Muzica, tentația dumnezeirii

*

Dar „muzica, însoţind dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”, căci „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii atunci când sunt fericiţi” (Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433), iar dacă, în cele din urmă, „s-ar găsi cineva, care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini, din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241).

*

Nu știu dacă noi, românii, avem „cele mai bune datini”, dar e sigur că limba noastră este singura din lume care mai păstrează această relicvă a „datului inițial” (Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 18), Datina. Iar Ciprian Porumbescu a izbutit, prin muzica lui, să curețe „datul inițial” de toate „degenerescențele” (Guenon, op. cit., p. 69), înțelegând instinctual că există o regulă inițială a desfășurărilor armonice, îndepărtările ulterioare nefiind nici pe departe creație, ci obișnuințe din ce în ce mai vulgare și mai golite de sacralitate. Trebuie refăcută originea mitului, strigă arcușul pe firele de lumină ale viorii, dar „puţini sunt cei care vor merge mai departe, când ochii li-s luminaţi de dragoste” (The Poetic Edda, II, p. 240), deslușind „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210), hore care „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” (Hesiod, Teogonia, p. 5).