţi vedea dumneavoastră cum se bat oamenii la noi. Hi!, strigă el, biciuind caii, care porniră în trap mare.

 

Şi astăzi, când mă gândesc la această întâmplare din viaţa mea, îmi vine să râd, însă, totodată, recunosc marea noastră impru­denţă, de a fi comis asemenea acte de vi­olenţă într-o ţară străină mai ales. Dar parcă poţi să le faci toate cu socoteală şi cu mintea limpede! Atunci n-ar mal fi greşeli pe oameni şi n-ar mai fi judecători. De-acuma, ce-o fi să fie, gândii în mine. Lucrul e făcut şi nu se mai poate întoarce.

 

Mâna jidanul, mâna de olac, parcă nu erau caii şi trăsura a lui. Era învederat că el voia să ajungă cât mat curând undeva, unde să găsească un post de poliţie, pentru a se jelui. Am mers aşa vreo două ore bune, pe şoseaua cea frumoasă care străbătea mun­ţii ca un şarpe, când, în sfârşit, înspre seară, în plin sabaş, ajunserăm la Pojorâta, un mic sătulean, unde jidanul se opri di­naintea unui han. Repede el se coborî de pe capra trăsurii şi prinse, cu multă grabă, să deshame caii.

 

Atunci eu, înţeles fiind cu frate-meu, să­rii din trăsură şi plecai să găsesc localul de poliţie; iar el rămase cu birjarul, ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu căratul bagajului în odaie şi aşezatul cai­lor în grajd.

 

 

 

Pe atunci, aveam picioarele iuţi şi vor­beam bine limba germană. În câteva mi­nute, mă aflai dinaintea unei feţe poliţie­neşti bună de fotografiat. Închipuiţi-vă un om încreţit, posomorât, cu nişte sprâncene mari, zburlite de-i acopereau ochii pe ju­mătate, cu un nas cât o pătlăgică plin de negei, cu nişte mustăţi ţepoase, roase de hal­bele de bere, şi care ţinea, într-un colţ de gură, o lulea voluminoasă cât şi nasul lui, iar prin celălalt colţ de gură scuipa printre dinţi, la un metru depărtare.

 

El sta pe un scaun de lemn, picior peste picior, cu un aer neprietenos şi pufăia şi scuipa, şi scuipa şi pufăia.

 

– Ce vroieşti?, îmi zise el cu un glas răstit şi răguşit ca dintr-o pivniţă.

– Am venit să mă jeluiesc.

– Contra cui?

– Contra mea.

– No, ce-i asta?

– Am făcut o greşeală, domnule, şi vin să mă denunţ eu singur, spre a-mi primi pedeapsa ce vei socoti că o merit.

 

I-am istorisit, deci, toată daravera cu evreul, cum ne-am tocmit cu dânsul, cum nu s-a ţinut de tocmeală, cum s-a obrăznicit cu noi şi, în fine, cum, scoşi din fire, i-am dat două palme. În măsura în care eu îi istoriseam, faţa lui se descreţea.

 

– Şi câţi bani îi plătiţi până la Dorna Vatră?

– Zece galbeni, domnule.

– Donner, Wetter! Asta este colosal!

 

În acel moment, iată şi evreul, care ve­nea, cu perciunii fâlfâind în vânt.

 

– Domnule poliţai, gewalt! gewalt! M-a necinstit, m-a bătut, m-a omorât!, striga el cât îl lua gura, arătând spre mine.

– No.. No.. Langzam! Fără vuiet! Spune, mă rog, ce a fost.

 

Însă jidanul, de pornit ce era, se-ncurcă în vorbă, repeta aceleaşi cuvinte de zece ori, se văicărea ca şi când ar fi fost pe moarte, în fine – făcea un scandal de înce­puse neamţul iarăşi a se încreţi.

 

– No?… Schon recht!… Răspunde, mă rog, dacă te-ai tocmit cu zece galbeni şi cu condiţia să ajungi, în astă-seară la Dorna-Vatra.

– Da.

– Pentru ce, dar, ai vroit să petreci noaptea în drum?

– Pentru că dam de sabaş şi dumnealor tot una le era să ajungă în astă seară sau mâine, dimineaţă, la Dorna-Vatra.

– A! zo!…

 

Atunci el luă o filă de hârtie, o umplu cu un proces verbal, scris nemţeşte, pe care mi-l dădu să-l citesc şi să-l subscriu, ceea ce am şi făcut, apoi îmi zise:

 

– Dom­nule, eşti condamnat sa plăteşti straf doi florini domnului harabagiu.

– Doi florini!, strigă jidanul desperat. Cum, numai doi florini face cinstea mea? Asta-i judecata, mă rog?

– Ah, acum te obrăzniceşti cu mine!, ob­servă neamţul. Acum înţeleg eu ce-a tre­buit să fie cu dumnealor. Ia, umflaţi-l, mă rog, şi duceţi-l la Obacht!

 

În acelaşi moment, doi guleraţi îl în­şfăcară de subsuori şi, fără a-i mai da ră­gaz de vorbă, îl brânciră afară şi-l puseră la închisoare. Toată noaptea, a stat jidanul la răcoare, nebăut, nemâncat şi nedormit până la răsăritul soarelui şi, a doua zi, a trebuit să vin eu să mă rog de neamţ ca să-i dea drumul.

 

Iar Neamţul, când l-a văzut în ochi, i-a făcut o straşnica lecţie, dându-i cu degetul pe la nas şi ameninţându-l că, în caz de a se mai obrăznici cu noi, va fi şi mai as­pru pedepsit!

 

Ei, Doamne! Bine a zis cine a zis că frica e din rai. Să-l fi văzut, a doua zi, pe jidan cum umbla de spăşit, cum era de dulceag cu noi, l-ai fi legat la rană. Ne-a dus până-n Vatra-Dornei ca pe palme. Am scăpat ieftin din această încurcătura, în care intrasem fără voie, dar pe care în viaţa mea n-am mai repetat-o”[1].

 

 

A doua călătorie la munte cu doamna Pia Brătianu şi familia sa. Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu, care, în urma dorinţei doamnei Brătianu, luasem însărcinarea destul de complicată de a călăuzi întreaga socie­tate într-o regiune a munţilor foarte în­tinsă şi pe care nimeni, afară de mine, nu o cunoştea. Nu bine însă am ajuns la Cerdac, jumătatea drumului între Slănic şi Târgul-Ocna, că nourii se risipiră şi un soare cald, lucitor înveseli pământul şi inimile noastre, iar când, înspre seară, am atins frontiera Bucovinei, la Iţcani, timpul luase un aspect de tot frumos şi nici un strop de nour nu se mai vedea pe cer.

 

Funcţionarii austrieci, preveniţi de sosi­rea noastră, au fost de o politeţă extremă, au ridicat barierele, fără să ne cerceteze paşpoartele sau să ne facă cea mai mică revizie, şi, a doua zi, în zori de ziuă, după o noapte petrecută în vagoanele trenului cu care veniserăm, am plecat, în patru tră­suri, spre Dorna, pe frumoasa şosea care şerpuieşte printre munţi.

 

Ce încântător e drumul acesta! Ce viu şi răcoros e aerul! Ce impunător e lanţul munţilor, care, de ce înaintăm, ni se înfă­ţoşau tot mai mari, tot mai păduratici, tot mai capricioşi!

 

 

Am mers, aşa, o zi întreagă, trecând prin târgurile Gura-Homorul, Pojorâta, Câmpulung; am trecut vestita Valea Putnei, care, odată văzută, nu se mai uită, şi, în sfârşit, pe la asfinţitul soarelui, am ajuns la Dorna-Vatra, staţiune balneară foarte frecventată în Bucovina, situată sub muntele Ouşorul, nu departe de punctul unde se împreună trei râuri plutitoare, Dorna, Neagra şi Bis­triţa.

 

Am uitat să spun că, între Câmpulung şi Dorna, am urcat un munte mare, numit Mestecănişul, ce separă valea Moldovei de valea Bistriţei. Pe vârful lui, se vede, roată-împrejur, pană la nesfârşire, o pădure de alte vârfuri de munţi, şi mai mari, şi mai mici, cu felurite forme bizare, fantastice, înecaţi în lumini verzii, albăstrii, roşietice, după depărtări, privire feerică de care ochiul nu se mai satură. Stăm cu toţii uimiţi în faţa acestei panorame grandioase, când, deodată, apărură năprasnic, pe piscul unde eram noi, două caricaturi omeneşti, doi jidani perciunaţi, cum numai în Buco­vina se mai văd încă, cu anteree lungi, gujiumană blănită pe cap, papuci şi colţuni în picioare, sluţi, puchinoşi, pocituri antedeluviene ieşite parcă anume din vreo vizunie ca să rănească simţul nostru este­tic în acest cadru maiestuos.

 

Îşi poate cineva închipui ce impresiune a făcut asupra noastră vederea acestor fiinţe de tarabă ce încarnau camăta, specula golo­ganului şi ni se înfăţoşau pe primul plan ca o pată în tabloul sublim al naturii. Dar se vede că, judecând după expresiunea figurilor noastre, înşişi ei an înţeles că pre­zenţa lor pângăreşte locul şi iute, iute, au dispărut ca năpasta din raza vederii noastre.

 

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

 

Însă, o, ironie a soartei! La Dorna-Vatra am fost cu toţii găzduiţi în casa unui evreu bogat, cea mai mare şi mai bine mo­bilată casă din oraş; ni s-a servit o masă îmbelşugată, cu mâncări bune şi alese, şi, a doua zi, când i-am cerut socoteala, evreul a refuzat plata, zicând că a fost o onoare pentru el de a găzdui pe soţia pri­mului ministru al României. Aşa se întorc lucrurile în lume. Meda­lia are totdeauna două feţe.

 

A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară, a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[2].

 

Antoniu: Pe Rarău

 

[1] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[2] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237


Comments are closed