Neguţătorii de femei din Bucovina (VII)

*

Roşcovana scoase un petec de hârtie, pe care îşi copiase scrisoarea:

*

„Fă ce ştii şi scapă-mă din ghearele bandiţilor. Zdrednik, banditul, m-a vândut unor tâlhari, care mă ameninţă veşnic cu moartea, dacă spun cuiva un singur cuvânt. În casa în care îmi vând, ziua şi noaptea, trupul, vin numai negri, beţivi, bolnavi până în măduva oaselor. Dacă aş fi fost îngropată de vie, încă aş fi putut spera într-o minune. Aci nu mai sper în nimic. Trec zile întregi, fără să pot pune o bucăţică de pâine în gură. Sunt şi eu bolnavă prăpădită. Şi dacă n-ar fi Dik, un negru de curând ieşit din puşcărie, care ne păzeşte cu cuţitul în dinţi, aş fugi în mijlocul oceanului.

*

Astăzi, două victime ca şi mine, două fetiţe din Polonia, s-au otrăvit. Le-au azvârlit în pivniţă ca pe două zdrenţe murdare. Dacă ai putea să mă scoţi din ghearele lor, aş săruta pământul şi aş rămâne roaba ta, toata viaţa”…

*

Dudu ascultă impasibil conţinutul scrisorii, apoi întrebă:

– Parcă, împreună cu dânsa, plecase şi o altă poloneză…

Raşel Feldman. Dar şi ea a scris, unei cunoştinţe din Cernăuţi, cam aceleaşi lucruri. La început, scria despre minunile care o aşteaptă acolo. Nu ajunsese la Buenos Aires. În urmă, a nimerit şi ea ceea ce găsise şi cealaltă.

*

A doua zi, dimineaţa, am dormit până târziu. Dormisem, câteva ceasuri bune, dar, probabil sub impresia celor văzute, destul de agitat, de vreme ce m-am sculat cu capul greu, ca de plumb. Pe dinaintea ochilor defilau, ca într-un film de cinema, personajele văzute în ajun şi crâmpeiul de mizerie şi de tragedie, pe care-l trăisem. În urechi îmi răsunau, încă, acele glasuri necăjite, care-si strigau, din gâtlejuri roase de boală, toată deznădejdea unor vieţi nimicite; acele spovedanii impresionante, pe care aş fi dorit să le audă toate acele uşuratice fete, care mai cred încă în mirajul ademenitorilor şi traficanţilor; acele tânguiri disperate ale unor suflete pentru totdeauna pierdute. Vedeam acele umbre de femei, blestemând în tremurul ultimelor licăriri de viaţă clipa când au ascultat „glasul şarpelui”, părăsind pământul ţării… Gândeam, în acele clipe, la lupta pe care o duc atâţia oameni ţi atâtea autorităţi contra comerţului de came vie; la acea neînduplecată ofensivă a Ligii Naţiunilor, care se desfăşoară, de ani şi ani, fără ca flagelul să fi slăbit ceva din intensitate; când, deodată, apăru în uşă o domnişoară destul de bine îmbrăcată, care îmi ceru voie să îmi vorbească.

*

Necunoscuta îmi spuse, destul de emoţionată, ca a venit în persoană să mă roage ca, în relatările mele, să nu-i pomenesc numele, pentru că, după aventura din America, s-a cuminţit şi s-a măritat, că duce o viaţă onorabilă şi liniştită şi că, povestindu-i păţania, i-aş face cel mai mare rău.

*

– Reportajul meu nu urmăreşte să facă nimănui rău. Din contra, rupând valul care acoperă viaţa blestemata a acestor criminali, deschid ochii tinerelor fete, care, ca şi dumneata, cad în ispita ademenitorilor şi a traficanţilor de femei…

– Ştiu, dar aş dori ca, povestind cele văzute şi auzite în Cernăuţi, să nu pomeniţi de numele meu.

*

– Dar de unde ştii că voi pomeni de păţania dumitale?

– Presupun. Apoi lucrul este cunoscut pentru cei care cunosc viaţa traficanţilor de femei. V-am văzut, v-am urmărit, câteva zile de-a rândul, şi sunt convinsă că vi s-a povestit şi despre mine.

*

Necunoscuta mi-a spus numele, prenumele şi actualul domiciliu. Am cercetat carnetul meu, încărcat cu însemnări, nume, date şi fişe. Într-adevăr, printre victimele de curând repatriate, se găsea şi domnişoara L., cu următoarea menţiune: „afacerea cu briliantele false”, R. W. S. 1674, măritată de curând, strada… nr. … lupta pe vapor (vezi rap. conf. S. + C. P. C şi ag. inform”.

*

Necunoscuta urmărea cu încordare notiţele mele. Când i le-am citit, a devenit de o paloare neobişnuită şi, cu lacrimile în ochi, m-a rugat, din nou, să nu-i public numele.

– Ţi-am făgăduit. Dacă ţii, îţi dau cuvântul meu de onoare, cu condiţia să-mi povesteşti singură cele ce ţi s-au întâmplat.

– Bine. Voi povesti. Dar mi-e teamă ca cineva să nu mă găsească, singură cu dumneata, în această cameră de hotel…

*

Am privit lung capul acela de femeiuşcă, îngrijorat de o asemenea inofensivă perspectivă, după ce păcătuise atât de greu, cu doi ani mai înainte; apoi, asigurând-o că îmi asum toată răspunderea şi că nimic rău nu i se poate întâmpla, chiar dacă cineva ar găsi-o povestind întâmplări din viaţa ei, necunoscuta îşi reveni, căpătă un oarecare curaj şi se aşeză la masa din mijlocul camerei. Fără prea multă introducere, femeiuşca, ce păstra ceva din frumuseţea de altădată, începu povestirea:

*

– Trăiam liniştită, lângă părinţii mei din Cernăuţi. Năzuiam şi eu, ca mai toate fetele de vârsta mea, să găsesc un tânăr frumos şi bogat, de care să-mi leg viaţa; un tânăr care să mă iubească şi căruia să-i dăruiesc tot ceea ce fiinţa mea putea dărui. Treceam drept fată frumoasă, cu oarecare stare, cuminte, respectată şi iubită de toată lumea. Părinţii mei mă feriseră să văd mai de aproape lunea, ascunzându-mi, cu grijă, ceea ce aveam să cunosc, mai târziu, dintr-odată, atât de brutal şi atât de grozav.

*

Poate că tocmai acest exces de dragoste şi de grijă părintească a făcut să fiu atât de nepregătită în faţa nenorocirii. Visurile mele feciorelnice se împleteau la umbra romanelor şi povestirilor de aventuri, pe care le sorbeam cu nesaţ. Îmi plăceau, deopotrivă, descrierile pitoreşti ale ţinuturilor necunoscute, de dincolo de Ocean. Aşa m-am îndrăgostit, din citite de America, ţara minunilor, a aurului, a dolarilor, a cinematografului şi a bărbaţilor frumoşi; acea Americă, pe care aveam s-o cunosc, câţiva ani mai târziu, în împrejurări atât de dureroase şi din care am scăpat cu viaţă numai printr-o minune dumnezeiască.

*

Trăiam aşa, în aşteptarea tânărului frumos şi bogat, cu care să călătoresc în America tuturor minunilor, când, într-o zi, tânărul apăru ca în poveste. Bucurie şi emoţie. Tânărul manierat şi frumos era chiar ceva mai mult decât îl visasem eu: era un om „putred de bogat”, care-mi făgăduise, fără prea mari rugăminţi, să mă plimbe prin toată America, îndată după cununie. Nimeni n-ar fi putut bănui, sub nici un motiv, că, sub masca distinsului şi manieratului meu logodnic, se ascunde cel mai periculos ademenitor de minore, un maestru iscusit şi viclean, căruia nu-i putea rezista nici o fată. Ştia, cu o dibăcie rară, să facă să vibreze fiecare coardă a sufletului, vorbea atât de frumos, încât îţi era cu neputinţă să nu-l asculţi, ceasuri întregi, povestind din cele văzute pe domeniile tatălui său, care avea mari ferme în America, şi care era, ca şi dânsul, originar din România.

*

O trupă de artiste e oprită într-o gară a Berlinului, de către autorităţi,

existând bănuieli că fetele sunt destinate, fără să ştie, exportului de carne vie.

*

În câteva săptămâni, eram un biet fluture, care-mi arsesem aripile la cea dintâi lumină întâlnită în cale. Îl iubeam şi, aşa, orbită cum eram, puteam săvârşi, sub hipnotica-i putere, orice. Ce s-a întâmplat, mai târziu, lesne se poate bănui. Nerăbdătoare, am fugit cu dânsul. Aşa am cunoscut drumul Americii. În loc de imense ferme, peste care trebuia să domnesc, în loc de palate şi de bogăţii din poveste, am găsit mizeria unei vieţi de prostituată, aşa cum foarte puţini oameni şi-o pot imagina.

Ştii ce înseamnă o femeie albă, pradă caselor de toleranţă din Buenos sau din Rio? O femeie, lipsită de orice apărare, în mijlocul unor brute, cărora nu le-a mai rămas nici un simţământ omenesc? Un infern fără nume, fără început şi fără sfârşit, de unde nimeni nu se mai întoarce…

– Un Solowki rusesc…

*

– Cu mult mai rău. Moartea este cu mult mai uşoară sub gheţurile polare, decât în barăcile de scânduri, în care sunt târâte „albele” traficanţilor de carne vie. Sociologii, care fac speculaţii teoretice, ar putea coborî în mijlocul victimelor. Atunci ar putea vedea deosebirea dintre anchetele oficiale şi cruda realitate. Femeile inimoase ar forma, poate, „batalioane sfinte” pentru salvarea „sclavelor albe”, pradă prostituţiei, alcoolului, sifilisului şi stupefiantelor. Şi poate, cine ştie, ar putea salva cel puţin pe cele care nu şi-au destrămat. încă iremediabil, sufletul şi trupul… Cel puţin minorele…

– Sunt şi minore?

*

– Destule. „Logodnicul” meu era, doar, un „specialist” pentru minore. De altfel, ceea ce m-a impresionat şi mai mult, din primele zile, a fost tocai soarta acestor fete neştiutoare, copile jertfite pe acest rug monstruos. Am găsit câteva copile, importate, de curând, „din Polonia”. Dar bietele fete erau din România, smulse banditeşte din căminele părinteşti. Una a murit, sub ochii mei, în baraca recalcitrantelor, unde m-au aruncat şi pe mine, din primele zile. În baraca aceea, care slujea ca loc de pedeapsă şi de tortură, „novicele” care nu se supuneau, cu una, cu două, erau biciuite până la sânge. Un negru ne biciuia cu un bici de foc, pe care-l cunosc doar sclavii şi dobitoacele. Trupurile însângerate se rostogoleau, unul peste altul, în paiele umede de ploaie şi de lacrimi. Eu cred că în iad poate fi ceva mai accesibil decât viaţa printre „gaucos”-ii aceia, cu pielea de mort şi cu dinţii albi ca porţelanul, care cer femeii albe plăceri animalice, cu neputinţă de povestit.

*

Ştampile şi documente false, care au servit la procurarea actelor necesare expedierii „mărfii” peste Ocean.

*

– Dar una dintre victimele traficanţilor mi-a spus că, în brusca degringoladă a femeii ajunsă pe mâinile lor, urmează, cel puţin pentru unele, o scară, o gradaţie, care începe cu viaţa de artistă de varieteu şi sfârşeşte cu viata de prostituţie ordinară…

– Oricare ar fi procesul, tehnica „iniţierii” este aceiaşi. Iadul începe de la primii paşi şi, de regulă, sfârşeşte destul de repede, pentru că femeile de la oraş rezistă, în general, prea puţin. Victima, chiar dacă are momente de reculegere, cu restul de voinţă ce i-a mai rămas nu poate face mai nimic, pentru că, alimentată cu alcool şi cu stupefiante, îl pierde şi pe acela…

*

– Spuneai că fetiţa, pe care ai văzut-o murind sub ochii dumitale, era una de la noi. Te-ai interesat cine era?

– Desigur. Dar fata nu avea acte româneşti, ci poloneze. Probabil, acte false. De altfel, asemenea fete minore sunt aduse prim contrabandă şi nu apar decât în faţa „clienţilor discreţi, care plătesc gras”. Clienţii plătesc, ce e drept, destul de mult. Dar banii îi încasează matroanele şi exploatatorii, care, la rândul lor, plătesc ,,marfa” destul de scump. Vorbind, într-o zi, cu o colegă de mizerie şi decădere, mi-a povestit despre câteva femei din Cernăuţi, care se ocupau numai cu vânzarea minorelor. Astfel, mi-a spus despre Catarina V., condamnată la 4 luni închisoare, care ademeneşte şi adăposteşte şi astăzi clandestin minore; despre Olga Z., o mijlocitoare iscusită, pe care a cunoscut-o şi dânsa la Cernăuţi, precum şi despre o aventurieră, recrutată din aceeaşi lume a prostituatelor, cu numele de Hirsch… Aceste femei erau în strânsă legătură cu bandele internaţionale, conduse de traficanţi de la noi, care aveau agenţi secreţi la Rio, Buenos Aires, Tampico, Texas etc.

*

– Nu mi-ai spus însă ce-i cu „briliantele” dumitale…

Femeiuşca îşi pironi ochii în pământ; apoi, după câteva clipe, reluă şirul povestiri.

– Dacă vă interesează, v-o pot spune: Cei care mă ţineau sechestrată, în una din casele din Buenos, văzând încăpăţânarea cu care rezist tuturor torturilor morale şi fizice, au folosit un truc, care, în parte, le-a reuşit. Într-o zi, pe când plângeam mai amar într-o baracă de pedeapsă, apăru un spaniol cu înfăţişare simpatică şi se strecură până la mine, făgăduindu-mi salvarea. Spaniolul îmi spuse că s-a îndrăgostit, din primul moment în care m-a văzut terorizată şi că ar fi încercat chiar atunci să mă smulgă din mâinile bandiţilor, dacă nu i-ar fi fost teamă de viaţa mea. Îmi spuse că este mare fermier, în apropiere, putred de bogat, şi că va căuta, cu orice sacrificii, să mă răpească şi să mă ducă la ferma sa. Ca să mă convingă, îmi spuse că mă va lua în căsătorie şi, ca să fiu mai sigură de sinceritatea spuselor sale, îmi şi arătă o cutie cu bijuterii scumpe, în care străluceau trei briliante de o mări,e neobişnuită. Adăugă că aceste bijuterii nu sunt decât o parte din cadoul de nuntă, pe care-l voi poseda chiar înainte de facerea cununiei.

*

Făgăduiala spaniolului mi se păru, într-adevăr, de necrezut. În seara când hotărâserăm să fugim, apariţia cavalerului spaniol, mai mult decât romantică, îmi întări convingerea că mă găseam în faţa unui suflet cu adevărat nobil şi generos. Spaniolul simulă o luptă cu paznicul negru, asupra căruia descărcă un foc de armă, mă aruncă pe şeaua calului său, pe jumătate sălbatec, şi, într-o goană nebună, dispărurăm în noapte… După câteva ceasuri de drum, poposirăm la conac, o cabană în care aştepta o armată de negri, spanioli şi gaucos. Oamenii ne-au primit cu voioşie şi spaniolul anunţă că adus pe aleasa inimii sale. După câteva zile, noul meu logodnic mi-a oferit cutia cu bijuterii: diamante, smaragde, topaze, turcoaze, o adevărată comoară de rajah. După douăzeci şi patru de ore, iluzia optică dispăru: cutia cu bijuterii nu era decât o cutie cu imitaţi destul de reuşite. Când încercai să-l dojenesc pe spaniol, pentru cutia sa, el deja dispăruse. În locul său apăru un gaucos, care îmi ordonă să fiu la dispoziţia oamenilor săi. Peste câteva ceasuri, eram prada bestialităţii unor oameni, pe care şi acum îi urăsc moarte.

*

Înţelesei că fusesem vândută altei „case” şi că cel de-al doilea „logodnic” nu era decât un complice al celor din Buenos. Am stat, mai bine de o săptămână, pândind clipa când, cu riscul vieţii, trebuia să fug şi să ajung pe bordul vreunui vapor european. Un marinar milos m-a îmbarcat clandestin şi m-a ascuns în magazia cu cărbuni. Aşa am ajuns până la Constanţa, unde am găsit un cunoscut, care m-a adus la Cernăuţi. O întâmplare fericită a făcut ca un suflet bun şi generos să-mi ierte toate greşelile şi, astfel, să devin soţia unui om sărac, dar cinstit şi muncitor. De aceea v-am şi rugat să nu îmi pomeniţi numele, pentru că mi-aţi face cel mai mare rău cu putinţă.

*

Ascultam, înmărmurit, sfârşitul povestirii tinerei femei, care pătimise atâtea, pe urma acestor traficanţi, când un comisionar îmi aduse o scrisoare: era un bilet de la Dudu Chioru, care mă ruga să mă prezint, la o anumită oră, pentru a mă pune în contact cu o altă victimă a traficanţilor de carne vie (Nicolae Ţic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 5, 24 ianuarie 1934, pp. 6, 7).