Muntele Rarău, Planeta Venus şi Steaua lui David | Dragusanul.ro

Muntele Rarău, Planeta Venus şi Steaua lui David

 Afis NATIUNEA POETILOR general

*

Festivalul European „Naţiunea Creatorilor„, din care face parte şi conceptul „Bucovina Rock Castle„, şi în care „Naţiunea Poeţilor” va lansa, printre altele, şi o antologie bilingvă de poezie româno-hebraică, mi-a stârnit şi o ciudată revelaţie a simplităţii descifrării simbolisticii ancestrale, pe care v-o încredinţez şi dumneavoastră. Aşadar:

***

În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[1], unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura.

*

Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta!

*

Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

*

În simbolistica drept-liniară a civilizaţiei pre-totemice hurriene, „Soarele, Zeul Cerului” era desenat ca o stea în opt colţuri, simbol atribuit, ulterior, dragostei şi fertilităţii (Ishtar) şi înţelepciunii (Inanna), iar „Zeiţa Lună” – ca o stea în şase colţuri, simbolul fiind atribuit, ulterior, planetei Venus, care, ca ocrotitoare a muntelui, devine şi ocrotitoarea templului solar, pe care îl reprezenta muntele („Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[2].).

*

În limbajul pre-totemic, monosilabic, inclusiv în cel totemic sumerian, numele Sinelui Universal, „Cel care a perceput că ceea ce este fără sunet, fără atingere, fără formă, fără degradare, fără gust, etern, fără miros, fără început, fără sfârşit, dincolo de sine şi de neschimbat, este eliberat din ghearele morţii”[3], este OM, dar se scrie AUM, vocativul pentru invocaţii, pe care au voie să-l folosească doar iniţiaţii, fiind OI („OI, leru-i ler”, adică „Doamne, legea-i lege” se zice în ultimul vestigiu de limbaj de la graniţa dintre pre-totemic şi totemic. Iniţiatului în OI i se zicea, prin inversarea literelor, IO (precum în formula voievodală „Io, Ştefan Voievod).

*

Ulterior, adică la începuturile civilizaţiei totemice, IO vizează şi iniţierile în CER, care era numit ANU, iar unui astfel de iniţiat i se zicea IO ANU (deci, Ioan, primul fiind Ioan Botezătorul, iniţiatorul în ANU YAHVE – tatăl ceresc, din rugăciunea creştină „Tatăl nostru”, pe care ne-a încredinţat-o Iisus).

*

Soarele, în aceleaşi începuturi totemice, se numea RA, iar iniţiatul în religia solară, AR. Conform compoziţiei mitologică hittite „Cântecul lui Ullikummi”, de la care am pornit această demonstraţie, „slujirea Soarelui (însemnă) slujirea lui Dumnezeu”, iar în transcriere monosilabică s-ar traduce locuţiunea „slujirea Soarelui – slujirea lui Dumnezeu” prin AR RA – AR AUM, deci, cumulând locuţiunea într-un cuvânt, ARRAARAUM. DE aici vin, de fapt, toponimele munţilor ARARAT şi ARARAU, cum i se spunea, cândva, Rarăului (valea, rezultată prin prăbuşire, de lângă Piatra Şoimului, încă se numeşte Ararău).

*

Ceea ce înseamnă că legendarul munte biblic, pe care va poposi corabia lui Noe, AR RA – AR AUM, aici ar trebui căutat, mai ales că prăbuşirea „munţilor în formă de ochi”, sub presiunea mării interioare, cuprinse de ei (Ardealul), este menţionată şi în prima carte scrisă a omenirii, cea începută în 2776 înainte de Hristos şi numită „Cartea Shu”.

*

Să părăsim, însă subiectul (îl voi trata cu argumente din belşug, în ediţia în pregătire a cărţii „Datina, Biblia Românilor”), şi să ne întoarcem la steaua în şase colţuri, care, funcţie de civilizaţii religioase, avea să simbolizeze şi Luna, şi planeta Venus – ocrotitoarea Muntelui, ba chiar şi însuşi muntele.

*
2 Venus
*

Planeta Venus – ocrotitoarea Muntelui: linia verticală, care desemnează solstiţiala Cale Astrală („Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[1]), se intersectează cu „Crucea Nordului” (Constelaţia „Lebăda”, prezentă în toate religiile nordice).

*

Unul dintre primii mari iniţiaţi ai omenirii, după cum o dovedeşte opera sa lirică, legendarul Rege David, a narat grafic pe simbolul de mai sus, pentru a susţine simboliza, în „luga suriannya”, adică în „limba iluminării cereşti”, care opera cu semnificaţii multiple, „cunoaşteri” („Sinele este cunoaştere”[2]), în condiţiile în care „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[3].

*

Regele David a unit, pe rând, cele două extremităţi solstiţiale ale Deva-Yanei, cu capetele opuse ale Crucii Nordului (care simboliza şi cerul înstelat, roata cerului, numită UR ANU, iar de greci Uranus).

*
2 Triunghiuri David
*

Steaua Regelui David: tot o stea în şase colţuri, dar cu marcarea clară a triunghiurilor iniţiatice, conform principiului „Cunoaşterea naturală aduce un rezultat, cunoaşterea supranaturală, altul”[1], delimitează, dar şi suprapune iniţierea în astral, în divinitate, în veşnicie, numită şi cunoaşterea de pe munte sau „cunoaşterea supranaturală” (triunghiul cu vârful în sus), cu iniţierea în pământesc, în viaţă, în efemer, numită şi cunoaşterea „în peşteră” sau „naturală” (triunghiul cu vârful în jos).

*

Există, în Steaua lui Daivid o adevărată şi nouă „iluminare cerească” („suriannya”), dar o să aleg doar una dintre ele, cea a bandei de suprapunere a celor două triunghiuri (pe care o voi marca), peste echinocţiala Cale a Vieţii, numită şi Calea Cea Demnă de Admiraţiune, Calea marcată de „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”[2].

*
2 Ou incondeiat
*

Prin marcarea suprapunerii triunghiurilor lui David se obţin şi triunghiurile iniţiatice inversate, dar şi rombul, cu triunghiurile doar cu baza suprapusă, pe echinocţiala Cale a Vieţii.

*

Nu mai reiau demonstraţia cu „hora oamenilor sfinţi, hora strămoşilor”, ştiut fiind că „Părinţii şi Zeii sunt una”, dar se sărbătoresc, „la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas)”[1], concept care întăreşte referirea iniţială lunară a simbolului stelei în şase colţuri, pentru că am altceva de observat, şi anume faptul că şi Steaua lui David narează simbolic şi despre Oul Cosmic, deci despre originile lumii şi a zeilor, dacă nu cumva Oul Cosmic este, aşa cum susţineau şi grecii, doar Planeta Pământ (Mama Glie).

*
2 Ou romburi
*
Joaca de-a demonstraţia de mai sus (voi avea, totuşi, o demonstraţie adevărată, în ediţia revăzută şi adăugită a „Datinii, Biblia Românilor”) are un singur scop, şi anume acela de a vă proba că toate religiile lumii se întemeiază pe un limbaj simbolic al iluminării (Solomon îl numea „limba păsărilor”, adică a „îngerilor”), pe care nu-l mai înţelegem, deşi ne tot împopoţonăm artizanal cu el. Păcat, limbajul acela cu semnificaţii multiple pentru fiecare semn grafic, încă ne-ar mai putea înlesni senzorii auzirii şi vederii de Dumnezeu, pentru că „Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[1].
*


[1] Kena-Upanishad, 2, p. 21

[1] Mahabharata,VII, p. 65

[1] Eesha-Upanishad, p. 16

[2] Katha-Upanishad, III, 9, 16

[1] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[2] Katha-Upanishad, III, 13, 13

[3] Katha-Upanishad, I, p. 31

[1] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[2] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[3] Katha-Upanishad, III, 15, 14


Comments are closed