„Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi” | Dragusanul.ro

„Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi”

Vasile Gherasim, marele poet uitat

Vasile Gherasim, marele poet uitat

*

Câtăva vreme, n-am mai avut clipită pentru marii poeţi bucovineni uitaţi, T. Robeanu şi Vasile Gherasim. E drept că am terminat cartea de poezie a lui T. Robeanu, prima pe care o va închina Bucovina memoriei lui, şi că nu mai am mult cu culegerea textelor lui Vasile Gherasim, maestrul lui Lucian Blaga, dar alte cărţi ale unor scriitori îndreptăţiţi la recunoaştere, printre care Roman Istrati, precum şi festivalurile pe care le-am durat îmi cam devorează zilele. Dar chiar şi aşa, tot am răzbit spre opera marelui poet român, născut la Marginea, pentru a ne reaminti că „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi”:

*

Vasile GHERASIM

*

Îndoiala

*

Mi-au dat să gust

Din farmecul visării dulci,

Pe care-odată au sădit-o-n firea

Lui Avei, visătorul legendar.

Tot ei mi-au pus în creier

Scânteia jarului gândirii…

*

Un lucru însă nu mi-au dat, în vitregia lor:

Puterea de a face,

Puterea stârnită de-o voinţă uriaşă;

Chiar de i-aş spune muntelui să se ridice,

El s-o facă;

Şi mării furtunoase să se liniştească,

Şi ea s-o facă;

Şi să împac, oricând aş vrea,

Popoare răzvrătite…

 *

Ei nu mi-au dat puterea

Să sfărâm lumi şi să le fac apoi mai bune:

Lumi

În care să nu fie

Nici suferinţe, nici dureri,

Nici răutate şi nici întunerec,

Ci numai soare şi lumină, şi blândele…

 *

 *

Tăcere şi singurătate

 *

Cât vezi în jur sânt dealuri numai

Şi stânci…

Şi arborii

Întind la cerul albastru şi înalt
Cu pietate braţele spre rugăciune…

 *

(Poporul, 1923, No. 36)

*

*

Stropul

*

Pe-un fir de iarbă

Stătea, într-o dimineaţă, un strop de rouă.

Era atâta soare

Şi-atât senin deasupra lui

Şi-n el, atât senin şi-atâta soare!

*

El se gândea la ce-a văzut

În drumul său etern;

Şi-o bucurie fără seamăn îl cuprinse:

*

„În mine s-oglindeşte

Nesfârşitul cu spuza cea de stele

Ce numai eu le pot vedea

Pe toate dintr-o singură ochire;

Şi timpul, marele maestru vrăjitor,

Prin mine trece, măsurându-şi veşnicia

Cu clipele

Care una câte una

Din întunerec se ridică

Şi-n întunerec ne-nţeles, necunoscut de nimeni

Se scufundă.

Eu numai

Trăiesc din veşnicii,

Plutind pe raze de lumină prin văzduhuri,

Şi scoborându-mă, din când în când,

Pe steaua care-mi place mie.

 *

Am vrut să vin şi pe acest pământ,

Era atuncea tânăr

Şi toate erau tinere pe dânsul…

Şi poate, când voi vrea, odată,

Să mă adăpostesc în drumul meu pe dânsul,

Nu voi găsi nici flori, nici iarbă,

Nici râuri şi nici mări pe el;

Va fi, atunci, un trist mormânt

În care vor zăcea-ngropate toate.

De-atâtea ori putusem ca să văd

Cum se aprind şi cum se sting

Şi sori şi stele în Tării

Şi cum se nasc, cum mor

Fiinţe vii

Şi chiar şi zei atotputernici…

*

Dar simt că-mi vine iarăşi timpul

Să mă avânt spre Nesfârşitul cel albastru,

Purtat de raze de lumină…

Rămâi cu bine, loc de adăpost,

Rămâi cu bine, fir de iarbă,

Pe care – răcorindu-te pe tine – m-am odihnit

Puţine clipe…

*

Un strop e şi gândirea noastră,

Un strop

În care toate s-oglindesc:

Şi Veşnicia, şi Nesfârşitul, şi Nepătrunsul.

Ea e în noi

Şi noi vedem atunci prin ea;

Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi.

*

(Poporul, 1923, Nr. 55)

*

Septembrie

*

Prin văi şi peste dealuri şi câmpii

Trecut-a astă noapte un vânt tomnatic;

Şi nu ştiu ce-a făcut acel lunatic,

Că astăzi pomii toţi îs arămii.

*

Ba chiar, umblând prin luncă, auzii

Şoptind mai trist izvorul singuratic;

Iară pe mal, un iepure sălbatic

Jelea la moartea unei păpădii…

*

Şi sufletu-mi e parcă azi mai greu,

Şi-n adâncimea lui se pierd simţiri

Ce ieri zburau uşoare şi zglobii.

*

… Fii, însă, vesel, suflete al meu,
Şi urcă-le spre culmi de fericiri –
Doar vara ta nu-i gata, nu o ştii?

*

(Poporul, 1924, Nr. 58)

*

E vară

*

E vară

Şi soarele-şi înfige razele-i fierbinţi

În vinele ce sunt ţesute-n corpul meu.

Şi-n ele stropi de sânge clocotesc,

Şi-n mine simt puteri cum se ivesc,

Cum vreri nebune iar întineresc

În pieptul meu.

*

E vară

Şi ochii tăi, iubita mea, lucesc mistuitori;

Sunt sori şi ei pe cerul fără nori

Al unei lumi în zori.

Din Nesfârşit

Acelaşi soare care e-n Zenit

În sufletele noastre dogoreşte

Şi patimi clocotinde-n noi trezeşte,

Acum e vară;

Dar oare vara noastră cât mai dăinuieşte?

*

(Cultura poporului, Cluj 1924)


Comments are closed