Muzicanții sunt foarte plăcuți în toată România

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

*

O mărturie interesantă despre cântecul lăutăresc și cel popular, scrisă în greoiul limbaj etimologist al vremii, a lăsat-o ardeleanul Iulian Grozescu, în coloanele gazetei Familia, din 4/16 iunie 1867; în primul rând, autorul face o distincție mai mult decât sugerată între cântecele breslelor de lăutari, cântece puternic înrădăcinate în datul primordial al Europei boreale – cum se tot probează, de la Pindar, încoace, și cântecul poporal, care nu ține de lăutărie, ci de dainas, deci de aleanul exprimat vocal într-o curgere lină și impresionantă. Din păcate, folcloriștii n-au observat această diferență și au amestecat aiurea muzica instrumentală și vocal-instrumentală a breslelor de lăutari târgoveți cu muzica intimă până la închinare a unor înzestrați din lumea satului românesc. Nu a satului, ci a unor individualități din lumea satului.

*

*

„Muzicanții sunt foarte plăcuți în toată România, dar și merită ei recunoștința poporului, căci din vechime ei au fost credincioși părtași la suferințele și bucuriile românilor. Ei sunt executanții horelor frumoase ale poporului, instrumentele lor muzicale sunt cetera sau lăuta (se numeau „scripci sârbești” – n. n.), de aceea se și numesc lăutari (nu, „lätar”, cu pronunția „lautar” este cuvânt nordic, încă prezent în limbile scandinave și baltice, desemnând muzica instrumentală, în vreme ce „dainas”, deci… „doina”, cuprinde toată muzica vocală – n. n.), apoi cobza și adeseori fluierele turcești, care ațevlesc (țipă, sună – n. n.) foarte tare și urechea nedată cu sunetele acestui instrument de bună seamă îl află cam neplăcut, însă în cele mai multe bande naționale lipsesc fluierele turcești.

*

Mult mi-au plăcut cântările lăutarilor, care le cântă cel cu cobza (cobzarul interpreta și vocal, dar existau bande în care primașul, precum Niculae Picu, se ocupa și de „zicale” – n. n.), și în această funcțiune pare că e un Apollo înconjurat de corul muzical (imagine luată din poezia imnică elină – n. n.).

*

Cântările lăutarilor sunt niște improvizațiuni ocazionale, căci mai ales la dorința oaspeților se fac, pentru petreceri momentane, unde sunt nimerite, dar cele mai multe sunt neestetice, ceea ce nu servește spre onoarea respectivilor.

Mai nimerite sunt cele satirice și sarcastice, care se fac pentru satirizarea oricărei persoane dejudecate (compromisă – n. n.) înaintea opiniei publice.

*

Așa, odată, fiind la o masă mai mulți tineri, care toastau pentru sănătatea celor mai distinși bărbați liberali, un boieraș de la masa din apropiere își exprimă neplăcerea și începu a insulta pe toți aceia ce voiau eliberarea țăranilor.

Tinerii liberali nu voiră să înceapă vreo dispută serioasă cu acel pigmeu retrograd, ci unul se adresă către muzicantul cu cobza:

– Auzit-ai, Iorgule, ce-a zis coconașul? – zise liberalul – n-ai ști să-i spui vreo cazanie?

*

Iorgu îndată a fost gata cu improvizația și, cu un ton sfâșietor, începu a cânta:

– Du-l, du-l, du-l la mănăstire

Să-și vină boieru-n fire…

Adică sub mănăstire e de a înțelege casa nebunilor, care e în mănăstirea Mărcuța, aproape de București.

Această improvizațiune nimerită apoi de bună seamă mai mare impresiune a avut asupra coconașului retrograd, decât dacă i-ar fi perorat cineva ca un Demostene.

_

Dar și mai nimerite sunt cântările de amor ale lăutarilor, însă durere că adeseori alunecă pe terenul neconvenabil cu estetica (cu texte licențioase, adică, numeroase în acea vreme; numai „Zicălașii” au și cântă doar instrumental vreo 20 de astfel de… amuzante cântece – n. n.), însă cântările amoroase ale poporului sunt corespunzătoare obiectului sublim și dovedesc o subiectivitate pătrunsă de sentimente curate și nobile.

*

Adeseori m-am simțit fermecat de frumusețea poeziilor populare din România, ele sunt mult mai drăgălașe decât ale românilor din Austria, limba e dulce și înflorită, accentul cântărilor intră în armonie cu sonurile dulci ale păsărilor exaltate de fericire, pe când limba cântecelor române din Banat, Ungaria și Transilvania e mai puțin fermecătoare, dar nu e acum loc ca să încercăm a arăta cauzele adevărate ale acestor împrejurări; într-un chip sunt convins că stimabilul public cititor însă cunoaște aceste împrejurări grave, care au avut și încă mai au influență dăunătoare asupra limbii vorbită de oamenii din Austria.

*

Prin aceasta, însă, nu voiesc a nega sublimul și frumusețea poeziilor poporale de aici, căci în astă privință poezia noastră poporală excelează în toate părțile locuite de români” / Iulian Grozescu ( Suveniri din Bucuresci, IV, în Familia, Anul III, Nr. 10, 4/16 iunie 1867, p. 275).