Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (II) | Dragusanul.ro

Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (II)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Trecutul austriac n-a lăsat nici un monument. În timpul din urmă, s-au făcut clădiri, pe atât de pretenţioase, pe cât de urâte. Primăria dumneavoastră (Palatul Administrativ de astăzi – n. n.) este foarte pretenţioasă, fără ca nimeni să poată zice că e foarte frumoasă. În privinţa aceasta, daţi-mi voie să vă spun o poveste: primăria dumneavoastră creşte în sus ca şi Primăria din Dorohoi. Regele Carol, om foarte practic, trăind între noi, oameni buni, dar care merităm şi puţină ironie faţă de ambiţiuni peste măsura puterilor noastre sau peste cerinţele practice, regele Carol se deprinsese a fi ironic. Merge, odată, la Dorohoi şi vede Primăria, care se isprăvise de curând şi pentru a cărei inaugurare fusese poftit. Regele se întreabă: Mă rog, locul din dreapta al cui este?

 

I se răspunde: Al Primăriei.

– Dar locul din stânga?

– Tot al Primăriei.

– Şi locul din spate e tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

 

– Şi locul din faţă tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

– Atunci de ce aşa (un gest de jos, în sus), şi de ce-nu aşa (un gest în lături)? (Mare ilaritate).

 

O critică foarte potrivită cu locul disponibil, şi poate că şi aici se găsea loc disponibil, ca să scu­tească şi pe funcţionari, şi pe public de a se sui inutil nu ştiu câte scări, fiind şi clădirea mai în proporţie cu oraşul.

 

Suceava, Primăria lui Franz cavaler Des Loges

 

Un monument, pe care să vi-l fi dat însă Austria, din punct de vedere cultural, nu-l văd. Ea nu v-a dat şi nu a dat trecutului Moldovei, aşa de frumos reprezentat aici, nici măcar ce a dat Bosniei, unde se aşezaseră austriecii la 1878, ca ocupanţi, la 1908 ca stăpâni definitivi, credeau ei. În Bosnia şi în Herţegovina, şi în timpul provizoratului, şi în timpul definitivatu­lui, austriecii au cultivat, foarte stăruitor, prin oameni ca doctorul  Ciru Truhelka, trecutul sârbesc de acolo.

 

Acum, ei se făceau a crede că locuitorii nu sunt sârbi, ci „Landesvolk”, şi ce fel de limbă vorbea poporul, cum se chema acest popor, mister: oficialitatea nu voia să ştie. Limba o scriau, fireşte, ca şi croaţii, cu slove latine, şi era foarte dispusă oficialitatea să spună că nu e defel limbă sârbească, ci ceva cu totul spe­cial, limba aceasta bosniacă. Dar, în sfârşit, în Bosnia, austriecii au întemeiat muzee, au făcut colecţii ad­mirabile, au publicat lucruri de cea mai mare im­portanţă, cu privire la trecutul Bosniei. „Sbornicul”, tipărit acolo, este una din cele mai frumoase publi­caţii.

 

Aici, în Suceava, ca şi în toată Bucovina, nu există un muzeu al trecutului, cu bani din veniturile care curgeau de la urmaşii luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Aici nu s-a întemeiat nici o bibliotecă specială românească, ci doar o secţie consacrată li­teraturii româneşti, pe lângă Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care în totalitatea ei este germană, parcă Bucovina ar fi fost toată germană, pentru ca să i se dea o bibliotecă asemenea cu ale locuitorilor de pe malurile Rinului.

 

Prin urmare, monumente nu, muzee nu, colecţii de documente nu, biblioteci nu.

 

În ce priveşte starea Sucevei, la 1775, acte au ră­mas, şi s-a întrebuinţat ceva din ele, aşa încât ele se pot cunoaşte.

 

 

Suceava, pe la 1760, era fără îndoială un oraş în decădere foarte mare. Decăderea mare a Sucevei în­cepe mai ales după ocupaţia polonă a lui Ioan Sobieski, care a întărit Cetatea lui Ştefan cel Mare, Zamca, şi a ţinut aici, mai multă vreme, ostaşi, de pe urma cărora oraşul a avut foarte mult de suferit. Mulţi lo­cuitori au plecat şi nu s-au mai întors în Suceava. În epoca fanarioţilor, era multă sărăcie, multă nesi­guranţă şi multe războaie în ţară, aşa încât decăderea continua. La 1760, oraşul era, deci, în stare foarte rea. Dar, la 1775, veniră austriecii, care măcar pentru a se servi pe ei, ar fi trebuit să ridice în faţa satelor şi târgurilor Moldovei neanexate un oraş model. Nu l-ar fi făcut pentru dragul nostru, dar să-l fi făcut, pentru numele lui Dumnezeu, măcar în interesul propagandei lor! Mult mai mult ar fi folosit, ridicând, de-a lungul graniţei, nu sate străine – şi aici a fost prostia austriecilor –, ci sate româneşti-model, ca să arate lumii la ce înălţime se pot ridica elementele umane supt cea mai bună administraţie; fiindcă aici era o „Zucht”, o crescătorie, ei bine, să fi făcut o splendidă „Moldauer-Zucht”! Nici aceasta nu s-a făcut. Suceava a fost lă­sată să decadă necontenit. Parcă un fel de ură s-ar fi îngrămădit asupra ei, parcă ruinele Sucevei ar fi scos un glas şi glasul acela trebuia înăbuşit prin suprimarea ultimei pietre care vorbeşte.

 

În această privinţă, austriecii s-au înşelat însă foarte mult. Se crede, de obicei, că cei vii sunt vii şi cei morţi sunt morţi. Nu e adevărat. Cei vii sunt vii în proporţia faptei lor. Cunosc oameni vii care, neavând fapte, sunt numai morţi, de multe ori foarte preten­ţioşi, foarte lacomi şi foarte răi, care umblă în mij­locul celor adevărat vii şi-i împiedică să lucreze, dar cunosc şi morţi care nu sunt morţi de loc. N-au atâta piatră Carpaţii înşii, ca să-i înmormânteze întru ade­văr pe strămoşii noştri, care au fost atât de vii, pe vremea lor, atât de mari, prin meritele lor, încât, chiar de s-ar răsturna munţii peste mormintele lor, şi încă glasul pornirii lor de viaţă nu s-ar putea înăbuşi (Puternice strigăte de „Trăiască!”).

 

Cu cât au lăsat străinii ca ruinele să se îngrămă­dească, şi cu atât mai mult a vorbit dureros glasul acela al morţilor. Şi soldaţii noştri, oameni care nu cetesc şi care, ca simpli ţărani, n-au avut prilej să se lege mai strâns de carte, pricep acest glas. Omul care nu ceteşte din carte prinde pe alte căi, misterioase, înţelesul lumii. Întocmai cum acel care n-a studiat ştiinţele naturale vorbeşte de-a dreptul cu făpturile lui Dumnezeu şi cu vegetaţia câmpului şi a pădurii, tot aşa acel care n-a studiat istoria românilor o simte că vorbeşte instinctiv sufletului său, care este una cu rasa, care nu s-a deosebit individual de rasă, şi el vorbeşte, deci, cu acel suflet al rasei, care nu s-a putut coborî în nici un mormânt. În fruntea soldaţilor noştri, aici, mulţi morţi de-ai noştri au mers: au mers fan­tomele marilor noştri morţi, îndreptând oştirile spre răsplătire şi reîntregire (Mari aplauze).

 

Ţin să împlinesc şi a treia făgăduială, de la înce­put: anume să vă arăt ce rost anume are Suceava, de acum, înainte, şi ce datorie aveţi dumneavoastră faţă de acest rost al Sucevei.

 

Suceava nu poate, fi în România Mare, un simplu oraş de provincie. Un oraş de provincie a putut să fie pentru Austria, o îngrămădire de elemente ames­tecate, la un colţ al unei graniţe trase prin înşelă­ciune, după isprăvirea fericită a unui brigandaj is­toric. Pentru noi nu e aşa.

 

Mai avem Capitale părăsite, pe care vom şti să le facem să nu mai fie astfel: e Argeşul, în Muntenia; Târgoviştea, mai puţin fericită decât Argeşul, care-şi are două morminte de regi şi o mănăstire, la care vine toată lumea s-o admire, mănăstirea lui Neagoe Vodă Basarab, refăcută în zilele regelui Carol. Târgo­viştea însă a rămas cu totul de-o parte de splendi­dele ei biserici, din care una se îndărătniceşte să nu moară. I-a căzut acoperişul, ploile curg, buruieni au prins a înverzi pe ziduri, de-atâtea ploi, dar frescele se îndărătnicesc să rămână tot aşa de noi şi de fru­moase ca în ziua când s-au zugrăvit întâi de meşterii de odinioară, şi parcă strigă împotriva nedreptăţii care se face. Iaşii însă au fost prea mult atinşi, şi repa­raţiile acordate pe urmă sunt însemnate, supt raportul material, dar supt raportul moral, mai puţin. Dacă întemeiezi o Universitate, aici, trebuie să cinsteşti locul, ca să fie un adevărat far de lumină şi până departe să arunce razele sale, căci nu a da un simu­lacru unui oraş înseamnă a-i ridica cinstea, ci a-i da o realitate. Simulacrele sunt o ofensă. „A venit vremea să ne ridicăm şi pentru creşterea sufletului nostru, de care avem atâta nevoie. Să pricepem bine că noi vom rămânea în război, după încheierea păcii, cel puţin o sută de ani încă, pentru ca România Mare să fie într-adevăr şi mare şi Românie. Avem cel puţin o sută de ani de luptă mai grea decât aceea pe care o poartă numai soldatul, căci aceastălaltă luptă va trebui să se ducă pentru ca această ţară să aibă un sens la fiecare din locuitorii săi. Nu ne închipuim uriaşa operă şi de restabilire materială, şi de drep­tate, şi de înălţare morală, de unificare sufletească, pe care vor avea s-o îndeplinească fiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Noi o să rămânem pentru dânşii ceea ce au fost Bogdan, întemeietorul, şi Domnii îngropaţi la Rădăuţi pentru vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, când s-a îndeplinit ce începuseră, în condiţiuni aşa de modeste, descălecătorii de ţară.

 

Cum însă poate fi ajutată Suceava? Suceava are monumente a căror studiere nu s-ar putea face în zeci de ani. În viaţa poporului sunt apoi atâtea ele­mente, atâtea datini, e atâta izvor de informaţie, în ce priveşte cântecul, danţul, încât mulţi folclorişti ar putea întrebuinţa o viaţă întreagă, pentru ca să ajungă la capăt.

 

Pământul acesta ascunde atâtea lucruri, încât un arheolog medieval şi, dacă se poate şi un cercetător modern al trecutului nostru românesc, ar putea croi un grandios plan de muncă pentru atâţia şi atâţia oameni.

 

Pe lângă aceste monumente, care se cer a fi rea­bilitate în onoarea lor şi chemate din nou la misiu­nea de odinioară, ar trebui parcuri de toată frumuseţea, care să încunjure pe fiecare dintre dânsele, par­curi îngrijite frumos, care să fie un model de gos­podărie şi o podoabă pentru acest oraş. În sfârşit, bisericile acestea se cer mobilate pe dinăuntru, po­trivit stilului de odinioară.

 

Nu se va putea da niciodată o mare importanţă comercială Sucevei. „Precupeţia” bucovineană, care a îmbogăţit o parte din populaţia provinciei, „precupe­ţia” care făcea celebră Bucovina, nu se va putea men­ţine. Va veni vremea comerţului cinstit, mult mai restrâns, mult mai puţin remunerator, fiindcă nu va mai fi o populaţie de robi, care să stea, ca până acuma, la dispoziţia oricărui fel de comerţ, populaţie care era dată, fără nici un mijloc de apărare, pe seama negustorilor celor mai lipsiţi de scrupul.

 

Suceava, strada Regele Ferdinand

 

Prin urmare, comerţ mare, la Suceava, n-o să se facă. În ce priveşte industria, nu vom ajunge să avem şi aici fabrica de ciment, care aruncă fum şi pâclă în poarta mănăstirii lui Ştefan cel Mare, la Putna: in­dustrii de acestea nici nu trebuie să introducem într-un oraş cum e Suceava, care se cade să rămână un oraş al trecutului, cam aşa cum este, la germani, Nürnbergul, în care nimeni n-are voie să clădească o singură casă în alt stil, decât în cel caracteristic pentru Nürnberg: n-ai voie să faci o casă, aşa după cum te îndeamnă imaginaţia sau prostul dumitale gust, ci casa trebuie să o faci aşa, ca să nu strici efectul altor case. Noi nu ne dăm sama îndeajuns de lucrul acesta: că fiecare casă valorează nu numai prin ce este, ci şi prin ceea ce o încunjură, că poţi să omori o clădire frumoasă, punându-i trei construcţii caricatu­rale la dreapta, la stânga şi în faţă.

 

Prin urmare, Suceava va trebui să rămână un oraş istoric, dar nu mort, ci un oraş viu. Şi iată cum: toată opera de restaurare, toată opera de remobilare, de studiere a lucrurilor care se găsesc aici va trebui să atragă la Suceava o mulţime de puteri lucrătoare pentru acest scop.

 

Atunci se pune întrebarea: odată ce se va începe această lucrare, care cere atâta cheltuială şi sârguinţă, atâţia meşteri, de ce n-am menţinea toată experienţa adunată aici, toţi meşterii grupaţi în Suceava şi după terminarea lucrărilor tot aici, în Suceava, supt formă de şcoli, de ateliere permanente pentru fabricarea icoanelor, a mobilelor bisericeşti, pentru tipărirea de cărţi bisericeşti, după vechile datini, pentru tot ceea ce are un raport, mai apropiat sau mai depărtat, cu monumentele din Suceava? De ce tipografia cărţilor bisericeşti ar fi la Bucureşti, de ce în chiliile fostei Mitropolii nu s-ar întemeia o tipografie a cărţilor bi­sericeşti, pe când un lucrător de icoane, un lucrător de odoare bisericeşti, un legător de cărţi bisericeşti, în felul celor pe care le puteţi vedea aici, la Dragomirna, la Putna, specializaţi în vechea artă, s-ar stabili tot în acest cuprins al Sucevei? Sunt oraşe, în Apus, care trăiesc, înainte de toate, prin nobila industrie istorică, în legătură cu valoarea istorică pe care o are acel loc. Sunt sigur că se va ajunge, prin însăşi dezvoltarea conştiinţei de noi înşine, la realizarea acestui lucru, pe care-l propun.

 

Dar mai este ceva, şi aici vine şi rândul dumneavoastră. L-am lăsat pentru sfârşit, nu pentru a vă spune lu­cruri extraordinar de amabile, desigur, dar pentru a termina printr-un îndemn, şi, când zic îndemn către cineva, înseamnă că-l cred în stare să îndeplinească acel lucru.

 

 

Ei bine, istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse în toate cancelariile de acelaşi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecţia lui de acte, privitoare la istoria Moldovei bucovinene şi în special a Sucevei, la Nemzeti Muzeum, la Muzeul Naţional din Budapesta. Să mă iertaţi, dar bine a tăcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, şi, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat is­torici  de aici, dar împrejurările vieţii i-au adus la Bucureşti sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână şi să sco­tocească, spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei ţări.

 

Va să zică istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în româneşte cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând şi completând o operă care, pentru partea veche, e greşită, dar cuprinde multe informaţii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deşi a dat lucruri destul de folositoare.

 

Karl Adolf Romstorfer

 

Săpăturile la Cetatea lui Ştefan cel Mare le-a în­ceput cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

 

Dar Bucovina avea deputaţi în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuţi le întrebuinţa mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretu­tindeni; putea să plece o iniţiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din niciun ţinut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, aşa se gă­seşte în momentul de faţă.

 

Şi cartea aceasta, după care cetesc, carte care cu­prinde inscripţiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău: e făcută de domnul pro­fesor de la Universitatea din Cernăuţi Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românesc, care şi-a scris cartea în limba germană, a pu­blicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac, şi cu intenţia hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găseşte în Bucovina este românesc numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi adevărata însemnătate e rusesc. Cartea lui Kozak a ieşit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, şi totuşi, toate neexactităţile cuprinse într-însa, toate falsificaţiile şi erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificaţii îi atingeau mai greu şi astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la Bucureşti, în „Studiile şi Documentele” mele, să apară rectificarea şi apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar şi o broşură pe care numai câţiva o cunosc. Dar inscripţiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

 

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care trebuie noi să vorbim cu toată evla­via noastră firească, potrivit scopurilor noastre, şi iniţiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca de la Bucureşti, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată iniţiativa. Şi iniţiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

 

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în nu­mele acelei prietenii faţă de mine, aşa de călduroasă, pe care mi-aţi mărturisit-o şi pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Fa­ceţi, în legătură cu conferinţa din această seară şi cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită – şi de n-ar fi decât cu persoanele care sunt de faţă aici şi încă am avea o bază foarte solidă – , faceţi o Societate românească pentru păstrarea şi studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripţiuni, clădiri şi de tot ce mai este aici, până şi de elementele de folclor, până la poveşti, la cântece, danţuri, artă po­pulară.

 

Şi, fiindcă vine vorba de arta populară, iarăşi aş în­treba: albumul, foarte frumos, cu prefaţa în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de ţesături, ce iscălitură poartă? Iarăşi o iscălitură străină.

 

Nicolae Iorga, la Văleni – Boabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

 

Societatea ce o veţi întemeia facă apel la toate lumea bucovineană; puneţi o taxă, cât de mică, pentru ca fiecare să poată contribui, să se simtă îndatorat a contribui; faceţi serbări, conferinţe, expoziţii istorice în deosebite părţi, ca să strângeţi fondurile trebuitoare; organizaţi, la Cernăuţi, în astă iarnă, câteva baluri mascate cu costume istorice româneşti, şi la aceste baluri să poftiţi şi pe ceilalţi – nu vreau să zic mi­norităţi, nici altfel (ilaritate) –, să vie cu costumele lor istorice şi, pe urmă, să comparaţi! Iată mijloace de a strânge bani, de a strânge chiar foarte mulţi bani. Ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, aş încerca să aduc oricând orice dorinţă înaintea Comisiunii şi să capăt chiar ajutor bănesc, dar ţin foarte mult ca această iniţiativă să plece de aici. Încă o dată, v-o cer de hatârul meu, ca să întrebuinţez un cuvânt turcesc, sau, dacă voiţi, un termen mai ridicat, din iubire pentru mine, din prietenie faţă de mine (Călduroase ovaţiuni mult prelungite): întemeiaţi această societate! (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 66-76).


Comments are closed