„Nenorociţii de locuitori, apăsaţi de povara războiului”

A dura o istorie pe minciună înseamnă un triplu risc, al furtului, al înstrăinării şi al pierderii de identitate. Dar cum, oare, am putea, recupera, în absenţa mărturisirilor proprii, istoria trecerii generaţiilor prin vreme, fără minciună şi fără trufie vană? Pe baza mărturiilor străinilor, aşa cum au făcut vrednicii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, în ciuda faptului că şi mărturiile străinilor abundă în subiectivism? Nu ştiu, dar sper să ajung la o concluzie, până voi termina de lucrat această carte.

Boieri moldoveni

„În anul Domnului 1646”, mai precis în 17 decembrie, Marco Bandini, cel mai interesant mărturisitor al românilor, sosea la Baia. „Acest orăşel a fost locuit, odinioară de saşi, şi avea mai bine de 1.000 de case, şi mai bine de 6.000 de oameni; acum, abia mai sunt 40 de case şi, în ele, 250 de suflete, cu copii, cu tot.
Locul este vesel, pe un şes, pe malul râului Moldova, care curge de la apus. Dincolo de acesta, la vreo două stadii, încep dealurile şi munţii, până în Transilvania, ce ţin cale de trei zile.
Spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întind câmpiile cele mai deschise, spre răsărit – dealurile cele mai fermecătoare şi bogate. Viţa de vie nu se cultivă în acest ţinut, din cauza vântului foarte rece, care suflă din munţii Transilvaniei. Iar ogoarele din jurul oraşului nu sunt atât de mănoase, cum sunt dealurile, aflate la două stadii depărtare.
Totuşi, este un mare belşug de vin şi de pâine, ce se vând pe un preţ foarte ieftin… Aici cresc tot felul de fructe, în afară de cele ale Italiei. Torentele sunt vecine şi Moldova abundă în peşti mici” (Călători, V, pp. 325, 326).

Vasile Lupu Vodă

Pietrele de mormânt de la Baia aveau să fie, pentru Marco Bandini, un pretext pentru câteva pagini de istorie obştească vie, deci de memorie cotidiană, de „istorie măruntă” – cum o numea Iorga, care, de regulă se pierde. Relatarea începe de la piatra părintelui Ambrosiu, pe care „cuvintele de pe marginea lespezii, înconjură această reprezentare: Este sculptat părintele Ambrosiu, în rasă franciscană, cu mâna dreaptă ţine, în sus, crucea, cu cea stângă cărţulia regulii sale monahale, prin care poporenii atestau că el a trăit ca iubitor al crucii şi păzitor al regulii ordinului său.
După un părinte atât de evlavios, a urmat părintele Petru Concubinariul, care, neputând să-şi ţină nevasta, în urma reformei predecesorului său, s-a prefăcut că a alungat-o de la el, a trimis-o, deocamdată, în Transilvania, unde se ducea des la ea, sub felurite cuvinte. Dar, când au băgat de seamă, poporenii din Baia l-au silit să plece de tot… Au urmat mai mulţi părinţi vrednici de toată lauda. În sfârşit, a urmat polonul conventual Sigismund franciscanul, despre care poporenii din Baia ziceau: „O, de n-ar fi apărut niciodată la Baia!”. Abia cu forţa a fost dat afară, din pricina purtării sale scandaloase.
În vremea asta, a sosit părintele Cristofor, din tagma Sfântului Francisc, care, adunând ceva bani, când a murit, la Baia, în 1634, poporenii i-au pus această inscripţie: „Sub această piatră zace R. P. Cristofor Delovics al ordinului minoriţilor conventuali ai Sfântului Francisc”.
Moartea acestui părinte a fost urmată de o tragedie jalnică. Acest părinte, după cum i-a mers vestea, a avut un tezaur, al cărui loc nu a vrut să-l arate, nici chiar la moarte. După ce a murit, au căutat fiii bisericii şi au găsit 82 de lei imperiali.
Aflând despre descoperirea tezaurului, bătrâna bucătăreasă a defunctului părinte a dat de ştire părintelui Sigismund polonul, care se afla, atunci, în trecere, prin Baia, şi el şi-a cerut partea din banii descoperiţi, iar „edilii” i-au răspuns că aceşti bani nu le aparţin lor, ci sunt pentru nevoile bisericii.
Înfuriat, părintele Sigismund s-a grăbit să meargă la principe şi i-a acuzat pe fiii bisericii din Baia că ar fi găsit 80.000 de imperiali, împreună cu o cruce mare de aur, împodobită cu mărgăritare mari.
Principele porunceşte să fie aduşi, îndată, fiii bisericii, împreună cu catolicii mai de samă, şi ordonă să i se aducă, îndată, cei 80.000 de imperiali sau scuzi. Aceia tăgăduiesc că ar fi văzut o asemenea sumă de bani şi mărturisesc sincer că nu au fost mai mult de 82 de lei şi că ei nu şi i-au păstrat pentru sine, ci pentru biserică.

Călăreţ turc

Principele (Vasile Lupu – n.n.) porunceşte ca acei nevinovaţi să fie căzniţi cu caznele cele mai grozave: să fie pârliţi cu facle, să fie traşi pe banca de tortură, să li se dezarticuleze mădularele, şi nu a lăsat nimic neîncercat, pentru a se face stăpân pe un asemenea tezaur. Iar aceia nu încetau să se jure şi să se declare gata să sufere cele mai grave osânde, dacă s-ar găsi ceva peste cele arătate.
Între timp, au fost raportate toate acestea principelui înţelept, care, auzindu-le, a poruncit să fie chemat părintele Sigismund, pentru ca să descopere adevărul, şi l-a întrebat dacă a văzut crucea mare de aur a răposatului părinte. El a răspuns că a văzut-o.
Atunci principele i-a arătat acea cruce, abia mai mare de degetul mijlociu, şi de argint poleit, şi i-a zis: „Asta este?”.

Acela nici nu a îndrăznit şi nici nu a putut să tăgăduiască, ci, vrând, nevrând, a zis că da.
Auzind acestea, principele, cuprins de ruşine pentru că fusese atât de încrezător, şi că la ponegrirea unui călugăr vagabond, poruncise să fie chinuiţi atât de crunt bieţii orăşeni, a dat ordin, aşadar, ca ei să fie sloboziţi: însă unul, în grozăvia chinurilor, şi-a pierdut aproape de tot vederea şi, până acum, abia vede, lipsit de lumina limpede a ochilor (Călători, V, pp. 326, 327).

Maria, fata cea mare, şi Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu Vodă

În letopiseţul lui Miron Costin se povesteşte despre nunta, din anul anterior, a domniţei Maria, fata cea mare a lui Vasile Lupu, cu cneazul lituanian Radziwill, protestant, adică „de legea rătăcită” – pe deasupra, care a şi stat, la Suceava, în cetate, „peste câteva săptămâni” de la nuntă, pentru „zăbavă”, înainte de a ataca Ardealul, timp în care boierii moldoveni tot cereau anularea căsătoriei, dar fără spor, pentru că s-a împotrivit domniţa.
Apoi, „de vreme ce scriitorii cei străini… n-au trecut cu pomenirea şi de lucrurile ţării noastre”, cu consecinţa că tot „ce ştim de lucruri trecute în ţara noastră mai mult dintru dânşii ştim”, cronicarul povesteşte despre ascensiunea căzăcească în istoricitatea europeană, deci nu despre o tentativă de istoricizare, ci chiar de determinare a istoriei, ascensiune care, practic, îmbrâncesc în preistorie şi Polonia, dar mai ales Moldova.
Nimic important în Moldova, doar o frământare de oşti şi de ambiţii, întotdeauna ca o jarişte pe orizont pentru viaţa obştească din Moldova acelor vremi. Ba a mai fost o cometă, în 1648, care a provocat „groaznică întunecare, în postul mare, înaintea Paştilor, în anul 7156 (1648), într-o vineri, şi tot în acel an” au năvălit lăcustele, pustiind totul în urma lor. Lăcustele aveau să revină şi mai târziu, chiar şi în „zilele lui Ştefan Vodă”, deci ale lui Gheorghe Ştefan.

Bogdan Hmelniţchi, tatăl ginerelui lui Lupu, Timuş

În 1650, cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari” şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna (Călători, V, pp. 437 şi 491).
Urmele devastării tătăreşti avea să le mărturisească, în cazul Bucovinei, englezul Robert Bargrave, care, în 23 octombrie 1652, în drumul lui, dinspre Turcia, înspre Polonia, asistă, în Băneşti, la o înmormântare „asemănătoare acelora din timpurile vechi, când morţii erau însoţiţi la mormânt de cântăreţi.
Sabia, cizmele şi căciula mortului erau atârnate de un cal, dus de frâu; lăutarii mergeau înainte, cântând, rudele urmau, călări, după el, în timp ce trupul lui era dus într-un sicriu deschis, între aceştia; şi când moare un bărbat tânăr sau o femeie tânără, prietenii lor prăznuiesc şi se veselesc, în casa în care au murit, trei zile şi trei nopţi” (Călători, V, pp. 494, 495).
După un scurt popas la Cernăuţi, englezul şi însoţitorii lui au „călătorit, prin păduri frumoase, până la Zastavna, pe unde tătarii trecuseră, de curând, în raita lor prin Polonia şi devastaseră într-atât ţara şi populaţia, încât grâul pierise pe câmp, din lipsă de braţe care să-l secere, ba chiar totul era atât de jalnic şi de depopulat, încât nu am putut găsi carne, ca să mâncăm, case care să ne adăpostească sau oameni, afară de noi înşine, care să se adăpostească în ele” (Călători, V, p. 495).

Cazaci

În 31 august 1652, Vasile Lupu, care provocase, de fapt toată zavistia de pe teritoriul Moldovei, inclusiv prin aglomerarea de ciocoime grecească, îşi mărita fata mai mică, Ruxandra, cu Timuş Hmelniţchi, cazacul care avea să moară pe zidurile Cetăţii Suceava.

Anul 1653, anul „nenorocit” al „schimbării domnilor” (Gheorghe Ştefan, rubedenie pe linie maternă a lui Eminescu, îl înlocuia pe Vasile Lupu), „a umplut această ţară cu atât potop de neamuri diferite şi cu o mulţime de oşti felurite, încât a fost de mirare că nenorociţii de locuitori, apăsaţi neîncetat de această povară a războiului, mai bine de trei ani, nu au fost răpuşi, în cele din urmă, de foame şi de tăişul sabiei… Căci, în afară de distrugerea făcută, la început, de către Timuş şi de cazaci, oştile, ba cea maghiară, ba cea muntenească sau polonă, ba mai ales cea moldovenească, au pricinuit numeroase pagube ţării.

Haiduc şi husar din Ardeal

Turcii, precum şi tătarii, ce mişunau în bande, cu prilejul venirii unui nou domn, au chinuit pe oamenii ce fuseseră nespus de loviţi, încă mai înainte, de alţii: foarte multe sate au fost dărâmate din temelie, oraşele şi cetăţile au fost supuse prădăciunii, mănăstirile şi locaşurile sfinte, atât cele moldoveneşti, cât şi cele mai însemnate greceşti, au fost jefuite, ceea ce s-a întâmplat şi locaşului nostru catolic de la Baia.
Aceşti oameni nenorociţi, îngrijindu-se doar să scape cu viaţa, au umplut pădurile, munţii şi peşterile, în aşa fel, încât părea să se fi adus, în aceste ascunzişuri, adevărate colonii, şi numai cei mai îndrăzneţi mai obişnuiau să iasă de prin păduri, să-şi vadă casele pustiite” (Călători, V, pp. 500, 501).

Bătălia pentru putere, dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, implică, mai mult decât ar fi trebuit, şi Bucovina geografică (precizarea o fac pentru docţi, care nu ştiu decât despre Bucovina istorică), deşi încăierările de oşti muntene, ungureşti, căzăceşti, tătare şi polone începuseră în sudul Moldovei, în Ţara de Jos.

Nobili poloni

În Bucovina geografică, Suceava, care o adăpostea pe doamna lui Vasile Lupu, împreună cu straja ei de 200 de cazaci, conduşi de polcovnicul Hluh, era de partea puterii, în vreme ce Hotinul trecuse de partea lui Gheorghe Ştefan. Războiul pentru putere urca, pârjol, spre nordul Moldovei, presurând ţara cu morminte şi sânge şi scăldând-o în suferinţe şi în lacrimi.
După ce l-a izgonit pe Vasile Lupu în căzăcime, Gheorghe Ştefan, statornicind un caimacam la Iaşi, „a purces cu oştile sale la Suceavă, unde era casa lui Vasile Vodă, închisă în Cetatea Sucevei, cu Toma vornicul dintre boieri, având 80 de seimeni şi puşcaşi din loc şi nemţi 60 lefegii în cetate.

Ştefan Vodă, dacă a sosit la Suceava, a descălecat la un sat, aproape, anume Şcheia, în casele lui Toderaşco logofătul. Iar împrejurul cetăţii s-au îngropat seimenii săi şi o seamă de unguri, şi-au adus puştile (tunurile, adică – n.n.) şi de la Hotin, şi de la Iaşi, şi au început a bate cetatea, dar nu-i strica nimic…

Han tătar

Peste scurte zile, sosi veste cum că Timuş, cu 9.000 de oameni, intră, pe la Soroca, în ţară şi, acum, loviseră şi oamenii lui Vasile Vodă pe Grumăzea căpitanul, care era în câmpul Sorocii cu străjile”.
După un scurt război de gherilă, Timuş răzbi, pe la Cucorăni, spre Suceava, unde, „cum a intrat în cetate, de a doua zi, s-a desfrânat la jaful mănăstirilor, şi întâi asupra Dragomirnei cu puşti a mers şi a bătut mănăstirea.
Şi, dacă i s-au închinat, toate odoarele, veşmintele, în jaf le-a dat şi câţi bieţi neguţători erau închişi acolo, şi mulţi dintre boieri, ruşinând cazacii femei şi fete, şi nu ca creştinii, ci mai mult decât păgânii s-au purtat cu acea mănăstire. Şi să mai fi avut vreme ceva Timuş, nici o mănăstire n-ar fi hălăduit neprădată”.

Oştile multinaţionale ale lui Gheorghe Ştefan, întorcându-se pe la Lisaura (numită, pe atunci, Iucşeni), şi au împresurat Cetatea Sucevei, care era înconjurată, deja, de celebrele şanţuri de apărare căzăceşti, întărite cu căruţe pline cu pământul săpat din şanţuri.

Gheorghe Ştefan Vodă, rubedenia îndepărtată, pe linie maternă, a lui Mihai Eminescu

„Leşii au dat năvală întâi, au mers până la tabără şi, dacă au văzut că nu vin celelalte oşti, s-au dat înapoi, cu steagurile, pe după casele Tătăraşilor şi după biserica de acolo (o singură litografie, cea a Sucevei lui Rudol Bernt îi păstrează imaginea – n.n.), şi, în nişte pomeţi ce erau, au stat până în deseară. Şi, de acolo, apoi, s-au mutat în preajma cetăţii dinspre Ipoteşti, aproape de cetate, numai peste un dâmb (unde este amplasată, acum, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare – n.n.)…

Peste noapte, au făcut cazacii şanţuri şi şi-au întărit tabăra… Nu mai năvălea nimeni în tabăra lor, se îmbla numai cu harţaguri ale tătarilor şi ale slugilor lui Timuş, care mai ieşeau în afară.
Iar tătarii au stat închişi până în a treia zi şi, fiind peste firea lor a sta închişi, şi-au cerut mârzacul, care era cu dânşii, să fie cu voia lui Timuş să-i slobozească, până nu-şi pierd caii.
Timuş, din mânie dobitocească, i-a tăiat capul mârzacului, iar tătarii, în aceeaşi noapte, au plecat din tabără şi au luat, întâi, în sus, pe la Cernăuţi, apoi pe la Hotin, spre Movileu”.

Călăreţ turc

La Suceava, Gheorghe Ştefan a ordonat să fie mutate tunurile în târg, de unde trăgeau asupra cetăţii. Cazacii ieşeau, uneori, din şanţuri, încercând, fără succes, să pună mâna pe tunuri. Îşi procurau nutreţul pentru cai din cierul Plopenilor, până ce şi cierul (păscătoarea cailor cetăţii) a fost blocat cu patru steaguri de ostaşi poloni şi cu câţiva haiduci unguri.
Sub potopul loviturilor de tun, cazacii începuseră să se descurajeze, „amu fiind la mare strânsoare de hrană, închişi din toate părţile, amu pieile de pe cai morţi le luau şi le fierbeau, şi opincile, şi rădăcini mâncau, obosiţi de străji, totdeauna, şi străbătuţi de puşti.
Timuş, pierit de glonţul de tun, cum dormea sub cortul său, măcar că era în pământ întins, l-a nimerit în picior glonţul, după care lovitură, până a treia zi, a stătut mort”. Cazacii, deci, vlăguiţi şi rămaşi fără căpetenie, şi-au ales, în pripă, un nou hatman, pe un oarecare Theodorovici, care nu-i mai putea încuraja, şi, într-o noapte, înspăimântaţi fără pricină, s-au bulucit pe podul cetăţii, ucigându-se între ei sau pierind prin cădere de pe pod, apoi au cerut pace, „şi-au dat cetatea cazacii pe seama lui Gheorghe Ştefan, cu doamna şi cu toată averea lui Vasile Vodă”, fiind lăsaţi să plece, sub strajă, în stepele lor nesfârşite.

Jariştea războiului s-a rostogolit, apoi, spre sud şi spre răsărit, lăsând cuprinsul Bucovinei însângerat şi încenuşat.