Neguţătorii de femei din Bucovina (III) | Dragusanul.ro

Neguţătorii de femei din Bucovina (III)

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

Poliţiştii (comisarii Tiron şi Popovici) şi ziaristul Ionel Teodorescu, cu care am făcut câteva razii.

*

Convorbirea reveni asupra tâmplarului şef de bandă, cunoscut de toate poliţiile europene. Prietenul meu, care-i cunoştea atât de bine trecutul, reluă şirul povestirii:

– Oricare poliţist, ca şi oricare cernăuţean, la curent cu asemenea chestiuni, îţi va putea spune, cu uşurinţă, numete acestui îndrăzneţ traficatt, şef de bandă. Este un oarecare Chussil, zis Summer, recte Singher Mottel Mortche. Prin numărul mare de afaceri, cât şi prin îndrăzneala sa, şi-a asigurat, de mult, o tristă celebritate. Dar mai interesant decât şeful, care nu operrează direct, ci numai prin complici, este un tovarăş al său, un oarecare Sumker, care a dat destut de lucru poliţiei noastre. Acesta era „Directorul” care angaja personalul necesar ademenirii victimelor, precum şi agenţii care le exportau. El angajase pe un anume Katz, care a şi fost prins, pe când procura „marfa”: câteva fete neştiutoare de nenarocirea ce se pregătise cu atâta dibăcie.

*

– Şi ce majloace de ademenire foloseau aceşti bandiţi?

– Foarte diferite. Principalul mijloc, căsătoria. Se căsătoreau religios, după ritul mozaic; apoi „nevestele”, în loc de voiaj de nuntă, nimereau pe vapoarele care debarcau victimele pe coasta Americii de Sud. De acolo, drumul duce, de-a dreptul, în casele de toleranţă, de unde nimeni şi nimic nu le mai poate scoate. Alteori, dacă acest mijloc nu era suficient de convingător, victimele primeau bani şi bijuteriii, pe care bandiţii aveau grijă, bine înţeles, să le smulgă, îndată ce victimele treceau graniţa. Agenţii acestor bande ştiu, şi astăzi, să exploateze, cu destulă îndemânare, naivitatea sau slăbiciunile nefericitelor fete, care se încred în asemenea oameni. Dar „tehnica operatorie” a acestor traficanţi este cu mult mai complicată şi mai diabolică. Ei sunt în legătură cu anumite agenţii de vapoare şi cu falsificatori, care procură victimelor acte false.

*

– Se cunosc asemea cazuri?

– Câte vrei. Un asemenea caz a făcut, nu de mult, senzaţie . Este proaspăt încă în amintirea noastră cazul celor două fete, Margareta Serafinovici şi Josefina Rodici, cărora autorităţile din Buenos Aires le-au refuzat intrarea, pentru că amândouă posedau acte româneşti false. Fetele au foot re-exportate şi amândouă au revenit la Cernăuţi. Cea dintâi se găseşte, şi astăzi, în oraşul nostru, şi ar putea povesti acel nenorocit drum spre America, pe care desigur că nu l-ar mai face niciodată, în asemenea împrejurări. Cealaltă, Josephine Rodici, după câtva timp şi-a procurat acte şi, astfel, a plecat din nou.

*

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

Chussil, „regele”, după o veche fotografie

– Probabil că între complici se găseau şi agenţii de vapoare.

– Nu atât agenţii, cât agenţi, oameni fără scrupule, care beneficiau de numele sau adăpostul unei firme. Agenţii de categoria acestora, cu toată supravegherea poliţiei, izbuteau să săvârşească toate fărădelegile.

*

În timpul povestirii, spelunca se umplu de clienţi. Mai mulţi clienţi de ai poliţiei, decât cetăţeni onorabili. Unul, cu înfăţişare de apaş, era un vechi spărgător, eliberat de la ,,,pansion”. Alţi doi erau cunoscuţi pungaşi de buzunare. Nici „sexul slab” nu era mai rău reprezentat. Lîngă Morusia se aşeză o tipesă, probabil o confidentă, care-i şopti ceva la ureche; apoi se aşeză la una din mesele în jurul cărora piroteau câţiva muşterii, deopotrivă de suspecţi.

– Cum înţeleg, aici, la „Piticul”, este un loc de întâlnireal acestei „lumi bune”, de care trebuie să aibă mereu grijă agenţii poliţiei…

– Precum vezi…

*

O armonică începu să cânte, spre bucuria mesenilor, o arie apăşească. De la o masă veciă, un client, care ne filase tot timpul, încercă să intre în vorbă: un tip destul de suspect, care avea buza superioară despicată în două. În scurtă vreme, clientul şi prietenii săi erau invitaţii mei, la masa noastră, gustând din vinut ales, pe care îl comandasem. Când atmosfera se încinse, vinul îşi făcu efectul binefăcător: limbile începură să se dezlege, încet-încet, până ce unul dintre invitaţi, cel cu buza tăiată, începu spovedania. Omul povesti cum, pornind, într-o zi, de la o ocupaţie onorabilă, a ajuns în mijlocul răufăcătorilor şi cum, urmând toate scările mizeriei, trecând prin închisori, a ajuns, în cele din urmă, să se vindece pentru multă vreme. Această interesantă carte de vizită îmi folosi, mai târziu, să pot afla amănunte, în legătură cu reportajul meu. Comeseanul trăise doar în această lume suspectă, vreme îndelungată; cunoscuse atâţia maeştri, auzise atâtea isprăvi misterioase şi era, de bună seamă, la curent cu destule taine profesionale. Când omul cu buza despicată înghiţi a patra sticlă, limba i se dezlegă de-a binelea. Atunci putui afla un buletin sigur asupra mersului acestui trafic de carne vie.

*

– Este adevărat, în Cernăuţi se făceau mari afaceri. Traticanţii câştigau averi nebănuite. Aci era motorul întregului comerţ, şi pentru „casele” din ţară, şi pentru export… De vreun an şi jumătate, comerţul acesta a stagnat. Principalii negustori de femei, cu relaţii peste graniţă, au plecat în America, Constantinopol, Cairo, Alexandria. Au mai încercat, ici şi colo, afaceri, dar cu mai multă teamă. Au mai dispărut şi din agenţii de vapoare, şi din complici. În schimb, au rămas cei pentru traficul intern.

– Sunt mulţi?

– Destui. Chiar colo, la masa din faţă, cel cu cravata roşie este un asemenea negustor de femei. Clandestin, ce e drept, şi prevăzător, dar traficant în toată legea.

– S-ar putea să-l invit la noi?

– Nici prin gând! Este un cuţitar. Cum bea un pahar mai mult, dă cu cuţitul. Este în felul lui Ceauş.

– Care Ceauş?

*

– Cel care l-a înjunghiat, acum câtva timp, tot în acest cartier, la colţul străzii, pe Rudco Vagner, un tovarăş de aceeaşi meserie. Au băut, s-au certat şi, când au ieşit în stradă, Ceauş l-a fugărit şi i-a înfipt cuţitul în piept. A murit în braţele noastre… Este crima despre care s-a scris în gazete…

– Dar despre bătrâna Roza Hirsch, asasinată, acum câteva luni, ce ştii?

– Ce să ştiu! Ceea ce ştie toată lumea. Bătrâna, de când revenise din America, era o femeie detreabă. Dar mai înainte, se ocupase cu negoţul de femei şi cu exploatarea lor în case de toleranţă. Era o femeie foarte bogată. Avea proprietăţi şi bani, aci, în Cernăuţi. Aceasta a ispitit, de altfel, pe asasini s-o omoare.

*

– Parcă, după cât îmi amintesc din gazete, printre asasini era şi un dentist.

– Da. Un tehnician-dentist. Va răspunde şi el, ca şi celălalt, Pleşca, în faţa judecătorilor.

– N-aveau nici o legătură cu negustorii de femei?

– Nu cred. De altfel, dacă ar fi fost, judecătorul de instrucţie i-ar fi identificat cu uşurinţă, pentru că, aci, în Cernăuţi, principalii traficanţi, care se mai găsesc încă nepedepsiţi, sunt cunoscuţi…

– Dar despre Mottel, „regele”, ce ştii?

*

Într-o zi...

Într-o zi…

*

Omul cu buza despicată se încruntă. Apoi, după câteva clipe, mă întrebă:

– Îl cunoşti?

– Nu.

– Atunci de unde ştii de Mottel?

– Am auzit vorbindu-se îndeajuns. L-am gasit pe fişele mele, printre oamenii condamnaţi. Este un vechi client al puşcăriei; dar, în acelaşi timp, un as al acestui trafic…

*

– Despre Mottel, un scriitor ar putea scrie un roman. Şi dacă s-ar duce, acum, în America, l-ar găsi, desigur, acolo la lucru.

– Are şi acum bandă, agenţi, complici şi case de exploatare. Cine i-a spus „regele” traficanţilor i-a spus bine. N-a apărut de multă vreme. Dar dispariţiile din ultimul timp – fete care dispar fără nici o urmă – ca şi dispariţiile din ultimii ani, rămase încă misterioase, nu pot fi decât opera lui. Lucrează cu atâta artă, încât nici cei mai iscusiţi detectivi nu-i pot da de fir…

– Totusi, de vreme ce metodele drumurile sunt cunoscute, nu este greu de împiedicat operaţia…

– Se cunoaşte că eşti străin de chestie. Poţi împiedica pe oricare, poţi lua măsuri pentru cea mai strictă supraveghere a oamenilor care îmbarcă, pe ascuns, femei la Constanţa, poţi folosi o mie de ochi de detectivi penttru oricare alt traficant, nu însă şi pentru acest şef suprem…

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

Nehama, una din victimele traficanţilor de carne vie, vândută de propriul ei soţ, prezentând dovada exportului şi exploatării.

*

– Pe cât mi s-a spus, tot aci, în Cernăuţi, anul trecut, autorităţile au împiedicat exportul celor trei fete, vândute pentru Buenos Aires, Gusta Schneider, Cili Schächter şi Iana Raspel.

– Am auzit şi eu. Dar nu era mâna „Şefului”. Pe cine pune mâna lui drăcească, nu mai scapă. Victima călătoreşte până departe, cu iluzia că este cea mai fericită dintre femei. Dar, când se pomeneşte în mijlocul bandei, vândută tuturor negrilor, aventurierilor, în vâltoarea acelei mizerii, pe care numai cine a pătimit-o şi a mai putut supravieţui o poate spune, femeia îşi vede cea mai groaznică moarte. Dacă a scăpat din spital sau din casa de nebuni nu-i mai rămâne decât sticla cu otravă.

*

– Ar fi interesant de ascultat spovedania unei asemenea victime.

– În Cernăuţi sunt destule. Dacă te interesează – şi acum constat că te interesează mai mult decât am putut bănui – îţi voi înlesni întrevederea cu asemenea exemplare…

– Putem găsi şi o victimă de-a „Şefului”?

*

– Nu cred. Victimele „Şefului” nu se mai întorc. Cum am mai spus, cine intră în mâma lui nu mai scapă vie. Este un om groaznic, un şarpe, care hipnotizează victimele, complicii, agenţii. Şi toată această lune este atât de vrăjită de acest om, încât, întrebaţi de un judecător, ar mărturisi, în plină inconştienţă, că şeful… este cel mai bun dintre oameni. De altfel, eu cred – şi am pretenţia de a cunoaşte destul de bine lucrurile – că pe această putere hipnotică se bazează aceşti oameni rafinaţi, înzestraţi cu acea supra-inteligenşă, caracteristică geniului rău.

*

Se făcuse târziu. Muzica încetase, muşteriii, care consumaseră o însemnată cantitate de vin, dispăruseră ca prin farmec; o caracteristică a acestor suspecţi: apar şi dispar ca umbrele. Singură, la sobă, Morusia, „decana”, îşi mai prelungea somnul. la invitaţia destul de puţin discrtă a patronului, femeia se sculă, îşi frecă ohii împăienjeniţi şi se apropie, cu destulă îndrăzneală, de masa noastră.

– V-aş cere o cafea…

*

Morusia se intercală şi ea în conversaţia noastră, care făgăduia să fie din ce în ce mai interesantă. Omul cu buza despicată crezu necesar să-i adreseze un compliment grosolan:

– Uite una, pe care traficanţii de femei n-ar exporta-o nici pentru un vapor cu aur…

Morusia îl privi chiorâş, apăşeşte, apoi îi dădu replica:

– Poate că mă socoteşti gâscă. De unde ştii că nu ar vrea? Poate că nu îndrăznesc. Ştiu eu ce pâine este aia din America…

– Dar de unde ştii?

*

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

O stradă din Cernăuţi, care a dat de lucru urmăritorilor traficanţilor de carne vie.

*

– Hehei! E destul de neagră şi de mizerabilă pâinea pe care o mâncăm noi; dar pâinea lor este şi mai amară. Dacă fetele care visează paradisul din Orient sau din America ar vedea ceea ce am văzut eu, pe trotuarele Cernăuţilor, n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. A fost una, care s-a întors din Tampico, din Cuba. A plcat „măritată”, cum se mărită mai toate fetele care iau drumul Americii. S-a întors, după câţiva ani, o umbră de om, roasă de boli şi fără o cămaşă pe ea. O mâncau viermii, pe un maidan. Nici cel mai cumplit păcat nu putea fi ispăşit astfel de o făptură omenească. A murit cu mult mai rău decât un câine, uitat şi părăsit de toată lumea…

Morusia îşi scutură capul, ca trezită dintr-un vis rău.

– Dar, în definitiv, ce vă interesează asemenea lucruri? Mizerii omeneşti neştiute. Câte nu le tăinuieşte pămâtul, care, la urma urmei, ne înghite pe toţi…

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

Un pretins hotel la Cernăuţi, în realitate speluncă şi primejdioasă „casă de întâlnire”, care ascunde cea mai zguduitoare mizerie omenească cu putinţă.

*

Patronul, omul acela mărunţel, cu ochii şireţi, asculta şi privea cu regret la masa noastră, care nu mai consuma nimic. Ajunseserăm cu toţii la saturaţie. Şi, pe când îşi plimba regretul printre muşteriii care nu mai cereau nimic, şi când ceasornicul, care arăta o oră mai mult decât târzie, doi oameni, cu feţele întunecate, îşi făcură apariţia. Morusia şi omul cu buza despicată îi făcură semne, ca şi când s-ar fi înţeles din ochi asupra prezenţei celor doi noi mulşterii… Apoi, femeia continuă, în şoaptă:

– Iată doi oameni detreabă! Unul a ieşit din închisoare şi altul intră, peste câteva zile. Cine ştie ce-au „operat”, acum!

*

Întârziaţtii ne priviră cu destulă precauţie, apoi, când se convinseră că prezenţa noastră nu implica nici un pericol, se aşezară la masă. Omul cu buză tăiată încercă să intre în vorbă cu unul din cei doi muşterii. Dar tipul cu înfăţişarea străină îi adresă un cuvânt răutăcios, mai mult o provocare. Patronul, înţelegând situaţia, ne prezentă nota de plată şi, cât ai clipi din ochi, plecarăm, în cea mai mare grabă. Femeia se scuză, ca şi cum ar fi avut vreo vină.

*

– Nu făcea, pentru dumneavoastră, să vă expuneţi la vreun scandal. Erau gata. I-aţi văzut. I-a indispus prezenţa dumneavoastră. Şi nu era exclus să se răzbune, aruncându-vă vreun cuţit.

– Erau cuţitari?

– Ceva mai periculoşi decât aceştia.

– Atunci, criminali.

– În orice caz, oameni care n-au frică de nimic… Unul este fostul tovarăş al omului cu o singură mână, de care s-a folosit, multă vreme, „regele” traficanţilor de femei, omul misterios, care apărea şi dispărea ca o fantomă…

*

– Aşadar, a existat omul cu o singură mână, despre care se spune că era cel mai primejdios complice al bandei.

– Nu numai că a existat, dar l-am cunoscut cu toţii. L-a cunosout şi poliţia. Dar era argint viu. Despre acest om se spune că, pe lângă meşteşugul de a ademeni fete, prin toate mijloacele, avea şi pe acela de a le teroriza în aşa chip, încât niciuna nu îndrăznea să sufle vreun cuvânt, până ce nu părăsea graniţa… El era omul de legătură cu agenţii străini, poate tot el este acel primejdios traficant „Gersl”, pe care-l urmăresc, astăzi, poliţiile străine… Se travestea în felurite chipuri, când cerşetor, când domn elegant, când invalid decorat, când birjar, când logodnic de meserie. Întocmai ca în filmele senzaţionale de cinematograf. Eu cred că, în indeplinirea poruncilor pe care i le dădea şeful, nu se da în lături de la nimic. Elena Marinescu, răpită, acum 7-8 ani, se crede că a fost omorâtă, pentru că fata, descoperind operaţiunile întregii bande şi unele secrete, ce nu trebuiau ştiute de nimeni, în afară de invalidul misterios, a încercat să scape din ghearele lor. Elena, în aceste împrejurări, nu mai era o „marfă” oarecare, pe care se putea pretinde un preţ, pe atunci destul de bun, pentru că era fată frumoasă şi onorabilă, ci un pericol pentru întreaga bandă, deopotriv de primejdioasă la noi, ca şi în fundurile Orientului sau ale Americii. Acei care cunosc, mai de aproape, operaţiunile traficanţilor cred că Elena Marinescu a fost omorâtă. De altfel, nici până astăzi, cu toate cercetările, nimeni n-a putut afla nimic despre soarta ei (Nicolae Țic, în Ilustraţiunea română, Anul VI, nr. 1, 1 ianuarie 1934, pp. 6-8).