Neguțătorii de femei din Bucovina (IV) | Dragusanul.ro

Neguțătorii de femei din Bucovina (IV)

Aspect din Cernăuți, sediul celor mai mari traficanți de carne vie

Aspect din Cernăuți, sediul celor mai mari traficanți de carne vie

*

Eram peste măsură de obosit. În urechi îmi mai suna cântecul arăpesc din speluncă. Iar pe dinaintea ochilor defilau, rând pe rând, tipii pe care-i văzusem la mese. În întunericul nopții, vedeam umbra lui Ceauș, și el negustor de femei, înfigând cuțitul în pieptul lui Rudco, cine știe pentru ce neînțelegere… profesională. Pornirăm spre casă. În drum, unul dintre prieteni se opri în gangul unui mic „Hotel”, unul dintre acele mizerabile „localuri de întâlnire” ale femeilor pierdute, cu care sunt presărate mai toate cartierele din preajma gării. Făcuse o descoperire. În gangul întunecos al hotelului, o femeie, mai mult un cadavru, dormea pe pietre. La lumina lanternei de buzunar, Morusia își recunoscu prietena:

*

– Hilma, o nenorocită, victimă a acelorași oameni. S-a înapoiat și ea din Alexandria, anul trecut. Dar s-a îmbolnăvit într-atât, încât astăzi nu-și mai poate câștiga o pâine. N-are nici casă, nici masă. Trăiește doar din cerșit.

– O cunoști de mult?

– De mult. De pe vremea când era o simplă, dar cinstită lucrătoare de fabrică. O fată orfană, pe care bandiții au scos-o din minți. Unul a luat-o „în căsătorie”, așa cum știu ei să ia victimele de neveste. Altul i-a făgăduit un serviciu pe vapor, plătit „în lire aur”. După ce ai căzut în ghearele lor, soarta îți era definitiv pecetluită…

– Dar aceste victime pentru ce nu spun și nu se plâng autorităților?

*

– La ce bun! Este atât de greu de nimicit păienjenișul acestor bandiți și, mai ales, atât de greu de dovedit crimele pe care le săvârșesc, încât cele mai multe preferă să se stingă în taină. Totuși, unele ar vrea să vorbească și să se spovedească, cel puțin pentru celelalte fete, care ar trebui să cunoască procedeele acestor oameni și tragedia mirajului, pe care-l înfățișează traficanții de femei…

– Cunoști vreuna?

– Destule. Este, însă, una, a cărei viață este, într-adevăr, un roman dintre cele mai zguduitoare. O femeie vândută de propriul ei soț, pe vremuri traficant de femei, astăzi multimilionar. Și acest multimilionar, după ce a stors ultima vlagă din această nenorocită femeie, astăzi grav bolnavă, o lasă să moară, de foame și frig, pe străzile Cernăuților… Pare de necrezut. Dar așa este. Se numește Nehama Gross.

– Ai vrea să mi-o arăți?

– Ți-aș arăta-o. Dar, de câteva zile, n-am mai văzut-o. Poate că a și murit. Mai zilele trecute, nu se mai putea mișca: zăcea pe trotuar, uite, colo…

*

„Lăptăria vegetariană”, în fața căreia am găsit-o pe Nehama, bolnavă și înghețată de frig, pe marginea trotuarului

„Lăptăria vegetariană”, în fața căreia am găsit-o pe Nehama, bolnavă și înghețată de frig, pe marginea trotuarului

SPOVEDANIA NEHAMEI. A doua zi, am făcut adevărate investigații detective. Cei mai mulți se fereau să-mi dea vreun fel de concurs, de teama acestor bandiți, care, deși și-au întrerupt, în aparență, activitatea, lucrează intens. Ei pedepsesc, uneori, chiar cu moartea pe cei care le stau împotrivă și, de aceea, chiar și cei care ar putea aduce unele contribuții cercetărilor mele, se feresc de un amestec în asemenea chestiuni… Totuși, după o zi de cercetări, ajung pe pistă. Singur, într-o tavernă din marginea orașului, prefăcându-mă că mă interesez de un prieten, care are nevoie de asemenea „marfă”, izbutesc să capăt informații. Mijlocitorii sunt abili. Mai întâi, îmi arată o completă neîncredere, susținând că poliția este prea vigilentă; apoi, încet-încet, se dau pe brazdă. Mai de dragul unei „afaceri”, pe care i-ar putea-o prezenta „șefului”, al cărui nume zadarnic încerc să-l aflu, mai de dragul băuturii, pe care le-o ofer din belșug, tipii, atât de tenebroși prin înfățișarea și prin îndeletnicirile lor, încep să se spovedească. Mai toți sunt vechi pușcăriași. Cel mai tânăr, mai novice, este un băiețandru, cu urechea dreaptă tăiată, care are numai patru condamnări. Este, după cum spunea unul dintre informatori, o „râmă, cu care prind pești mărunți”, la periferie, în parcuri sau grădini publice. Face pe ambulantul, când fotograf „a la minut”, când vânzător de cărți poștale. Așa chipeș și oarecum elegant, agață cu ușurință fete naive, cărora le propune flirt, dragoste și… căsătorie.

*

De la acești oameni, pe care, pentru motive lesne de înțeles, nu i-am mai putut vedea, am căpătat o sumă de lămuriri de preț, printre care, destăinuirile senzaționale ale vieții Nehamei Gross, care, cum îmi spunea unul dintre mijlocitori, posedă și acte. În căutarea Nehamei, am răscolit mai toate cartierele din preajma gării Cernăuți. Așa am petrecut aproape o zi întreagă, cunoscând tot ceea ce are acest oraș mai putred, o lume abjectă, îngrozitoare, în care am regăsit atâtea personagii de foileton senzațional; o lume care dospește, la întuneric, desfrâul, viciul, crima; o lume obscură, în care se strecoară „profesioniști” ceva mai nobili, traficanții de femei, cu întregul lor instrumentar omenesc: agenți, complici, misiți, „eclereuri”, informatori, exportatori etc.

*

Înnoptase. Cu capul încă buimac de cele văzute într-o singură zi și pe care, desigur, nu le-aș fi putut vedea într-o întreagă viață de om, colind strada care duce, de la gară, peste poalele dealului, în centru. Pe această stradă se găsește o „Lăptărie vegetariană”, unde, până la ore târzii, se încălzesc, la samovar, „păsările de noapte”, rebegite de frig și de foame. În fața lăptăriei, zăresc, la un moment dat, o femeie căzută în stradă. Încerc s-o ridic. Femeia nu se poate ține pe picioare. Tremură, geme; așa cum ține ochii închiși, pare a se fi trezit dintr-un leșin. Are fața palidă, cadavreică. Cu ajutorul unui trecător, izbutesc s-o introduc în lăptărie, unde este cald. Patronul, un om cumsecade, clatină din cap:

– Cine este această femeie?, întreb.

– Este Nehama, sărmana Nehama…

*

Victima, la un pahar cu ceai, aproape înghețată de frig, în „Lăptăria vegetariană”.

Victima, la un pahar cu ceai, aproape înghețată de frig, în „Lăptăria vegetariană”.

Un coniac, două, un ceai, și femeia, încetul cu încetul, își reveni. Ridică ochii mari, întrebători, privi de jur-împrejur, apoi, cu glasul aproape stins, spuse:

– Ce mi s-a întâmplat? Mi s-a făcut rău? Nu cred. Sunt bolnavă și nemâncată de două zile. Mă dor picioarele, ochii, mâinile, șira spinării. Nu mă primește nimeni. Sunt un câine, bătut de oameni și de Dumnezeu.

– De ce nu intri în spital?

– Dar care spital m-ar primi?

– De ce nu încerci?

– Am încercat. Am fost într-un spital. M-au tratat mai rău ca pe o vită. Apoi m-au alungat.

*

Femeia își rezemă, apoi, capul de peretele afumat al lăptăriei. Închise ochii și două șiroaie de lacrimi brăzdară fața suptă de boală. Avusei un moment de emoție. Nehama era tocmai victima traficanților de femei pe care o căutam, victima care posedă documente senzaționale și al cărei soț, fost pușcăriaș la Constantinopol, este astăzi multimilionar. Omul a uitat, astăzi, de vechea lui profesiune și, odată cu aceasta, de unica lui soție, pe care a vândut-o, acum câțiva ani, caselor de toleranță din Orient. Iată-mă, în sfârșit, lângă femeia care-mi va putea povesti, fără teamă, un caz extraordinar din viața traficanților de femei: propria ei viață. Patronul îmi șopti, la ureche, câteva amănunte despre această nefericită victimă a acestor bandiți:

Nehama Gross, așa cum a fost înainte de a fi vândută caselor de toleranță din Orient de propriul ei soț

Nehama Gross, așa cum a fost înainte de a fi vândută caselor de toleranță din Orient de propriul ei soț

*

– O femeie, a cărei viață, ca un exemplu pentru toate celelalte, merită să fie povestită.

– Dar cine o îngrijește?

– Nimeni. N-are nici casă, nici masă. Femeile de stradă îi oferă, când pot și ele, câte un ceai, câte un codru de pâine. Dar acum este atât de boanavă, încât nu se mai poate ține pe picioare.

*

În semiîntunericul „Lăptăriei vegetariene”, umbre de femei, ridicol înzorzonate, defilează prin fața Nehamei. Umbrele se apropie, cu sfială, o privesc compătimitor și se depărtează, bolborosind cuvinte neînțelese. Una singură, cu capul ca o sorcovă, îi adresează câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi pleacă, spunând:

– Iată ce a ajuns nevasta milionarului care și-a vândut pe cele douăzeci și șapte de neveste… Și bestia nu se învrednicește să-i dea o bucată de pâine, după ce femeia i-a dat tot ceea ce a putut caștiga din vânzarea trupului…

*

Nehama făcu ochii mari. Apoi, încordându-și puterile, încercă să se ridice. Căzu, însă, ca o bucată de plumb, pe scaunul pe care o așezasem cu atâta greutate.

– Iertați-mă, dar nu mă mai pot mișca…

*

Femeia cu cap de sorcovă încercă s-o consoleze:

– Lasă, Nehama! Dacă nu s-a găsit încă pedeapsă pentru fărădelegile bărbatului tău, nici om care să i-o dea, este, colo, sus, un Dumnezeu, care nu lasă nerăsplătite asemenea fapte.

Nehama Gross, o victimă a traficanților de femei, după o ultimă fotografie

Nehama Gross, o victimă a traficanților de femei, după o ultimă fotografie

*

Nehama o privi lung și oftă:

– M-aș mulțumi și cu un pat de spital, care să-mi aline suferințele. Numai eu știu ce sufăr. Nu-mi trebuie nici casă, nici masă, nu-mi trebuie nimic, decât un adăpost în spital…

– Este adevarat că ești soția legitimă a lui M. Gross?

– Da.

– El te-a vândut caselor de prostituție din Constantinopol, Alexandria și Cairo?

– Da.

– Și cum ai putut consimți la un asemenea act, câtă vreme erai soția lui?

– Dacă aveți timp, vă voi spune îndată. Dar cu îngăduință, pentru că sunt suferindă…

*

Incă un pahar cu ceai reconfortă femeia, care, încet-încet, își recăpătă înfățișarea omenească.

– M-am născut în Odesa, din părinți evrei. Eram o fată săracă, dar cinstită. Visam și eu, ca oricare alta, un bărbat, cu care să muncesc și să-mi croiesc un drum în viață… Acum, 11 ani, am cunoscut pe acest Gross, pe atunci vânzător la un fructar, în Cernăuți. Nu-i cunoșteam nici intențiile, nici adevărata meserie. Mi-a vorbit atât de frumos și de convingător despre fericirea pe care mi-o pregătește, încât am consimțit să-i fiu soție. Nu știu ce putere ascunsă poseda acești bandiți, acești monștri cu chip de om, de-a ademeni și nenoroci fetele. Ceea ce știu sigur e că Gross o posedă în cel mai înalt grad și că eu nu sunt prima lui victimă.

*

– Știai, când te-ai măritat, ceva din îndeletnicirile lui?

– Cum să știu! Dacă aș fi știut, nu m-aș fi nenorocit, pentru totdeauna, și n-aș fi suferit ceea ce am îndurat atâția ani.

– Mi s-a spus că soțul tău era cunoscut hoț de ocazie și negustor de carne vie.

*

Documente senzationale: borderourile cu care Nehama a trimis bani soțului, din exploatarea sa, bani cu care l-a întreținut, pe urma criminalei vânzări. Printre documente, și actul de căsătorie al Nehamei cu acest traficant de femei, Gross.

Documente senzationale: borderourile cu care Nehama a trimis bani soțului, din exploatarea sa, bani cu care l-a întreținut, pe urma criminalei vânzări. Printre documente, și actul de căsătorie al Nehamei cu acest traficant de femei, Gross.

– Pe atunci, nu știam nimic. În urmă, la Constantinopol, a suferit o condamnare. Din vremea aceea, posed o fotografie, în dosul căreia mi-a scris câteva rânduri: „amintire din ziua când am ieșit din arest, soțul tău, M. Gross”… Soțul meu… Da, era soțul meu și eu îl întrețineam cu tot ceea ce câștigam în casa de toleranță în care mă plasase…

– Dar nu mi-ai spus cum ai ajuns să te vinzi…

– Vă spun imediat. Am trăit, patru luni, după căsătorie, așa cum nu visasem niciodată. Eram în al nouălea cer și credeam că, într-adevăr, soțul meu era singurul om care îmi dăruia toată fericirea, pe care o putea visa o fată. Mi-a vorbit de proiecte mărețe, de milioanele pe care trebuia să le câștigăm în niște afaceri și despre nevoia de a pleca peste graniță, pentru a lucra cu o societate engleză, care avea nevoie de serviciile lui. Eram orbită până într-atât, încât n-am putut judeca un lucru destul de simplu: că un vânzător de fructe nu este atât de indispensabil unei întreprinderi străine; iar paradisul milioanelor nu vine tocmai atât de ușor, numai pentru motivul că eu îi eram soție. Totuși, poveștile lui mă ademeniră într-atât, încât mă hotărâi să-l urmez „pe calea fericirii”. Am plecat la Constantinopol. Din primele zile, banditul știu să mă deprindă cu o nouă situație: englezii lui imaginari plecaseră; de lucru nu găsea, iar puținii bani, cu care plecaserăm, se isprăviseră curând de tot. Atunci am intrat în rândul unor „prieteni”, care încercară să ne ajute. „Prietenii” nu erau decât complici și plasatori de femei în casele de toleranță. Sub motivul că pleacă după lucru, mă lăsă în grija „prietenilor”, timp de câteva săptămâni. În acest interval, „prietenii” îmi propuseră „angajamente” în hoteluri și varieteuri, unde „voi caștiga princiar”. Am rezistat, răbdând de foame zile întregi, până ce, într-o zi, primii să fiu casieriță într-un asemenea local. Nu mai e nevoie să vă spun ce am gasit, în loc de serviciu (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 2, 3 ianuarie 1934, pp. 6, 7).